Sugestii de comentare

Luceafărul
de Mihai Eminescu

● Evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului într-un curent poetic
studiat

o Context
▪ Romantismul se caracterizează prin:
▪ Sensibilitate
▪ Respingerea regulilor impuse de clasici
▪ Afirmarea originalității
▪ În literatura română, romantismul se regăsește în opera scriitorilor
pașoptiști (Costache Negruzi, Vasile Alecsandri
● Încadrare în curent literar/mișcare/orientare tematică
o Izvoare:
▪ Basmul –Fata din grădina de aur
▪ Antiteza dintre omul de rând și omul de geniu (Arthur Schopenhauer)
o Încadrare în romantism:
▪ Tema geniului
▪ Amestecul genurilor literare (epic, liric, dramatic)
▪ Prezența temelor și motivelor romantice: luceafărul, marea, castelul,
fereastra, oglinda
● Prezentarea modului în care tema se reflectă în textul poetic studiat , prin comentarea a
două imagini sau idei poetice
o Tematica geniului
▪ Secvențe poetice semnificative comentate:
● antiteza dintre omul de geniu și omul comun: ”Ei doar au stele cu
noroc/Și prigoniri de soarte/ Noi nu avem nici timp, nici loc/Și nu
cunoaștem moarte”
● puterea de sacrificiu a omului de geniu ”Da, mă voi naște din
păcat/Primind o altă lege/Cu veșnicia sunt legat/Ci voi să mă
dezlege”
● condiția omului de geniu: singurătate, detașare, conștiința
propriei valori: ”Trăind în cercul vostru strâmt/Norocul vă
petrece/Ci eu în lumea mea mă simt/Nemuritor și rece”.
● Analiza, a alegere, a două elemente de compoziție și de limbaj, semnificative pentru textul
poetic studiat: titlu, imaginar poetic, figuri de stil, motive poetice; tablouri
o Compoziție: patru părți, două planuri – terestru și cosmic (simetrie la nivel
compozițional- primul și ultimul tablou- planul terestru și cosmic, tabloul al II-lea
– planul terestru; tabloul al III-lea- planul cosmic);
o Primul tablou:
▪ planul cosmic și terestru

1
 ▪ descrierea fetei de împărat (unicitate)
▪ iubirea imposibilă dintre fata de impărat și Luceafăr
▪ spațiul întâlnirii la limita dintre real și ireal (visul, oglinda)
▪ invocația fetei și metamorfozarea luceafărului în ipostază angelică și
demonică
▪ capacitatea de sacrificiu a omului de geniu
o Tabloul al II-lea

▪ Planul este terestru

▪ Iubirea dintre doi pământeni (Cătălin și Cătălina)
▪ Fata de împărat își pierde unicitatea și primește un nume- Cătălina
▪ Asemănarea numelor- simbol al compatibilității
▪ Registru popular
o Tablolul al III-lea
▪ Planul cosmic
▪ Zborul Luceafărului- Hyperion – către Demiurg pentru a-i cere dezlegarea
de nemurire
▪ Dialogul dintre Demiurg și Hyperion: accentuează opoziția dintre omul de
geniul și omul de rând
o Tabloul al IV-lea
▪ Plan terestru și cosmic
▪ Idila dintre dintre cei doi pământeni în cadrul romantic al naturii
▪ Fata își pierde unicitatea, numele și devine ”chip de lut”
▪ Conditia omului de geniu ”nemuritor și rece”;
Eseu
Evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului într-un curent poetic studiat,
aparținând lui Mihai Eminescu
Luceafărul este creația de maturitate a poetului ce însumează într-o poveste fantastică
de iubire principalele teme și motive eminesciene de factură romantică: antiteza dintre omul de
geniu și omul de rând, idila în cadrul romantic al naturii, inspirația din basmul popular.
Amestecul genurilor literare (epic, liric, dramatic), justifică de asemenea încadrarea poemului în
lirica romantică.
Poemul are la bază basmul ”Fata din grădina de aur”, cules de germanul Richard Kunish,
ce devine pretextul unei alegorii a geniului și a raportului dintre acesta și omul de rând. Regăsim
în alegoria geniului inspirația de origine schopenhauriană: geniul este expresia rațiunii pure, are
putere de sacrificiu dar în același timp este sortit singurătății; omul comun, pe de altă parte,
este mânat de instinct și de dorința de a fi fericit. În poem, Luceafărul devine simbol al omul de
geniu iar Cătălin, Cătălina, simboluri ale omului comun. (143 cuvinte)
● Prezentarea modului în care tema se reflectă în textul poetic studiat , prin comentarea a
două imagini sau idei poetice
Prima trimitere către tematica geniului o face însuși autorul, pe marginea unui
manuscris: ”În descrierea unui voiaj în țările române, germanul Kunish povestește

2
legenda Luceafărului. Aceasta este povestea. Iar înțelesul ce i-am dat este că, dacă
geniul nu cunoaște nici moarte iar numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte
aici pe pământ nici e capabil de a ferici pe cineva nici de a fi fericit. El n-are moarte dar
n-are nici noroc.”
Tabolul a III-lea evidențiază antiteza dintre omul de rând și omul de geniu.: Ei doar
au stele cu noroc/ Și prigoniri de soarte/ Noi nu avem nici timp, nici loc/ Și nu
cunoaștem moarte”. Astfel, în timp ce omul comun este marcat de soartă și este supus
voinței oarbe de a trăi, omul de geniu este capabil de a împlini idealuri înalte și se află
dincolo de timp și spațiu.
De asemenea, omul de geniu are capacitate de sacrificiu, așa cum reiese din tabolul
I, în care Luceafărul acceptă sacrificiul de a deveni muritor în numele iubirii: ”Da, mă voi
naște din păcat/Primind o altă lege/ Cu veșnicia sunt legat/ Ci voi să mă dezlege”.
Finalul poemului aduce o nouă trimitere la condiția geniului marcată de singurătate,
detașare și conștiința propriei valori: ”Trăind în cercul vostru strâmt/Norocul vă
petrece/Ci eu în lumea mea mă simt/Nemuritor și rece”.
Analiza, a alegere, a două elemente de compoziție și de limbaj, semnificative pentru
textul poetic studiat: titlu, imaginar poetic, figuri de stil, motive poetice; compoziție
Compoziția tabolurilor este simetrică, în cele patru tablouri manifestându-se planul
terestru și cel cosmic astfel: tabolurile I și IV îmbină planurile cosmic și cel terestru,
tabolul al II-lea este dominat de planul terestru iar al III-lea de planul cosmic.
Tabolul I este o poveste fantastică de dragoste între două ființe aparținând unor
lumi diferite. Geniul este astrul ceresc în ipostaza Luceafărului, fata de împărat este
unică.
Inicipitul are o formulă inițială de basm: ”A fost odată ca-n povești/ A fost ca
niciodată/ Din rude mari, împărătești/ o prea frumoasă fată”. Strofa urmtătoare
ilustrează unicitatea fetei ”Și era una la părinți/Ți mândră-n toate cele/ Cum e fecioara
într sfinți/ Și luna între stele”.
Întâlnirea dintre cei doi îndrăgostiți are loc în oglindă, ca spațiu de reflexie și prin
intermediul visului ”Ea îl privea cu un surâs/El tremura-n oglindă/ Căco o umra adâns în
vis/ De suflet să se prindă”.
În urma chemării fetei, Luceafărul se metamorfozează în înfățișare angelică și apoi
demonică. Luceafărul o cheamă pe fată în lumea lui, dar ea îl refuză căci îi este
imposibilă înțelegerea lumii lui: ”O, ești frumos cum numa-n vis/Un înger se arată/ Dară
pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodată”. ”Deși vorbești pe înțeles/ Eu nu te pot
pricepe”.
Finalul primului tablou accentuează capacitatea de sacrificiu al omului de geniu,
capabil de a renunța la nemurire în numele iubirii: ”Da, mă voi naște din păcat/ Primind
o altă lege/ Cu veșnicia sunt legat/ Ci voi să mă dezlege”.
Tabolul al II-lea (dominat de planul terestru) este o idilă pastorală între două ființe
aparținând aceleiași lumi. Fata se individualizează prin nume, Cătălina, iar Luceafărul
este doar aspirație spirituală, ideal. Tabloul începe prin prezentarea lui Cătălin, în ton
ironic și registru popular ”viclean copil de casă”, ”cu obrăjori ca doi bujori/ de rumeni,
bată-i vina”.

3
 Numele celor doi (Cătălin,Cătălina) trimite la structura asemănătoare a acestora.
Jocul dragostei ca ritual este ilustrat de gesturile tandre, mângâietoare: ”dacă nu știi, ți-
aș arăta/ Din bob în bob amorul”; Când sărutându-te mă-nclin/ Tu iarăși mă sărută.”
Prezența Luceafărului este sugerată ca aspirație spirituală: ”O, de Luceafărul din cer/
M-a prins un dor de moarte.”
În tabloul al III-lea (dominat de planul cosmic) Luceafărul este Hyperion iar fata este
motivația călătoriei. Hyperion îi cere Demiurgului dezlegarea de nemurire, în numele
iubirii: ”Reia-mi al nemuririi nimb/Și focul din privire/Și pentru toate dă-mi în schimb/ o
oră de iubire”.
Demiurgul îi refuză lui Hyperion dorința, desconsiderând statutul de muritor al
omului, care nu-și poate determina propriul destin, ci se bazează numai pe noroc, în
antiteză cu omul de geniu, capabil de a împlini idelauri înalte, care-l fac nemuritor: ”Ei
doar au stele cu noroc/ Și progoniri de soarte/ Noi nu avem nici timp nici loc/ Și nu
cunoaștem moarte”.
Tabloul al IV-lea îmbină planul cosmic cu cel terestru. Geniul redevine astru iar fata
își pierde unicitatea, numele, devenind „chip de lut”.
Întocându-se ”În locul lui menit pe cer”, Luceafărul privește pe pământ și vede ”doi
tineri singurei”, prinși în jocul iubirii.
Chemarea adresată de fată Luceafărului este modificată, accentuându-se ideea că
omul obișnuit este supus sorții, întâmplării, norocului: Cobori în jos, Luceafăr blând/
Alunecând pe-o rază/ pătrunde-n codru și în gând/ Norocu-mi luminează.”
Versurile finale accentuează atitudinea de detașare a Luceafărului și imposibilitatea
existenței unui dialog între cele două lumi: cea a omului de geniu și a omului comun
”Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece/ Ci eu în lumea mea mă simt/
Nemuritor și rece” (576 cuvinte)