Savin Loredana, clasa a X-a, I.

P Liceul Teoretic ,,Lucian Blaga”,

Ștefăniță Tatiana.
3 ÎNTREBĂRI PENTRU SCRIITORUL MEU PREFERAT

Iubirea, natura și patriotismul...valorile la auzul cărora îmi zboară gândul pe tărâmul

romantismului, la unul dintre cei mai mari poeți ai poporului român din toate timpurile, unul
dintre cei mai romantici, însă neavând prea mult noroc în dragoste, minunatul și inegalabilul poet
în viziunea și orizunturile mele, bijuteria neamului român—MIHAI EMINESCU.
Mihai Eminescu, născut Eminovici, cunoscut pentru lirismul și profunzimea operei sale,
este considerat cel mai important poet al literaturii române, de asemenea și un naționalist înrăit,
saluta pe toată lumea cu ,,Trăiască Nația”, iar dacă cei ce îi cunoșteau obiceiul îl salutau în acest
mod, ca răspuns le spunea ,,Sus cu dânsa”. S-a născut pe 15 ianuarie 1850 în Botoșani, România
și s-a stins din viață pe 15 iunie 1889 în București. A fost un copil prodigios, la doar 4 ani a
învățat să citească și să scrie, vorbea fluent mai multe limbi străine. Este considerat un simbol al
geniului și al romantismului în cultura română. Moartea sa prematură a schimbat destinul acestui
suflet pur care avea ca scop luminarea sufletelor și minților cititorilor cu ingenioasele sale opere,
nu să i se încețoșeze privirea și să i se închidă pleoapele pentru totdeauna, la doar 39 de ani, însă
acesta este cursul vieții, nu știi niciodată ce-ți rezervă soarta - ,,fortuna labilis”.
Eu nu sunt acel tip de cititor ce lecturează numai poezie, îmi place mai mult ficțiunea (SF),
însă opera eminesciană este hrană sufletească. Perseverența lui Eminescu, modul în care
transpunea în poezie idealul de perfecțiune și atitudinea sa față de această specie literară mă face
să-l ador pe zi ce trece, din ce în ce mai mult. A fost atât de atașat de munca pe care o făcea,
încât nici în ultimele sale clipe nu a abandonat-o, sub influența clorurii de mercur ce i se inocula
pentru ai ameliora sifilisul, și cu ultimele puteri a scris ,,Viața” și ,,Stelele-n cer”, care au fost
găsite în buzunarul halatului ponosit de spital pe care-l purta. Consider că nu a meritat acest
sfârșit neînsemnat, a trecut în lumea celor veșnici într-un spital sumbru, cred că nici el nu fuse
împăcat cu acest gând, în sufletul său tânăr încă ardea dorința de a trăi din plin viața. În ultimele
sale clipe, ceru un pahar cu lapte, iar ultimele cuvinte ale muribundului au fost rostite medicului
de gardă ,,Sunt năruit...”.
Ah!..., de-aș avea ocazia să petrec măcar o oră discutând cu un scriitor, Eminescu ar fi
definitiva alegere. Aș rezerva un loc mai retras într-o cafenea, și l-aș aștepta cu o ceașcă de cafea
fierbinte, neagră și puțin amară, iar la mijlocul măsuței o scrumieră, deoarece știu că dumnealui
era un fumător înrăit și un mare amator de cafea, dacă avea lângă el această licoare neagră putea
să scrie și zile întregi, neîncetat, acestea fiind și viciile ce au avut o influență negativă majoră

1
 asupra stării sale de sănătate. Din cauza deficienței de timp, i-aș adresa doar 3 întrebări, ce
îmi stârnesc interesul și curiozitatea.
De când îl studiez mai profund pe Eminescu, îmi tot pun întrebări retorice în legătură cu
viața sa romantică tumultoasă și unele dintre aspectele sale. Drept urmare, cu siguranță nu voi
ezita să-mi potolesc curiozitatea. ,,Stimate idol, cum a-ți putea explica aceste neajunsuri, acest
ghinion ce vă bântuia viața amoroasă, și cum credeți, au avut o influență mare în operele
dumneavoastră?”, prima și mult așteptata întrebare pe care i-aș adresa-o. Deși îmi creionez un
posibil răspuns, nu știu dacă va fi asemănător cu cel pe care mi l-ar putea da Eminescu. S-a
îndrăgostit pentru prima dată la doar 6 ani, de o fată pe nume Casandra, cu trecerea timpului se
vedeau din ce în ce mai rar. La 13 ani s-au revăzut și au început o relație adolescentină, însă cu
părere de rău, peste un an Casandra a murit din cauza unei boli contagioase. Poetul a suferit
enorm din cauza pierderii tragice, iar câțiva ani mai târziu, Eminescu a scris ,,Mortua Est”.
Altă poveste de dragoste și anume iubirea fundamentală a vieții lui, Veronica Micle. Când
s-au cunoscut ambii aveau 22 de ani, însă vieți diferite. Eminescu studia în Iași, iar Veronica
venise pentru un tratament medical, ea era căsătorătă deja de 8 ani cu Ștefan Micle. În vara lui
1879, Ştefan Micle se stinge din viaţă, iar cei 2 încep să-şi trăiască povestea de dragoste. Din
cauza neajunsurilor și a distanței se intensifică reproșurile și șantajele, Micle îi trimise o
scrisoare în care îi cerea să o ia de nevastă, însă poetul îi explică că va face acest lucru când vor
fi suficienți bani, iar Veronica decise să se despartă. La sfârșitul anului 1881 muza poetului se
întoarce la București și îl convinge pe poet să reia relația, însă aceasta a decurs la fel de rău ca
prima dată...iubire pasională, reproșuri și amenințări de despărțire, iar în tot timpul acesta
Veronica îi provoca lui Eminescu gelozie povestindu-i detalii amoroase din aventura pe care o
avuse cu Ion Luca Caragiale. La finalul verii 1882, îndrăgostiții s-au despărțit, după ce poetul se
îmbolnăvise, se începuse și ultimul episod al relației, iar după ce Mihai Eminescu s-a stins din
viață, la 50 de zile de la moartea poetului, a fost găsită şi ea fără suflare, otrăvită cu arsenic.
Poetul i-a dedicat nenumărate poezii precum „Lacul”, „Floarea albastră”, „Luceafăr”, „Și
dacă…”, iar la aflarea veștii despre boala poetului, Veronica publică poezia „Și dacă-un dor”,
versurile fiind tipic eminesciene.
Altă pasiune de a sa a fost Mite Kremnitz, cumnata lui Titu Maiorescu, căreia îi dedică
poezia „Atât de fragedă”. Aceasta fuse pansamentul sufletesc al lui Eminescu, după despărțirea
de Veronica Micle. Ultima lui mare iubire cunoscută avea să fie în anii petrecuţi în Bucureşti,
Cleopatra Poenaru, verişoara lui Ion Luca Caragiale, pentru ea a scris „Pe lângă plopii fără soţ”.
Deci revenind la răspunsul pe care Mihai Eminescu mi l-ar putea oferi, nu știu ce opinie ar avea
despre faptul că nu avea noroc în iubire, însă sunt convinsă că și el e de părerea că viața sa
2
 romantică a avut o influență majoră în operele sale, devenind unul din simbolurile
infinitului eminescian.
A doua întrebare ar suna în felul următor ,,Ce atitudine manifestați față de devotamentul
admiratorilor dumneavoastră, cu ce ochi priviți acest mod de a demonstra aprecierea?
Eminescu este un poet idealizat de mulți, este privit de unii ca un ideal de perfecțiune,
precum și opera sa. Studiile au fost făcute și operele au fost scrise în onoarea sa, unii din acești
admiratori sunt alți poeți și scriitori, care au scris poezii și eseuri despre el, evidențiind geniul și
valoarea sa literară. De asemenea mulți critici literari și cercetători au dedicat timp și efort
pentru a studia viața și opera lui Eminescu, contribuind astfel la înțelegerea și aprecierea mai
profundă a creației sale. Cred că remarcabila influență pe care a avut-o Mihai Eminescu asupra
literaturii naționale și internaționale, a determinat apariția unui număr impresionant de lucrări
dedicate lui în diverse domenii.
Ion Luca Caragiale vorbește metaforic despre Eminescu, preamărind-ul și asociind-ul cu un
monument măreț al literaturii poporului nostru, „mai durabil decât arama, ce a fost clădit între
chinuri morale într-o epocă de nepăsare şi neînţelegere a geniului său, în neliniştea
crâncenă cotidiene, a lipsei umilitoare de haine şi pâine, în exploatarea unei societăţi literare şi
a unui club politic a vieţii”.
Grigore Vieru a scris extraordinara poezie „Legământ” în cinstea marelui poet Mihai
Eminescu. „Legământ” este o mărturie sinceră, un testament spiritual, în versurile căruia se face
simțită cinstirea nemărginită. Vieru exprimă datoria și necesitatea de a cunoaște opera
eminesciană, revarsă mulțimea de sentimente de admirație înfiripate în sufletul și inima sa,
creionează dorința ca opera acestuia să fie studiată și cunoscută și de urmașii săi: „S-o lăsați
așa deschisă,\Ca băiatul meu ori fata\Să citească mai departe\Ce n-a reușit nici
tata”.
Doina și Ion Aldea Teodorovici au dăruit repertoriului românesc melodia
emblematică pentru comemorarea poetului Mihai Eminescu. Acest omagiu
emoționant adus marelui poet este cunoscut de tot neamul românesc. Versurile sunt
pline de sensibilitate, preamărire, admirație, idealizare și cinste față de minunatul
nostru poet, de asemenea se evidențiază pasiunea pentru poezie, fiind menționat
unul dintre cele mai întâlnite motive și simboluri literare din creația eminesciană,
floarea albastră, „Neamule, tu floarea mea albastră-Eminescu.”
Având în vedere și scurgerea timpului, cred că deja și ultima întrebare se face
așteptată. „Stimate poet, ce clipe petrecute alături de tovarășul dumneavoastră, Ion

3
 Creangă, ce v-a marcat minunata prietenie eternă, ce lucruri v-a apropiat atât
de mult?”
Eminescu și Creangă s-au întâlnit în 1874, toamna, pe ulițele din Iași. Eminescu a fost
impresionat de hazul lui Creangă, de modul în care rostea vorbele, proverbele și zicătorile, de
mintea ageră pe care o deținea. Creangă i-a arătat priveliștea Iașului, l-a prezentat prietenilor săi
și au petrecut multă vreme împreună în crâșmă. De atunci „Nimeni nu mai văzu pe Eminescu
fără Creangă și pe Creangă fără Eminescu”. Se sfătuiau, își prezentau poveștile, poeziile proprii,
discutau despre problemele personale, își spunea oful unul altuia și se consolau reciproc. Se
presupune că în acea vreme Creangă nu era într-atât de pasionat de scris, iar Eminescu l-a
încurajat și l-a îndemnat să ia condeiul în mână. La fiecare poveste scrisă, Ion Creangă îi cerea
părerea lui, Mihai Eminescu refuza și-i spunea că nu are nevoie de îndreptare, căci deja este un
scriitor în toată puterea cuvântului. După ce Eminescu pierduse funcția de revizor școlar, se
mutase la Creangă, acolo unde găsea alinare, însă, fiindcă nu i-a plăcut să stea pe capul omului,
decise să plece la București, deși Creangă îl tot ruga să se întoarcă la Iași. Au păstrat legătura, iar
Ion Creangă la auzirea veștii că marele poet a înnebunit, a fost total devastat. Când a aflat
Creangă despre stingerea poetului din viață, a fost precum o săgeată otrăvită i-a străpuns cu
putere inima, fuse văzut plângând ca un copil și adormind cu capul pe cartea de poezii a lui
Eminescu.
În concluzie, în urma acestui posibil dialog cu minunatul Mihai Eminescu, indiferent de
răspunsurile sale, nu-mi voi schimba părerea, și nu voi regreta nici o clipă petrecută din plin cu
dumnealui, dimpotrivă mi-aș reaminti momentul și l-aș revedea de la început până la sfârșit, din
nou și din nou. Mă apasă pe suflet faptul conștientizării că nu voi avea ocazia să-l întâlnesc
niciodată în această lume a muritorilor, deși l-aș putea zări doar în vis, sau în lumea celor
veșnici, acolo unde sigur și-a găsit pacea, și veșnica liniște și alinare sufletească.