Sursă: https://olnafu.

ru/publica%C8%9Bii-%C8%99i-articole-de-scris/175022-heine-lorelei-vechea-
legend%C4%83-german%C4%83.html
Lorelei

Romantismul este un curent literar care apare în Germania, la sfârºitul secolului al XVIII-lea,

Spre deosebire de mişcarea romantică din Franţa, Germania, Italia sau Anglia a cărei supremaţie în
viaţă literară încetează înainte de mijlocul veacului al XIX-lea, romantismul românesc continuă cu
vigoare sporită, dând, în a doua jumătate a veacului, câţiva reprezentanţi străluciţi:Eminescu,
Hasdeu, Macedonski (cu prima perioadă a creaţiei sale).
Heinrich Heine a fost unul dintre cei mai semnificativi poeți germani și reprezentant de seamă al
liricii romantice universale. Lirica sa reflexivă este marcată de o originală subiectivitate, fiind
subordonată deopotrivă fanteziei și reveriei romantice, dar și înclinației către ironie, autoparodie și
umor. A exercitat o puternică influență asupra literaturii germane.
Heinrich Heine a compus poemul "Lorelei" având ca inspiraţie legenda acestei zane ucigătoare, iar
Franz Liszt a transpus poemul în muzică. Aceasta se bazeaza pe o legenda germana medievala despre
o zana care, asezata pe o stanca de pe malul Rinului, ii seduce pe luntrasi cu vocea ei fermecatoare,
facandu-i sa se inece. La Heine, legenda despre Lorelei reprezinta insa doar un pretext pentru o
meditatie melancolica pe tema imaginatiei si a inspiratiei poetice. Zana canta, iar vocea ei
tulburatoare este o reprezentare a intensitatii emotionale pe care romanticii o asociau cu muzica.
Inspiratia poetica are totusi un revers, marcat de tristete si de singuratate (“ Ca astazi sunt atat de-
ntristat”
În Valea Rinului, în Sankt Goarshausen, există o rocă numită Lorelei, care îngustează valea şi o
face periculoasă pentru navigaţie. Legenda spune că o fată pe nume Lorelei, după ce şi-a pierdut
iubitul căzut de pe stâncă în apă, s-a transformat în sirenă şi cântând îi blestema pe pescari ca atunci
când vor privi stânca, bărcile lor să se scufunde şi ei să piară în apele Rinului. Numele Lorelei provine
din două cuvinte: „lureln”, care înseamnă murmur şi „ley”, care înseamnă rocă. În portul Sankt
Goarshausen există o sculptură a sirenei Lorelei. De asemenea, în Viena, în faţa Operei există o
fântână a celebrei sirene, cu mai multe statui care reprezintă fiecare durerea, dragostea şi
răzbunarea.

Loreley
Eu nu știu ce poate să fie
Că-mi sună mereu în urechi
Cu veșnica-i melancolie
Un basmu din zilele vechi.

Se-ntunecă fără de veste,

Lin apele Rinului curg,
Și cresc ale munților creste
Măreț strălucind în amurg.

Pe stâncă un chip de femeie

S-arată din negură blând,
Brățara-i de aur scânteie,
Ea-și piaptănă părul cântând.
 Ea-și piaptănă părul și cântă
Un cântec de vrajă al ei;
Te farmecă și te-nspăimântă
Cântarea frumoasei femei!

Pescarul, nebun, se repede

Cu luntrea lui mică și, dus,
Nici valuri, nici stâncă nu vede,
El caută numai în sus.

Vâltoarea-l izbește de coasta

Stâncoasă, și moare-necat:
Loreley a făcut-o aceasta
Cu viersul ei fermecat…
Citind ”basmul” lui Loreley, îl descoperim pe Eminescu și înțelegem mai bine vorbele lui, pentru că
sunt trăite în adevăr: „Simt că măduva mea devine pământ, că sângele meu e înghețat și fără cuprins
ca apa, că ochii mei abia mai reflectează lumea-n care trăiesc. Mă sting. Și nu rămâne decât urciorul
de lut în care au ars lumina unei vieți bogate. Mă voi așeza sub cascada unui pârâu; liane și flori de
apă să înconjure cu vegetația lor corpul meu și să-mi strățese părul și barba cu firele lor… și-n
palmele-mi întoarse spre izvorul etern al vieții, „soarele”, viespii să-și zidească fagurii, cetatea lor de
ceară. Râul curgând în veci proaspăt să mă dizolve și să mă unească cu întregul naturii, dar să mă
ferească de putrejune. Astfel cadavrul meu va sta ani întregi sub torentul curgător, ca un bătrân rege
din basme, adormit pe sute de ani într-o insulă fermecată”. (Cezara)
Gheorghe Bogdan-Duică (1866 – 1934), istoric literar român, membru titular al Academiei Române
vorbea la timpul său despre stilul lui Eminescu, despre „minunea eminesciană” – forma limbii sale,
muzica poeziei sale: „În cântecul lui este un factor metafizic productiv, care-l presupunem, pe care nu-
l cunoaștem decât prin rodul său, la care psihologia limbii nu a ajuns, nu va ajunge.”
„Un visător rupt de realitate care nu suferea din cauza condițiilor materiale în care trăia, indiferent
la ironiile și laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind seninătatea abstractă”, este
caracterizarea făcută de Titu Maiorescu.
În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, viața i-a fost o suprapunere
de cicluri formate din vise frumoase și din dureri datorate impactului cu realitatea. Întâmplarea care
i-a marcat ciclul poeziilor de dragoste a fost întâlnirea cu Veronica Micle, întâlnire pasională dintre
doi poeți; unul dintre ei trebuia să strălucească! Perioada între 1874 si 1877, Perpessicius a numit-o
„perioada veroniană”, când Eminescu a scris cele mai frumoase poezii de dragoste.
Se spune despre creație că este rodul neliniștii metafizice; Eminescu spunea că „o gândire este un
act, un cutremur al nervilor”. A trăit intens și a prețuit sentimentul iubirii dăruit omului de către
Dumnezeu. Este cel mai mare poet al iubirii și al frumuseților naturii.
La începutul vieții dragostea-i era senină, frumoasă, luminoasă și părea împlinită, cel mai adesea
într-un cadru feeric al naturii proaspete și viguroase, ca în poezia „Dorința”:
Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

Si în brațele-mi întinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
 Să-ti desprind din creștet vălul,
Să-l ridic de pe obraz.
Iubita îi apare gingașă venind parcă dintr-un dulce vis, în poezia „ Atât de fragedă…”:
Atât de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireș,
Și ca un înger dintre oameni
În calea vieții mele ieși.
Seninătatea sentimentului erotic și chiar dragostea lipsită parcă de umbre, simțită ca ideală există și
în poeziile scrise mai târziu: „Freamăt de codru”, „Somnoroase păsărele”, „La mijloc de codru des”,
la care se pot adăuga inegalabile versuri închinate iubirii și naturii din „Scrisoarea IV” și „Luceafãrul”.
Iubirea pentru femeie și natură luminează și tulbură ființa, cele două sentimente însumându-se,
ajung să aibă o energie cosmică care la un moment dat scapă de sub imperiul voinței, ca o explozie,
determinând destinul ființei umane. Sentimentul iubirii este integral, părelnic infinit; lumea sa de vis,
aspirația spre o iubire totală în mijlocul naturii este redată superb în poezia „Lasă-ți lumea”:
Lasă-ţi lumea ta uitată,
Mi te dă cu totul mie,
De ţi-ai da viaţa toată,
Nime-n lume nu ne ştie.

Vin' cu mine, rătăceşte

Pe cărări cu cotituri,
Unde noaptea se trezeşte
Glasul vechilor păduri.

Printre crengi scânteie stele,

Farmec dând cărării strâmte,
Şi afară doar de ele
Nime-n lume nu ne simte.
Mai târziu, dezamăgit de loviturile vieții, de societatea nedreaptă în care își ducea traiul, Eminescu
creează poezii profunde, din ce în ce mai triste și mai pline de renunțări. Întâlnim exprimate regretul,
tristețea, cât și durerea pricinuită de dragoste. Codrul și-a scuturat bogăția frunzișului verde, lumina
sa de odinioară, culorile și aerul pur din tinerețe. Viața stinge încet lumina acelor ani ai tinereții,
culorile devin din ce în estompate… Poetul începe să-și pună întrebări, încearcă să definească amorul
prin propriile-i, noile-i simțiri, în poezia „Ce e amorul”:
Ce e amorul? E un lung
Prilej pentru durere,
Căci mii de lacrimi nu-i ajung
Şi tot mai multe cere.

De-un semn în treacăt de la ea

https://Versuri.ro/w/4ly1
El sufletul ţi-l leagă,
Încât să n-o mai poţi uita
Viaţa ta întreagă.
Regretul iubirii care pleacă în afara voinței sale, este redat cu sfâșierea ființei, în poezia „S-a dus
amorul…”:
 S-a dus amorul, un amic
Supus amândurora,
Deci cânturilor mele zic
Adio tuturora.

Uitarea le închide-n scrin

https://Versuri.ro/w/e617
Cu mâna ei cea rece,
Şi nici pe buze nu-mi mai vin,
Şi nici prin gând mi-or trece.
Perioade de pasiuni și despărțiri, poetul devine dezamăgit și dezamăgirea a dat limbii românești o
capodoperă – „Luceafãrul”, poezie în care e mistuit de iubire, gata să-i jertfească iubitei nemurirea,
dar în cele din urmă este copleșit de drama renunțării, a izolării.
Alexandru Surdu a consemnat faptul că Eminescu a fost una dintre „personalitățile hibride, filozof-
poet.” Noica îl considera etalonul poeziei românești spunând că „Arborii nu cresc până în cer. Nici
noi nu putem crește dincolo de măsura noastră. Și măsura noastră este Eminescu. Dacă nu ne vom
hrăni cu Eminescu, vom rămâne în cultură mai departe înfometați.”