Plumb

De George Bacovia

George Bacovia este un poet simbolist, interbelic, un poet dificil şi fascinant, greu de
încadrat într-un singur curent literar, remarcându-se prin noutatea tematică şi stilistică şi
limbajul poetic folosit. Numele scriitorului este legat atât de oraşul natal, Bacău, cât şi de
numele zeului care patronează vinul şi petrecerile.
Deşi, iniţial, Bacovia a fost considerat un poet minor, ulterior numele său a fost legat
de cea de-a patra etapă a simbolismului românesc, ,,simbolismul autentic bacovian”, însă
unii critici consideră că Bacovia depăşeşte acest curent literar, anticipând poezia modernă.
George Bacovia îl anticipează pe Tudor Arghezi şi Ion Barbu prin elemente expresioniste şi
existenţialiste.
Printre principalele volume de versuri se numără Plumb (1916), Scântei galbene
(1926), Comedii în fond (1936), Stanţe burgheze (1946). Eugen Lovinescu consideră că
maniera specifică a lui Bacovia se numeşte ,,bacovianism”.
Poezie emblematică a universului liric bacovian, Plumb a fost scrisă în anul 1900, la
vârsta de 19 ani şi a citită în cadrul Cenaclului Literatorul în prezenţa lui Macedonski,
Minulescu, A. Maniu, T. Arghezi etc. La lectura acesteia, Macedonski,maestrul, i-a dedicat
câteva versuri: Poete scump, pe frunte/Porți mândre foi de laur/Căci singur, până
astăzi, /Din plumb făcut-ai aur. Poezia deschide volumul omonim publicat în 1916 şi
constituie o artă poetică implicită, prin plasarea poeziei în deschiderea volumului omonim..
Elegie existențială și pastel simbolist, Plumb este deci, una dintre capodoperele de tinerețe
ale lui Bacovia.
Simbolismul este un curent literar apărut în Franța, în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, ca o reacție împotriva retorismului romantic și a formalismului parnasian,
promovând emoția și muzicalitatea interioară a ideii.
Textul poetic se înscrie în lirica simbolistă prin tehnica repetiţiilor, cromatica,
muzicalitatea şi dramatismul trăirilor eului liric. Dramatismul este sugerat prin corespondența
ce se stabilește între materie și spirit. Textul nu cuprinde niciun termen explicit al angoasei,
totul putând fi dedus din descrierea cadrului. Se observă şi o preferinţă pentru stările vagi,
nedefinite, contradictorii şi totodată motivul simbolistic evidenţiat prin drama omului modern
apăsat de spleen.
Titlul Plumb este realizat pe baza unui lexem care denumește un metal saturnian, care
impune un simbol referențial, prin excelență antimetafizic, un simbol plurisemnificativ pe
care se întemeiază viziunea poetică, ilustrând astfel o caracteristică a liricii simboliste.
Toposul construit pe simbolul imaginat de Bacovia este plasat în regnul mineral, al cărui
atribut este încremenirea, inerția dezolantă a materiei.
Acesta a fost considerat o metaforă-simbol raportat la melancolie, tristeţe
deprimantă, sfâşietoare, lumea fără perspective, prăbuşirea în vid, interiorizare în sine şi
apăsare sufletească. Este un element de recurenţă – laitmotiv, simbol central, repetat de şase
ori în poziţii simetrice în primul şi ultimul vers al catrenului şi la mijlocul celui de-al doilea
vers.
Lexemul Plumb este alcătuit din două consoane explozive „p” şi „b” aşezate în poziţie
simetrică, sugerând greutatea şi apăsarea sufletească; vocala „u” sugerează un spaţiu închis,
iar consoana „m” da tonul unui cântec premergător somnului şi morţii. Denumeşte un metal
greu (trimite la o materialitate apăsătoare), aparţinând anorganicului (traduce lipsa de viață),
de culoare gri-albăstruie, ternă, deprimată, rău conducător de căldură (ce arată monotonia,
platitudinea vieții), un metal tare (sugerând duritatea, tristeţea), un metal rece (rigiditatea
ființei umane), un metal saturnian (sugerând melancolia grea), un metal toxic (sugerând
moartea), un metal folosit la sigilarea sicrielor, închiderea în anumite circumstanţe pentru a
nu permite deschiderea (limitarea, izolarea totală și definitivă), un metal maleabil (sugerând
labilitatea psihică), un metal rezidual care nu mai poate fi descompus (în reacție de fisiune
nucleară), metalul alchimiștilor.
O mărturisire a lui George Bacovia dezvălui semnificaţiile pe care poetul le dă
cuvântului plumb: „În plumb văd culoarea galbenă. Compuşii lui dau precipitat galben.
Temperamentului meu îi convine această culoare... Sufletul ars este galben. Galben este
culoarea sufletului meu.” „În poemele de «Plumb» acolo sunt neîntrecut. Ce singur mă
simțeam în lume! 1916! Bacovia, poetul de «plumb»”.
Tema poeziei o constituie condiţia damnată a poetului într-o societate artificială,
lipsită de aspiraţii. Aceasta este configurată cu ajutorul unor motive literare preluate din
recuzita simbolistă: angoasa existenței, obsesia morții, golul metafizic, absurditatea vieții,
absența oricărei salvări, stingerea sentimentului iubirii. Dezgustul pentru lumesc conduce la
retragere din mediul social animat. Lumea ostilă şi stranie, conturată de câteva pete de
culoare este proiecţia universului interior marcat de un tragism asumat cu luciditate.
Lirismul subiectiv al operei este redat la nivelul expresiei, prin mărcile
subiectivităţii: persoana întâi a verbelor „stam”, „am început”, persoana întâi a adjectivului
posesiv „(amorul) meu” etc.
Imaginarul poetic se configurează pe două planuri, fiecare fiind o secvenţă poetică,
într-o compoziție savant orchestrată. Primul catren este specific planului exterior, care
înfăţişează realitatea obiectivă, simbolizată de cimitir şi de cavou, iar cel de-al doilea,
planului interior, subiectiv.
Cele două planuri se află într-o relaţie de opoziţie. Strofa întâi schițează reperele
realității exterioare. Într-o imagine stilizată, de tablou impresionist, se figurează un spațiu
thanatic simbolic, închis, sufocant, apăsător, în care eul poetic se simte claustrat.
Verbul la timpul imperfect „dormeau”, care marchează o temporalitate durativă,
nedeterminată, sugerând moartea. Adverbul „adânc” evidenţiază un somn profund, iar
„cavou” scoate în evidenţă faptul că eul liric se simte claustrat, iar trupul îi este închisoare,
barieră (odaia-cavou, târgul – vast cavou, propriul trup – cavou).
Simbolurile din câmpul semantic al elementelor funerare, „sicrie de plumb”, „cavou”,
„funerar vesmânt”, „coroanele de plumb” trimit, ca stare, către iminenţa morţii. Elementele
decorului funerar sunt artificii funerare de duzină, tipice pentru mica burghezie de provincie.
Starea poetului de solitudine este sugerată de sintagma „stam singur”, care creează
sentimentul de pustietate sufletească.
Vântul, simbol obsesiv în poetica bacoviană, este o entitate enigmatică, semnificând efemerul
și inconsistența existenței sau neliniștea spiritului captiv în trupul-cavou. Ca suflu cosmic, el
poate simboliza o precară manifestare a transcendentului care face să rezoneze, strident și
ironic, golul existenței umane.
Repetarea simetrică a simbolului „plumb”, plasat ca rimă la ultimul şi primul vers al strofei
sugerează apăsarea sufletească, neputinţa poetului de a evada din această lume apăsătoare,
obositoare şi sufocantă.
Cuvintele „scârţâiau”, „vânt” oferă strofei o muzicalitate disforică, disonantă. Cadrul
temporal nu este precizat, dar atmosfera macabră poartă sugestia nocturnului.
Strofa a doua este construită aproape identic ca prima cu ajutorul paralelismului sintactic și
ilustrează mai ales spaţiul poetic interior, prin sentimentul de iubire care ,,Dormea întors”,
sugerând disperarea poetului. Debutează sub semnul tragicului existențial, generat de
dispariția, moartea afectivității. Despre adverbul „întors” care constituie misterul poeziei,
Lucian Blaga mărturiseşte că este vorba despre întoarcerea mortului cu faţa spre apus. Eul
liric îşi priveşte sentimentul ca un spectator.
Sentimentul singurătății devine atât de copleșitor, încât ființa umană își exprimă spaima de
neant prin strigăt. „Strigătul” este un element expresionist, iar metafora „aripile de plumb”
sugerează căderea, moartea afectivităţii. Încercarea de salvare este iluzorie: „Si-am început
să-l strig”. Sintagma „stam singur lângă mort” sugerează că dragostea nu era înălţătoare, ci
dimpotrivă, rece şi fără niciun fel de perspective de împlinire: ,,Stam singur lângă mort... şi
era frig.../ Şi-i atârnau aripile de plumb.” Înstrăinarea, împietrirea, izolarea, solitudinea,
privirea în sine ca într-un străin, se circumscriu esteticii simboliste. Metafora „aripi de
plumb” transmite iniţial idea unei posibile înălţări, a unui zbor, dar prezenţa plumbului face
zborul imposibil.
Sursele expresivității se pot identifica la toate nivelurile textului poetic. La nivel fonetic, în
poezie există o varietate artistică de sugerare a muzicalităţii, prin sunete diverse. Se observă
faptul că vocala închisă u din cuvântul „plumb” aminteşte de un cântec de moarte, iar
aglomerarea consoanelor b, m, n, s, ș, r, t, ț, v din cuvintele „scârţâiau”, „vânt”, marchează
duritate, stridenţă, sonorități lugubre.
Muzicalitatea interioară a versurilor, realizată prin alternarea vocalelor cu consoanele
(plumb), prin repetarea simetrică a simbolului central al poeziei plumb, plasat ca rimă la
primul şi ultimul vers, sugerează apăsarea sufletească, neputinţa eului liric de a evada din
acest spaţiu obositor, stresant, sufocant.
La nivel morfologic, se remarcă prezenţa numeroasă a substantivelor, dar şi a verbelor, în
marea lor majoritate statice. În poezie predomină verbele la timpul imperfect („dormeau”,
„stam”, „atârnau”), ceea ce sugerează neîmplinirea şi aspiraţia permanentă spre un final
eliberator. Cele două verbe la perfect compus - „am început” şi respectiv, la conjunctiv - „să
strig”, sugerează disperarea poetului când conştientizează că universul înconjurător este
cuprins de atmosfera sumbră a nopţii. Verbul a fi, impersonal, apare în două versuri
simetrice.
În concluzie, atât prin atmosferă, muzicalitate, cromatică, cât şi prin folosirea
sugestiei, a simbolului şi a corespondenţelor, zugrăvirea stărilor sufleteşti de angoasă, poezia
Plumb se încadrează în estetica simbolistă.