EMINESCU, LUCEAFӐRUL NESTINS LA ANIVERSARӐ

Eminescu e tot ce ne-a rămas neîntinat din apele, din cerul și din pământul nostru
românesc”(Mircea Eliade)

Eminescu nu a murit!
Eminescu existǎ în noi şi astǎzi!
Ne-am obiṣnuit ca ȋn fiecare an pe data de 15 ianuarie, ziua naṣterii lui Mihai
Eminescu să organizăm ȋn ṣcoala noastră aniversarea poetului. Eminescu a fost considerat
pe bună dreptare, „Luceafărul poeziei romȃneṣti”, „Luceafărul nestins” ṣi ȋn acest sens,
activitatea educativă din anul 2017 a purtat una din aceste denumiri. Era un român verde
de tip carpatin,cu suflet etic, simţitor la toate ideile si sentimentele naţiei si societǎţii din
care fǎcea parte,fiind prin aceasta mai mult un exponent decât un individ.
Poet popular prin romanţele sale de dragoste, intrate pe coarda viorilor ȋn constiinţa
celor mai umile feţe suburbane, Eminescu a fost adoptat de sufletul mulţimii în fiinţa lui
istoricǎ, transfigurat ṣi idealizat dupǎ chipul liricei sale. Pentru Eminescu iubirea era un
leagǎn, o necesitate spiritualǎ,o nevoie naturalǎ de a trǎi viaţa, un instinct însuşi întinzând
mâna spre fantasma femeii desǎvârşite pe care n-o va gǎsi niciodatǎ pentru cǎ dragostea
este cǎutare, ideal, simbol cu aripi. Chiar poetul ar fi zis:,,În ce mǎ priveşte pe mine,am
fost de multe ori îndrǎgostit,dar, sǎ vǎ spun drept, eu n-am iubit niciodatǎ. Eu mǎ înşelam
pe mine însumi luând drept dragostea dorinţa de dragoste, adicǎ dorinţa aceea de a
îngenunchea înaintea unei femei frumoase pe care mi-o zugrǎvise imaginaţia si simţurile
mele…”.
Ce mai compunea Eminescu la lumina incertǎ a lǎmpii cu gaz?!
Versuri.
Trǎind în desişul lumii sale lǎuntrice, Eminescu n-a fost nicicând atras de luminile
marilor oraşe, de moliciunile si estetismul unei vieţi în lume. Hoinar din fire, nu numai a
trǎit în haine destrǎmate şi sub tavane scunde şi verzi de apa ploilor, dar a simţit o plǎcere
în a cultiva propria mizerie, de a se privi pe sine însuşi consumat de noroaiele şi de
bureţii vieţii proletare. Dacǎ n-avea mândria fizicǎ,o avea pe aceea moralǎ. Pǎtruns în
linişte de valoarea proprie, aratǎ dupǎ împrejurǎri,fie simplitate gravǎ,fie dispreţ înalt

1
preţuindu-se singur şi cu rǎcealǎ înainte ca lumea sǎ-l preţuiascǎ. Eminescu a fost, într-un
cuvânt, un om înzestrat sǎ exprime sufletul unei mulţimi simple ce se afla în primejdia de
a fi smulsǎ din locul rǎdǎcinilor sale, sǎ o înviforeze cu vehemenţǎ şi s-o întǎreascǎ pe
loc,pe care însǎ soarta l-a aruncat în mijlocul unei societǎţi obosite tocmai de starea pe
loc şi grabnicǎ de a-şi lepǎda veşmintele orientale.
Inefabilul lexic eminescian nu poate fi transportat în altǎ limbǎ fǎrǎ mari pierderi de
sânge pentru cǎ dominǎ ideea poeticǎ stǎruitoare, stagnarea timpului. Omul se simte
mort, aruncat în nemişcare dincolo de sfera învârtitoare a vremii. Poezia se umple de
sunete adormitoare, de cuvinte metaforizate, de imagini de linişte, iar poetul se îneacǎ în
grosimea tǎcerii absolute, unde viaţa e durere, iar moartea e existenţa eternǎ.
Azi,însǎ,când sufletul românesc,dupǎ o lungǎ cǎlǎtorie prin civilizaţia strǎinǎ,vrea sǎ
ia conştiinţǎ de sine, chipul sǎu lunar şi amar-zâmbitor îşi regǎseşte expresie in simţurile
moderne şi româneşti şi cu fluierul sǎu poetic sǎ ducǎ aspiraţiile noastre pretutindeni:
,,Peste ape,peste punţi, / Peste codrii de pe munţi”.
Existǎ o condiţie excepţionalǎ care ridicǎ pe Eminescu deasupra poeţilor de circulaţie
mǎrginitǎ. A cunoscut poporul şi provinciile româneşti,a devenit familiar cu speculaţiile
filozofice cele mai înalte, a iubit fǎrǎ a fi fericit, a dus o existenţǎ nesigurǎ şi trudnicǎ, a
trǎit într-un veac ingrat ce nu rǎspundea idealului sǎu, a plâns şi a blestemat, apoi s-a
îmbolnavit şi a murit foarte tânar. Tot ce a avut de spus a spus pâna la 33 de ani. Viaţa lui
se confundǎ cu opera, Eminescu nu are altǎ biografie. Un Eminescu depǎşind vârsta pe
care a trǎit-o ar fi ca un poem prolix. Însǎşi nebunia pare o operǎ de protest. Şi de
aceea,oricine îl va citi, pe orice punct al globului, va întelege cǎ Eminescu a exemplificat
o dramǎ a omului, cǎ el a scris în versuri o zguduitoare biografie. Alţii au o operǎ
eminentǎ şi o biografie monotonǎ şi fǎrǎ semnificaţie. Rar se întamplǎ ca un poet sǎ fie
sigilat de destin, sǎ ilustreze prin el însuşi bucuriile şi durerile existenţei şi de aceea multǎ
vreme Mihai Eminescu va rǎmane în poezia noastrǎ nepereche.

BIBLIOGRAFIE:
http://www.primariagh.ro/mihai-eminescu-162-%E2%80%93-luceafarul-nestins/
https://www.monitorulsv.ro/Ultima-ora-local/2012-01-10/Luceafarul-nestins
http://revistacurslccr.blogspot.ro/2014/01/mihai-eminescu-luceafarul-poeziei.html