Eu nu strivesc corola de minuni a lumii - Lucian Blaga

Modernismul este o orientare literară definită prin tendinţe inovatoare, anticlasice şi anticonservatoare.
Teoreticianul acestei mișcări literare în spațiul cultural românesc este Eugen Lovinescu, ideologia modernistă fiind
sintetizată în articolul programatic Mutaţia valorilor estetice şi promovată prin revista Sburătorul.
Poezia lui L. Blaga Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, aparţinând volumului de debut Poemele luminii,
din 1919, este o artă poetică modernă şi o meditaţie filosofică pe tema cunoaşterii. O primă trăsătură a
mordernismului regăsită în text o reprezintă preferința pentru lirismul pur, preponderent subiectiv şi reflexiv,
constând în redescoperirea emoției estetice. Poetul a promovat în creația sa dimensiunea filosofică a discursului,
ambiguitatea limbajului, provenită din polisemantism, şi expresivitatea, generată de metaforă. L.Blaga respinge
claritatea tradiţională, preferând din punctul de vedere al versificaţiei şi prozodiei versurile libere, cu măsura
variabilă și tehnica ingambamentului pentru că nu îngrădesc exprimarea trăirii. O a doua trăsătură a modernismului
o reprezintă tematica. În text, se remarcă abordarea temelor din domeniul filozofiei moderne, precum cunoaşterea,
misterul universal sau creaţia, dar și orientarea spre un spaţiu existențial în care problemele de conştiinţă sunt
posibile-spaţiul citadin-şi spre categoria intelectualului, capabil să rezoneze cu „spiritul veacului”.
Titlul poeziei reliefează într-un enunţ propoziţional raportul eului liric cu Universul. Metafora revelatorie
„corola de minuni” figurează Universul printr-o reprezentare sferică, perfecțiunea acestuia fiind sugerată prin
imaginea cercului, scoțându-se totodată în evidență ideea că miracolele existențiale sunt pretutindeni în lume. Eul
liric se raportează la această lume a minunii ca prezenţă nondistructivă. Așadar, el nu doreşte să profaneze valorile
pure ale acestei lumi, dimpotrivă se simte dator să le ocrotească sau chiar să le sporească. Pronumele personal
„eu” așezat la început și repetat în text accentuează caracterul confesiv al poeziei și constituie și un element
specific expresionismului și anume exacerbarea eului creator.
Tematica dominantă în poezie este cunoaşterea, desemnată prin metafora luminii - motiv central al poeziei,
dar şi al volumului Poemele luminii -dar şi atitudinea poetului în faţa marilor taine ale Universului. Concepţia
poetului despre cunoaştere este conturată d.p.d.v.filosofic în opera Trilogia cunoaşterii unde se face distincţia între
cunoaşterea luciferică, implicând un „minus cunoaştere”, dar o potenţare a misterului, şi cunoaşterea paradisiacă,
percepută ca un „plus cunoaştere”, o cale spre descifrarea raţională a miracolului universal.
Din punct de vedere compoziţional, poezia se remarcă prin rigurozitatea specifică textului argumentativ:
prima secvenţă ( versurile 1-5) corespunde premisei lirice şi defineşte raportul eului liric cu Universul, secvenţa
secundă – amplu dezvoltată în versurile 6-18- configurează argumentaţia propriu-zisă prin metafore şi simboluri, iar
secvenţa a treia, rezumativă ( versurile 19-20) reprezintă concluzia lirică. Principiile compoziționale regăsite în text
sunt: principiul simetriei, prin repetiția metaforelor revelatorii „flori, ochi, buze și morminte” și al opoziției,
recognoscibil în disticția pe care poetul o face între gândirea poetică și gândirea logică.
Prima secvenţă lirică dezvăluie atitudinea poetului în fața misterelor lumii, refuzul acestuia de a distruge
frumusețea Universului prin cunoașterea rațională. Acesta este adeptul unei lumini aparte şi a unui mod de
cunoaştere particular. El intră în relaţie cu lumea prin intermediul sentimentului de iubire, idee subliniată în incipit.
Astfel, artistul „nu ucide cu mintea” tainele lumii faţă de care îşi manifestă afecţiunea, mărturisind că iubeşte „ flori,
ochi, buze şi morminte ”. Termenii enumeraţi sugerează într-un mod metaforic cele mai importante taine care îi sunt
oferite omului spre cunoaştere: florile simbolizează viaţa, natura, frumosul, ochii sugerează universul interior,
spiritual, dar şi contemplarea poetică a lumii, buzele definesc rostirea articulată prin cuvântul poetic, logosul, fiind
totodată un simbol al dragostei, iar mormintele simbolizează taina morţii.
Cea de a doua secvenţă a poeziei evidenţiază diferenţa pe care o face L.Blaga între cunoaşterea luciferică,
exprimată metaforic prin structura „lumina mea” şi „cunoşterea paradisiacă”, exprimată prin metafora revelatorie
„lumina altora”. Aceasta din urmă „sugrumă vraja neprătunsului ascuns”, „nepătrunsul ” reprezentând miracolul vieţii
şi al morţii, tainele terestrului şi ale cosmicului, exprimate prin metafore spaţio – temporale („adâncimi de întuneric
” ). Cunoaşterea luciferică, poetică, intuitivă este detaliată prin comparaţia cu lumina selenară ce „ măreşte …taina
nopţii ”, iar plasticitatea ideilor poetice se realizează cu ajutorul elementelor imaginarului blagian: lună, noapte, zare.
Câmpul semantic al misterului conţine cuvinte sau sintagme cu potenţial revelator: taină, nepătrunsul ascuns,
întunecata zare, sfânt mister. În această secvență, se observă o antiteză atât în planul ideilor cât şi la nivelul
formelor verbale ( „nu ucid”/„strivesc” ), subliniată şi prin opoziţia eu – alţii.
A treia secvenţă constituie finalul textului şi are rol concluziv. Iubirea devine instrumentul de cunoaştere,
calea de pătrundere nondistructivă în tainele lumii, reunite prin „ şi ”, cu rol adverbial, în aceeaşi inefabilă „ corolă de
minuni a lumii”: „căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte”. În altă ordine de idei, cunoaşterea poetică este
pentru L.Blaga un act de contemplaţie şi de iubire.
Ideile poetice sunt comunicate într-un discurs liric modern, în versuri libere, cu o metrică variabilă, cu
libertăţi ritmice bazate pe accente afective care dau fluenţă gândului neîngrădit. Limbajul poetic se remarcă prin:
asocieri inedite de termeni abstracţi şi concreţi, prin preferinţa pentru metafora revelatorie („lumina mea”),
construcţia particulară a enumeraţiei cu ajutorul lui „ şi ” adverbial/ paratactic („ şi flori şi ochi şi buze şi morminte”),
folosirea ingambamentului ( procedeu modern care presupune continuarea ideii dintr-un vers în altul, fiind marcat
grafic prin folosirea minusculei la începutul versurilor), iar sintaxa poetică e dislocată în favoarea topicii subiective
sau afective.
 Poezia lui Lucian Blaga reprezintă etalon al liricii româneşti interbelice, un manifest liric al modernismului
prin nota reflexivă şi confesivă a poeziei, prin exprimarea într-un limbaj abstract a tematicii existenţialiste, prin
polisemantismul textului, generator de ambiguitate.