În arșița amiezii, s-a gârbovit Adam

tânjind după ispita încolăcit—n ram...

S-a scuturat din ochii-i al cerurilor croi
el, primul om, și Eva erau atât de goi...
Veșminte împletite din frunze de smochin
acopereau doar trupul, dar sufletul în chin
se sufoca-n tăcere, ascuns de Adonai
ce în răcoarea serii umbla ușor prin Rai.
El, Dumnezeul Slavei, tânjea după un om
ce a trădat Iubirea vânzând-o pe un pom.

În arșița amiezii, la margini de Sihar

sta Domnul la fântână, cu inima de jar
tânjind după ființa croită pentru cer
ce în găleata strâmtă strângea cele ce pier.
„O, dă-mi să beau.”, Cum Doamne, îmi ceri, că ești iudeu?
Nu vezi că sunt femeie samarineancă eu?
Rostogolind cuvinte scăldate în iubire,
a arătat femeii că El e a’ lumii mire,
că El își vrea Mireasa cu strai de in subțire
să bea din Apa Vieții, Izvor de nemurire.
Și a gustat femeia din Apa ce nu piere,
și n-a mai fost rușine, si n-a mai fost tăcere...
găleata e uitată la margini de fântână,
Izvorul clocotește în pumnul de țărână...

În arșița amiezii, pe cruce pironit

stă Creatorul lumii, din lume izgonit
și murmură: „Mi-e sete” strângând în trei cuvinte
tot dorul și iubirea ce pieptul de părinte
le- a cuibărit de veacuri, tânjind după un om,
să pună Apa Vieții în coaja de atom
nedespărțiți să fie, iar în răcoarea serii
să cânte împreună minunea învierii.

În arșița amiezii, când setea mă aprinde

și se strecoară-n suflet, făcându-se merinde,
o, vino-n mine, Doamne, o coajă de atom
și toarnă Apa Vieții in inima-mi de om,
să uit găleata lumii la margini de fântână,
să clocotească Cerul în trupul de țărână.