Baltagul este un roman scris de Mihail Sadoveanu și publicat pentru prima oară în volum în

noiembrie 1930. Romanul prezintă călătoria Vitoriei Lipan pe urmele soțului ei, oierul Nechifor
Lipan, pentru a afla ce s-a întâmplat cu acesta și pentru a-i pedepsi după o lege nescrisă pe cei doi
tovarăși ce l-au ucis și jefuit.

Sursa principală de inspirație a romancierului a fost balada populară „Miorița” din care a preluat
simbolul, structura epică, conflictul între cei trei ciobani și perseverența femeii care pornește în
căutarea ciobanului ucis. Autorul s-a inspirat și din alte două balade populare culese de Vasile
Alecsandri pe la mijlocul secolului al XIX-lea: „Șalga” - din care a preluat exemplul unei curajoase
ciobănițe ce pornește în căutarea unei cete de hoți și se răzbună într-un mod năpraznic pe cei care au
prădat-o - și „Dolca” - de unde a preluat legătura dintre om și animalul credincios.

Baltagul este considerat ca fiind o monografie a satului prezentând aspecte ale firii omului de la sat,
tradițiile și obiceiurile românești: la botez, nuntă, și înmormântare. Datele din roman sunt un prilej
pentru autor pentru a zugrăvi atmosfera epocii și tradițiile populare românești.

Romanul a fost ecranizat într-un film omonim, regizat de Mircea Mureșan, în octombrie 1969.

Romanul a fost scris pe parcursul a aproape două săptămâni (mai precis zece zile), după o expediție
turistică efectuată de Sadoveanu pe valea Bistriței, de-a lungul pârâului Neagra și prin Munții
Stânișoarei, pe traseul pe care-l vor urma și personajele Nechifor și Vitoria Lipan.

Vorbind despre scrierea acestui roman, Profira Sadoveanu, fiica scriitorului, își rememora astfel acea
perioadă de efervescență literară a tatălui ei: „Cum cuprinde furtuna năvalnic într-o clipită munți și
păduri, așa-l cuprinde și pe Sadoveanu imboldul de-a scrie fără întârziere povestea acelui baltag, pe
care îl cântărise de atâtea ori în palmă, gândindu-se la lovitura năpraznică pe care o poate da o armă
ca aceea. Și, așezându-se la masa lui de lucru, scrie, scrie cu ardoare. Când se oprește o clipă ca să se
plimbe prin grădină cu pelerina-i largă fâlfâind, în dosul frunții încruntate se vede bine că laboratorul
urmează să lucreze. E o febră puternică, care durează zece zile”.

Mihail Sadoveanu nu precizează anul în care se petrece acțiunea, ci doar zilele și lunile calendaristice,
vrând să sugereze că timpul acțiunii este un timp mitic, valabil pentru orice epocă în care se respectă
credințele și datinile străvechi. Există totuși unele repere temporale care încadrează acțiunea în anii
'20 ai secolului al XX-lea.

Baltagul a fost considerat de unii critici literari ca fiind o epopee românească, ce poate fi comparabilă
prin tema călătoriei anevoioase pentru realizarea unei datorii morale cu Odiseea lui Homer, Eneida
lui Vergilius, Divina Comedie a lui Dante Alighieri sau cu expediția lui Siegfried din Cântecul
Nibelungilor. Personajul principal este stăpânit de o pasiune puternică care-l împinge în parcurgerea
unui drum presărat cu numeroase piedici.

Scriitorul își exprima entuziast legătura sa cu trecutul țării în discursul de recepție în Academia
Română, intitulat „Poezia populară”, pe care l-a rostit în 1923: „artiștii cu fața în lumina nouă de
auroră, trebue să-și plece urechea spre trecut și spre popor... N'au adus însă lucrări ale noastre și de
valoare decât acei care au avut în vedere elementul statornic al neamului nostru, poporul cu limba
lui”.

Baltagul a fost considerat de unii critici ca fiind un adevărat roman polițist în care se investighează
un caz de dispariție, descoperindu-se o crimă și depistându-se și pedepsindu-se făptuitorii. Punctul de
plecare al romanului îl constituie crima din balada „Miorița”, în care un baci moldovean este ucis de
doi confrați, unul ungurean și altul vrâncean, pentru a fi prădat de turme („că-i mai ortoman/ș-are oi
mai multe,/mândre și cornute/și cai învățați/și câni mai bărbați”).
Scriitorul reconstituie acțiunea legendară din baladă, dându-i mitului aspectul unei realități
contemporane. El dezvoltă tema lirică din baladă, suprapunându-i o structură epică și o intrigă
antropologică. Investigarea Vitoriei Lipan se desfășoară după un plan conceput de ea, în care intuiția
feminină joacă un rol foarte important, semănând cu o „vânătoare”.

Deși ancheta este condusă formal de subprefectul Anastase Balmez, femeia este cea care împinge
cercetările, prin inteligență și diplomație, în direcția dorită de ea. Vitoria nu-l contrazice pe omul legii,
care se simte condus de rațiunea logică a muntencei, spunând că „grăiesc și eu ca o minte slabă ce mă
aflu”. Ea nu-i acuză direct pe făptași, ci-i determină pe aceștia să se demaște singuri.

George Călinescu considera că „Vitoria e un Hamlet feminin, care bănuiește cu metodă, cercetează
cu disimulație, pune la cale reprezentațiuni trădătoare și când dovada s-a făcut dă drumul răzbunarii”.
Același critic o compara pe Vitoria Lipan cu Anca din drama Năpasta (1890) a lui I.L. Caragiale.

Romanul Baltagul este o operă literară poetică compusă din elemente lirice și epice. Sadoveanu
folosește o limbă literară ce derivă din graiul poporului, având forme și nuanțe originale.

Stilul romanului este unul solemn, cu propoziții și fraze sentențios-naive cu caracter oral, semănând
cu exprimarea dintr-o carte populară veche. Criticul literar Ion Rotaru constata că „artistul nu scrie, ci
povestește. Nu neapărat oral, cât mai ales solemn și festiv, stilul este al rapsodului popular.
Povestitorul își apleacă urechea pe melodia cuvintelor și propozițiilor, venite parcă dintr-un trecut
îndepărtat și dispuse, cu detașare, pe un portativ imaginar”.

Textul literar are un caracter pseudoritmic și o muzicalitate izvorâte în chip natural dintr-o serie de
elemente poetice și sintactice: expresii arhaice, anumite forme populare, cadența cuvintelor care
uneori imprimă prozei un ritm trohaic, folosirea infinitivului, gerunziului și participiului care sporesc
armonia textului, imagini acustice etc.

Excesul de lirism apropie romanul de o legendă, considera Alexandru Philippide. Vitoria Lipan are
impregnată în suflet „o vigoare și o asprime primitivă”, iar perseverența în găsirea și pedepsirea
ucigașului bărbatului ei o așază în alături de eroinele tragediilor antice.

Mai mulți critici literari au considerat Baltagul ca fiind o capodoperă a lui Mihail Sadoveanu. Criticul
Ov. S. Crohmălniceanu situa acest roman în „zona operelor capitale ale literaturii noastre și, fără nici
o îndoială, ale literaturii mondiale”, în timp ce Izabela Sadoveanu îl considera „un poem epic de o
desăvârșire, o sobrietate și o simplicitate antică”. Acest roman sadovenian are o valoare literară
evidențiată, potrivit lui George Călinescu, prin „repeziciune și desăvârșit echilibru al expresiei”. În
opinia lui Pompiliu Constantinescu, „inspirația acestui mare poet îmbrățișează într'o lumină de baladă
stratul arhaic al vieții țărănești, în fundamentele ei etnice și etice”.

Plecând de la o baladă populară, scriitorul combină liricul cu epicul într-un mod desăvârșit, realizând
o creație literară în care suprapune realitatea pe un mit. Romanul reconstituie o lume arhaică, cu
acțiuni neschimbate timp de milenii precum transhumanța periodică potrivit anotimpului. Povestea
prezentată în Baltagul are un accent pronunțat de baladă atât prin crima păstorească care stă la baza
sa și a măiestriei cu care Vitoria încearcă să descopere adevărul, cât mai ales prin rezonanța acestor
întâmplări în mijlocul naturii singuratice. „Căci așa cum balada populară a ridicat un incident
sângeros din viața păstorilor la înălțimea eternă a poeziei, tot astfel Mihail Sadoveanu a transfigurat
balada într-un poem de atitudine și de largi perspective, expresie armonioasă a geniului său liric și
narativ”, scria Perpessicius.

Criticul Cornel Regman îl considera „cartea cea mai răscolitoare, și artisticește cea care concentrează
toate darurile de rapsod ale scriitorului”. În opinia sa, Baltagul semnifică o biruință a valorilor
țărănești asupra înnoirilor ireversibile produse în satul românesc. Cu toate acestea, cadrul de viață nu
rămâne unul arhaic și închis la înnoiri, ci asimilează acele modificări care nu contravin valorilor
ancestrale ale comunității.

„Prin puterea lui de cuprindere și sintetizare a vieții unei întregi colectivități, cu îndeletnicirile,
credințele, folclorul și etnografia ei, Baltagul este o capodoperă și un fragment de epopee a poporului
român, un excepțional poem al naturii”, sintetiza aceste opinii criticul Ion Dodu Bălan.