Sunteți pe pagina 1din 24

Cum ar fi viaţa noastră fără iubire şi

romantism?
“Iubirea este un fum făcut din arborii suspinelor. Purificată, e un foc în ochii
celor ce se iubesc. Tulburată, este o mare hrănită cu lacrimile celor ce se
îndrăgesc. Şi încă ce mai e? E nebunia cea mai înţeleaptă, fierea ce înăbuşă,
dulceaţa ce ne mântuie”. William Shakespeare

“Iubirea este o forţă care transformă şi face ca sufletul omului să fie mai
bun”. Paulo Coelho

“Iubirea nu este un târg: te iubesc pentru că mă iubeşti. Iubirea


este o certitudine: te iubesc pentru că te iubesc”. Liviu Rebreanu

“Iubirea e un sărut furat, un zâmbet inocent, o îmbrăţişare pătimaşă... şi un


suflet smuls din piept...”Octavian Paler
Ce e amorul?
de Mihai Eminescu
Ce e amorul? E un lung
Prilej pentru durere,
Căci mii de lacrimi nu-i ajung
Şi tot mai multe cere. Te urmăreşte săptămâni
Un pas făcut alene,
De-un semn în treacăt de la ea O dulce strângere de mâni,
El sufletul ţi-l leagă, Un tremurat de gene.
Încât să n-o mai poţi uita
Viaţa ta întreagă. Te urmăresc luminători
Ca soarele şi luna,
Dar încă de te-aşteaptă-n prag Şi peste zi de-atâtea ori
În umbră de unghere, Şi noaptea totdeauna.
De se-ntâlneşte drag cu drag
Cum inima ta cere. Căci scris a fost ca viaţa ta
De doru-i să nu-ncapă,
Dispar şi ceruri şi pământ Căci te-a cuprins asemenea
Şi pieptul tău se bate, Lianelor din apă.
Şi totu-atârnă de-un cuvânt
Şoptit pe jumătate.
ROMANTISMUL
Romantismul este o mișcare artistică și filozofică apărută în
ultimele decenii ale secolului XVIII în Europa, care a durat mare
parte din secolul XIX. A fost o mișcare contra raționalismului care
marcase perioada neoclasică, ce se va pierde la apariția spiritului
romantic. Inițial, doar o atitundine, o stare de spirit, romantismul va
lua mai târziu forma unei mișcări. Autorii romantici au scris din ce
în ce mai mult despre propriile lor sentimente, subliniind drama
umană, iubirea tragică, ideile utopice. Dacă secolul XVIII a fost
marcat de obiectivitate și rațiune, începutul secolului XIX va fi
marcat de subiectivitate, de emoție și de eul interior.
Anumiți autori neoclasici alimentaseră deja un sentiment așa-zis
romantic înainte de răspândirea sa efectivă, fiind numiți de aceea
pre-romantici. Printre aceștia se află Francisco Goya și Bocage.
Romantismul apare inițial în zona care va fi mai târziu Germania
(mișcarea a avut și ea o importanță fundamentală în unificarea
germană prin mișcarea Sturm und Drang) și în Anglia.
Romantismul s-a manifestat în forme diferite în diferitele arte și a
marcat în special literatura și muzică (deși romantismul se manifestă
în aceste arte mai târziu decât în altele). Când curentul a ajuns în
școli, au apărut critici împotriva idealizării de către acesta a
realității.
Victor Hugo Reprezentanţi:
În literatura universală:
Victor Hugo care publică Prefaţa la drama Cromwell
(1827), considerată ca un manifest al romantismului
european;
•Franţa-Lamartine, Vigny, Musset, G. de Nérval
•Germania- Schiller, Heine, Grimm ;
Ion Heliade Rădulescu
Portret de Mişu Popp •Anglia- Byron, Schelley, Keats, Scott ;
•Italia- Manzoni, Leopardi ,
•Rusia- Puskin, Lermontov
În literatura română romantismul cunoaste trei etape:
1)romantismul şi preromatismul scriitorilor de la 1848-1870
romantism vizionar, patriotic: I.H. Rădulescu, V. Cârlova, N.
Bălcescu, C. Negruzzi, M. Kogălniceanu, D. Bolintineanu, V.
Alecsandri, Al. Russo, Andrei Mureşanu, Al. Odobescu, B.P.
Vasile Alecsandri Hasdeu;
2) romantismul eminescian-considerat şi ca ultima etapă a
romantismului universal;
3) romantismul posteminescian identificabil în curentele
semănătorism, simbolism: Al. Macedonski, O. Goga, St. O.
Iosif, B. St. Delavrancea
Trăsături/principii estetice
 Cultivarea sensibilitatii, a imaginaţiei şi a fanteziei
creatoare;
 Evadarea în trecut;
 Contemplarea naturii;
 Temele: istoria, natura, folclorul, tradiţia, realitatea
socială;
 Categorii estetice: feericul, fantasticul, macabrul,
grotescul, sublimul;
 Ca figură de stil se foloseşte antiteza;
 Interesul pentru tradiţie, istorie şi folclor naţional;
 Prezentarea unor personaje excepţionale;
 Personaje: inadaptatul, pesimistul, nebunul, demonul,
geniul;
 Importanţa deosebită accordată sentimentelor omeneşti;
 Descoperirea infinitului spaţial şi temporal;
 Libertate de creaţie;
 Ironia romantică
Romantismul cultivă evadarea din lumea reală în cea mitică întru-
un spaţiu şi timp abstract, de aici rezultând specificul unor teme:

Tema istoriei

Evadarea într-un timp istoric naţional sau universal care era de foarte multe ori
idealizat, întrucît din trecut se desprind modele comportamentale şi idealuri :
libertatea, sacrificiul de sine, puterea exemplului inaintaşilor faţă de
contemporani.
Starea dominantă este aceea a zădărniciei, inutilităţii, a trecerii universale, a
dezvoltării ciclice şi irepetabile.

Sobieski şi românii, Costache


Scrisoarea III, Mihai
Negruzzi
Eminescu
Tema naturii
Natura este un cadru propice de meditaţie, de melancolie, de interiorizare, de trăire
superlativă, unică şi de contemplaţie.
Romantismul manifestă preferinţă pentru un peisaj exotic foarte montat, floral, viu, pitoresc.
Moment predilect al stării de vrajă în natură este acela al nopţii, astfel romantismul
conturează o multitudine de motive favorizante relaţiilor totale dintre eu şi natură, de aici
reiese motivul cadrului nocturn.
Scriitori preromantici sunt: în Anglia, Joung, în Franţa A. De Musset creatorul cilului liric
„Noptile”, iar in Germania Novalis cel mai mare poet al nocturnului.
Sub semnul nocturnului se definesc şi alte motive, precum cele cosmice, luminoase cu
preponderent motivului luminii, motivului nocturn şi selenar, steaua şi luceafărul ca un
punct de referinţă a trecerii macrocosmicului.
Mai apar şi motive vegetale: floarea albastră, florile de tei, florile de nufăr, motive
acvatice: izvorul, lacul, marea.
Tema iubirii
Profund asociată cu aceea a naturii întrucât împlinirea visului de iubire este
raportată la un peisaj natural, feeric, intim, uneori deschis spre misterul cosmic,
din natură poetul îşi găseşte un punct de referinţă pentru interiorizarea trăirii sale
intime.
În lirica romantică sentimentul dominant este al iubirii pentru că aceasta era
privită ca o cale specific umană de implinire, deci de cunoaştere a misterului
existenţei.
Nostalgia spre absolut sau ideal era frecvent substituită de nostalgia spre o iubire
ideală sau pierdută, de aici şi natura speciilor : meditaţie intima, pastelul.
Motivul dominant al iubirii, dar cu extinţie şi în alte motive, este cel al visului,
acestuia i se coordonează motivul dorului din literatura română, norocului ce
exprimă o fericire trecătoare, întrucât şi iubirea este supusă trecerii timpului.
De aici rezulta motivul trecerii în care femeia apare ca înger cu ochi albaştri şi
părul blond în opoziţie cu bărbatul care apare ca un demon cu ochi negri.
În literatura română se regăsesc teme şi motive ale literaturii populare : relatia om
natură, motivul zburătorului, mitul iubirii.
Specii ale literaturii populare realizează o spectaculoasă înnoire a literaturii culte
prin transferul în literatura cultă a literaturii populare şi adaptarea aceasta
literaturii romantice, astfel ei redescoperă miturile care vor fi înzestrate cu sensuri
moderne.
Tema filozofică

Un registru problematic deosebit de variat expimă însăşi complexitatea universului,


meditaţii asupra timpului care este suportul existenţei, finit şi infinit, asupra
spatţului, vieţii, sensului ei, raportului dintre om si divinitate, problemele fericirii,
morţii, sensul şi scopul cunoaşterii.

TIMPUL= supratema operei

Fugit irreparabile tempus


Vanitas vanitatum
Fortuna labilis
Ce este poezia lirică?
Genul liric, a cărui denumire provine de la cuvântul liră - instrument muzical cu care se
acompania recitarea unor creaţii literare - cuprinde totalitatea creaţiilor lirice, adică a
acelor opere literare în care autorul îşi exprimă direct propriile gânduri, idei şi emotii.

Caracteristici ale genului liric:

Prezenţa eului liric;


Exprimarea directă a gândurilor, sentimentelor, ideilor;
Folosirea unor moduri de expunere specifice (descrierea, monologul,
confesiunea lirică, dialogul imaginar etc);
Limbajul expresiv, sugestiv;
Existenţa unor imagini artistice : imagini vizuale, auditive, de mişcare,
olfactive;
Existenţa unor figuri de stil şi rolul lor în transmiterea sentimentelor eului liric
(epitete, comparaţii, personificări, metafore, hiperbole, antiteze, enumeraţii,
repetiţii, inversiuni etc);
Structurarea specifică a textului în versuri grupate pe strofe (ceea ce dă
acestuia muzicalitate şi expresivitate deosebită);
Elementele de prozodie sau de versificaţie (măsura versului, rimă, ritm)
MOTIVUL LITERAR:

Motivul literar-reprezintă modalitatea prin care se realizează tema unei opere literare. El
poate fi o situaţie cu caracter de generalitate ( Ex:încercările la care este supus personajul
din basm), o maximă sau o formulă care se repeată în momente variate ale aceleiaşi operă
sau in opere literare diferite
Fiecare temă îşi subînsumează un anumit număr de motive; revenind în momente diferite
ale aceleiaşi opere, motivul se îmbogăţeşte de fiecare dată cu noi sensuri.

În opera epică sau dramatică motivele sunt reprezentate de situaţii, în timp ce opera lirică
apelează la obiecte, maxime sau numere simbolice (Ex de motiv literar:în lirica
eminesciană timpul, cadrul natural, luna, stelele, lacul,etc.)
NATURA
•Floarea albastră
•Teiul
 Somnul / Visul •Salcâmul
 Dorul •Nuferii
 Dezamagirea •Codrul
 Incompatibilitatea •Lacul
 Cuplul •Marea •Geneza
•Extincţia
 Misoginismul •Plângerea cosmică
 Femeia înger – •Zborul
femeia demon intergalactic
•Haosul
 Extazul •Muzica sferelor
 Androginul •Steaua
•Luceferii
•Luna
•Lumina
 Meditaţia patriotică
 Societatea coruptă
 Inechitatea socială
 Panorama
deşertăciunilor
 Meditaţia (nocturnă)
 Solitudinea
 Melancolia
 Reveria
 Revolta împotriva condiţiei
umane
 Înţeleptul, magul, poetul,
dascălul, demiurgul
 Dublul / oglinda
 Lumea ca teatru
 Evadarea
 pronume personale la pers. I sg/pl
 verbe la pers. I sg/pl
 adjective pronominale posesive la pers. I sg/pl
 adresarea directă cu substantive/pronume în cazul
Vocativ
 verbe la imperativ
 interjecţii
 interogaţii
 exclamaţii
 adverbe deictice: aici, acum, azi, astăzi
 punctele de suspensie, linia de pauză (cezura) –
marchează o pauză afectivă
FIGURILE DE STIL
procedeu stilistic care rezultă din organizarea cu intenţie artistică a cuvintelor în vers sau în frază.

Folosirea figurilor de stil contribuie la accentuarea dimensiunii estetice a limbajului şi sporeşte


expresivitatea limbii, dând concreteţe, forţă şi plasticitate imaginii poetice.

FIGURI DE SUNET
ALITERAŢIA : Repetarea în mod voit a unor consoane, cu efect muzical.
Ex: "Clopote de-alarma, clopote de arama!
Ce fantastice terori tulburarea lor proclama!
Şi-ntr-al nopţii aspru vânt
Cu ce spaimă ne-spăimânt". Edgar Allan Poe
ASONANŢA : Repetarea în mod voit a unor vocale.
Ex: “Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate”.
“Nunul mare, mândrul soare şi pe nună, mândra lună”.
FIGURI DE CONSTRUCŢIE
ENUMERAŢIA : Este figura de stil care constă în înşiruirea unor argumente, fapte, însuşiri
privitoare la aceeaşi împrejurare.
Ex: “Ce le pasă; lemne la trunchi sunt, slănină şi faină în pod, brânză în putină asemenea, curechi
în poloboc slavă domnului”.
REPETIŢIA : Este figura de stil care constă în folosirea de mai multe ori a aceluiaşi cuvânt sau a
mai multor cuvinte, pentru a sublinia sentimente, idei, impresii, însuşiri.
Ex: „Plouă, plouă, plouă/ Vreme de beţie.”- Bacovia
ANAFORA : Constă în repetarea unor termeni la începutul versurilor într-un mod succesiv.
Ex: „Ah! În curând satul în cale-amuţeşte
Ah! În curând pasu-mi spre tine grăbeşte.” (Eminescu)
EPIFORA : Repetarea unui cuvânt în finalul versurilor.
Ex: „Ajunge să-nţeleg.../ Plecată eşti pe veci!/ Şi dac-atât a fost.../ S-aştept în umbre reci/
Ajunge să-nţeleg.../ Plecată eşti pe veci.” (Bacovia)
REFRENUL : Versul care se repetă pentru a sublinia o idee şi pentru a spori expresivitatea
unei opere.
Ex: „Copacii albi, copacii negri/ Stau goi în parcul solitar;/ Decor de doliu, funerar.../
Copacii albi, copacii negri.” (Bacovia)
INVERSIUNEA : Este figura de stil care constă în abaterea de la topica propoziţiei cu
scopul de a scoate în evidenţă profunzimea ideilor şi a sentimentelor sau de a sublinia
anumite însuşiri ale personajelor.
Ex: “Priveam fără de ţintă-n sus/ Într-o sălbatică splendoare”.
CHIASMUL : Figură de stil care constă în reluarea, în ordine inversă, a două cuvinte sau
expresii.
Ex: „Şi plouă şi ninge/ Şi ninge şi plouă.” (Bacovia)
TAUTOLOGIA : Repetarea unui cuvânt sau a unui grup de cuvinte cu funcţii gramaticale
diferite.
Ex: „Femeia tot femeie, zise Lăpuşneanul zâmbind; în loc să se bucure, ea se sparie.”
PARALELISM SINTACTIC : Repetarea unui cuvânt în aceeaşi poziţie în versuri/strofe
diferite.
Ex: „Dormeau adânc sicriele de plumb,
Şi flori de plumb şi funerar vestmânt –
Stam singur în cavou... şi era vânt...
Şi scârtâiau coroanele de plumb.”
FIGURI SEMANTICE
EPITETUL : Figură de stil care arată însuşire estetice ale obiectelor sau acţiunilor, „acele însuşiri care pun în lumină
felul în care le vede sau le simte scriitorul şi care au un răsunet în fantezia şi sensibilitatea cititorului.” (T. Vianu)
Ex: „A nopţii gigantică umbră ... Se-covoaie tainic” (Eminescu)
COMPARAŢIA : Figură de stil cu ajutorul căreia se exprimă un raport de asemănare, între două obiecte, dintre care
unul serveşte să evoce pe celălalt.
Ex: „Căci te iubesc, copilă, ca zeul nemurirea,
Ca preotul altarul, ca spaima un azil;
Ca sceptrul mâna blândă, ca vulturul mărirea,
Ca visul pre-un copil.” (Eminescu)
•Structural comparaţia se compune din 3 termeni: comparatul (termenul care se compară), comparantul (termenul cu
care se compară) şi însuşirea care apropie cei doi termeni.
METAFORA : O comparaţie subînţeleasă şi prescurtată, din care lipseşte un termen.
Metaforă explicită (sunt prezenţi ambii termeni):
„Şi din neguri, dintre codri/ Tremurând s-arată luna/ Doamna mărilor ş-a nopţii / Varsă linişte şi somn.”
Metaforă implicită (e prezent doar termenul figurativ):
„Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă.
Prin care trece albă regina-nopţii moartă.”
PERSONIFICAREA : Procedeul stilistic prin care se atribuie unor obiecte neînsufleţite acţiuni sau însuşiri omeneşti
sau ale fiinţelor vii.
Ex: „Din caier încâlcit de nouri/ toarce vântul / fire lungi de ploaie.”
METONIMIA : Figura de stil care înlocuieşte un nume printr-un alt nume, cu care se găseşte într-o relaţie logică.
Ex: „Prim pomi e ciripit şi cânt.” (cauza prin efect)
„Va bea până-n fund cupa, pân’va vrea s-o zdrobească” (recipientul în locul conţinutului)
„Visam la ochi albaştri.” (semnul în locul obiectului/fiinţei semnificat(e))
Privea un Rubens. (autorul în locul operei)

OXIMORONUL : Figura de stil care combină doi termeni contradictorii.


Ex: „Aşa-s de negri ochii tăi, lumina mea". Lucian Blaga
FIGURI DE GÂNDIRE

HIPERBOLA : O varietate de metaforă care constă în exagerarea voită a realităţii în


scopul intensificării expresivităţii.
Ex: „Pisicuţa vorbea şi îşi umplea pieptul său puternic cu jumătate din atmosfera
pământeană.” (C.Hogaş)
LITOTA : Constă în atenuarea expresiei unei idei pentru a lăsa să se înţeleagă mai
mult decât se spune.
Ex: „Erai cât o fărâmă şi de nimic,/ O coajă de tărâţe, o ţandără, o pleavă.” (T. Arghezi)
ALEGORIA : O categorie formală a metaforei care exprimă o stare abstractă prin
concret.
•Unele specii ale genului epic (fabula, parabola, ghicitoarea, basmul) recurg în
exclusivitate la forma de expresie alegorică.
ANTITEZA : Contrapune doi termeni pentru a stabili un contrast puternic sau
pentru a pune în lumină pe unul prin celălalt.
Ex: „Lumea plânge de necazuri/ Tu-ţi pui gândul pe atlazuri.” (T. Arghezi)
ANTIFRAZA : Întrebuinţarea unui, a unei locuţiuni, a unui enunţ într-un sens
contrar adevăratei sale semnificaţii.
Ex: unui slăbănog: „Leule!”; unei frumoase: „Urâto!”
EUFEMISMUL : Conceptul operaţional care implică folosirea unei expresii sau al
unui cuvânt elegant pentru a desemna o realitate negativă.
Ex: A mers pe lumea cealaltă. (în loc de : a murit)
Atestatul vremii (în loc de: riduri)
Elementele de prozodie(versificaţie)

Rima = potrivirea sunetelor la final de


ÎMPERECHEATĂ (aabb):
vers, începând cu ultima vocală
„M-a făcut maica lunea,
accentuată.
Să-mi fie dragă lumea
Tipuri de rimă: Pe badea l-a făcut joi,
Să ne iubim amândoi.” (Lirica populară)
MONORIMA (aaaa):
„Măi bădiţă, buze moi, ÎNCRUCIŞATĂ (abab):
Hai, tu, joi seara la noi „Şi l-a pălit un gând în noaptea lungă:
C-am un păr cu pere moi E poate şi acolo un oier
Să le mâncăm amândoi.” (Lirica populară) Ce-şi mulge toate stele în strungă,
De curge Calea Laptelui pe cer.” (Ion Pillat)

ÎMBRĂŢIŞATĂ (abba):
„De mult mă lupt cătând în vers măsura Ce plină e
ca toamna mierea-n faguri,
Ca s-o aştern frumos în lungi şiraguri,
Ce fără piedici trec sunând cezura.” (Mihai Eminescu)

*** În lirica modernă rima nu mai este o condiţie a poeziei, mulţi poeţi
folosind versul alb (fără rimă).
Rimă feminină ~ accent pe penultima silabă ( luminozitate,
deschidere ):
“Peste vârf de rămurele
Trec în stoluri rândunele”.

Rimă masculină ~ accent pe ultima silabă ( închidere,


întuneric ):
“La paşa vine un arab
Cu ochii stinşi, cu glasul slab”.
Tipuri de ritm:
 TROHAIC: ‫ے‬ (prima silabă accentuată, a doua neaccentuată)
 IAMBIC: ‫( ے‬prima silabă neaccentuată, a doua accentuată)
 AMFIBRAHIC: ‫ے‬ ‫( ے‬accentuată, neaccentuată, accentuată)
 DACTILIC: ‫ے‬ (accentuată, neaccentuată, neaccentuată)
 ANAPESTUL: ‫( ے‬neaccentuată, neaccentuată, accentuată)

*** Fiecare ritm se potriveşte cu tonul şi natura sentimentelor exprimate.


Ritmul trohaic sugereaza entuziasm, optimism şi este potrivit pentru doine,
ode, satire.

Ritmul iambic, prin nota lui gravă, exprimă sentimentele tulburătoare şi


profunde din elegii şi meditaţii.

Ritmul amfibrahic este adecvat poemelor nerative, legendelor.

Ritmul dactilic sugerează o mişcare vie, sacadată.


Măsura = numărul de silabe dintr-un vers.
 vizuale
 auditive
 de mişcare
 olfactive
 tactile
 sinestezice (imagini complexe)
Bibliografie:

•http://www.ipedia.ro/romantism-361/
•http://www.didactic.ro/materiale-didactice/
•http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Eminescu
•http://www.mihaieminescu.eu/