Mănăstirea Cozia – vatră seculară de spiritualitate românească

Elevă Dogaru Ioana Alexia

Clasa a IX-a C, CN “Al. Lahovari” Rm. Vâlcea

Îndrumător, Prof. Tudosoiu Gheorghe Daniel

Loc de recluziune spirituală, mănăstirea reprezintă un spațiu sacru, purificat, un depozit

al valorilor spirituale, un labirint al cunoașterii sinelui, în care se refugiază deopotrivă monahul,
cărturarul sau cel care se pregătește să treacă în neființă. Nicolae Cartojan sublinia în mai multe
rânduri că sufletul românesc se caracterizează printr-o “puternică notă de religiozitate”,
deoarece cultura noastră pornește “din curtea mănăstirilor”.

Mănăstirea apare deseori în literatură, ca simbol hierofanic. În romanele lui Sadoveanu,

acțiunea este subliniată prin semne anticipative și miraculoase; sfârșitul domniei lui Duca –
Vodă este anunțat de șase semne dumnezeiești, două dintre ele petrecute la Mănăstirea
Neamțului, unde lăcrimează Icoana Maicii Domnului, și la Mănăstirea Golia, unde “clopotul a
bătut singur”.

În special în literatura interbelică, simbolul este asociat cu forța magică a trecutului, în

preajma mănăstirilor fiind situate revelațiile și trăirile excepționale, ca într-o poezie a lui Ion
Pillat: “Și-n mine, și-n poiană, și pe drum/ Deodată s-a întins atâta pace/ Că Dumnezeu plutea
ca un parfum...”(Mănăstire).

Mănăstirea Cozia, intrată în conștiința generală prin poezia lui Grigore Alexandrescu,
adăpostește încă umbra lui Mircea cel Bătrân, ctitorul ei. Fiind un loc mântuitor și o punte spre
sacralitate, mănăstirea reprezintă și un univers misterios, de exemplu asociat poetic epifaniilor
lunare în poezia eminesciană; în poemul Memento mori, luna trăiește într-o “mănăstire”, pentru
a fi protejată de privirile fratelui ei.

Cozia reprezintă o vatră seculară de spiritualitate românească din punctul meu de

vedere, fiind un complex monahal medieval, situat în orașul Călimănești, pe malul stâng al
râului Olt, martor tăcut al marelui război.

Aceasta este “fortăreață de pământ din pricina nenumăraților munți din această țară”.
Constituind de-a lungul timpului un puternic focar de cultură românească, se atestează că aici
funcționa o școală mănăstirească încă din 1415.

Poezia “Umbra lui Mircea. La Cozia” reflectă în totalitate imaginea mănăstirii ca fiind
un adevărat simbol al culturii și spiritualității românești. Aceasta a fost scrisă în urma unei
călătorii pe care poetul a facut-o pe la mănăstirile din Oltenia, împreună cu prietenul său Ion
Ghica. Titlul este alcătuit din două părți, ce par că nu au o legătură strânsă, deoarece sunt
separate de punct și fiecare dintre ele este scrisă cu majuscule. “Umbra lui Mircea” evocă
personalitatea istorică a domnitorului muntean, Mircea cel Bătrân. “La Cozia” este numele
mănăstirii ctitorite de marele voievod, locaș care a inspirat poezia și unde, se pare, că a fost
scrisă.

Poezia este structurată în 16 strofe şi este construită prin îmbinarea subtilă a mai multor
specii romantice. Astfel, primele şapte strofe se constituie într-un pastel romantic, descriind
cadrul natural nocturn în care apare fantoma lui Mircea cel Bătrân, următoarele cinci strofe
conţin elemente de odă şi imn prin care se slăvesc faptele de vitejie ale domnitorului.
Următoarele două strofe constituie o meditaţie, în care poetul exprimă idei filozofice despre
timpul trecător, cu identificarea momentelor importante din trecut şi prezent, precum şi o
viziune asupra viitorului, iar ultimele două strofe revin, simetric, la imaginea iniţială a
pastelului, împlinind astfel perfecţiunea artistică a poeziei.

Primele şapte strofe compun un pastel romantic, în care cele dintâi imagini vizuale sunt
umbrele turnurilor aplecate peste undele şi valurile Oltului, care lovesc ritmic „Zidul vechi al
mănăstirei”, singurul element auditiv al liniştii înserării. Printr-o personificare metaforică,
poetul aseamănă generaţiile de oameni care s-au succedat de-a lungul timpului pe aceste
meleaguri cu undele curgătoare ale râului - „Ş-ale valurilor mândre generaţii spumegate”.
Imaginea vizuală este redată prin forma reflexivă a verbelor „se întind”, „se prelungesc” care
se referă la umbrele turnurilor, părând că ating „ţărmul dimpotrivă”.

Atmosfera fantastică şi înfricoşătoare este ilustrată de „ceasul nălucirei”, un element

tipic romantic fiind apariţia fantomei încoronate care iese din mormânt: „O fantomă-ncoronată
din el iese... o zăresc”. Natura este umanizată, deoarece toate elementele sale participă
emoţional la întâmplările miraculoase: „Muşchiul zidului se mişcă... pântre iarbă să strecoară /
O suflare, care trece ca prin vine un fior / [...] Râul înapoi se trage... munţii vârful îşi clătesc”.

Imaginile sunt hiperbolizate pentru a realiza măreţia copleşitoare cu care „marea

fantomă” porunceşte şi la un semn „Oştiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez”. Autoritatea
personalităţii istorice a lui Mircea cel Bătrân este ilustrată prin propoziţii scurte, puncte de
suspensie: „Iese... vine către ţărmuri... stă... / În preajma ei priveşte...”. Verbul la imperativ,
„Ascultaţi!”, este o adresare directă a poetului către toate componentele naturii înconjurătoare
şi înfiorate.

Printr-o întoarcere graduală în trecut, procedeu artistic tipic romantismului, poetul incită
la contemplaţie, pentru a se vedea cum „marea fantomă” a dat speranţă românilor şi a îngrozit
- totodată - pe toţi duşmanii de odinioară: „Transilvania-l aude, ungurii se înarmez”.

În stil romantic, eul liric se adresează direct Oltului, martorul permanent al „vitejiilor
trecute”, care privise cu mândrie legiunile militare şi căruia îi erau cunoscute „Virtuţi mari,
fapte cumplite” ale acestui trecut glorios. Oltul este personificat, poetul recurgând la vocativ şi
la o interogaţie retorică: „Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute / [...] Cine oar’ poate să
fie omul care te-a-ngrozit?”.

Ultima strofă a acestei secvenţe lirice confirmă identitatea marelui voievod român, iar
la auzul numelui său întreaga natură este personificată şi el este recunoscut de toate elementele
naturii - dealul, Oltul, valurile, Dunărea şi marea - care-i repetă numele cu evlavie şi admiraţie:
„Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează”.

Patriotismul domnitorului este exprimat metaforic - „întreprinderea-ţi fu dreaptă, a fost

nobilă şi mare” - ilustrează ideea că Mircea a purtat războaie drepte, de apărare a ţării, din
dragoste pentru poporul său, care îl venerează şi astăzi: „De aceea al tău nume va fi scump şi
nepătat”.

Istoria neamului românesc a consemnat şi alte momente glorioase, poetul presupune că

Mircea cel Bătrân a „simţit plăcere” atunci când a aflat despre faptele eroice ale lui Mihai
Viteazul, care a iubit, ca şi el, ţara şi poporul român. Alăturarea simbolică a celor două nume
ilustre pentru istoria noastră naţională, Mircea şi Mihai, accentuează ideea continuităţii luptei
pentru libertate şi independenţă a poporului român, sub conducerea unor domnitori patrioţi.

Ultimele două strofe ale poeziei constituie un pastel şi readuc imaginea iniţială a
tabloului nocturn, în care stăpâneşte liniştea peste întreaga natură. Personificată, noaptea îşi
întinde mantia „peste dealuri”, norii „se întind ca un veşmânt”, comparaţia având rolul de a
recompune atmosfera misterioasă de la începutul poeziei. Peste întreaga natură se instalează
„groază şi tăcere”, atunci când „umbra intră în mormânt”.

Turnurile „cele-nalte” sunt personificate printr-o comparaţie, „Ca fantome de mari

veacuri pe eroii lor jălesc” şi constituie mărturia istorică a gloriei şi patriotismului
conducătorilor români într-un trecut plin de măreţie. Valurile Oltului lovesc ritmic „zidul vechi
al mănăstirei” fiind personificate, fiind asemănate cu „mândre generaţii spumegate”, idee care
subliniază încă o dată permanenţa şi continuitatea românilor pe aceste meleaguri.