Mihai Eminescu -recapitulare

Introducere

1. Romantismul – mișcare literară și artistică manifestată la finalul sec. al XVIII-lea în Anglia și

Germania și la începutul secolului al XIX-lea în Franța, Italia și Spania ca o reacție împotriva
clasicismului. Se caracterizează prin:
 supremația sentimentului asupra rațiunii
 afirmarea libertății absolute a creației;
 eliberarea imaginației, a originalității, a sensibilității;
 nemulțumirea fașă de prezent, evadarea în universuri compensatorii (trecut,
moarte, fantastic, iubire etc.)
 descoperirea poeziei populare și a istoriei, în special a celei naționale;
 personaje excepționale puse în situații excepționale;
 teme și motive specifice: iubirea, timpul, istoria, natura, luna, visul, viața ca vis,
geniul mitul, nocturnul etc.
 stări și sentimente specifice: melancolia, reveria, solitudinea, voluptatea suferinței,
revolta împotriva divinității, pasiunea, angelicul și demonicul etc.
 procedee specifice: antiteza, exclamația, interogația și invocația retorică

Etape ale romantismului românesc

a. romantismul scriitorilor pașoptiști -romantism militant, angajat activ, subordonat idealurilor

naționale . (vezi art. Introducție la Dacia literară). Reprezentanți: Grigore Alexandrescu, I.
Heliade Rădulescu, Nicolae Bălcescu, Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Dimitrie
Bolintineanu, Vasile Alecsandri.
b. Romantismul eminescian – ultima etapă a romantismului european
c. Romantismul posteminescian (= neoromantism): Alexandru Macedonski, Barbu Ștefănescu
Delavrancea, Alexandru Vlahuță, Octavian Goga, Șt. Octavian Iosif.
2. Perioada marilor clasici
Eminescu alături de I.L. Caragiale, I. Creangă și Ioan Slavici reprezintă perioada Marilor clasici
ai literaturii române. Ei se manifestă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în cadrul
cenaclului „Junimea” condus de criticul Titu Maiorescu și își publică o parte din operele lor în
revista mișcării, în „Convorbiri literare”.

LUCEAFĂRUL

Apariţia poemului – Viena, aprilie 1883 în Almanahul Societății academice social-literare „România
jună” apoi în revista „Convorbiri literare.”
Sursele de inspirație ale poemului.
1. surse folclorice:
 Fata din grădina de aur
 Miron şi frumoasa fără corp
 Mitul Zburătorului
 Motivul stelei cu noroc
2. surse filosofice:
 idei din filosofia lui Schopenhauer: antinomia om de geniu - om comun
 influenţele ale filosofiei lui Kant (teoria timp-spaţiu)
  elemente din filosofia platoniciană
3. surse mitologice
 motivul păcatului originar(mitologia creştină);
 mitul îngerului căzut;
 mitul lui Hyperion;
 domensiunile plutonic- angelică şi uranic- demonică – mituri greceşti;
 elementele cosmogonice din mitologia indiană ( Rig-Veda)
 mitul orfic
4. surse biografice - propria viaţă ridicată la rangul de simbol
Structură
 98 catrene
 Rima: încrucişată
 Ritm: iambic
 Măsura versurilor: 7-8 silabe
 2 planuri: universal-cosmic şi uman-terestru prezentate simetric și în antiteză
-Are 4 tablouri:

Primul tablou – strofele 1 – 43 = o poveste fantastică de iubire între două fiinţe aparținând unor
lumi diferite, dintre Luceafăr și fata de împărat.
O fată de împărat se îndrăgostește de Luceafăr, îl invocă de 2 ori, el se întrupează la chemările
ei , din cer și mare (1), din soare și noapte (2). cei doi se întâlnesc în spațiul oniric. Luceafărul
apare în 2 ipostaze antitetice: înger și demon și îi cere fetei să îl urmeze îl lumea lui. Fata refuză și
îi cere la rândul ei să devină muritor pentru a-și demonstra dragostea. Luceafărul acceptă și
pleacă înspre demiurg spre a-i cere să-l facă muritor.
Interpretare
 cadrul e terestru (fata de împărat) şi cosmic (Luceafărul);
 comunicarea este indirectă – se realizează în vis;
 fata – simbol al omului comun care aspiră spre un ideal de fericire, se află la vârsta delicată
când poate fi tulburată de zburător;
 visul fetei – reprezintă criza puberală, dorinţa de realizare prin dragoste, rezolvată mitologic
prin motivul zburătorului;
 dragostea pentru Luceafăr – reprezintă aspiraţia spre absolut; dorinţa omului comun de a-şi
depăşi condiţia, strâmtă, limitată de muritor;
 respingerea Luceafărului – refuzul neantului, spaima de nemurire, care pentru om înseamnă
moarte sau incapacitatea de a-şi depăşi sfera;
 senzaţiile de frig şi de ardere („ochiul tău mă-ngheaţă” şi „privirea ta mă arde”) = revelații
intuitive ale deosebirilor de structură între omul comun şi geniu sau semne ale morţii;
 Luceafărul – fiinţa superioară, geniul;
 dragostea pentru fata de împărat – aspiraţia spre concret (dar în sensul cunoaşterii) sau spre
o altă formă a materiei universale;
 metamorfozele Luceafărului ( „înger” şi „demon”) = capacitatea geniului de a-şi da alt chip,
mai concret, păstrându-şi unitatea contrariilor din care este întrupat, ca şi esenţa superioară;
 hotărârea de a se sacrifica – dorinţa de cunoaştere; obiectul cunoaşterii – fata de împărat –
devine şi obiect al pasiunii omului de geniu, pentru care el vrea să renunţe la nemurire
Al doilea tablou strofele: 44 – 64 începutul unei povești de iubire între fata de împărat devenită
Cătălina și un paj de la curte= Cătălin. Un paj de la curtea domnească, numit Cătălin, se îndrăgostește
de fiica împăratului, Cătălina și încearcă să o inițieze în jocul dragostei. Inițial, Cătălina refuză
amintindu-și de dragostea pentru Luceafăr, apoi acceptă invitația lui Cătălin.
Interpretare
 început de idilă între semeni;
  cadrul este terestru ;
 atmosfera este intimă, familiară ;
 gesturile sunt rapide, stereotipe ;
 comunicare este directă ;
 Cătălin şi Cătălina – exponenţii individuali ai aceleiaşi lumi sau simbolul « perechii » în plan
uman
 « lecţia » lui Cătălin = formă de inițiere în dragoste (manifestare galantă a principiului
masculin) ;
 refuzul iniţial al Cătălinei – reacţie de orientare (manifestare a principiului feminin)
 nostalgia faţă de Luceafăr = ruptura dintre ideal şi real;
 acceptarea lui Cătălin – revelaţia asemănării de structură şi de ideal dintre fiinţele aceleiaşi
lumi.
Al treilea tablou strofele: 65 – 85: se prezintă zborul intergalactic al Luceafărului (zbor regresiv, spre
începuturile lumii) și dialogul acestuia cu Demiurgul. Luceafărul, devenit Hyperion, îi cere dezlegarea
de nemurire pentru „o oră de iubire”, demiurgul refuză,îi vorbește despre caracterul efemer și
nestatornic al oamenilor, făcându-i alte oferte: înțelepciune, cântecul orfic (asemenea lui Orfeu),
putere, pământul ca împărăție etc. Argumentul final – soarta nestatornică a propriei iubite
Interpretare
 cadrul este cosmic;
 atmosfera – glacială,
 limbajul – senţios, gnomic
 Demiurgul – absolutul ( ideea de materie universală superior organizată)
 Hyperion – formă individualizată a absolutului (hyper-ion= cel care merge deasupra)
 dorinţa lui Hyperion de a fi dezlegat de nemurire pentru « o oră de iubire » = dorinţa de a
primi o altă structură, compatibilă cu ideea de dragoste – ca mijloc de cunoaştere ;
 refuzul Demiurgului = imposibilitatea obiectivă de a mai coborî treptele de organizare a
materiei universale;
 consecvenţa în atitudine a lui Hyperion = şi geniul are o limită de cunoaştere, în viziunea
poetului, acesta declaşează drama în două sensuri: de cunoaştere şi afectivă.
Al patrulea tablou strofele 86 – 98 : Luceafărul își reia locul pe cer și vede doi tineri trăindu-și
povestea de iubire „sub șiruri lungi de mîndri tei”. Fata îl zărește și îl invocă pentru a treia oară să-i
lumineze de data aceasta nu viața, ci norocul. Luceafărul refuză, concluzionând trist: „ce-ți pasă ție,
chip de lut/ dac-oi fi eu sau altul?/ Trăind în cerucl vostru strâmt/ norocul vă petrece/ ci eu în lumea
mea mă simt/ nemuritorși rece.
Interpretare
 cuprinde povestea fericirii omului prin iubire şi revelaţia Luceafărului asupra diferenţelor
dintre cele două lumi;
 cadrul e din nou terestru şi cosmic;
 atmosfera e pe de o parte feerică, intimă,(Cătălin - Cătălina) pe de altă parte – rece, distantă,
raţională; (Luceafăr)
 dialogul nu mai este posibil
 replicile fetei şi ale Luceafărului se constituie la niveluri de înţelegere diferită.
 idila pământeană = împlinirea aspiraţiei spre fericire a perechii pământene
 seriozitatea pasională a lui Cătălin = bărbatul întâmplător devine bărbatul unic prin iubire;
 „trădarea” fetei = revelaţia Luceafărului asupra timpului ca schimbare; el, care e nemuritor,
nu e stăpânit de timp, n-are experienţa existenţei determinată temporal; prin „trădarea”
fetei, el descoperă ideea de schimbare şi că mişcarea este ireversibilă;
 a treia invocaţie a Luceafărului = dorinţa superstiţioasă a fiinţei pământene de a-şi prelungi
fericirea prin protecţia unei “stele ce noroc”;
  răspunsul final al Luceafărului = constatare rece, obiectivă, a diferenţelor fundamentale, între
două lumi antinomice: una trăind starea pură a contemplaţiei, cealaltă – starea
instinctualității oarbe în cercul strâmt al norocului, al şansei de a se împlini sau al neşansei.
Teme şi motive:

1. tema iubirii – tema evidentă a poemului, ilustrată prin ideile specifice eminesciene: forţa
geniului de a face sacrificiul suprem pentru împlinirea idealului absolut de iubire: „Reia-mi al
nemuriri nimb/ Şi focul din privire/ Şi pentru toate da-mi în schimb/ O oră de iubire” ,
incompatibilitatea celor două lumi: „Căci eu sunt vie, tu eşti mort/ Şi ochiul tău mă-ngheaţă”;
„Dar cum ai vrea să mă cobor/ Au nu-nţelegi tu oare/ Cum că eu sunt nemuritor/ Şi tu eşti
muritoare?”
-motivul zburătorului
2. tema naturii – sugestivă prin crearea celor două pasteluri și prin numeroase motive: lună, cer,
codru, tei etc
– pastelul cosmic, tabloul III „un cer de stele dedesupt/Deasupra-i cer de stele/ Părea un fulger ne-
ntrerupt/ Rătăcitor prin ele”
– pastelul terestru tabloul IV: „Căci este sara-n asfinţit/ Şi noaptea o să-nceapă/ Răsare luna
liniştit/ Şi tremurând din apă.”
3. teme filozofice
– condiţia nefericită a omului de geniu într-o lume meschină incapabilă să-şi înţelegă idealurile:
„Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece / Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi
rece”
– condiţia efemeră a omului în relaţia cu timpul şi în antiteză cu eternitatea omului de geniu și a
universului („Căci toţi se nasc spre a muri/ Şi mor spre a se naşte”, „Iar tu, Hyperion, rămâi/
Oriunde ai apune”)
– ideea genezei şi stingerii universului (tema cosmogoniei): „Nu e nimic şi totuşi e/ O sete care-l
soarbe / E un nimic asemene/ Uitării celei oarbe.”
– Motivul timpului bivalent (individual şi universal): timpul individual: „Trecu o zi, trecură trei”, şi
timpul universal: “Şi căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe”)
– motivul „fortuna labilis” „Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de sorte/ Noi nu avem nici timp
nici loc / Şi nu cunoaştem moarte”.
Semnificații

1. Mihai Eminescu dă poemului său un sens alegoric: - condiția omului e geniu „ înțelesul alegoric ce i-
am dat este că, dacă geniul nu cunoaște moarte și numele lui scapă de noaptea uitării, aici pe
pământ nu e capabil de a ferici pe cineva , nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici
noroc”

Omul de geniu = contemplativ, detașat, spirit apolinic, aspirație spre cunoașterea absolută,
capacitatea de a-și depăși sfera / puterea de a se sacrifica

Omul comun = ființă instinctuală, limitată, cu instinct de supraviețuire, de trăire dionisiacă a clipei
fericite
2. T. Vianu vorbeşte despre „măşti lirice” în Luceafărul eul liric, proiectându-se în mai multe
ipostaze:

- Cătălina- omul comun care aspiră la un ideal;

- Cătălin- omul comun înnobilat prin iubire, bărbatul îndrăgostit;
- Demiurgul- creatorul absolut, forţa universală;
- Luceafăr-Hyperion- geniul

Particularitățile textului:
Genuri literare în poem (liric, epic, dramatic)
 interferenţa genurilor - caracteristică a romantismului, conferă poeziei o mare profunzime şi
posibilităţi multiple de interpretare (poveste fantastică de iubire, alegorie, sinteză a
categoriilor lirice)
 forma poemului este narativ-dramatică (formula de introducere specifică basmului, prezenţa
unui narator, povestirea la p. a III-a, existenţa personajelor, construcţia gradată a subiectului,
numărul mare de verbe, caracteristic stilului narativ, prezenţa dialogului, cu formele specifice
de adresare)
 poem liric, schema epică e doar cadrul, întâmplările şi personajele sunt de fapt simboluri
lirice, metafore în care se sintetizează idei filozofice, atitudini morale, stări de sensibilitate, o
viziune poetică + profunzimea trăirilor, neliniștea absolutului, tragismul cugetărilor
Specii literare în poem:

1. idila pastorală – compune tabloul al II-lea, povestea de dragoste din Cătălin şi Cătălina care se
desfăşoară tocmai ca iubirea dintre un flăcău şi o fată de la ţară: „ Şi-n treacăt o cuprinse lin/
Într-un ungher degrabă/ -Dar ce vrei, mări, Cătălin?/ Ia las’ cată-ţi de treabă”
2. meditaţia filozofică – tabloul al III-lea, numit şi „drumul cunoaşterii” unde sunt precizate
profunde idei filozofice: „Din sânul vecinicului ieri/ e azi ce moare/ Un soare de s-ar stinge-n
cer/ S-ar naşte iarăşi soare”
3. elegia – tristeţea omului obişnuit pentru neputinţa de a se înălţa către idei superioare:
„Luceşte cu amor nespus/ Durerea să-mi alunge/ Dar se înalţă tot mai sus/ Ca să nu-l pot
ajunge”, dar şi tristeţea Luceafărului ce se simte neînţeles de societate: „Trăind în cercul
vostru strâmt/ Norocul vă petrece/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece.”
4. satira – ilustrată de sarcasmul poetului care se revarsă asupra superficialităţii societăţii în
care trăieşte: „Şi pentru cine vrei să mori?/ Întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-acel pământ
rătăcitor/ Şi vezi ce te aşteaptă.”
5. pastelul – prezentat prin tablouri descriptive de natură terestră şi cosmică:
- pastelul terestru: „Şi împle cu-ale ei scântei/ Cărările din crânguri/ Sub şirul lung de mândri tei/
Şedeau doi tineri singuri”
- pastelul cosmic: „Un cer de stele dedesupt/ De-asupra cer de stele/ Părea un fulger ne-ntrerupt/
Rătăcitor prin ele”

Elemente romantice

1. teme și motive romantice: condiția omului de geniu, iubirea, natura,

cosmogonia, motivul zburătorului, visul etc.
2. interferența genurilor literare
3. antiteza prezentă în întreaga țesătură a textului: planuri, personaje,
simboluri etc.
4. figuri retorice: invocații și interogații retorice: „Ce-ți pasă ție, chip de lut/
Dac-oi fi eu sau altul?”
5. stări și sentimente specifice: reveria, solitudinea, voluptatea suferinței (dar
eu în lumea mea mă simt/ nemuritor și rece)