DUPĂ MELCI

Modernismul este principala orientare literară ce își lasă amprenta asupra peisajului
nostru cultural din perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale. Dincolo de un nucleu
comun constituit de intelectualizarea poeziei, de cultivarea ambiguităților, de preferința pentru
metafore, modernismul cunoaște o diversitate în privința expresiei.
Una dintre figurile emblematice din poezia noastră de orientare modernistă este Ion
Barbu. Cuvântul care îi definește poezia cel mai bine este originalitatea. Dublând vocația de
matematician, cariera de poet a lui Barbu ocupă cu aproximație doar zece ani. Textele sale
poetice sunt compuse în perioada 1919-1929, prezentând un caracter eterogen atât ca
apartenență culturală cât și ca tematică și formulă poetică.
Poemul “După melci” a apărut pentru prima dată în anul 1921, sub forma unei plachete
ilustrate pentru copii. Textul ilustrează perfect caracteristicile acestei perioade de creație: este
evidentă sursa de inspirație folclorică (prin evocarea unor motive mitologice), adoptă tiparul
baladei cu strofe ample, inegale, rimă împerecheată, alternând cu monorima, măsură variabilă
și inserția unor fragmente descriptive. Toate acestea sunt trecute însă prin filtrul sensibilității
matematicianului, care le transformă în metafore pentru a transmite un mesaj mult mai
profund.
Principala temă a poemului este aceea a inițierii, prin intermediul căreia un copil naiv și
neștiutor descoperă universul în care trăiește, faptul că omul are o conștiință a propriilor fapte
și forța pe care o au cuvintele, care nu trebuie nesocotită. Această temă este sugerată încă din
titlu. Melcul este un simbol atât în folclorul nostru, cât și în cultura universală. Semnificația
acestuia se află în strânsă legătură cu mitul eternei reîntoarceri, natura sa duală cu cele două
stadii, în cochilie și în afara ei, corespunzând cu noaptea, întunericul, somnul, respectiv cu
lumina, primăvara și revenirea la viață. Retragerea în cochilie este echivalentă cu o retragere în
sine, semnificând astfel parcurgerea de către copilul ales ca protagonist a căii către propriul
sine. De asemenea, se pot observa și teme secundare, precum: jocul (cu motive literare
preluate din folclorul copiilor), copilăria, moartea, ciclul vieții și al morții.
Poemul are patru secvențe. Prima secventă joacă rolul unei introduceri în atmosfera
textului. Vocea narațiunii aparține cel mai probabil unui copil mai mare ce povestește o
experiență fundamentală pentru existența sa, care l-a marcat profund și a determinat o
schimbare în plan psihologic, fapt evident din versul “Eram mult mai prost pe-atunci”.
Experiența întâlnirii cu melcul este, astfel, una inițiatică, formatoare, ce l-a determinat să se
maturizeze.
La începutul celei de a doua secvențe sunt fixate coordonatele temporale (“La un sfânt
prin Faurar/ Ori la sfinții Mucenici”). Astfel, ne aflăm la sfârșitul iernii și începutul primăverii,
într-un moment magic al anului, în care natura se pregătește să renască. Melcul are, în primul
rând, o natură duală. Viața sa se desfășoară atât în interiorul cochiliei (ipostaza sa hibernală,
închisă, asociată iernii și somnului), cât și în afara cochiliei (ipostază asociată renașterii
simbolice, ieșirii la lumină, deci primăverii). Melcul este astfel legat de mitul eternei reîntoarceri
- ciclul vieții și al morții. Astfel, experiența copilului plecat în căutarea melcului este una
inițiatică. Copilul se simte superior melcului, tocmai de aceea îi atribuie câteva epitete: “prost”,
“nătâng”, “încetinel”. Acesta este incapabil de a ieși la suprafață singur, având nevoie de
ajutorul omului, fapt redat prin versul “Cheamă omul să-l dezgroape”. Rămas singur în
întuneric, copilului i se pare că zărește tot felul de creaturi fantastice, ce poartă în folclorul
copiilor semnificații malefice: căpcăuni, joimărițe, “o gușată cu gâteji”. Pădurea se transformă
astfel într-un loc înspăimântător, iar copilul speriat o ia la fugă, abandonând melcul descântat.
În a treia secvență, aflat la adăpostul casei sale, copilul descoperă sentimentul
vinovăției. Întreaga secvență este construită în jurul simbolului Moșului Iene - personaj ce
aduce somnul celor mici, foarte cunoscut în folclorul copiilor. Moșul Iene nu reușește însă să-l
vrăjeasca pe erou, fapt echivalent aici cu trezirea conștiinței. Un alt simbol devenit motiv literar
este cel al Babei Dochia. Copilul vede în soarta melcului, care ar putea să nu supraviețuiască
viscolului de afară, povestea legendarei babe.
Secvența finală aduce consecințele descântecului. Astfel, ziua următoare, copilul se
întoarce în pădure unde își găsește melcul mort. Bocetul pe care copilul îl rostește este o formă
de exteriorizare a sentimentului de vinovăție. Interogațiile retorice (“Melc, melc, ce-ai făcut?/
Din somn cum te-ai desfăcut?”) accentuează sentimentul de vinovăție. În naivitatea lui, copilul
încă mai speră că melcul poate fi salvat, fapt ce explică gestul băiatului de a-l lua acasă.
În ceea ce privește compoziția poemului, se observă că principalul mijloc stilistic de care
se folosește Barbu este metafora. Condensarea simbolurilor face ca mesajul să fie greu de
descifrat (un element tipic pentru modernism). Versificația este specifică ciclului balcanic,
poemul este delimitat în strofe ample, inegale cu rimă împerecheată, alternând cu monorima și
măsură inegală variind între două și opt silabe. Acest tip de prozodie amintește mai degrabă de
tiparul baladelor populare autohtone.
În concluzie, poemul “După melci”, scris de Ion Barbu, pune în pagină, într-o manieră
originală, tema inițierii în înțelegerea vieții care echivalează cu momentul în care copilul își
descoperă conștiința.