PLUMB

Simbolismul apare la sfârșitul secolului al XIX-lea ca reacție împotriva romantismului,

fiind primul curent literar ce se exprimă în același timp și în literatura noastră, și în cea
europeană. Curentul ajunge să fie teoretizat de Alexandru Macedonski prin activitatea sa în
cadrul cenaclului “Literatorul”, unde se va face remarcat și George Bacovia.
George Bacovia este considerat cel mai autentic poet român simbolist, debutând în
volum în 1916 cu “Plumb”. Volumul este cel mai puternic amprentat de simbolism, arătând că
poetul este un bun cunoscător al poeziei simboliste franceze.
Poemul care dă titlul volumului trasează o direcție, fiind emblematic pentru o bună
parte dintre poeziile incluse – „Negru”, „Amurg de toamnă”, „În grădină”. Acest grupaj de
poeme este reprezentat de o construcție realizată prin intermediul unei simetrii compoziționale
perfecte, constituindu-se ]n jurul unui simbol central devenit laitmotiv.
„Plumb” este construită în jurul a două teme centrale ce își găsesc expresia în titlul
simbolic – moartea și apăsarea sufletească motivate de o singurătate sfâșietoare pentru care
eul nu poate găsi nicio soluție. Într-unul dintre interviurile sale, Bacovia afirma: “Plumbul ars e
galben. Sufletul ars e galben (...) Plumbul apasă cel mai mult pe sufletul omului”. Astfel,
plumbul este echivalentul descompunerii interioare, al deznădejdii și al angoasei.
Spațiul poetic este conceput în mod tipic pentru imaginarul bacovian. În incipit este
prezentată imaginea de ansamblu a cimitirului. Spațiul exterior, simbolic, a cărui semnificație se
leagă de aceea a morții, cimitirul exprimă atmosfera sumbră și îngrădirea eului. Pe măsură ce se
configurează mai detaliat spațiul, acesta se îngustează, stabilindu-se o corespondență cu un
cadru din ce în ce mai închis, mai îngust, mai întunecos și mai apăsător – cavoul și sicriul.
Atmosfera sumbră arată că în singurătatea sa copleșitoare, eul caută un refugiu (“Stam singur în
cavou.../ [...] Stam singur lângă mort”).
Construcția textului este caracterizată de o simetrie perfectă. Cele două catrene sunt
construite prin analogie pe baza paralelismului sintactic. Punerea în corespondență a „sicrielor
de plumb” și a „amorului meu de plumb” este o altă formă tipică pentru poezia lui Bacovia.
Iubirea apare ca ultimă soluție posibilă pentru singurătatea copleșitoare, însă și aceasta este de
plumb, apăsând odată în plus asupra sufletului deja greu încărcat. Versul următor aduce
singurul element dinamic din poezie, alături de vânt – strigătul de disperare al celui ce
realizează că nu i-a mai rămas nici măcar dragostea, la care nu primește un răspuns. Versul final
„Și-i atârnau aripile de plumb” arată faptul că aripile îi atârnă în loc fără să îl salveze, să îl înalțe
și să îl scape de soarta sumbră ce i-a fost dată.
Un ultim aspect pe care îl putem remarca în privința construcției poeziei este
predominanța unui cadru static. Atributul „de plumb” cufundă totul în nemișcare, semn că eul
se simte pierdut și copleșit de apăsarea interioară, negăsind nicio posibilitate de a se abstrage.
Singurele momente dinamice sunt cele de ordin sonor.
Așadar, putem spune că poezia „Plumb”, din volumul cu același nume, scrisă de George
Bacovia, pune în pagină două dintre temele esențiale simboliste: moartea și dezintegrarea
eului.