Filosof, critic cultural, poet, psiholog şi filolog, germanul Friedrich Nietzsche s-

a născut la Rochen, în familia unui pastor protestant, în ziua de 15 octombrie

1844.

A studiat filosofia la Universitatea din Leipzig, unde s-a remarcat ca student

sclipitor. La numai 24 de ani, în 1869, este numit profesor de filologie clasică la
Universitatea din Basel. Aici îl are coleg pe Jacob Burckhardt, unul dintre cei
mai importanţi istorici elveţieni ai culturii, specializat în istoria culturii
europene. Totodată, se împrieteneşte cu Richard şi Cosima Wagner, care
locuiau în apropiere.

Din cauza unei maladii psihosomatice recurente, Nietzsche este nevoit să

abandoneze catedra în 1979, după care, timp de zece ani, încearcă să-şi
recupereze sănătatea în staţiuni balneare din Elveţia, Italia şi Franţa.

În ianuarie 1889 suferă un colaps mintal, în urma căruia nu avea să-şi mai
revină complet niciodată. Până 1897 este îngrijit de mama sa, apoi, până în ziua
morţii, 25 august 1900, se află sub îngrijirea surorii sale, Elisabeth.

Cele mai importante scrieri ale sale sunt: "Naşterea Tragediei" ("Die Geburt der
Tragodie", 1872); cele patru "Consideraţii inactuale" ("Unzeitgemasse
Betrachtungen", 1873-1876); "Ştiinţa voioasă" ("Die frohliche Wissenschaft",
1882); "Aşa grăit-a Zarathustra" ("Also sprach Zarathustra", 1883); "Dincolo de
bine şi de rău" ("Jenseits von Gut und Bose", 1886); "Genealogia moralei" (Zur
Genealogie der Moral", 1887) şi "Anticristul" ("Der Antichrist", 1895).

Printre temele şi preocupările proeminente ale operelor sale pot fi amintite:

sinteza dintre lumea dionisiacă a dorinţelor şi cea apolinică a înţelepciunii,
respingerea moralei creştine ca fiind "o morală de sclavi", teoria "supraomului"
şi cea a "veşnicei reîntoarceri", perspectivismul, relaţia dintre doctrine sau
credinţe şi geneza lor istorică şi socială etc.

Dominantă la Nietzsche este, însă, "voinţa de putere" ("Der Wille zur Macht"),
pe care o considera impulsul fundamental ce stă în spatele oricărei aspiraţii
umane, inclusiv al oricărei filosofări. În viziunea lui Nietzsche, aceasta este
nevoia oricărui individ de a controla şi domina forţele interioare şi exterioare
care operează asupra sa. De aici şi influenţa avută de scrierile sale asupra
existenţialiştilor precum Sartre, care vorbesc despre puterea de a fi stăpânul
propriului destin.

Ideea că voinţa este motorul fundamental al lumii se găseşte şi la Schopenhauer.

Însă la acesta, voinţa universală subjugă individul, devenind cauza tuturor
suferinţelor sale şi, ca urmare, trebuie să i se opună rezistenţă. La Nietzsche, din
contră, voinţa este venerată, este afirmarea vieţii sănătoase, "exuberanţa
primăverii", singura forţă capabilă să ne salveze de nihilism şi decadenţă.
"Oriunde am aflat viaţă, am aflat voinţă de putere; chiar şi în voinţa servitorului
am aflat voinţa de a fi stăpân", scrie Nietzsche în "Aşa grăit-a Zarathustra".

Importanţa pe care voinţa de putere o are în filosofia lui Nietzsche este evidentă
chiar din prima pagina a "Anticristului": "Ce este bun? Tot ceea ce face să
crească în om sentimentul puterii, voinţa de putere, puterea însăşi. Ce este rău?
Tot ceea ce provine din slăbiciune. Ce este fericirea? Sentimentul a tot ceea ce
face puterea să crească, sentimentul că va fi învinsă o împotrivire. Nu
mulţumire de sine, ci mai multă putere".

Cei care nu reuşesc să se impună, caracterele slabe, cei înclinaţi spre "negarea
vieţii" dezvoltă, susţine Nietzsche, un resentiment faţă de cei puternici. Astfel
explică gânditorul german religia creştină, "sclavii" imaginând o forţă infinită
care să îi "pedepsească" în numele lor pe cei puternici într-o fictivă viaţă de
apoi.

Barbarul care, prin forţa armelor, pune stăpânire pe un teritoriu manifestă o

formă primitivă de voinţă de putere. Forma supremă a voinţei de putere este cea
a "Supraomului" ("Ubermensch"), creatorul de valori, cel capabil să interpreteze
în sens propriu realitatea înconjurătoare. În acest fel, nu doar că ia în "stăpânire"
metafizica, dar îşi dobândeşte independenţa faţă de ceilalţi gânditori şi valorile
lor, ambele aspecte fiind forme de glorificare a sinelui. După cum scrie
Nietzsche în primele pagini din "Dincolo de bine şi de rău": "Am descoperit
încetul cu încetul că orice mare filosofie de până acum a fost confesiunea
autorului ei, constituind un fel de memorii neintenţionate sau neobservate".

"Supraomul", cel capabil să canalizeze cele mai intense izvoare creative, nu

exclude altruismul. Dar chiar şi în această privinţă, primează voinţa de putere:
"În prim-plan se află sentimentul belşugului, al prea-plinului puterii, fericirea
unei înalte tensiuni, conştienţa unei avuţii dornice de a se dărui şi cheltui - şi
aristocratul vine într-ajutor nefericiţilor, dar aproape niciodată nu o face din
milă, ci mai degrabă mânat de imboldul abundenţei de putere" ("Dincolo de
bine şi de rău", 260).

În 1901, însemnări ale lui Nietzsche au fost publicate postum, numele dat de
editori compilaţiei fiind chiar "Voinţa de putere". Exegeţii lui Nietzsche privesc
cu scepticism, însă, o bună parte din fragmentele adunate, cu suspiciunea că au
fost alterate de sora gânditorului.