Eseu despre relația dintre două personaje în nuvela istorică „Alexandru Lăpușneanul”

de Costache Negruzzi

Nuvela „Alexandru Lăpușneanul” scrisă de Costache Negruzzi răspunde programului

pașoptist propus de Mihail Kogălniceanu în articolul „Introducție” publicat în primul număr al
revistei „Dacia literară”, în care încurajează critica obiectivă, originalitatea, propunând ca
surse de inspirație istoria, folclorul și natura. Negruzzi este considerat în literatura română
drept „întemeietorul nuvelei istorice”, iar creația sa ar fi devenit, în opinia lui George
Călinescu, „o scriere celebră ca și «Hamlet», dacă literatura română ar fi avut în ajutor
prestigiul unei limbi universale”.
Nuvela sintetizează trăsăturile pașoptismului, mișcare de emancipare social-politică,
culturală, națională, care pune bazele culturii române moderne, manifestată între anii 1830-
1860. De aceea, creația „Alexandru Lăpușneanul” prezintă trăsăturile specifice acestei
mișcări, fiind romantică prin temă, specia literară, prezentarea personajelor excepționale ce
acționează în împrejurări deosebite, definite pe baza antitezei înger-demon, elementele de
recuzită romantică(otrava și pumnalul, rasa de călugăr) și motivul victimei devenite călău. De
asemenea, elementele romantice se împletesc cu cele clasice: structura riguroasă în patru
capitole și personaje tipologii(tipul boierului lingușitor, tipul boierului patriot, tipul
obedientului, etc.); și cu cele realiste(psihologia maselor descrisă veridic, portretul lui
Lăpușneanu evidențiat în tehnica detaliului semnificativ și pasajele descriptive ce surprind
vestimentația personajelor, bucatele specifice și tehnica anticipării: Stroici și Spancioc îi
promit domnului că se vor vedea „până a nu muri”.
Nuvela, din punct de vedere al conținutului, se încadrează în seria celor romantice, de
inspirație istorică, având ca surse de inspirație „Letopisețul Tării Moldovei” de Grigore
Ureche și „Cronica lui Nicolae Costin”, fiul lui Miron Costin. Din cronici s-au preluat moto-
urile primului și ultimului capitol(„De voi nu mă vreți, eu vă vreu”, „De mă voi scula, pe
mulți am să popesc și eu”), cele două domnii ale lui Lăpușneanul și personalitatea sângeroasă
a acestuia cu atmosfera sumbră din timpul domniei sale(„zic cum că au fost scoțând ochii
oamenilor”), apoi scena măcelăririi boierilor și moartea prin otrăvire a domnitorului. Reperele
istorice însă sunt modificate în funcție de interesele ficțiunii romantice pentru a crea scenele
excepționale: Tomșa, Moțoc, Spanciuc și Veveriță au murit în Polonia la Riov, acuzați că au
participat la un complot împotriva unui hatman, soartă pe care a avut-o și Stroici. Aceștia nu
erau de față la a doua venire a Lăpușneanului. Cronica amintește de sfârșirea unui boier de
către mulțime, dar acesta nu era Moțoc, ci un om de încredere a lui Alexandru Vodă Despotul.
Titlul nuvelei, cu sens denotativ, indică numele personajului principal, eponim,
romantic, individualizat prin articularea cu articolul hotărât „- l”, personaj real atestat istoric
în cele două cronici.
Tema centrală a nuvelei „Alexandru Lăpușneanul” o constituie evocarea unei perioade
zbuciumate din istoria Moldovei, cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanul(secolul
al XVI-lea, 1564-1569) în care se surprinde lupta pentru putere între domni și boieri. Tema
istorică, de faptură romantică, este completată de motivul victimei devenite călău și al
elementelor de recuzită romantică.
 Alexandru Lăpușneanul este protagonistul nuvelei. Eponim, romantic, excepțional,
acesta se remarcă prin cruzimea sa. Soţia acestuia, doamna Ruxanda, apare ca personaj
secundar și este fiică, soră și soție de domn .

Din punct de vedere social, Alexandru Lăpușneanu este lipsit de origine nobilă, fiind
prezentat în antiteză cu soția sa, doamna Ruxanda, nepoata lui Ștefan cel Mare și fiica lui
Petru Rareș. Acesta devine domn prin voința sa puternică și prin cruzime, unicele rațiuni
pentru care-și dorește , pentru a doua oară, tronul Moldovei, în timp ce Ruxanda este născută
în familie cu renume nobil, dar este și simbolul bunătății, fineții, iertării și înțelegerii, opusul
soțului său.

Din punct de vedere moral, Alexandru Lăpușneanu este un personaj duplicitar, ipocrit,
obsedat de putere, ce își ghidează existența după dictonul lui Machiavelli: „scopul scuză
mijloacele”, impunându-se prin teroare. Pe de altă parte, Ruxanda este o fire sensibilă, nu
suportă violențele și este hotărâtă să – l împiedice pe Lăpușneanu să comită noi crime .

Din punct de vedere psihologic, Alexandru Lăpușneanu este un bun cunoscător al

caracterului uman și știe să manipuleze masele, „norodul și se folosește de Moțoc cât timp îi
este „trebuitor”. Este coleric, deoarece trece repede de la o stare la alta. Din partea opusă,
Ruxanda este o combinație dintre sangvinic și flegmatic, cu destindere mai largă pe partea
emotivă. Aceasta empatizează, iartă, înțelege și prezintă un control emoțional ușor
dezechilibrat de către starea de frică în legătură cu acțiunile și spusele soțului(„de atunci
neîncetat văd capul acela şi mi-e tot frică”) .
O primă scenă semnificativă pentru relația dintre Lăpușneanul și soția acestuia o
constituie dialogul lor din al doilea capitol.
Această scenă evidențiază indirect portretul moral al celor doi soți, realizat pe baza
antitezei romantice, înger-demon. Scena reliefează atitudinea duplicitară a soțului, de la omul
cel iubitor și tandru(„Apropiindu-se, se plecă şi-i sărută mîna. Lăpuşneanul o apucă de mijloc,
şi rădicând-o ca pre o pană, o puse pe genunchii săi.”, „zise el sărutînd-o pre frunte”), la
tiranul nemilos, care este însetat de supunerea celorlalți(„strigă Lăpuşneanul sărind drept în
picioare şi mîna lui, prin deprindere, se răzăma pe junghiul din cingătoarea sa; dar îndată,
stăpînindu-se, se plecă şi, rădicînd pre Ruxanda de jos”) . Scena prezintă și sensibilitatea
soției sale, prin epitete și comparații sugestive („Ea însă era tristă şi tînjitoare, ca floarea
espusă arşiţii soarelui, ce nu are nimică s-o umbrească.”) Doamna Ruxanda se duce la soțul ei
cu o rugăminte („O, bunul meu domn! viteazul meu soţ! urmă ea, destul! Ajungă atîta sînge
vărsat, atîte văduvii, atîţa sărimani”) care este acceptată și îndeplinită într-un final, dar într-un
mod sadic și nemilos.
De asemenea, scena prezintă și caracterul crud al domnitorului și hotărârea de neclintit,
anticipând măsura pe care o ia pentru a scăpa de boieri, dovedind astfel că domnitorul este un
bun strateg, dar pe de altă parte prezintă și modul negativist și trecerile de la simplă tristețe și
melancolie ale soției, la stări de înfricoșare traumatică din cauza spuselor și faptelor soțului.
O altă scenă semnificativă pentru relația dintre domnitor și soția sa o constituie scena în
care domnitorul este otrăvit de către soția sa,din ultimul capitol, una dintre scenele
excepționale prin cruzime.
Această scenă întregește portretul domnitorului, personajul romantic, al tiranului care
ceruse să fie călugărit, când simte că propriul sfârșit este aproape(„de mă voi şi ridica din
boala aceasta, sînt hotărît a mă duce la călugărire în monăstirea Slatina, unde să mă spăsesc,
cîte zile îmi va mai lăsa Dumnezeu.”)pentru a impresiona divinitatea și a i se acorda o altă
șansă. Însă nu-și respectă promisiunea, ci se dovedește la fel de crud față de cei care îl
ascultaseră. Îi amenință cu moartea pe Mitropolitul Teofan (,, Eu te-am mitropolit, eu te
dezmitropolesc”), pe soția sa și pe fiul său („Iar pe cățeaua asta am s-o tai în patru bucăți și pe
țâncul ei.”) . Pentru a nu face acest lucru posibil, doamna este sfătuită de către Stroici și
Spancioc să își otrăvească bărbatul. La început refuză să facă acest lucru, dar nevoită să
aleagă între soț și fiu, aceasta acceptă și toarnă praful otrăvit în potirul de argint cu apă, care
în final este băută de voievod. Apoi, sensibilă, nu suportă să asiste la chinurile lui
Lăpușneanu, datorate efectului otrăvii, lăsându-l alături de Spancioc și Stroici .
O primă particularitate importantă în relația dintre voievod și soția acestuia o
reprezintă modalitățile de caracterizare, în text regăsindu-se atât cele directe(de către
narator, de alte personaje și autocaracterizare), cât și cele indirecte (trăsături ce reies din fapte,
atitudine, limba și relația cu alte personaje) . Astfel, naratorul îi realizează portretul fizic
voievodului, evidențiind vestimentația acestuia, care, în ziua slujbei, „contrar obiceiului său,
era îmbrăcat cu toată pompa domnească, purta pe cap coroana paleologilor și peste dulama
poloneză din catifea stacoșie, avea cabanița turcească”, iar în momentul slujbei se zice faptul
că „în momentul alea, era galben la față și că racla ar fi tresărit”.
De asemenea, naratorul îi evidențiază atât ascensiunea politică, cât și evoluția
comportamentală prin câteva apelative „Vodă, tiranul, bolnavul” Portretul îi este întregit prin
caracrerizare directă, făcută de alte personaje: mitropolitul Teofan afirmă „crud și cumplit este
omul acesta”, în timp ce Stroici îl numește „tiran” și Ruxanda spune că îl descrie ca „bunul
meu domn” și „viteazul meu soț”. Personajul se autocaracterizează în discuția cu Moțoc din
incipitul nuvelei, „n-aș fi un nătărău de frunte când m-aș încrede în tine ?” .
Cel mai bine sunt evidențiate modalitățile de caracterizare indirectă. Cruzimea,
trăsătura sa dominantă, este surprinsă chiar din prima discuție cu Moțoc căruia îi promite
„îți făgăduiesc că sabia mea nu se va mânji în sângele tău”, pe care și-o respectă până când îl
oferă mulțimii care îl sfâșie sacrificându-l cu sânge rece. În acea scenă își dovedește și
cinismul absolut când pare că-l consultă pe Moțoc: „Îmi vine să poruncesc să deie cu tunurile
în prostimea acea.”; „Ha, cum socoți și dumneata.”
Punctul maxim al cruzimii e reprezentat de măcelul celor 47 de boieri și de ,, leacul de
frică” pe care-l oferă soției. Când doamna leșină, acesta este dezamăgit: „femeia tot femeie, în
loc să se bucure, se sparie”, cuvinte ce reflectă sadismul său. În plus, este un fin psiholog și un
bun conducător, pentru că știe să-și atragă de partea sa „norodul”. Inteligent, manipulează
mulțimea când se căsătorește cu o orfană și îi oferă iluzia că le respectă oamenilor dorințele,
oferindu-l pe Moțoc gloatei, ca țap ispășitor.
Cu toate acestea, o prezență remarcabilă o constituie și Doamna Ruxanda , al cărei
portret este prezentat pe baza antitezei romantice înger-demon . Direct , prin descriere ,
naratorul îi evidențiază mai întâi vestimentația aleasă și frumusețea ei vestită, realizându-i
portretul fizic: ,, Peste zobonul de stofa aurită , purta un benisel de felendraș albastru , blănit
cu samur , a cărei mânece atârnau dinapoi; era închisă cu un colan de aur, ce se încheia cu
mari paftalme de matostat, împregiurate cu petre scumpe, iar pe gurmanjii ei atârna o salba cu
multe șiruri de mărgăritar. Silicul de samur, pus cam într-o parte, era împodobit cu un surguci
alb și sprijinit cu o floare mare de smaragde. Părul ei, după moda de atuncea se împărțea
despletit pre umerii si pe spatele sale. Figura ei avea acea frumusețe , care făcea odinioară
vestite pe femeile din Romania .”
 Îmbrăcămintea și ținuta ei degajă somptuozitate, fiind la înălțimea rangului său
domnesc .
Iubitoare și supusă, își apreciază soțul căruia îi adresează cuvinte pline de afecțiune și
respect: „bunul meu domn”, „viteazul meu soț” , „măria ta este puternic”.
Fire sensibilă, nu suportă violențele și este hotărâtă să împiedice pe Lăpușneanul de la
noi crime, aducându-i diverse argumente: „Ce-ți lipsește măriei tale? N-ai cu nime război; tara
e liniștită și supusă. Judecă ca după viață este și moarte, si că măria-ta ești muritor și ai să dai
sama!”.
Îndârjită în hotărârea ei, nu cedează nici atunci când voievodul se mânie și devine
impulsiv, și insistă cu orice risc, exprimându-și energic dorința .
Principalul procedeu de caracterizare al soției, folosit de autor, este antiteza cu
voievodul. Dacă acesta este dur, titanic ,crud, ipocrit , impulsiv, doamna Ruxanda este o fire
angelică ,suavă, delicată, sensibilă, sinceră și supusă.
O a doua particularitate care evidențiază relația voievodului cu soția sa o constituie
perspectiva narativă.
Perspectiva narativă este obiectivă, naratorul extradiegetic știe mai mult decât
personajele și se comportă ca un regizor detașat, acesta relatează evenimentele cu ajutorul
narațiunii la persoana a III-a: „ajunseseră”, „se zvârcolea”, „făcea” etc. Naratorul însă
intervine direct prin câteva epitete prin care-și caracterizează personajele: „tiran”, „curtezan”,
„mișelul boier”, „deșănțată avântare”. Narațiunea se desfășoară linear, cronologic, prin
înlănțuirea secvențelor narative, particularitate specifică romantismului.
O a treia particularitate ce evidențiază relația realizată pe baza antitezei înger-demon
între voievod și soția sa o constituie relația incipitului cu finalul.
Incipitul nuvelei fixează împrejurările în care Lăpușneanu revine pentru a doua oară pe
tronul Moldovei și fixează indirect portretul acestuia prin gesturi, comportament și atitudine.
Este conturat astfel tipul romantic al tiranului, personaj perseverent, machiabelic(se conduce
după dictonul lui Machiabelli: „scopul scuză mijloacele”), acesta nu ezită să se întoarcă cu
sprijin turcesc, pentru a se instaura în scaunul domnesc. Maestru în arta disimulării,
Lăpușneanu îi primește pe boierii veniți la graniță „silindu-se a zâmbi”, iar la replica acestora
„că norodul nu-l vrea” ochii îi „scântiară ca un fulger”. Scena conturează portretul moral și
fizionomia tiranului: „râdea”; „mușchii i se suceau în râsul acesta”, iar orgoliul îl determină
să-și afirme natura divină: „Au nu sunt eu însumi, unsul lui Dumnezeu?”.
Finalul nuvelei ilustrează o relativă simetrie prin focalizarea pe erou. Imperativul lui
politic din primul capitol: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu!” le succede declinul din ultimul
ce ilustrează neputința și firea colerică, „de mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu”.
Caracterizarea directă auctorială marchează hybrisul: „Acest fel fu sfârșitul lui Alexandru
Lăpușneanul, care lasă o pată de sânge în istoria Moldovei”.
În concluzie, relația celor doi este una forțată, dar puternic legată prin faptul că bărbatul
constituie tipologia acelui succesor puternic la conducerea țării, descoperit prin căsătoria
acestuia cu fiica lui Petru Rareș și prin faptul că Ruxanda provine drintr-o familie nobilă.