Nicolae Milescu sau Neculai Milescu Spătarul (în rusă Николай Гаврилович Спафарий) (n.

1636, Vaslui -
d. 1708, Moscova) a fost un cărturar, traducător, călător, geograf și diplomat român, activ atât în Moldova, cât și
în Țaratul Rusiei.

El a fost cunoscut si sub numele de Spatarul Milescu-Cârnu. Denumirea de „Spătarul” provine de la faptul că o perioadă a
deținut funcția de mare spătar la curtea domnului Gheorghe Ghica din Țara Românească (1659-1660) Porecla Cancelarul
Milescu Nas-Cârn provine de la faptul că a fost mutilat de domn (Ștefăniță Lupu conform lui Ion Neculce, Iliaș
Alexandru - după alte surse) pentru a i se potoli presupusele ambiții de a accede la domnie. Un om „însemnat” nu mai
putea deveni domnitor.
S-a născut pe moșia tatălui său Gavril, care era posibil de origine aromână, lângă Vaslui. A studiat la Marea Școală a
Patriarhiei din Constantinopol și, după ce se întoarce la Iași, este numit "grămătic" , adică secretar al domnului
Moldovei Gheorghe Ștefan. Între anii 1660 și 1664 a fost reprezentantul țării (capuchehaie) în Imperiul Otoman și apoi
trimis ca sol la Berlin și Stockholm și chiar pe lângă Ludovic XIV.Milescu vorbea limba română, limba latină, limba
greacă și limba rusă.[3]Totodată, cunoștea limbile turcă, franceză, italiană.
Banca Națională a României a pus în circulație, în scop numismatic, începând cu data de 31 octombrie 2011 , o monedă
din argint dedicată aniversării a 375 de ani de la nașterea lui Nicolae Milescu

Între anii 1661–1668 efectuează prima traducere integrală în limba română a Vechiului Testament, având ca sursă
principală textul grecesc din Septuaginta, apărută la Frankfurt în 1597.
L-a urmat pe Gheorghe Ștefan în exilul său la Stockholm și Stettin (1664-1667), și a vizitat Franța pentru a crea o alianță
anti-otomană. În 1667 era primit la Stockholm ca trimis al fostului domn, Gheorghe Ștefan, „Nicolaus Spadarius, baro ac
olim Generalis Walachiae”. În iulie 1667, Ludovic al XIV-lea răspundea lui Gheorghe Ștefan pentru scrisorile aduse de
„le Baron Spatarius, cy-devant vostre Général”.
Se retrage din 1671 în Rusia. În anul 1671, patriarhul Dosoftei al Ierusalimului i-a scris țarului Aleksei Mihailovici al
Rusiei,că la cererea sa i-l trimite pe Nicolae, fiul lui Gavril: „Am aflat că aveți nevoie de un om pravoslavnic, care să
cunoască diferite limbi. Vă trimitem așadar pe purtătorul acestei scrisori, Nicolae, fiul lui Gavril, om foarte învățat în
latină și slavă, de asemenea în greacă; el va putea să învețe cu repeziciune și rusa și să facă tot felul de
tălmăciri...Dumnezeu vi-l trimite! S-a născut în Moldova, dar tatăl său este grec din insula (sic) Peloponezului. El va fi
foarte necesar la curtea măriei-voastre.” La curtea țarului Aleksei și la școala slavo-greco-latină înființată de Petru
Movilă, Milescu face o impresie atât de bună, încât țarul îi încredințează diverse misiuni. La 14 decembrie 1671 a fost
primit "în rândul curtenilor (dvoreanini) în rîndul celor de la Moscova", ca interpret pentru limbile greacă, latină și
română. În Moscova a lucrat în Departamentul solilor (Posolski Prikaz), ca șef al tălmacilor, sub protecția lui Artemon
[sau Artimon] Matveev. Ion Neculce, în cronica sa O samă de cuvinte[7] scrie că "Și pentru învățătura lui au fost terziman
împăratului [Alexei Mihailovici] și învăța și pre fiiul împăratului, pre Petru Alecsievici, carte. Și era la mare cinste și
bogăție."
Nicolae Milescu este cunoscut pentru celebrul său periplu prin Orient (1675-1678).
Țarul Aleksei îl trimite în solie în China. Expediția durează mai mulți ani. În final totuși Spătarul nu se întâlnește cu
împăratul acestei mari țări. Se pare că motivul a fost neacceptarea, din partea spătarului, a protocolului imperial pe care l-
a considerat umilitor; Împăratul Chinei era Împăratul Cerului cerând închinare umană, lucru pe care creștinii nu+l pot da..
Totuși, relatarea călătoriei întreprinse constituie un adevărat document istoric. Pe lângă descrierea moravurilor chinezești,
întâlnim aspecte din Siberia, Mongolia.
În istoriografia rusă este cunoscut sub numele de Nikolai Spafari (Spatar), fără a se menționa că era român. Lucrarea
sa De la Tobolsk până în China (note de călătorie) este editată în 1888 de G. Sion, într-o traducere neștiințifică, după un
manuscris grecesc eronat. (Șerban Cioculescu, op.cit. p. 25).
Teme și motive romantice:

tema iubirii si a naturii: conform conceptiei romantice care pune accent pe exprimarea subiectivitatii pe exprimarea trai
riieului, natura nu mai este peisaj sau simplu tablou caracterizat de pitoresc: ea devine stare de suflet:
in lirica eminesciana naturaeste un mijloc prin care eul isi exprima sentimentele, miscarileelementelor naturale expriman
d dinamismul trairilor umane: de aceea in poezia eminesciana iubireasi natura vor fi in stransalegatura.

- tema istoriei: istoria este vazuta sub semnul devenirii, este un process, epocile decurgand unele din altele:
in romantism foarteimportant este antiteza trecut-
prezent antiteza care pune in evidenta superioritatea trecutului in fata prezentului (trecutul esteidealizat iar prezentul este
criticat)

- tema timpului si spatiului: are

la baza sensibilitatearomantica pentru doua valori importante: atractia infinitului siperceptia universului sub semnul deven
irii al miscarii; astfel incatin textele eminesciene apar asa numitele cosmogonii, adicareprezentari ale genezei si stingerii u
niversului; mai multidentificam o trasatura specifica creativitatii romantice: vizionalismul de tip
romantic (capacitatea spiritului de a cuprindein imaginatia poetica ample miscari ale universulu

tema opozitiei omuluide geniu in fata societatii: incapabila sa inteleaga valoarea superioaraautentica; are
la baza filozofia idealista germana,
in deosebi influenta exercitata de cartea lui "Shopenhauer,Lumea ca vointa si reprezentare": Cartea impune figura geniulu
i caracterizat de posibilitatea cunoasteriiabsolute de nemurire dar si de
o condamnare la singuratate si nefericire; apare astfel atitudinea evadariiorgolioase din realitate intr-
un spatiu al fanteziei in care valorile autentice ale spiritului pot fi promovate.

- tema folclorului: are la baza dorinta romantica de

a exprima specificul national; este vorba despreinteresul pentru mituri traditii, obiceuri,
figure simbolice ale spiritualitatii fiecarui popor (
la Eminescuelementul romanesc poate fi identificat nu numai in lirica ci si in articolele publicate in ziarul "Timpul" sau in
proiectele sale dramatice)
-
motive literare romantice in lirica eminesciana

motiv literar = este subordonat temei, ajutand la sustinerea acesteia

ex: tema naturii; salcalmul, lacul, florile de tei, noaptea => aduce o lume privilegiata, instaureaza un spatiuideal spiritul el
iberandu-se de realitatea obiectiva.

Motivul somnului, visului = asigura evadarea din societatea incapabila sa inteleaga valorile superioare, maimult visul ins
taureaza o lume in care spiritual isi regasete libertaea, in care
se manifesta cu putere, trairile sigandurile fiecarui individ; romantismul promoveaza subiectivitatea .
Teme:

Natura surprinsa in ambele ipostaze: micro- si macrocosmosul. (ordinea umana, siordinea astrala, contingentul si
transcendentul (spatiul divin)) Natura este receptata ca o stare de suflet, deoarece exista o corespondenta intre
trairileumane si manifestarile naturii.Este un spatiu ocrotitor, securizant pentru cuplul de indragostiti.
Iubirea proiectata intr-un cadru natural, cele doua teme fiind inseparabile la romantici.
Istoria : nationala si universala.Conditia omului de geniu
Supratema timpului (ambivalenmta timpului:
 uman-terestru – finit
 universal-cosmic – infinit

Motive:

 Noaptea (cadrul nocturn) “sub luna”;

 Visul (dimensiunea onirica)
 Padurea/Codrul
 Izvoarele, marea/oceanul, lacul
 Luna, stelele; muzica astrala
 Bolta cereasca
 Teiul, salcamul, trestia
 Norocul (viata lipsita de noroc)
 Motivul poetului damnat.
 Ingerul, demonul, titanul
 Castelul singuratic
 Ruinele, vestigiile.
 Motivul amintirii
 Sarutul
 Mainile subtiri si reci
 Focul, lumanarea
 Vantul, ceata
 Către Ines - George Gordon Byron

Nu mai surâde nopții ce-n mine a pătruns...

Vai, de ce port de-a pururi o frunte-ntunecată?
De ce zâmbirii tale nu-i pot găsi răspuns?
Cu ochii uzi cerși -voi Destinului un dar:
Să nu cunoști ce-i plânsul, copila fără pată —
Ori, niciodată lacrimi să nu verși în zadar...

Tu vrei să știi ce chinuri și -au stors în mine firea,

Înveninând izvorul plăcerii pământești.
De ce vrei să descoperi și să cunoști durerea,
Pe care nici tu, sfânto, nu poți s -o îmblânzești?
Tu, poate, crezi c-amorul sau ura ce nu iartă
Sfărmat-au lira dulce din sufletu-mi pribeag...
Iubire, ranguri, nume: deșert ăciuni șirag —
Nu ele mă făcură să blèstem a mea soartă —
Nebun să fug departe de tot ce -aveam mai drag...

Ci-i un urât de moarte, ce naște pentru mine

Din tot ce-aud sau pipăi cu stinsele-mi lumine —
Frumosul nu-mi mai place; iar ochii tăi - chiar ei —
Abia mai au un farmec de -o clipă-n ochii mei...

De-ar ocoli cu anii pământurile toate,

Să fugă de el însuși nici un pribeag nu poate —
De-a pururi simt pe suflet un aspru bici de rele:
Neadormitul demon al gândurilor mele...

Să scânteie plăcerea în ochii fiecărui!

Să guste alții-n tihnă din cupa ce le -o dărui!
Râzând, plângând de multul fior și nebunie,
Viseze ca norocul va ține -o vecinicie! —
Ci eu atât as vrea:
Să n-aibă-o deșteptare asemeni cu a mea...

Eu cată să cutreier ținut după ținuturi

Și-al amintirii blèstem să mă urmeze -n drum...
Zadarnic fug de dânsul, în van încerci să -l scuturi
O mângâiere numai mi -a mai rămas de-acum:
Să știi — de-ar fi sa-ntâmpin un nou potop de rele —
C-am încercat odată pe cel mai greu din ele...

Dar care mi-i restriștea, mă-ntrebi? Ah, nu-ntreba:

Mai bine sfântul zâmbet pe chipul tău readu -l...
O, suflete, zâmbește mereu și nu căta
Să rupi un văl, sub care găsi -vei numai iadul.