ROMANTISMUL

„Termenul romantic e mai recent. I s-a găsit o întrebuinţare obscură, cu sensul de romanesc şi cu desinenţa, pe atunci
peiorativă, cu aceea de fantastic, încă de la 1675. Nu începe să fie obişnuit decât în ultimul sfert al secolului al XVIII-lea,
după ce Rosusseau îl aplicase lacului Bienne (şi într-adevăr lacurile aveau să fie, prin el şi prin Lamartine, leagănele poeziei
romantice). E introdus în dicţionarul Academiei (Franceze n.n.), în 1798, cu următoarea definiţie: «se spune de obicei despre
locurile, despre peisajele care recheamă în închipuire descrierile din poeme şi romane». Peste câţiva ani ajunge să indice,
dimpotrivă, poemele, romanele, operele de artă care recheamă în închipuire peisaje singuratice, locuri privilegiate, prezenţe
mai intime ale naturii.” (Albert Thibaudet)

Termenul romantic e definit drept «un fel de poezie născută din însuşi geniul popoarelor moderne, având la temelie Biblia,
legenda, istoria eroică şi miraculoasă a strămoşilor noştri, hrănindu-se din spiritul local şi inerent al gliei şi zugrăvind
suferinţele, aventurile şi marile fapte indigene.» (Philipp-Albert Stapfer, 1812)

 (fr. romantisme) în sens larg, tipologic, o atitudine şi un stil de viaţă caracterizate prin întâietatea
acordată sentimentelor, imaginaţiei şi visului în faţa raţiunii, omul romantic punând în prim-plan
emoţiile individuale şi trăirile interioare intense;
 în sens restrâns, curent literar afirmat în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea în Anglia şi
Germania şi în primele decenii ale secolului al XIX-lea când, se extinde şi în Franţa;
 a apărut ca reacţie la clasicism, respingând orice fel de norme şi susţinând libertatea inspiraţiei şi
libertatea de creaţie;
 a cuprins nu numai literatura, ci şi artele plastice, muzica, filosofia, istoria şi estetica;
 a fost anticipat de preromantism, curent literar care cultiva afectivitatea ca răspuns la raţionalismul
clasic şi iluminist al timpului şi avea următoarele teme favorite: natura, ruinele ca punct de plecare al
meditaţiei elegiace pe tema timpului, miturile naţionale, iubirea şi visul; Tot preromantică este şi
mişcarea germană Sturm und Drang (Furtună şi avânt);
 a afirmat specificul naţional.

REPREZENTANŢI:

a) ÎN LITERATURA UNIVERSALĂ: V .Hugo (publică prefaţa la drama Cromwell considerată

manifestul romantismului european în 1827), Lamartine, Vigny, Musset, G. de Nerval în Franţa;
Schiller, Heine, Grimm în Germania; Byron, Schelley în Anglia; Manzoni, Leopardi, în Italia; Puşkin,
Lermontov în Rusia;
b) ÎN LITERATURA ROMÂNĂ ROMANTISMUL a pătruns pe filieră franceză în amestec cu influenţe
de factură clasică şi cunoaşte trei etape:
 Romantismul şi preromantismul scriitorilor de la 1840-1870 – romantism vizionar patriotic: I.
H. Rădulescu, V. Cârlova, C. Negruzzi, M Kogălniceanu, D. Bolintineanu, V. Alecsandri, Al.

1
 Russo, Andrei Mureşanu, B.P. Hasdeu, Al. Odobescu; Programul romantismului românesc a fost
articolul Introducţie al lui M. Kogălniceanu, din revista „Dacia literară” în 1840;
 Romantismul eminescian – considerat ca ultima etapă a romantismului universal;
 Romantismul posteminescian – identificabil în curentele sămănătorism şi simbolism: Al
Macedonski, O. Goga, Şt. O. Iosif, B. Şt. Delavrancea.

PRINCIPII ESTETICE CARE AU GUVERNAT MIŞCAREA ROMANTICĂ:

 cultivarea sensibilităţii, a imaginaţiei şi a fanteziei creatoare – conceptul creativ al noii ideologii
literare;
 categorii estetice cultivate: frumosul, urâtul, fantasticul, grotescul, ironia etc.
 teme romantice: iubirea, natura ca expresie a trăirii lăuntrice, „état d’ame”, stare de spirit, istoria,
timpul, condiţia umană – viaţa şi moartea, condiţia geniului, nostalgia absolutului, creaţia, aspiraţia spre
ideal, spre perfecţiune etc.;
 motive romantice: visul, somnul, astralul (luna, steaua, luceafărul, zborul cosmic etc.), acvaticul,
cosmogonia, apocatastaza – readucere la un stadiu anterior, tenebrele, nocturnul, demoniacul, mortul viu,
dublul, voluptatea suferinţei, evaziunea, metempsihoza, copacul sacru, floarea albastră, pasărea, lumina,
dorul etc.
 evaziunea în trecut (istorie) sub forma visului sau a somnului, într-un decor de preferinţă nocturn;
romanticii resping prezentul fad și decadent, caută universuri compensatorii, fie întorcându-se în trecut,
fie cufundându-se în lumea visului, a reveriei sau a iubirii;
 contemplarea naturii sub forma descrierilor şi a meditaţiilor asupra universului;
 prezentarea unor eroi excepţionali (atipici), cu defecte și calități ieșite din comun, acţionând în
împrejurări excepţionale (în proză);
 personajul romantic (geniul, profetul, visătorul, îndrăgostitul, magul, îngerul, demonul, Lucifer,
Prometeu, Hyperion) este: sentimental, imaginativ, visător, contemplativ, dilematic, solitar, interiorizat,
însetat de absolut, răzvrătit, dinamic etc.; apetența pentru solitudine – eroii romantici sunt niște mari
singuratici;
 sursele de inspirație sunt: tradiţiile, istoria şi folclorul naţional;
 importanţa acordată sentimentelor omeneşti (melancolie, nostalgie, suferință, dar și ironie) şi, mai ales,
iubirii, înţelese ca o trăire afectivă puternică şi întemeietoare a cuplului omenesc integrat armoniei
universale;
 descoperirea infinitului spaţial şi temporal (spaţiul şi timpul sunt noţiuni relative, proiecţii subiective,
aşa cum le-au definit filosofii idealişti);
 preţuirea libertăţii de creaţie la nivelul limbii literare, precum şi amestecul genurilor şi al speciilor
literare;

2
 lărgirea vocabularului poetic prin folosirea arhaismelor, a regionalismelor şi a elementelor specifice
limbajului oral;
 folosirea antitezei şi a comparaţiei dezvoltate;
 cultivarea ironiei romantice adeseori cu accente satirice şi pamfletare.

SPECII LITERARE CULTIVATE:

 lirice: meditaţia, elegia, romanţa;
 epice: legenda, balada, poemul eroic, nuvela (istorică, fantastică) şi romanul (de aventuri);
 dramatice: drame istorice şi melodrame.