Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Maica Teodosia, prețioasa floare plină de har din grădina Vladimireștilor, mănăstirea de
fecioare din valea Siretului, deși cunoscută publicului literar românesc încă din anii ’40, a
ajuns celebră pentru opera sa poetică mai degrabă după Revoluție, în mare măsură datorită
unui ales admirator care i-a recitat poeziile în predicile sale, anume duhovnicul Teofil Părăian
de la Sâmbăta de Sus, salvându-i opera de la o nemeritată uitare.
Astfel, poemele sale publicate în anii dinaintea marii prigoane (Insula Albă, 1944; Osana
Luminii, 1948; Poemele Iubirii, 1949) au revenit în atenția cititorilor într-un volum compact
intitulat chiar Poezii îngrijit de părintele Cornel Toma, care a adăugat în această ediție și alte
poeme apărute în reviste literare sau rămase în manuscris (Editura Sophia, 2000). Al doilea
volum disponibil publicului contemporan, intitulat Ție, Doamne, îți voi cânta, a fost editat în
2013 la Doxologia, după un manuscris conținând poezii mai vechi dar și inedite, donat
bibliotecii Mitropoliei Moldovei de Patriarhul Iustin, pe când se afla în scaunul vlădicesc de la
Iași.
În zorii activității sale literare, rândurile tinerei poete Zorica, alcătuite cu precădere în metru
grecesc antic, povestesc despre iubirea dintre o fecioară aleasă și un tânăr pur. Desigur, din
acest eros fără prihană care constituie linia esențială a primului său volum de poezii, Insula
Albă (Sibiu, 1944), o înșirare de poeme „păgâne”, se întrevăd germenii misticii creștine.
Unirea sufletului cu Mirele Hristos este insinuată în perechile Lamprissa-zeul Eros (La
fântână; Zeul; Ploaie caldă; Îmbrățișare; Fericire), Klytis-Kleon (Pescarul), Daphins-Chloe
(Mi-aduc aminte; Torcătoarea; Daphnis; Jertfă), Lidia-Gaius (Lidia către Gaius), Kalliroe-
pescarul Doris (Epitalam). Este vorba, în mod frecvent, de o iubire ce-și caută desăvârșirea în
viitor, și mai rar tematizată ca un fapt împlinit, niciodată ca o iubire consumată. Cititorul
simte încă din acest volum de debut că dragostea pentru Cel dorit este pasională, totală, dar
erosul exprimat nu are nimic din înțelesul carnal, ci tinde către perfecțiunea divină, dincolo de
dualismul masculin-feminin.
Între aceste versuri pregătitoare, poemul Te port în mine plasticizează iubirea dintre miri fără
a rosti un nume, însă iubitul numit metaforic „cântec vechi cu crai din Răsărit”, „lumină
rumenă în zori”, „fagur plin”, ”mănunchi legat cu grijă, fir cu fir” nu poate fi altul decât
Hristos Care crește în inima alesei sămânța dragostei dumnezeiești. Mirele se identifică cu
vinul nunții în poemul Urme, un „vin de preț din vechile ulcioare” pe buzele iubitei; „vin
curat” în cupa celei însoțite. Aceeași imagine revine în Pribegii: aici însoțitul este „vin
rumen”, iar la finalul poemului, deși într-o prezență încă neîmplinită, iubitul e chemat, ca și în
Cântarea Cântărilor, „Domnul” de mireasa care-l așteaptă cu dor:
În Nunta de taină, mirele și mireasa se pregătesc „mereu de altă nuntă” gătită cu alai, haine
alese, aluzie la viitoarele ospețe liturgice. Bucuria însoțirii e exprimată prin metafore
sacramentale:
iar mirii, „învăluiți în umbra veșniciei” se înfruptă de „rodul din câmpii”, grâul euharistic.
În volumul Osana Luminii, publicat patru ani mai târziu (Cluj, 1948), durerea devine materie
pentru poezie în aceeași măsură ca și Tainele Bisericii încă mai intens evocate. În poemul
Vinul, după cum fiecare creștin își aduce propria ofrandă la prestol, tânăra Zorica, sedusă de
vocația monastică jertfește „poemul lucitor”, pe care îl dăruiește „la Cina Domnului în dar/
să stea-n potir, pe masa din Altar”. La liturghie sângele hristic curge în vinul poemei în
același fel în care se dă ca împărtășanie la cei invitați cu formula liturgică:
Despre creșterea Domnului „în trup curat de maică nenuntită” amintește Zorica și în poezia
Pâine, în care face aici uz de un limbaj teologic de înaltă clasă, amintind de retorica Sfântului
Ignatie Teoforul în epistola sa adresată romanilor:
Sonetul continuă în același discurs desprins parcă din scrierile patristice în care osteneala
desăvârșește de fapt bucuria. Pentru a Se da celor smeriți, umpluți de dorul cel dumnezeiesc,
Hristos-Pâinea cea cerească s-a frământat după o rețetă a durerii: „Cu sânge și cu lacrimi
frământat,/ În focul dragostei Te-ai copt, Hristoase/ Și spre viață veșnică Te-ai dat”.
Un alt minunat sonet, intitulat Împărtășanie, care merită să fie aici expus integral,
actualizează Cina cea de Taină în viața fiecăruia dintre noi, întruchipată de repetatele vizite
ale lui Hristos la o gazdă adesea nepregătită, ba chiar sfidătoare, asemenea nouă, creștinilor
surprinși în urcușurile și coborâșurile duhovnicești cotidiene:
Acest al doilea volum se încheie cu un strigăt intitulat Pocăință, care exprimă senzația de
goliciune, cutremur și nimicnicie în fața Cuvântului deseori neascultat de om, nebăgat în
seamă. Dar acestea nu provoacă ascunderea, fuga de unirea cu Domnul, ci nasc rugăciunea
adâncă și kathartică de pocăință:
Și fă să nu mă ardă văpaie-nfricoșată,
Versurile mustesc aceeași sevă cu a rugăciunii Sfântului Simeon Noul Teolog (a șaptea) din
canonul euharistic, iar cea din urmă exclamație se potrivește în idei și tonalitate cu ultimele
versuri aceluiași canon, pe care îl rostim înainte de fiecare Liturghie.
Poemele Iubirii (Craiova, 1949), deși apărut după intrarea în monahism, adună poeme ale
aceleiași Zorica, maturizată în viața duhovnicească asemenea unei logodnice care îl vede cu
drag dar și cu îndrăzneală pe alesul inimii. Dacă preotul tâlcuiește credincioșilor fragmentele
evanghelice citite la liturghiile duminicale și la răscrucile anului, poeta tematizează la rându-i
în vers aceste pericope. Sonetul În luntre trimite, în prima parte, la imaginea biblică a
somnului lui Iisus în corabie, pe marea învolburată, iar în a doua parte actualizează tema
Hristosului interior:
Un Dumnezeu, pe marea-nviforată.
Același Domn milostiv evocat în încheierea fiecărei strofe vine să dea „odihnă trupului trudit/
și sufletului ars îi dă răcoare”, pentru a vindeca „inima pustie”.
În rugăciunea fierbinte pentru a primi hrana cea cerească, deseori e chemată în ajutor Maica
Domnului, precum în Slavă Preasfintei Fecioare (Dintr-un ceaslov vechi). Preacurata
Născătoare este „Doamnă, adăpost și hrană”, precum și „pom cu luminoasă roadă”, care
ajută cu dragoste ca „duhul meu să se adape iară/ din vinul bucuriei cei de taină”.
Înălțătorare către Dumnezeu este și Sfânta Cruce, axa lumii, în poemul Arac:
Pe arac să se-nvârtească
iar locul în care se așază Hristos este evocat în Inima, un poem în metru antic: „Inima-n culme
de chin s-a deschis ca Potirul, adâncă/ Plină de vinul iubirii, de care și ea s-a-mbătat”.
Când în dumnezeiasca-mbrățișare,
Icoane pentru paraclis, deși publicat abia postum, constituie primul volum al celei care a fost
primită în cămara îngerească. Fiica zorilor duhovnicești devine Teodosia – cea dăruită de
Dumnezeu, sau poate lui Dumnezeu. În chinovia Vladimireștilor, lăcaș închinat Maicii
Domnului, monahia a compus cu precădere cântări aduse Preasfintei Născătoare, onorată până
azi de obște ca stareță și mamă. În poezia-diptic La Nazaret, maica Teodosia evocă liniștea
paraclisului mănăstiresc în care se deschide o fereastră către sărmana casă din Galileea.
Intimitatea Maicii cu Pruncul său aflați singuri în casă, la cină în ceasul înserării, prevestește
Cina cea de taină și cea dintâi Liturghie. Fiul frânge pâinea în înserarea liniștită:
Dacă în poemul Crinul din volumul Osana Luminii Sfânta Fecioară preînchipuia potirul
euharistic, legătura metaforică dintre semnificant și semnificat se inversează în adunarea de
catrene Sfântul Potir care duce cu gândul la Maica primitoare a Sfântului Prunc în pântece:
Necuprinsul a-ncăput
Însă imnul prin excelență al Sfintei Euharistii, teopoetică sublimă a lui Hristos dăruit nouă, se
găsește în poemul Sfintele Taine, prefăcut în priceasnă și cântat de nenumărate ori, până azi,
la chinonicele Sfintelor Liturghii:
Aceeași „beție divină” și „uitarea de sine” a sufletului în unirea mistică, o pregustare a Raiului
e exprimată în Hoinar, un poem al volumului Din pribegie, publicat la rându-i pentru prima
dată în ediția postdecembristă a părintelui Toma, la editura Sophia:
Suferința înstrăinării de casă atinge cote înalte în Rugă-n primăvară (volumul Alte poezii):
durerea se împletește cu speranța în pulsația ciclică a anotimpurilor. Însă renașterea naturii
aduce cu sine nădejdea culesului strugurilor și a grâului pentru Sfintele Daruri:
În pleiada de poeme dedicate vieții din mănăstire, maicilor, stareței, diferitelor ascultări,
momentelor zilei, toate aflate în manuscrisul publicat sub titlul Ție, Doamne, îți voi cânta
(Doxologia, 2013) versurile din Toaca surprind sunetul care cheamă obștea la sfânta
împreunare euharistică:
Cunoscătoare fină a limbii eline clasice, Maica Teodosia s-a aplecat în traducerile sale către
Părinți ai Bisericii greu de tălmăcit, dar care ne-au lăsat cele mai sensibile scrieri mistice: Sf.
Grigorie de Nyssa, Origen, Sf. Isaac Sirul, Sf. Simeon Noul Teolog. Amintind de dibăcia
poetică a Sfântului Ierarh Dosoftei, psalmistul românilor, monahia a reușit să transpună într-o
traducere în versuri o capodoperă a genului, Cuvântul II al Sf. Simeon (la 5 iulie 1949), iar
aici vom cita un scurt pasaj despre unirea mistică a omului cu Dumnezeu în Euharistie:
Una sunt în două firi. Deci când eu, cel cu firi îndoite,
Concluzii
Recitind cele mai reprezentative poeme ale monahiei Teodosia care tematizează Taina Sfintei
Euharistii, sufletul se umple de dulceața ei poetică și încearcă la rându-i, aproape fără să-și
dea seama, cântarea celor sfinte în versuri și metafore. Dar lăsând ispita condeiului pentru cei
iscusiți, să tragem câteva concluzii despre cele două volume, Poezii, respectiv Ție, Doamne,
îți voi cânta, care este o lectură recomandată tuturor iubitorilor de Hristos.
După mai bine de 30 de ani de la mutarea ei în coliba Taborului ceresc, cea râvnită odinioară
de Petru, Iacov și Ioan, pomenirea maicii Teodosia în rugăciunile noastre nu poate fi mai
potrivită decât recitându-i Tavorul: