Plumb de George Bacovia

Ineditul formulei artistice abordate de George Bacovia a făcut ca primul său volum să treacă
aproape neobservat, deoarece manierismul estetic bacovian nu se încadra în orizontul de
așteptarea al unui public acaparat de epigonismul eminescian. În ciuda acestui fapt, este
incontestabil astăzi că poezia simbolistă deschide perioada modernă a literaturii noastre.
Simbolismul este un curent literar apărut în Franța la sfârșitul secolului al XIX-lea ca reacție
față de romantism și parnasianism, propunând o formă nouă de poezie prin respingerea netă a tot
ceea ce era considerat teatral și artificial. Principalele trăsături ale poeziei simboliste se referă la
descoperirea unor noi surse ale lirismului prin sugestie, simbol și muzicalitate.
Cel care a teoretizat la noi simbolismul a fost Alexandru Macedonski, care a publicat în
revista „Literatorul” mai multe articole în care își prezenta viziunea despre noua poezie,
ajungând să afirme: „arta versurilor nu este nici mai mult nici mai puțin decât arta muzicii”.
Dintre scriitorii care vor aborda în creația lor teme simboliste și vor asuma tehnici ale poeziei
noi reținem pe Ștefan Petică, Dimitrie Anghel, Ion Minulescu, însă George Bacovia asumă
poezia simbolistă în profunzimea sa.
În lirica românească, George Bacovia este un mare scriitor care, din perspectiva criticului
Nicolae Manolescu, „își depășește epoca, aparținând poeziei române moderne ca unul dintre
marii precursori”. Unitatea de viziune a creației lirice bacoviene este dată de conștiința unui eu
care „se simte străin nu numai de lume (burgheză sau în general), dar și de sine însuși” (N.
Manolescu).
Pentru Eugen Lovinescu universul liric bacovian stă sub semnul nevrozei generate „de toamne
reci, cu ploi putrede, cu arbori cangrenați, limitat într-un peisagiu de mahala de oraș provincial,
între cimitir și abator… atmosferă de plumb… în care plutește obsesia morții și a neantului”.
Primul volum de poezie al lui George Bacovia, intitulat „Plumb”, publicat în 1916, se
deschide cu poezia cu același titlu, anunțând simbolul central al creației bacoviene, sugerând
apăsarea ființei, neputința evadării dintr-o lume care stă sub semnul morții, al descompunerii, eul
poetic încercând să articuleze un țipăt al disperării sfâșietoare. Tocmai de aceea, prin densitatea
mare a plumbului se creează sugestia apăsării, iar prin culoarea gri-cenușiu este evidențiată
arderea interioară care merge până la cenușă, simbol al lumii în descompunere.
Reținem, în primul rând, dramatismul trăirilor eului liric, dar și muzicalitatea interioară
stridentă. Cenușiul de plumb este elementul unui decor aflat în încremenire, reprezentat de:
„sicrie de plumb”, „flori de plumb”, „funerar veșmânt”, conturând imaginea infernului existențial
ce constituie tema poeziei „Plumb”. Obiectele încremenite, mineralizate generează starea de
oboseală fizică și psihică, în condițiile unei agitații sterile a eului care eșuează în încercarea de a
evada dintr-o lume materială, apăsătoare.
Poezia este construită din două catrene, în care ritmul iambic alternează cu peonul și cu
amfibrahul, cu efecte sonore amintind de tehnica simbolistă. Termenul „plumb” se repetă de trei
ori, în fiecare strofă, în aceleași poziții, devenind elementul cheie pentru înțelegerea sensului
profund al poeziei care pune în evidență impresia generată de cufundarea într-o stare de angoasă,
expresie a infernului existențial. Prima strofă corespunde universului exterior (cimitirul, cavoul –
simboluri ale claustrării), pentru ca a doua strofă să pună în lumină universul trăirilor interioare
ale eului (iubirea invocată cu deznădejde și spaimă, fiind condiționată de atmosfera de plumb).
Relația de simetrie este asigurată și prin paralelismul sintactic din debutul fiecărei strofe:
„Dormeau adânc/ Dormea întors”, dar și prin repetiția altor structuri precum „stam singur/ și
scârțâiau/ și-i atârnau”.
 În prima strofă a poeziei „Plumb” George Bacovia sugerează un spațiu al captivității, în care
totul stă surprins într-o stare de încremenire, fiind evocată moartea prin termeni din sfera sa
semantică: sicrie, cavou, coroane. Lumea-cavou devine o metaforă a neputinței ființei de a-și
găsi refugiul într-un univers în care se simte strivită de apăsarea existenței cotidiene. Nu este o
lume a putrefacție, pentru că orice devenire este anulată de această stare de împietrire. Singurul
element dinamic este vântul, însă și el accentuează starea de dezolare prin evidențierea
solitudinii: „Stam singur în cavou și era vânt”, prin sunetele sale sinistre fiind semn al alienării,
al dezechilibrului. Verbele la imperfect „dormeau”, „stam”, „era” sugerează prelungirea unei
stări agonice care evidențiază neputința ființei de a se descătușa din acest infern în care devenirea
nu este posibilă din cauza claustrării.
Strofa a doua stă sub semnul tragicului existențial, generat de neputința împlinirii prin iubire.
Ideea este sugerată de metafora din primul vers: „Dormea întors amorul meu de plumb”. Epitetul
„întors” este cuvântul cu sens tragic, fiindcă sugerează înstrăinarea iubirii. Singura forță capabilă
de a descătușa ființa din ghearele materialității ar fi putut fi iubirea, însă aceasta se refuză ființei
însingurate. Încercarea disperată de regăsire a iubirii se exteriorizează într-un țipăt al disperării:
„Dormea întors amorul meu de plumb/ Pe flori de plumb și-am început să-l strig”.
Metafora ultimului vers anulează orice posibilitate de salvare în fața singurătății copleșitoare:
„Stam singur lângă mort…și era frig…/ Și-i atârnau aripile de plumb”. Aripa, simbol al zborului,
al eliberării, are o direcție descendentă – „atârnau” –, dublată de un atribut al încremenirii – „de
plumb”. Atrasă de forța copleșitoare a lumii materiale, iubirea se transformă într-un zbor invers,
simbol al prăbușirii în neant. Astfel, sentimentul de singurătate este semnul absenței comunicării.
De aici se naște și strigătul disperat, al unei ființe care își exteriorizează groaza paroxistică.
Nicolae Manolescu apreciază că la George Bacovia este evidentă o „obsesie a teluricului, o
gravitate colosală trage totul în jos”.
Condiția individului bacovian se conturează din perspectiva singurătății și a alienării într-un
univers care stă sub semnul morții și al pustiirii. Tocmai prin această tulburătoare mărturie a
viziunii asupra lumii-cavou și a solitudinii ființei refuzate de iubire, poezia „Plumb” de George
Bacovia devine una dintre cele mai tulburătoare arte poetice din literatura noastră interbelică.