EDITURA ALBATROS

La jumătatea lui septembrie 1521, când abia păliseră

întâile foi şi încă se clătinau mâhnite şi nehotărâte sub
pâlpâirea vântului, Neagoe Voevod Basarab fu pogorât, în
raclă scumpă, sub lespedea demult pregătită de cioplitorii
cei iscusiţi, după voia nestrămutată a domnului. Îndelung
vuiră şi se tânguiră clopotele ctitoriei de la Argeş şi ale
celorlalte sfinte lăcaşuri; vlădicii slujiră cu durere şi
cutremur în glas, iar nu puţini fură aceia, dintre oamenii
ţării, ce lăcrimau în ceasul îngropăciunii, fiindcă răposatul
se cunoscuse stăpân luminat, iar anii săi, ce nu înfloriseră
nici patruzeci, lăsau în urmă jalea unei vieţi prea curând
istovite.
Strălucirea faptelor lui Neagoe era încă vie. Cugetul său
lucrase fără odihnă, însoţit şi ajutat de puterile sufleteşti,
gingaşe, stăruitoare puteri, întru slavă şi frumuseţe. Nutrise
mari nădejdi voevodul şi zărise departe prin sita vremurilor.
Căutase blândă, înţeleaptă împăcare în vâltor şi vrăjmăşii,
însă ridicase cu viforoasă mânie şi spada uneori. Cum
nimănuia nu-i este dat a păstra cumpănă desăvârşită la
toate întâmplările sau gândurile, poate că pieritul voevod,
din omenească slăbiciune, şovăise ori greşise câteodată. Cu
târzie înţelegere, sau cu bănuială numai, fiindcă necontenit
căutase să pătrundă tâlcurile vieţii, Neagoe dăduse cuvânt
căinţei şi neliniştilor sale; cuvânt ce prin farmecu-i curat şi
adâncu-i sunet îl ridicase în rândul înţelepţilor veacului.
Abia se uscaseră cernelurile pe hârtia cu filigran, pe care
diecii aşterneau slove împodobite la porunca domnului lor,
ce glăsuia rar, îngândurat, chinuit câteodată de tuse şi
năduf, semne ale bolii neiertătoare. Acele file, năzuind să
alcătuiască o carte de învăţătură nevârstnicului său cocon,
Teodosie, erau menite mărturisit şi altora, deopotrivă,
cârmuitori sau feţe bisericeşti. Iar despre sine pomenise
domnul, cu fruntea năpădită de umbre sau de raze, după
cum lumina se furişa prin brocatul ferestrelor: „Că pre mine
încă m-au ales Dumnezeu cu socoteala milii sale şi m-au pus
păstor turmei sale. Iar eu fuiu făr’de pricepere şi slab… şi
nu putuiu pricepe că acest dar şi cinste ce mi le dete acum
într-această viaţă scurtă şi trecătoare, el mi le-au dat într-o
ispită, ca să mă vază ce păstoriu voi fi şi cum voi paşte
turma lui… Că cel ce va să să facă soţ veacului acestuia şi
iubeşte lipsa sufletului, acela să va trece cu veacul acesta şi
ca umbra să va duce, şi slava lui ca fumul va pieri.”
Brumele de aur străveziu ale toamnei învăluiseră
Târgoviştea cu nimburi visătoare, însă palatul domnesc,
peste care fâlfâise aripa morţii, rămânea cernit şi înstrăinat
de minunăţiile firii. În sala cea mică a palatului, Despina-
Miliţa, doamna celui plecat, poftise la vorbă pe câţiva
bărbaţi vrednici, înalţi dregători, pe care dânsa îi socotea
apropiaţi şi cu inima, ori numai voia să pară că îi socoteşte
astfel, şi de al căror gând şi braţ atârnau multe. Atârna, mai
presus de toate, soarta neştiută a mult prea tânărului
voevod, Teodosie, pe fruntea căruia cununa Basarabilor
apăsa greu. Despina își ţinea puiul lângă sine, păstrând
mereu asupră-i privirea ocrotitoare a ochilor ei mari şi
adânci, cu sprâncene arcuite, bogate, ce puteau încă să
tulbure, căci frumuseţea ei, neînclinată de ani, nu izbutea a
se ascunde sub straiul mohorât al văduvei. Durerea şi grija
lăsaseră semnele lor, dar făptura îi rămăsese dreaptă şi
dârză, vie ca focul. Teodosie avea ochii maicii sale, mari şi
frumoşi, de căprioară, însă ei nu săgetau în răstimpuri, nu
arătau îndrăzneală şi putere, ci mai curând, aburiţi şi
ascunşi de genele mătăsoase, păreau să se întoarcă întruna
spre ciudate tărâmuri, pline de fior. Avea trup subţire, însă
nu gârbov, ci mlădios; învăţase de mic să lupte cu sabia, să
lupte mai ales cu osteneala-i nelămurită şi s-o supună, şi să
supună bidiviii cei nărăvaşi cu ochi de sânge şi flacără. Însă
lăuntrul lui rămânea nepătruns de aceste bucurii tinereşti.
Obrazul, mângâiat de floarea celor şaisprezece primăveri,
era prea alb, obraz de fecioară mai mult, şi surâdea întristat.
Sunt fiinţe asupra cărora soarta neprielnică, vicleană şi
înverşunată, îşi pune pecetea încă din pragul vieţii; Despina
vedea şi ghicea, dar ridicase stavilă frământării, năzuia cu
tot sufletul la biruinţa şi fericirea lui viitoare şi nu era
dintre cei ce se pleacă lesne potrivnicilor. Voi să deschidă
vorba către cei de faţă, căci până atunci grăiseră numai
lucruri fără însemnătate, şi ea dorea ca Teodosie să fie
întotdeauna părtaş la sfaturi; el era domnul şi trebuia să
cunoască povara cugetării. Dar se răzgândi într-o clipită sub
tăişul unui gând; era bine, măcar de astă dată, să-l cruţe, şi
apoi boieri n-ar fi dat drum slobod cuvintelor în faţa lui
tocmai acum, când era nevoie să vorbească fără ocolişuri. Se
întoarse către vlăstarul domnesc, cu abia pricepută duioşie:
 — Fiule şi măria ta, răcoarea acestor ziduri ofileşte
tinereţea, vai, cât de bine o ştiu. Mergi şi bucură-te de
soare, cât nu încărunţeşte şi el. Cercetează mânjii din ocol
ori ascultă mierlile grădinii, iar deseară îmi vei povesti
toate.
Teodosie nu arătă părere de rău, dar nici însufleţire. Porni
măsurat către uşi; botforii lui nici nu sunau pe lespede,
pluteau parcă, paşi de nălucă lină. Dintr-o scobitură a
pereţilor, ca din ceaţă, se ivi şi plecă pe urmele lui un
oştean mătăhălos, cu mustăţi lungi şi cu pletele sure. Nu-şi
dezlipea căutătura de umbra voevodului, căci dragostea pe
care bătrânul războinic Milan o purtase din timpuri mândrei
domniţe se resfrângea cu aceeaşi putere şi asupra odraslei
sale. Jupân Preda Craiovescu zâmbi cu bunătate uitându-se
şi el după firavul cocon. Banul Pârvu, fratele lui Preda, care
se deosebea de acesta prin marea şi îngheţata lui trufie, grăi
aspru, cum avea obicei:
— Bine faci îndemnându-l către făgaşul firesc al vârstei
lui. Rău faci ţinându-l departe de necazurile domniei şi
obştei.
— Binele şi răul fost-au totdeauna prea alăturea în viaţa
pământească. Cine le poate despărţi fără greş?
 Banul Pârvu o scrută, cu nemulţumire parcă:
— În toate cugeți ascuţit şi fără zăbavă. Jalea nu te-a
clătinat.
Despina nu era decât o femeie hărţuită de griji, dar se
simţea în stare să judece limpede, să dezghioace vorbele şi
gândurile până la miezul lor, rostindu-se cumpănit şi
răspicat. Cu toate acestea, dinaintea atâtor bărbaţi care
chiar dacă-i erau voitori de bine şi lucrau cu aceleaşi
temeiuri, aveau searbăda, primejdioasa lor mândrie, hotărî
că poate nu e potrivit să se arate prea înţeleaptă şi prea
dârză şi că mai multe va dobândi, cine ştie, slujindu-se de
armele străvechi ale femeii, slăbiciunea şi necunoaşterea.
Plecă fruntea, vorbi înăbuşit:
— Mă străduiesc a pătrunde şi desluşi câte unele. Dar mă
împresoară spaimele ca păsările şi simt o povară cumplită
pe umeri. Greu este pentru o femeie singură, fără călăuz şi
ocrotitor. Iar de o sută de ori mai greu este pentru o mamă
ce râvneşte, fără sprijin, binele feciorului său
— Nu grăi astfel, o dojeni cu blândețe Preda Craiovescu.
Cum fără sprijin? Oare noi ce suntem şi unde suntem?
Povara o ducem cu toţii. Vremile sunt potrivnice, aşa e, iar
Teodosie prea crud, dar bizuie-te în noi, căci nu vom călca
jurământul făcut lui Neagoe, Dumnezeu să-l odihnească.
„O, jurămintele cum se uită şi se destramă de uşor” gândi
Despina, dar se feri să o spună şi mulţumi cu o privire
mişcată cumnatului său.
Banul Pârvu nu păruse la fel de înduioşat, el căuta să fie
totdeauna stăpân al simţămintelor şi nu să se lase stăpânit
de ele. Se preumbla cu paşi înceţi prin sală:
— Ne-am strâns cu toţii împrejurul voevodului legiuit şi
ceea ce nu poate el vom putea laolaltă. Dar iarăşi să nu ne
amăgim şi să nu căutăm prea sus cu închipuirea. Vrăjmaşii
sunt mulţi, îndârjiţi şi puternici.
— Ştim, glăsui răguşit vornicul Udrea. Dar cei mai mulţi
şi mai de temut sunt turcii, iar în ceasul de faţă ei nu ni se
arată răuvoitori. Acesta e lucrul de căpetenie
— Adevărat este, întări Pârvu, purtările lui Mehmet-Beg
par şi de astă dată liniştitoare, el mărturiseşte aceeaşi
prietenie Basarabilor…
— Mai mult, zâmbi subţire Preda, turcitul se socoate
alipit prin rudenie la trunchiul Basarabilor.
— Socoată-se. Nu de asta îmi pasa mie. Mehmet ne arată
neîncetat prieteşug, cât de mult se va vedea, poate că prea
mult, dar până una-alta cuvânlui beiului de la Nicopole are
greutate la Înalta Poartă, un adaos bun la greutate
haraciului, şi acesta-i lucrul de căpetenie, după cum spunea
vornicul Udrea. Va să ne întoarcem însă privirea şi către
alte vecinătăţi, dacă nu tot atât de primejdioase măcar
avându-şi ghimpele lor, ce ne poate învenina. Rămâne de
văzut cum vom putea schimba noi mărăcinii în frunze, care
să ne ocrotească la vreme de arşiţă. Mă tem că e greu.
În tăcerea care se lăsase, numai postelnicul Neagoe oftă
zgomotos, copleşit parcă de adevărurile acestea. Fiindcă
purta acelaşi nume cu al răposatului domn, Despina avea
faţă de dânsul o răceală, ca şi cum ar fi fost la mijloc o
îngăduinţă supărătoare. Dar nu numai pentru aceasta.
Ochiul drept al postelnicului era podidit de albeaţă, pricină
pentru care întorcea totdeauna spre om jumătatea cu privire
teafără, a capului, cum fac păsările, iar nasul ascuţit şi
încovoiat ca un clonţ îl ajuta să semene şi mai mult cu o
pasăre mare. Însă doamna cunoştea bine priceperea acestui
boier în cele politiceşti, puterea mlădioasă a minţii lui,
stăruinţa cu care, slujindu-se de darurile sale de viclenie,
cutezanţă şi vorbă meşteşugită, încurcase ori descurcase,
după cum era nevoie, o seamă de treburi tainice. Îl ascultă
cu luare-aminte, oftatul lui fusese oarecum făţarnic, nu era
el atât de descumpănit cum voia să pară.
— Ungurii sunt nemulţumiţi. Se străvede asta şi în
vorbele lor. Mare necaz şi tulburare au ei câtă vreme ne
aflăm în bună înţelegere cu Poarta.
— Greu pricep că nu putem sta pururea cu sabia în mână,
zise Udrea.
— Întocmai, greu pricep. Aici, la hotarele creştinătăţii, nu
izbândim să le facem toate cum am voi. Dar ei se tem şi ne
bănuiesc. Osebit de asta nu pot uita că răposatul voevod a
păşit cândva peste munţi, în Ardeal, cu puterea armelor.
Rostise aceasta cu glas potolit, nepătimaş, dar cu un licăr
fugar în ochiul cel sănătos şi Despina tresări, muşcându-şi
buzele: iată, abia zidiseră mormăitul iubitului e Neagoe, că
unii şi cârteau împotriva faptelor sale. Înălţă chipul cu
mândrie, voi să cuvânteze, dar i-o luă înainte Preda
Craiovescu:
— Ce s-a săvârşit odinioară e bun săvârşit şi nu tragem
folos judecând fapte vechi. Noi cată să punem temei prielnic
domniei celei noi. Sava judeţul şi diacul Roman au şi pornit
spre Ardeal cu cărţile noastre de prietenie.
Postelnicul suci jumătatea stângă a feţei înspre ei:
— Acum douăzeci şi patru de ani, dacă îmi aduc bine
aminte, tot astfel a purces Albu vistierul cu solie de pace și
de credinţă către Buda, la riga Vladislav. La mare lucru nu a
slujit solia aceea. Urmă, după ce se bucură o clipită de
stânjeneala celorlalţi: Dar, mărită doamnă şi cinstiți boieri,
să mă iertaţi că v-am tăinuit-o până azi, eu am adaos soliei
de acum, drept că pe alte drumuri mai puţin umblate, un
om al meu, pe Lupaş. Fără cărţi, numai cu vorba, căci el ştie
prea bine cum să cârmuiască vorba şi către cine şi când, iar
tot atât de bine ştie să asculte cu urechile şi să ne înştiinţeze
la nevoie.
Preda se lumină, cunoştea şi el talanturile postelnicului.
Banul Pârvu rămase încruntat, nu părea prea mulţumit când
alţii puneau ceva la cale fără să-l întrebe. Clătină capul
mare şi colţuros, dar plin de frumuseţe bărbătească, şi zise
stăpânindu-se:
— Să nădăjduim că luminăţia sa Ludovic va arăta
înţelepciunea care ne place nouă. Dar îndată izbucni
mânios: La altele nu vă gândiţi voi şi nici pe mine nu mă
lăsaţi să mântui vorba! Când te împresoară lupii, pui drug la
uşa casei şi te aperi cu săgeata. Dar ce te faci când în casă,
pe sub podină şi în grinzi, forfotesc guzganii şi stau să te
apuce cu boturile lor spurcate? Ce te faci?
 — Teamă mi-e şi mie de muşcătura aceasta veninoasă,
grăi Despina cu tristeţe. Ai ştire despre ce fac Buzoienii?
— Tocmai, că nu am. Ei tac şi nu se mişcă şi nu am aflat
nimica, dar asta nu înseamnă că au murit ori că au părăsit
gândurile lor. Pe lângă dânşii şi legaţi cu dânşii mai sunt
fugarii de la Moldova, între care unii visează nu numai să se
întoarcă îndărăt cu fală, ci tânjesc chiar după scaunul ţării.
— Nu-l vor avea, făgădui cu tărie vornicul Udrea. Iar al
cui cap se va semeţi atâta de sus, tot pe-atâta de jos va
cădea. Sub secure.
— Numai că, vornice, îi desluşi Preda, dacă se vor ridica
şi vor porni încoace, n-o vor face cu traista-n băţ, ci cu
putere de oaste.
— Iar noi trebuie să chibzuim cu ce le putem sta
împotrivă şi cum, iar de nu suntem în stare, să facem a fi în
stare, întări Pârvu. Acesta-i lucrul cel mai grabnic.
Într-adevăr, era lucrul cel dintâi, care nu suferea zăbavă;
Despina înţelegea cu durere. Boierii schimbau acum vorbe
repezi, cercau să afle limpede pe ce se pot bizui şi cum ar
putea spori, în scurtă vreme, trupurile puţine de oaste. Ar fi
vrut să nu-i scape nimica, dar se simţi dintr-odată ostenită şi
nu mai asculta decât pe jumătate. „Bărbaţii aceştia – îşi zise
– lucrează, ce-i drept, în folosul feciorului meu. Dar oare cât
de mult gândesc ei la Teodosie, la liniştea ţării, şi cât de
mult gândesc la starea lor? Poate că păcătuiesc cugetând
astfel, dar nu mă pot împiedica s-o fac. Este un duh
neliniştit care mă cercetează: poate că e duhul înţelepciunii
târzii şi de prisos, au duhul blestemat al neîncrederii, cine
ştie, ori poate şi unul şi celălalt.”
Simţea adânc nevoia unui cuvânt cinstit, de mângâiere şi
îmbărbătare, cum numai fericitul Maxim Brancovici,
unchiul domniei sale, ar fi putut să-i spună. Însă
mitropolitul Maxim odihnea demult în pământul Serbiei, la
mănăstirea Krusedol, pe care o înălţase cu sprijinul lui
Neagoe. Văzu iarăşi, cu duioşie, pe pânza amintirii, curată
încă şi nedestrămată, icoana blândului ei soţ. Ştiuse de
timpuriu că şubrezenia şi boala îl vor răpune, dar parcă tot
nu voise să creadă până în ceasul cumplit şi iată, acum se
afla singură şi încleştată de dureri ascunse, păzind ca o
leoaică sângerată tronul şi viaţa fiului său. Se dojeni o clipă
în sine, că prea puţină dragoste i-a rămas pentru cele două
fete, Stana şi Ruxandra, care ades îi înfloreau ceasurile cu
bunătatea şi cuminţenia lor. Dar nu, nu era la mijloc doar
simţământul de mamă; domniţele aveau calea lor în viaţă,
întrucâtva mai lesnicioasă şi firească, ferită de zbuciumul
celor sortiţi să cârmuiască. Pe când Teodosie, acest voevod-
copilandru, avea nevoie de aripi zdravene şi nu-i crescuseră
încă şi trebuia să-i ocrotească zborul. Prin moartea înainte
de vreme a părintelui său, prin stârnirea de patimi şi furtuni
ce-i ameninţau coroana abia pusă pe creştet, Teodosie se
arăta că păşise în lumea aceasta fără prea mult noroc. Va fi
ea vrednică, împotriva tuturor semnelor, silniciilor şi
poftelor, să-i întoarcă ursita?
 Tot în acele zile de toamnă luminată, cu dulci miresme,
undeva, în vecinătatea măgurilor Buzăului, în cerdacul unei
case vechi, de piatră, ce nu era de tot umilită, dai nici a
palat nu semăna, fiindcă fusese gândită de la începuturi
gospodăreşte, o altă femeie, încărunţită aceasta şi cu lucirile
ochilor pustiite de necazuri, cugeta şi ea în tăcere la soarta
fiului său. Rafira Sturzu urma să poarte strai cernit, cu toate
că văduvia ei începuse de mulţi ani, din vremea nenorocitei
lupte pe care Vlad cel Tânăr o dăduse la Văcăreşti cu
armiile lui Mehmet-Beg. Acolo, pe dealurile golaşe din
preajma Bucureştilor, pe care ea nu le văzuse decât cu
închipuirea, poate că zăceau şi acum, spălate de ploi şi
risipite de vânturi, oasele boierului Dragomir Sturzu,
bărbatul ei, care căzuse alăturea de Vlad Voevod. Nimeni nu
se învrednicise, în acele timpuri de izbelişte, să-i caute
mortul ei drag şi să i-l aducă. Dar ea îi făcuse toate cele
rânduite întru odihna sufletului, iar în sărbătorile pomenirii
ardea znop de lumânări la căpătâiul unui mormânt gol, pe
care-l tămâia cu osârdie. Nemângâiată era că atunci când va
trece şi dânsa la cele veşnice nu-l va avea alături pe
Dragomir, dar îşi zicea oftând că la urma urmelor lutul nu
păstrează în sine decât vremelnicele tipare omeneşti, pe
când tot ce a fost abur nevăzut şi sfânt trece slobod prin
vămi într-un tărâm fără urme, iar acolo, ei doi, vor şti să se
caute şi să se afle, după cum se aflaseră şi în această lume.
Tot cu umbra neajunsă a răposatului stătea ea de vorbă
îndelung, în ceasurile de frământare şi singurătate. O
hărţuiseră amarurile ca zăvozii. Dar nu de asta se plângea
ea bărbatului, căci pentru suferinţa ei nu mai găsea vaiete
nici înlăuntru, ci îi împărtăşea mereu aceleaşi temeri de
femeie neajutorată care nu se pricepe cum să pregătească
mai bine drum în viaţă şi în lume singurului său fecior. Pe
fată, pe Călina, cu voia Celui de sus, o rostuise jumătate
bine, jumătate mai puţin bine, dând-o de soaţă vătafului
Coban, om tăcut şi nedrăgăstos, însă măcar cinstit, fără
patimi, cumpănit în toate, care o dusese cu sine în tăcerea şi
mai friguroasă a munţilor. Băiatul abia se ridicase din
vârstele şi mirările copilăriei, sau cel puţin aşa socotea
dânsa, fiindcă Dragu împlinea douăzeci abia în ziua de
Crăciun. Îl chema Dragomir, ca pe taică-său, dar ea îl
alintase încă din leagăn, chemându-l Dragu, Dragu mamei şi
nimeni nu-i mai zicea altfel. La douăzeci de ani un
flăcăiandru, adevărat este, începe a fi bărbat în lege, dar
poate că tocmai atunci are el mai multă nevoie de umărul
părintelui, de o povaţă înţeleaptă, chiar de asprime şi
neînduplecare uneori. Ce putea ea să-i dea din toate
acestea? Nimica sau aproape nimica. Cât priveşte avutul
care în curgerea zilelor, şi albe şi negre, îl păzeşte pe om de
nevoi şi umilinţe, nici acela nu era mult şi de soi, aşa că nici
despre partea aceasta nu putea închide ochii liniştită.
Neamul Sturzu stăpânise cândva mai întinse moşii şi un
număr de sate, dar în vâltoarea anilor, mai ales după
moartea lui Dragomir, parte din ele se prăpădiseră,
trecuseră în stăpânirea altora mai puternici, în felurite
chipuri, căci aşa se întâmplă totdeauna cu bunurile
oşteanului care s-a aflat de partea celui slab şi înfrânt; dânsa
nu avusese destulă vlagă, îndârjire destulă să se înfăţişeze la
judeţe să se lupte, să ceară milă şi dreptate, şi chiar dacă ar
fi făcut-o nu ştia de le-ar fi dobândit. Să nu păcătuiască:
Dragu se arăta smerit în simţămintele lui de fiu,
neîndărătnic şi priceput la oricare lucru, aşa că putea fără
îndoieli, când va fi şi va fi, să-i treacă povara puţină a
gospodăriei. Dar nu era numai asta. O durea să-l ştie rămas
om al pământului, cu toate că ea dădea preţuirea cuvenită
gliei şi roadelor gliei, iar pe sărmanii rumâni nu-i asuprise
vreodată, dar băiatul acesta, singurul urmaş al lui jupân
Dragomir Sturzu, era chipeş, cu braţe agere şi minte ageră şi
cu oleacă de învăţătură; i se cuvenea mai mult, în tainiţele
sufletului ei îi dorea un loc mai bun şi mai înalt sub soare,
cum avuseseră şi cei dinaintea lui. Strălucirea neamului
Sturzu fusese însă dobândită cu fierul, pe câmpurile de
bătaie, or tocmai aceasta o înfiora pe dânsa; cuvântul din
scriptură, „cine ridică sabia, de sabie va pieri”, se adeverise
nu o dată asupra bărbaţilor din acest neam, cea mai din
urmă adeverire îi întunecase ei viaţa. Vremile se ticăloşeau
parcă tot mai mult. Arar se mai ridicau domni vrednici şi
statornici, care să-i unească pe viteji într-o singură pavăză,
să capete prin ei măreţie şi să reverse asupră-le măreţia lor.
Bănuia că prea puţini mai gândesc la ţară şi la oameni. Şi
prea mulţi râvneau să ajungă stăpâni şi se încăierau pentru
asta. Încotro să-şi îndemne feciorul în vălmăşagul zavistiei
şi urii, unde să-l înveţe a-şi căuta cu cinste norocul, când nu
mai era cinste şi erau atâtea primejdii şi capcane? Dar oare
nu se înfricoşa prea mult şi fără temei, oare frica aceasta nu
stăvilea calea firească a vieţii lui Dragu?
 „Doamne, Dragomire, soţul meu iubit, luminează-mă, nu
mă lăsa!” murmură ea, coborându-şi mâinile împreunate pe
mescioara la care şedea, în cerdac. O chemase acolo pe
Chira, să-i dea cu bobii, dar rătăcită cum era, nu auzise şi
nu înţelesese mai nimica din bolboroselile ei, iar ţiganca
pricepând, plecase supărată, adunându-şi în ciur grăunţele
descântate. Neprimind desluşirea aşteptată, pentru care se
rugase cu atâta foc, jupâneasa Rafira lăsă privirea să-i
lunece oarbă peste zidurile cenuşii, coclite pe-alocuri de
muşchi şi cuprinse de iederi tremurătoare, ca şi cum ar fi
căutat acolo un vad, un semn ascuns, dar zidurile casei
rămâneau cufundate în somn şi muţenie. Suspină, cercetând
mai departe, printre coroanele arborilor mărginaşi,
împodobite cu aur şi smaragd, mângâie tulpinile
îmbătrânite, scorburoase şi deodată ochii i se limpeziră şi
străluciră de bucurie. Dragu se arătase în capătul ogrăzii,
dinspre vii, cu un coş de razachie pe mână, fiindcă era
plăcerea lui să culeagă singur fructele dintâi, cu carnea
dulce şi însorită.
Venea ca totdeauna cu paşi lungi, însă fără grabă şi îi
zâmbea de departe. Când fu lângă dânsa îi sărută mâinile
slabe, mirosind a busuioc, şi punând coşul pe masă o îmbie
să guste. Jupâneasa ciuguli de dragul lui câteva boabe,
lăudându-le soiul. Cu căutătura mulţumită, toate
îngrijorările pieriseră, îl cântări întreg, aşa cum îl cântărea
pe braţe, când fusese prunc. Era aproape la fel de înalt ca
taică-său, dar parcă, parcă nu avea întreaga lui spătoşenie.
„Se va împlini, îşi zise, se va împlini cu vremea, e numai un
cârlan abia ieşit în lărgime. Şi ramase astfel, sorbindu-i
cerul ochilor şi zâmbetul copilăresc. Deodată zvâcni în sus
cu nelinişte:
— Vai, fătul meu, tu trebuie să fii flămând, căci vine
amiaza, acuş’ vine, şi păcătoasa de mine m-am lăsat
gândurilor, iar de mâncare am uitat cu totul. Dau fuga!
— Mamă, se împotrivi el cu blândețe, ştii că nu sunt
năzuros şi nu aleg bucatele. Apoi femeile cunosc ele rostul
şi-s vrednice. De ce să mai osteneşti şi tu în dogoare? Şezi
potolită aici.
— Ce ştii tu? Fără ochiul şi vorba stăpânei nimica nu are
gust.
Coborî treptele şi porni cu mare sprinteneală spre cuhnii,
sunându-şi mătăniile. Ridicând îngăduitor din umeri, Dragu
se duse în odaia lui, odaie încăpătoare, cu ferestre largi, căci
lui Dragomir Sturzu îi plăcuse lumina, cu pereţii frumos
văruiţi, bătând gingaş în albastru, împodobiţi cu scoarţe,
dar mai ales cu policioare de lemn lustruit, pe care se
rânduiau suluri de pergament, cu peceţi cât palma unele,
manuscripte de toată înfăţişarea. Masa mare de stejar, masă
mănăstirească, era de asemenea încărcată de hârtii şi
pergamenturi, între care se desfătau două tipărituri cu
meşteşug ferecate în argint. Păşind înăuntru, Dragu
dezmierdă cu ochi grijuliu toate acestea, ca pe-o scumpă
avuţie sufletească. Mulţimea hârtiilor, călimările, penele
înmănunchiate într-o cupă de metal făceau odaia aidoma
unei logofeţii domneşti şi deopotrivă acelor chilii de lavră,
în care trudesc pentru viitorime învăţaţii monahi
Această din urmă asemănare avea mult temei şi desluşea
deplin aplecările tânărului boier. La scurtă vreme după
moartea tatălui, Rafira Sturzu îl dusese pe băiat la
mănăstirea unde se afla stareţ cuviosul Teofil, cimotie
îndepărtată cu dânsa. Făcuse aceasta nu din dorinţa de a-şi
înstrăina singurul copil şi de a-l hărăzi vieţii de chinovie ci
dintr-o altă chibzuinţă, mai pământească. Era un timp
tulbure, frământat. Nu către odorul ei nevârstnic se
îndreptau cu dinadinsul vrăjmăşiile, însă pârjolul şi furtuna
nu stau să aleagă, iar ea nu mai avea în preajmă piept şi
braţ apărător, de bărbat. Unde, aşadar, ar fi fost Dragu mai
adăpostit dacă nu între zidurile ca de cetate ale mănăstirii?
Ştia că îl lasă pe mâini bune. Egumenul Teofil, în afara
legăturii de sânge, care chezăşuia din parte-i iubire şi
ocrotire deosebită, era un om bun ca pâinea caldă şi sfătos
şi învăţat, mai ales învăţat, căci nimeni nu călătorise mai
mult ca el şi îşi petrecuse un număr mare de ani prin
sfintele lăcaşuri de la Athos şi din alte părţi ale lumii,
adunând înţelepciune cu baniţa. Rafira gândea că tânărul
Sturz se va înfrupta din belşug şi fără cheltuială din această
bogăţie a părintelui, lucru care se şi întâmplase. Dovedind
mare isteciune şi tragere de inimă, băiatul ajunsese în
puţină vreme ucenicul îndrăgit al bătrânului stareţ. Mâna
lui încă firavă deprindea cu uşurinţă slovele, înnodându-le
ca pe scame scumpe în zăpada foilor şi cu tot atâta uşurinţă
învăţa el să-şi rostească gândurile în alte graiuri, astfel că la
sfârşitul celor şapte ani de zăbavă printre călugări, cunoştea
tot atât de bine ca părintele egumen limba sârbilor, a
ungurilor şi a osmanlâilor.
Ascuţindu-şi penele, Dragu surâse amintirii acelor ani, cât
şi albitului său învăţător, a cărui umbră o simţea pururea
plecată peste umărul său, la fel ca odinioară. Plăcute
vremuri şi plăcute aduceri-aminte. Pioasele, dar bărbăteştile
cântări ale fraţilor, crescute de la şoaptă la tumult şi iarăşi
pogorâte, măiestrita bătaie a ciocănelelor în toaca de frasin,
glasul pâraielor şi tălăngile oilor stăruiau şi acum în fiinţa
lui. Dacă simţise şi unele asprimi, dacă simţise dorul şi
mâhnirea depărtării de casă câteodată, apoi acelea se
răscumpărau uşor prin dragostea monahilor, prin istorisirile
lor încâlcite şi niciodată sfârșite, dar având farmec viu prin
acele prânzuri pline de curată voioşie şi nu atât de
sărăcăcioase cum ar fi putut să creadă un neştiutor, însă mai
ales prin darurile lăuntrice ale părintelui Teofil, ce le
revărsase asupră-i fără zgârcenie. De la dânsul învăţase să
nu fie trufaş, să nu umilească şi să nu năpăstuiască pe
nimeni, dar nici să se lase năpăstuit de careva, fiindcă
sfinţia sa ştia ca nimeni altul să împace pildele creştine cu
nevoile şi adevărurile vieţii. De la el învăţase să fie drept,
milostiv şi netemător. Învăţase să nu se lepede de bucuriile
pământeşti, rânduite tuturora cu voia celui înalt, dar să
prețuiască mai presus de orice zămislirile minţii omeneşti,
căci, spunea stareţul, lumea nu începe, nici nu sfârşeşte cu
noi, iar ceea ce rămâne este doar străduinţa şi frumuseţea
gândului. Aşa se alesese Dragu cu patima slovelor, căreia se
dădea rob în fiece zi. Tălmăcea unele manuscripte, le copia
pe altele, zăbovind asupra unor tâlcuri şi îndreptări
filosoficeşti, şi începuse chiar, după priceperea sa şi
ajutându-se de felurite izvoare, să alcătuiască o hronologhie
a faptelor de arme cunoscute în ultimul veac.
La această din urmă lucrare avea de gând să ostenească şi
acum, înainte de amiază. O făcea bucuros, fiindcă din
negurile de timp în care scociora cu închipuirea înviau feţe
de viteji şi chipuri de mucenici ai dreptăţii, şi îl împresura
vuietul vechilor înfruntări ca o apă vijelioasă, şi auzea
mărturisite credinţe şi gânduri, multe sfărâmate, irosite, dar
altele acoperind lumea cu gloria lor, și cu toate că înţelegea
câte jertfe şi dureri ascund trâmbiţele de slavă se simţea
întărâtat, aprins, căci tinereţea şi sângele străbunicilor
oşteni sunt o putere neînfrânată.
Muie visător pana în cerneala subţiată tocmai atât cât
trebuia. Dar tresări, încruntându-se; de afară străbăteau
glasuri aţâţate şi un muget de vită. Merse la fereastră.
Încruntarea i se prefăcu în zâmbet, apoi iarăşi în încruntare.
Mai mulţi slujitori, între care şi femei, făcuseră roată în
jurul unui om cu înfăţişare destul de neobişnuită. Omul,
abia trecut de amiaza vieţii, nu era prea înalt, dimpotrivă,
însă era grozav de lat în spete, aproape tot atât de lat pe cât
de lung, ceea ce îl făcea să semene cu o buturugă. Purta o
rantie călugărească, de şiac, căreia îi tăiase cândva o halcă
zdravănă din poale, pesemne ca să nu-l împiedice la mers.
Pântecele îi umfla rantia ca o găluşcă, dar nu în chip urâcios
şi puhav, ca la cei potopiţi de osânză, ci cu oarecare
semeţie. Nu însă pentru a se minuna de ciudata-i trupeşenie
se adunaseră în preajmă atâţia gură-cască. Jumătatea de
călugăr îşi suflecase mânecile şi cu brațele-i groase şi
acoperite de blană ca nişte jivine încleştase coarnele unui
tăuraş floriu, căutând să-l doboare la pământ. Ochii
animalului se înroşiseră de furie şi de teamă, din bot îi
atârnau aţe de spumă; îşi încorda grumazul şi smucea fără
contenire, tropotind din picioarele scurte, nerăbdător să
scape. Dar potrivnicul lui nu-l slăbea. Fără să se clintească
din loc şi fără să pară că face mari sforţări, îi răsuci
încetinel capul, gâtul, până ce povara de carne tremurătoare
se prăvăli cu bufnet în ţărână.
Nemaiaşteptând urmările acestei biruinţe, în vreme ce
tăuraşul fugea înnebunit către ocoale, Dragu Sturzu deschise
fereastra şi strigă aspru:
— Gherasime! Ia vin’!
 Slugile se făcură nevăzute. Luptătorul cel scurt şi gros
trase de poalele veşmântului, netezindu-l, şi veni încet sub
fereastră, cu fața ridicată, arătând linişte şi mulţumire de
sine.
— Gherasime, pe ce ai pus rămăşag cu oamenii? întrebă
Dragu, cu sprâncenele ridicate a dojana.
Cel de jos înălţă şi el sprânceana, însă mirându-se foarte
tare:
— Rămăşag? Pe ce să pun rămăşag, stăpâne?
— Pe ce-ai mai pus. Pe-o ulcică, două…
— A, se luminară de-o şireată înţelegere ochii lui
Gherasim, apoi asta nici nu-i rămăşag. Ce-au văzut le-a
plăcut. Iar dacă de plăcerea, de bună voia lor mă omenesc
cu ceva, nu mă pot pune împotrivă. S-ar mâhni, căci mă
îndrăgesc.
— Şi tu pe ei, Gherasime?
— Negreşit. Aceasta e porunca Domnului: „Fie-ţi drag
aproapele tău.”
— Bine. Împlineşte-o tot aşa, cu sârguinţă, oftă Dragu
— Cu vânătoarea de mâine ce facem, stăpâne? întrebă
spătosul grăbit, pricepând că vrea să închidă fereastra.
— Mergem, precum am hotărât. Grijeşte de hăitaşi şi de
toate.
După ce îl văzu că se depărtează cu faţa rumenă şi
strălucitoare de bucurie ca luna, Dragu se întoarse la masa
de lucru râzând în tăcere. Pe Gherasim tot bunul părinte
Teofil i-l dăruise, jumătate în glumă, jumătate cu
chibzuinţă, fiindcă ştia cât de mult se apropiase el sufleteşte
de Dragu, chiar din ziua în care acesta, băietan sfios,
poposise la mănăstire. Cei doi, monahul cu mădulare de urs
şi copilul cu pletuţe cânepii, se priviseră cu seninătate şi
zâmbiseră deodată, înţelegând, cine ştie cum, că vor fi legaţi
prin multe. Şi îi legase nu numai traiul zilnic între zidurile
mănăstirii, ci mai cu seamă lungile preumblări dincolo de
ele, prin văile dulci şi prin pădurile neguroase, drumuri pe
care părintele Teofil nu numai că le încuviinţa, dar le
poruncea. Ţinând ca totdeauna cumpănă dreaptă între cele
ale duhului şi cele lumeşti, sfinţia sa n-avea îndoială că o
mlădiţă bărbătească, şi încă de neam, are trebuinţă nu doar
să-şi podobească lăuntrul. Dar cum nu putea el însuşi să-l
înveţe a trage cu arcul, a lovi cu spada şi cu măciuca, ori a
struni armăsarii, îl alesese pe fratele Cherasim drept cel mai
potrivit pentru aceasta. Ştia ce ştia.
Când ieşeau amândoi pe poarta mănăstirii, în zilele
hotărâte, Gherasim ducea spadele bine înfăşurate, ca pe
nişte sfinte odoare, astfel încât nimeni să nu afle ce treburi
îi mână pe ei, cu toate că monahii ştiau prea bine şi
zâmbeau în bărbi. Lepădându-şi rasa şi comanacul,
Gherasim îşi făcea ucenicul să asude din greu învârtind
paloşul şi-i arăta cât de lesne şi în câte chipuri poate veni
spre tine aripa morţii şi cum o poţi opri şi întoarce asupra
vrăjmaşului. Caii mănăstirii erau blânzi şi înceţi, biete
animale de povară, de aceea băteau muntele până la
herghelia lui Neculai Spânu, alegându-şi sirepii cei mai
înfocaţi. Călărind alăturea, cu harapnicele vântului
pocnindu-le în urechi, Gherasim părea că-şi uită de sine: se
înălţa în scări şi ţâşnea într-un galop nebunesc, făptura lui
nearătoasă împrumuta atunci din depărtare frumuseţea
ciudată a centaurilor şi din pieptul lui izbucnea un chiot
prelung, aspru, sălbatic, neomenesc aproape, care înfiora
văile, chiot zămislit poate din trecutu-i tainic, cunoscut
numai de părintele Teofil, duhovnicul tuturor chinuiţilor.
Căci rosturile şi drumurile tinereţii lui, restriştea care-l
silise, bărbat în putere, să bată la poarta chinoviei,
rămâneau nepătrunse, menite numai judecăţii Celui de sus.
Tainele acestea vechi şi bine ferecate nu ofiliseră într-
însul bucuria vieţii, ştia să fie plăcut tuturora şi numai
rareori îl apucau valuri de mânie şi se făcea rău ca un
mistreţ. Dându-i-l ca slujitor lui Dragu, stareţul Teofil îi
rânduise unele canoane, pe care el le păzea după cum îl tăia
capul. Celelalte slugi îl socoteau, deşi cam cu îndoială, om
sfânt. În răstimpuri, ca acum, când doborâse buhaiul, simţea
nevoia copilărească să le arate celorlalţi cât de puternic
este, şi le arăta cu prisosinţă, iar despre pântecele-i gogoneţ,
către care se îndreptau multe priviri zâmbitoare, lămurea că
nu-i este o povară, ci, dimpotrivă, îi slujeşte aşa cum slujesc
foalele pe fierar, aţâţându-i şi mai mult dogoarea lăuntrică.
Mai arăta, cu tot atâta voie bună, cam cât poate să mănânce
un bărbat vrednic de acest nume, înfulecând la iuţeală, într-
un vajnic crănţănit de măsele, o găină mare, cu oase cu tot,
încât se uitau bieţii câini cu jind şi cu duşmănie la dânsul.
În dragostea şi credinţa sa către tânărul stăpân nu-şi
îngăduia vreo dovadă de uşurătate, aceste simţăminte fiind
depline şi mai presus de oricare altele. L-ar fi urmat şi în foc
şi i-ar fi făcut pavăză, la nevoie, din trupul său, fiindcă avea
îndoită poruncă: cea a inimii sale şi cea a stareţului Teofil.
Gândind, cu un zâmbet uitat la toate acestea, Dragu se
aşezase iarăşi în jilţul vechi şi prietenos, trăgându-şi
aproape foile cu luciri de ivoriu. Dar se vede că nu-i era dat
în ziua aceea să înşire vreo slovă. În prag se arătă, după
bătaia scurtă, de cuviinţă, însuşi nedomolitul Gherasim. Îl
îndepărtase de la fereastră şi sosea pe uşă. Vesti cu ifos, aşa
cum credea el că trebuie să facă un priceput slujitor
boieresc:
— A venit unchiul domniei tale, Iliaş Fagure.
 Iliaş Fagure sărută dreapta surorii sale mai mari,
jupâneasa Rafira, o întrebă de sănătate, apoi, lăsând-o să-şi
vadă de zorul ei şi de privegherea bucatelor, îşi îmbrăţişă
nepotul, care-i ieşise cu dragoste înainte. O vreme slugile se
foiră prin preajma oaspetelui, cu apă de spălat, cu ştergare
şi cu măturici, să-l cureţe de praful drumului. În cele din
urmă, Dragu îl pofti în odaia largă şi luminoasă.
— Tot aici sfătuiam eu cu bietul Dragomir, aici ne plăcea
să şedem, oftă Iliaş, cufundându-se în jilţ.
Dragu plecă fruntea, mâhnit; ştia că cei doi bătrâni se
avuseseră ca fraţii în vremea de demult. La drept vorbind,
Iliaş Fagure nu era chiar atât de bătrân, nu trecuse de
jumătatea sutei. Părul îi albise de frământările vieţii, dar
avea sprâncenele negre şi groase ca două lipitori. Se arăta
rar la Sturzeni, iar tânărul se bucura totdeauna de venirea
lui, fiindcă era om dintr-o bucată, cu anume duh, amar, însă
plăcut. Văzându-l că rămâne înnourat, în vreme ce gusta din
mierea cu apă rece, înfăţişată de bun venit pe tabla de
argint, Dragu glumi, încercând să-i risipească gândurile
neprielnice;
— Fagure pe fagure mănâncă.
Unchiul lepădă bucăţica de ceară tescuită în fălci şi îl
privi ascuţit, pe sub sprâncene:
— Aşa este. Fagure pe fagure. Jivină pe jivină. Şi om pe
om. Mai cu seamă om pe om.
— Rău gândeşti despre oameni, unchiule Iliaş.
— Nu sunt doar nişte gânduri ale mele. Sunt arătările şi
învăţăturile unui şirag de vieţi dinaintea noastră, băiete.
Oare în bucoavnele tale nu scrie despre asta?
— Ba scrie…
— Vezi? Altminteri însă nici nu era nevoie să scrie, zâmbi
el într-un dinte. Ai băgat de seamă cum se încaieră dulăii şi
se sfâşie între ei pe ciolane. Lupii, aşijderi. Până şi corbii se
bat în clonţuri ca să stăpânească un stârv. De oameni, nu
mai zic.
— Grozavă rânduială.
— Nu eu am lăsat-o. Poate Satana. Însă mi-e teamă că aşa
va rămâne în veac. Şi nebun este cel care uită, această
pravilă, umblând gol şi fără grijă prin hăţişul lumii.
Tânărul Sturzu auzise multe istorisiri crâncene. Fapte
crâncene se abătuseră şi peste neamul lor, nu cu mult în
urmă. Pe altele le aflase citind; trecutul împărăţiilor era o
împletitură de sânge, iar nu o dată sângele acesta fusese
vărsat în zadar, sau în chip mişelesc şi cumplit. Însă inima
lui nu voia să primească ura şi întresfâşierea ca pe legi de
căpetenie ale vieţii. Ştia că e greu să-l birui din cuvinte pe
Iliaş, să-i schimbi încredinţările, de aceea căuta un răspuns
cât mai înţelept. Dar Iliaş nu-i lăsă vreme. Îşi roti privirea
prin odaie, părând muncit de o mare nedumerire:
— Nu sunt tocmai un sălbatic şi nu am trăit sub pământ
până azi. Dar spune-mi, toate aceste hârtii, cu mucegaiuri
unele şi zdrenţuite de timp, au atât de mare preț pentru
tine? Fă-mă să înţeleg.
— Unchiule Iliaş, preţul lor nu este unul obişnuit. Un
nepriceput ar crede că sunt lucruri trecute şi moarte. Dar
tocmai spre a nu muri cu totul, oamenii şi-au însemnat
gândurile. Ca să rămână învăţătură şi aducere-aminte de la
ei. Unii au istorisit tot binele şi tot răul ce au fost în veacul
lor, ca să-l judecăm. Cerneala aceasta este sucul patimilor,
durerilor şi bucuriilor. Foile sunt albe ca oasele celor pieriţi.
Iar între aceştia au fost mari oameni, cu vieţi şi visuri
pilduitoare.
 — Au fost şi dintre aceştia, da, încuviinţă boierul Iliaş
Fagure.
— Au fost. Şi cată să nu-i uităm. Şi mai ales să nu uităm
cum au cugetat ei şi ce au înfăptuit. Uneori, cititul este ca
un vin dulce şi vechi, săţios, care te tulbură cu mireasma
lui.
— Numai să nu te tulbure prea rău, îndepărtându-te de
viaţa cea adevărată, dându-ţi năluci şi închipuiri deşarte.
— Unchiule Iliaş!
Citind în glasul nepotului dojană şi tristeţe, boierul se
îmblânzi:
— Stai, n-am vrut să osândesc aplecările tale. Ţi-am mai
spus, nu sunt un varvar şi dau preţuirea cuvenită vechilor
înţelepciuni, de care avem nevoie cu toţii. Dar mai este pe
lume o înţelepciune, a faptelor bărbăteşti, despre care însuţi
pomeneai. Îşi aţinti ochii spre panoplia în mijlocul căreia
strălucea o spadă grea, cu mânerul aurit: Iată, sabia aceea a
fost făurită la porunca lui vodă şi dăruită tatălui tău. O vezi
cât este de mare şi grea. Armă de uriaş. Ai tras-o vreodată
din teacă, s-o cumpăneşti, să-i pipăi tăişurile?
— Pe aceea, nu. M-am sfiit, ca de lucru sfânt ce este
pentru mine. Dar nu te teme, unchiule. Am avut în mână
paloşe măcar tot atâta de grele. Şi nu numai ca să le
cercetez. Un iscusit luptător ca domnia ta poate că m-ar da
de ruşine. Zic: poate. Dar află că am învăţat să mă apăr. Şi
să lovesc!
Vorbise cu mândră aţâţare tinerească şi ochii lui Iliaş se
luminară:
— Mă bucur de ce aud. Feciorul lui Dragomir Sturzu nu
putea să fie altfel. Însă eu nu întâmplător m-am uitat tocmai
la sabia aceea din perete. E lucru sfinţit, într-adevăr. Dar tu,
urmaşul, eşti prea îndreptăţit, mai mult, ai datoria să o
ridici din nemişcarea ei. Vei vedea că nu e lesne, fiindcă un
fier ca acela iese din teaca lui ca o rădăcină din adâncul
brazdei, cu mare cutremur, şi vei simţi sângele bâtând în
tine ca valurile în ţărm şi vuind a furtună…
Cuvintele lui Iliaş Fagure sunau ciudat, ca o prevestire, îl
răscoleau, îl învăluiau ca nişte mreje tari. Dragu ştia că
unchiul său nu cheltuie vorbe în zadar, simţea că el caută
să-i arunce o punte spre nişte tărâmuri încă neguroase, dar
nu izbutea să pătrundă tot tâlcul. Chiar atunci se ivi Rafira
Sturzu, intrase doar pentru o clipă, să dea de ştire:
— Acuş’ e gata masa, oameni buni. Numai un bob zăbavă.
Avea obrajii îmbujoraţi de la plită, dar poate şi de bucurie.
Am vârât la cuptor coapsă de berbec gras, împănată, cum îţi
place ţie, frăţioare, şi am somotei proaspăt şi plăcintă cu
brânză îndulcită, tot cum îţi place ţie. Of, of, se căina dânsa,
că greu te mai vede omul la faţă! Curţile tale-s la o fugă de
cal, însă tu şovăi să te osteneşti pentru o sărmană şi bătrână
soră. Lasă, îl certă văzând că vrea să se dezvinovăţească, am
auzit eu, căci toate se află pe lumea asta: la casa ta e sobor
toată ziua şi vin şi pleacă oaspeţii unii după alţii, iar între
atâtea obraze alese lesne uiţi de cei umiliţi, ai tăi.
La aceste vorbe, fratele mai mic se arătă încurcat şi
tulburat, poate mai tulburat decât era firesc. Luă repede
mâinile Rafirei şi îngână:
— Nu-i cum crezi dumneata, nu-i cum crezi dumneata.
După plecarea surorii, Iliaş Fagure rămase tăcut şi din
nou încruntat, cu gândurile pribege, ca şi cum ar fi uitat tot
ce vorbise cu Dragu mai înainte, iar acesta nu socoti nici el
nimerit să mai înnoade firul cuvintelor, pricepând că
unchiul nu este în toate apele sale. Abia în timpul mesei
musafirul prinse iarăşi grai, ca să laude bucatele, spre marea
încântare a gazdei. Către sfârşit însă, sorbind pe îndelete
vinul gălbui, cu lumină şi limpezime de stea, Iliaş se lăsă
greoi în spătarul jilţului şi zise deodată către Rafira:
 — Am venit să ţi-l iau pe Dragu. Să şadă şi la mine o
săptămână, două, cât va voi. Toamna e frumoasă. Vânatul
foieşte.
Obrajii lui Dragu se împurpurară. Se simţea răzvrătit,
unchiul nu-i spusese nimic, nu crezuse de cuviinţă să-l
poftească pe el mai întâi, să-l întrebe dacă se învoieşte au
ba. Îl cerea de la maică-sa, ca pe-un copil fără minte. Privi
cu mare supărare la Iliaş, dar îi întâlni ochii, aţintiţi spre
dânsul. „Taci, îi porunceau ochii aceia, taci şi nu te necăji
căci eu nu sunt atât de nebun precum socoteşti, şi le vei
înţelege pe toate la vremea lor.” Dragu tăcu. Tăcea şi Rafira
Sturzu, însă cu totul altfel. Întreaga ei mulţumire de până
atunci se spulberase. Vorbele fratelui o săgetaseră drept în
inimă. Înţelegea că ceasul acela care o tot ameninţase şi o
chinuise avea să bată curând. Nu era nimic lămurit, însă o
mamă are simţuri tainice, căi de cunoaştere nepricepute, de
alţii. Spuse încetişor:
— Aşa, dară, frate, ai venit să-l iei pe băiat.
— Îhîm. De la fericitul Teofil a învăţat multe. De la
domnia ta destule. Mai e însă loc şi pentru altele. Ori nu mă
socoteşti vrednic de sfătuitor?
— Ba nu. Aş păcătui. Spune-mi, când vreţi să porniţi?
 — Mâine, de dimineaţă.
— Bine. Atunci să-i pregătesc cele trebuitoare. Aşa Dragul
mamei?
Parcă se împuţinase deodată. Îi zâmbi feciorului cu
blândeţe nepământească. Ştia că de acum cărările vieţii lui
sunt numai în paza Preacuratei, căreia atâta se rugase în
nopţile fără somn.
A doua zi, la răsărit, în răcoarea încă plăcută a toamnei,
unchiul şi nepotul purceseră pe drumul Brăilii, către curţile
celui dintâi. Nemişcată în pridvor, Rafira Sturzu îi petrecea
cu ochi însetaţi, în care umbrele lor călătoare se micşorau
neîncetat. Dragu întoarse capul şi o văzu, umbră mărunţică,
împresurată de aurul dimineţii. Îi făcu semn, ştia că ea nu
poate să vadă de la depărtarea aceea, dar îi făcu semn şi se
înfioră fără să înţeleagă de ce.
— Ţi-e frig? întrebă Iliaş.
— Nu-mi este. Să mergem.
Călăreau alături. La câţiva stânjeni în urmă ţăcăneau caii
slujitorilor. Boierul Iliaş Fagure privi de câteva ori cu coada
ochiului, îndărăt, la Gherasim.
— O slugă bună mult plăteşte. Câteodată mai mult ca un
frate. Pe omul acesta ai ştiut să-l alegi. E plin de viclenie şi
putere. Îţi este cu adevărat credincios?
— Îmi este.
— Atunci e bine. Spune-mi, a fost căpetenie de tâlhari sau
ce?
— A purtat comanac şi a fost frate întru Hristos, râse
Dragu.
Râse şi Iliaş, cu veselie şi mirare. Apoi, tot mergând,
începu să-şi cerceteze nepotul pe furiş. Straiele lui Dragu nu
erau simple straie de drum, ci aveau o strălucire căutată cu
grijă. Purta conteş de postav lucitor, cu găetane de fir de
argint, tichie de jder şi încălţări înalte de piele moale,
porfirie, cu pinteni tot de argint şi boierul gândi cu vie
recunoştinţă la Rafira Sturzu, căci fără îndoială după povaţa
ei se împodobise astfel băiatul. Biată şi bună soră plină
mereu de zbucium nemărturisit, dar atât de înţeleaptă la
nevoie… Iliaş tresări: la şoldul tânărului cunoscuse spada
cea grea a cumnatului său. Nu, pe aceasta nu Rafira îl
povăţuise s-o ia, Dragu însuşi hotărâse că aşa trebuie, ar fi
putut să jure. Veni cu calul cât mai aproape, îi cuprinse
braţul:
— Dragule, uită-te la mine.
— Mă uit, unchiule, dar de spus nu spun nimica.
 Nu voia să spună, nu voia să întrebe. Îi clocotea capul de
întrebări întărâtate, dar cugetând întreaga noapte, hotărâse
în cele din urmă să se arate nepăsător şi tăcut, până ce Iliaş
însuşi va binevoi să-şi descleşteze gura. Unchiu preţui cum
se cuvine această purtare bărbătească a nepotului:
— Văd că ştii să-ţi alini nerăbdarea: încă un lucru bun pe
care îl aflu de la tine. Mai văd că nu te poticneşti în faţa
gândurilor rostite doar pe jumătate; auzul tău lăuntric e
teafăr şi treaz. Sabia aceasta e o dovadă.
— Am ghicit, în vorbele domniei tale de ieri, o undă de
neîncredere. Adevărat este; moştenind numele unui viteaz
simţi ca o povară grea pe umeri. Am vrut să înţelegi că nu
mă tem de această povară.
Iliaş răspunse abia într-un târziu şi cu glas schimbat:
— Te-am ascultat şi am tresărit. Glasul tău seamănă tot
mai mult cu al părintelui tău. Mi s-a părut o clipă că suntem
iarăşi alături, ca odinioară. Apoi, după o nouă tăcere, cu
ochii lunecând peste mirişti: Nu este nevoie să-ţi spun eu
cum a pierit Dragomir Sturzu.
— Nu este nevoie, fiindcă ştiu. A pierit în luptă.
— Da, în luptă. Ca un oştean neînfricat, apărându-şi
domnul său căruia îi jurase credinţă, împotriva ienicerilor
lui Mehmet-Beg şi a celor ce năzuiau să-l ridice în scaun pe
Neagoe, vlăstarul Craioveştilor.
— De ce să mai aţâţăm jăratecul stins? Neagoe Vodă a
trecut şi el în lumea drepţilor. Şi apoi, cu toate că nu cunosc
prea multe, îndrăznesc a zice că n-a fost un domn rău. A
iubit pacea, iar mulţi îi laudă frumuseţea gândurilor
— Nimeni nu zice altfel. Dar abia murind el, Neagoe,
tăciunii care mocneau se înteţesc şi ard. Craioveștii au pus
degrabă schiptrul în mâna lui Teodosie. Mână de copil…
— Ştiu. Dar are în juru-i sfetnici.
— Tocmai. Are lupi, nu sfetnici. Şi nu Teodosie va cârmui
de acum, ci lupii cei bătrâni. Vieţuind, Neagoe nu a ieşit
prea mult din cuvântul Craioveştior. Asta pentru a nu-i
stârni, căci fiind om iscusit a ştiut să le mulţumească trufia
şi să se slujească de dânşii, punându-le pe nesimţite zăbală
de mătasă. Te întreb însă: ce va fi Teodosie în mâna lor?
Păpuşă aurită. Ei vor cârmui ţara. Cu cealmaua turcitului în
spate. Setea de mărire a Craioveştilor a fost pricina pieirii
multor bărbaţi. Mai ales pe noi, pe Buzoieni, ne-au lovit de
câte ori au putut.
— Trebuie să înţeleg, unchiule, că ei cată să ne lovească
iarăşi?
 Un zâmbet îngheţat se aşternu pe faţa lui Iliaş:
— Poate că da, însă răgaz să o facă nu vor avea.
Dragu strânse buzele posomorându-se şi unchiul văzu:
— Sunt lucruri aspre şi întunecoase. Uită-le dacă vrei.
Răzbunarea e de la diavol, dar lasă-ne nouă, celor bătrâni şi
păcătoşi, ispita aceasta. Tu trebuie să gândeşti numai la
treapta ce ţi se cuvine şi la care eşti dator să urci. Eu te voi
ajuta, fiindcă îmi porunceşte umbra tatălui tău.
După asta nu mai vorbiră mult timp. Cugeta fiecare la ale
sale. La cel dintâi popas, când îi întinse plosca nepotului
său, iar acesta bău fără încruntare, Iliaş Fagure înţelese că
sămânţa spuselor lui nu a luat-o vântul. Poate că alt flăcău
de seama lui Dragu s-ar fi arătat mai grăbit şi mai aţâţat,
dar tocmai tăcerea şi măsura lui îl mulţumeau. Nu i-ar fi
plăcut să aibă lângă sine un puiandru înfumurat, care se
aruncă orbeşte în primejdie.
Ajunseră la curte în puterea amiezei. Erau, se vede,
aşteptaţi cu multă nerăbdare, căci Vlaicu, omul de credinţă
al lui Iliaş, le ieşi alergând înainte:
— Stăpâne, oaspeţii au sosit cu toţii, demult. Nu ştiam ce
să fac…
— Cere-le iertăciune din parte-mi, Vlaicule. Numai cât ne
curăţăm de colb, şi gata. Să se aducă bucatele.
Auzind de oaspeţi, Dragu îşi aminti de vorbele maică-si şi
privi întrebător la Iliaş, dar acesta nu înţelese, ori se prefăcu
a nu înţelege. În sala cea mare îi întâmpină o învălmăşire de
glasuri. Iliaş îl înfăţişă scurt pe Dragu:
— Feciorul lui Dragomir Sturzu.
Oaspeţii, poate douăzeci, erau cei mai mulţi oameni
încărunţiţi, dar se aflau şi câţiva tineri de tot, şi aceia râseră
cu voie bună la Dragu. Ceilalţi îl priviră cu luare-aminte, iar
un boier vârstnic, cu barba creaţă şi cu fruntea
împăienjenită de cute subţiri, îl luă chiar de mână şi-l purtă
în lumina ferestrei, să-l vadă mai bine. Cei de faţă îi
spuneau bătrânului Manoil, iar Dragu înţelese că este însuşi
Manoil Măgură, care se numărase cândva printre sfetnicii
apropiaţi ai lui Radu cel Mare. Alte câteva nume îi sunară
cunoscute în auz, dar de văzut îi vedea întâia dată. Căută la
rându-i, trăgându-se într-un ungher, să le cerceteze
chipurile, dar nu mai avu vreme, fiindcă slujitorii tocmai
aduceau bucatele. În capul mesei se aşeză nu gazda, ci
Manoil Măgură, şi Dragu pricepu că nu este doar o
întâmplare. Era un ospăţ bogat, stropit cu vinuri de soi.
Mâncau cu desfătare, golind cupele tot astfel, fără să
grăiască între ei decât lucruri obişnuite în asemenea
prilejuri. O adunare şi o petrecere de buni prieteni. Abia
către sfirşitul mesei priveliştea se schimbă oarecum.
Bătrânul Manoil, după ce ţinu pocalul întins, să i se umple,
se ridică în picioare şi cuvântă, puţin cam răguşit, fie din
pricina bătrâneţii, fie a vinului prea rece:
— Să bem întru izbânda gândurilor noastre.
Se sculară cu toţii şi băură în tăcere, iar Dragu, urmându-
le pilda, îşi aduse iarăşi aminte de mustrarea maică-sii şi de
felul în care se apărase Iliaş: „Nu-i cum crezi domnia ta!”
„Nu, îşi zise el suspinând, nu-i cum ai crezut domnia ta,
măicuţă bună şi neştiutoare. Oamenii aceştia nu se adună
aici ca să-şi alunge urâtul zilelor. Casa lui Iliaş Fagure e
tabără de război şi odată cu dulceaţa vinului ei sorb
mătrăgună şi foc scormonitor. Am închinat pentru gândul
lor fără să li-l cunosc, dar facă ursita să nu mă căiesc
vreodată.”
Peste puţină vreme Iliaş dădu unele porunci şoptite lui
Vlaicu, şi slujitorii, după ce strânseră masa, se făcură cu
totul nevăzuţi. Oaspeţii aşteptaseră această clipă. Manoil
Măgură, care, se vedea bine, era aici un fel de căpetenie,
având putere tainică asupra tuturor, chemă lângă sine pe un
boier bine clădit, cu obrajii rumeni:
— Spune, Peceneag, mai spune o dată, să audă toți,
fiindcă nu toţi au fost de faţă la venirea ta.
— Boieri dumneavoastră, începu Peceneag privind cu
semeţie, cunoaşteţi că am sosit astăzi din Moldova. Ca
vântul am alergat şi am ucis caii sub mine şi sunt trudit de
moarte, dar fericit în inima mea, căci aduc veste bună:
Măria sa Vlad Vodă a pornit încoace, acum patru zile. Făcu
semn să se potolească murmurul: În jurul măriei sale sunt
boieri viteji şi credincioşi, pribegii pe care îi ştiţi. Ei ar vrea
să zboare, să ajungă aici cât mai curând, dar îi urmează
oastea cu toate ale sale, de aceea va mai fi puţină zăbavă.
Zicând acestea, se lăsă repede în jilţ, întinzându-şi cu
mulţumire mădularele chinuite de goană. Manoil Măgură
privi în jur:
— Iaca, aţi auzit şi voi. Toate înaintează cum au fost
rânduite şi ceasul pe care-l aşteptaţi să sune a sunat.
Trebuie să ne mişcăm fără întârziere, după făgăduiala făcută
lui Vlad Voevod. Destul am stat în amorţire, destul am
scrâşnit şi am blestemat între pereţi. Va să ieşim în lărgime,
la lumină, să ieşim cu mare vuiet!
— Ca la vânătoare, rânji un boier tânăr.
 — Tocmai, ca la vânătoare. Gonacii vor face arcan viu,
lărmuind şi înfricoşând jigăniile să ni le-aducă în bătaie, iar
noi le vom străpunge şi le vom pune pieile la soare.
Glasul lui Manoil horcăia de mânie aprigă, vorba lui
înfierbânta minţile, dar mai erau şi unii care voiau să
cunoască toate în amănunţime. Meletie Corb, poreclit se
vede astfel pentru faţa lui oacheşă, în care luceau numai
dinţii şi albuşele ochilor, întrebă:
— Câţi oameni are cu sine Vlad Vodă?
— Cu mult peste două mii, îl încredinţă Peceneag. Iar
adăogând: Ce veţi ridica domniile voastre…
— Vom fi destui! strigă neîmblânzitul Manoil. Destui ca
să ne spulberăm potrivnicii. Nu vă temeţi. Craioveştilor nu
le va ajunge timpul să strângă oaste mare, iar Mehmet şade
în bârlogul lui, după câte am aflat. Poate că aşteaptă să se
limpezească bine apele, poate aşteaptă poruncile
padişahului. Oricum, până se va hotărî el, vom fi stăpâni,
iar apoi vom găsi mijloace să-l îmbunăm şi să ni-l facem
prieten. Aceasta, adaose el auzind şoapte nemulţumite,
aceasta măcar pentru o vreme, până ce ţara va fi de ajuns
întărită. Văzând şi făcând. Nu putem să le chibzuim pe toate
astăzi.
 — Însă măcar puterea cu care izbim trebuie socotită
înainte, stărui boierul cel tuciuriu.
— Bine, Meletie, încuviinţă bătrânul. Fii fără grijă, căci
vom lucra ca nişte oşteni prevăzători. Veniţi mai aproape.
Desluşiră pe rând câţi oameni poate să aducă fiecare şi cu
ce fel de arme. Hotărâră ce căi trebuie să urmeze cetele şi
unde anume să se alipească oştirii lui Vlad. Sfatul ţinu mult.
Se lăsase noaptea; fură aprinse făcliile şi slujitorii aduseră
iarăşi tăvi cu bucate şi garafe aburite. Dragu se dezmetici cu
greu. Se lăsase tot timpul furat de curgerea întâmplărilor,
fără să le mai treacă prin sita gândului său, cum obişnuia
altădată. Văzu privirea unchiului său aţintită asupră-i, părea
că vrea să-i vorbească, dar tocmai atunci se apropie
bătrânul Manoil.
— Prietene Iliaş, n-am cuvânt să-ţi mulţumesc, căci prin
străduinţa ta s-au făcut aceste adunări şi tu te-ai zbătut cel
mai grozav să se pună la cale toate. Răsplata va veni.
— Va veni, sau mi-o voi lua-o, totuna, zâmbi Iliaş. Fiecare
lucru la vremea sa. Până una alta, ne aşteaptă destulă
osteneală.
Bătrânului îi plăcea cum vorbeşte. Îl privea cu dragoste.
— Eşti poate cel mai hotărât dintre toţi. Mă bucur că vei
fi în frunte, că vei izbi cel dintâi. Te bizui în oamenii tăi?
— Deplin. Sunt cosaşi vrednici, care nu dau niciodată cu
tăişul în vânt. Osebit, mai am o sută de călăreţi tineri, unul
şi unul, diavoli adevăraţi, pe care-i pun sub ascultarea
puiului de Sturz, aici de faţă. Stolul e mic, dar va avea
vreme şi prilejuri să călăuzească şi altele mai mari.
Dragu tresări şi se împurpură, căci se uitau amândoi la el,
iar Manoil Măgură îl bătu pe spate, mişcat pesemne de
amintiri vechi:
— Da, da… Nu mă îndoiesc că vei săvârşi bune isprăvi,
tinere căpitan, iar numele tău se va rosti cu mândrie în ţara
asta, aşa cum s-a rostit odinioară numele bătrânului Sturz,
pe care l-am cunoscut şi l-am iubit. A fost oştean iscusit şi
vârtos ca stejarul, şi când se rotea pe lângă el secera morţii
râdea nepăsător. Aşa a fost. Iar tu îi vei călca pe urme, căci
sângele apă nu se face.
Dragu amuţise, cei doi credeau că poate de sfiala
norocului ce-l aştepta. Dar el se gândea pentru a câta oară i-
a răsunat în auz, de două zile încoace, pomenirea sângelui,
glasul sângelui. Făptura părintelui său se desfăcea tot mai
mult din tiparele ei de umbră şi venea către el, sprijinită de
umerii foştilor săi soţi de luptă şi simţea privirea lui de
dincolo de mormânt aţintită asupră-i cu nelinişte. Nu, nu
mai era vorba aici de unchiul Iliaş, de Manoil Măgură, de
Vlad Voevod, de potrivirea unor dorinţe şi împrejurări. Era
şuvoiul soartei care îl lua cu sine, triumfător şi
neînduplecat. La urma urmei poate că toţi bărbaţii din
neamul său se născuseră într-o zodie de foc, iar zodia
aceasta avea poruncile ei.
Ieşi afară din casă, să-şi răcorească fruntea încinsă şi să
fie singur, numai cu sine. Luceau în întuneric tulpinele unor
mesteceni de argint, iar dintre ele se ivi, greoaie şi tăcută, o
matahală.
— Gherasime, ce faci aici?
— Aştept poruncile stăpânului meu.
— De ce nu eşti cu ceilalţi slujitori?
— Ba, cu ei sunt, stăpâne, şi har Domnului, n-am a mă
plânge de tovărăşia aceasta, fiindcă mâncarea e din belşug,
vinul fără cusur şi gurile slobode. Dar am ieşit afară ştiind
că te voi întâlni.
Dragu zâmbi jumătate mirat, jumătate neîncrezător.
— Bine, Gherasime. Dar să ştii că n-am a-ţi porunci nimic.
Încă nu.
— Dacă-i aşa, iaca mă duc.
 Dar nu plecă, ci rămase nehotărât.
— Ai ceva să-mi spui? Haide, grăieşte.
— Stăpâne, la mănăstire am priveghiat o vreme
ştiubeiele, ca ajutor al părintelui Epifan. Învăţasem, după
anumite semne, să cunosc când roieşte matca cea nouă cu
alaiul ei. Tot aşa răzbate şi aici un zumzet. Îl aud.
— Iată că slugile au început să ştie mai multe decât
stăpânii.
— Înţeleg că la mijloc e o taină. Dar eu atât am vrut să
ştii: că orice s-ar isca şi orice s-ar abate asupra noastră,
braţele astea două şi inima asta, cu toate păcatele şi
amărăciunile ei, ale măriei tale sunt, cu credinţă, până la
ultima zvâcnire.
Glasul slujitorului avea un tremur neobişnuit. Dragu porni
spre casă cu gândul mai puţin împovărat, căci ursita, în
înţelepciunea şi mărinimia ei, trimite omului, alăturea cu
grijile, şi câte-un crâmpei de lumină frumoasă.
 Prorocirea aceea a sângelui, pe care Dragu o auzise în
inima lui, nu minţise întru nimica, însă tânărul boier era
departe de a simţi ceea ce îndeobşte simte un oştean după
cea dintâi înfruntare, după botezul armelor, care
făgăduieşte să-l poarte în sus, pe treptele vitejiei şi măririi. I
se părea că l-a târât cu el un clocot negru de puhoaie, care
domolindu-se şi pierind a lăsat toată preajma acoperită cu
mâl şi cu rădăcini uitate-n lumină ca nişte şerpi
neînsufleţiţi. Aceasta nu i se trăgea din vechea lui aplecare
spre făgaşurile blânde ale vieţii, din creştinească înfiorare
sau din lipsă de bărbăţie. Bărbăţia aceasta şi-o dovedise şi
lui însuşi şi altora, căci mânuise paloşul cu mare putere şi
necruțare, fără să-i pese de moarte, întocmai cum ar fi făcut
răposatul Dragomir Sturzu. Nu fusese mai prejos decât
dânsul. Străduinţa aceea o socotea însă acum stearpă şi
searbădă, lipsită de înţeles, o cruntă dezamăgire îi stăpânea
inima, fiindcă el nu luase parte la o bătălie adevărată, ci la
un măcel crud, între fraţi, un vârtej scurt, zămislit din ură,
din gândurile de răzbunare şi răfuială. De câte ori, în tihna
chiliei de la mănăstire, ori la Sturzeni, în casa părintească,
descâlcind semnele istorisirilor vechi, nu se simţise tulburat
înviind cu închipuirea umbrele vitejilor de altădată, care
purtaseră bătălii strălucite, întru slava ţării lor şi a neamului
lor. Dar aici nu pentru biruinţa unei flamuri, a unor drepte
năzuinţe se bătuseră ei, ci se încăieraseră doar, năpustind ca
fiarele, şi nici izbânda nu avea un preţ, o lumină a ei,
fiindcă cei înfrânţi şi puşi pe fugă prea lesne i se părea că
dăduseră dosul, lăsându-le lor, însetaţilor, vadul cel bun. Îşi
zicea că poate, cine ştie, aşa au fost şi vor fi totdeauna
războaiele pentru cei ce le poartă, clocotiri ale iadului, din
care ieși neizbăvit, cu sufletul greu de blesteme, vedenii şi
amărăciuni, şi abia după scurgerea timpului, prin gândul
văzător, liniştit, al cărturarilor şi înţelepţilor, ele se
tălmăcesc bine.
Aşa căuta să se amăgească tânărul Sturz, să-şi adoarmă
simţământul acela de silă şi nemulţumire. Dar avea
necontenit, sub ochii lui, mărturii menite să zădărnicească
aceste străduinţe de împăcare.
Cetele venite cu dânşii, care din Moldova, care de pe
meleagurile buzoiene, rămăseseră în cea mai mare parte pe
loc, tăbărând în jurul Târgoviştei. Dragu mergea adesea în
mijlocul lor, se aşeza la focurile lor, şi cu toate că oamenii
aceia se sfiau de dânsul, grăind foarte puţin, el citea pe
chipurile lor bărboase, tăbăcite de soare şi vânt, o
îngândurare grea şi o tristeţe veche, netămăduită. Pentru ei,
hărţuiala aceea nu adusese nicio schimbare. Poate că unii
dintre ei nădăjduiseră în taină o asemenea schimbare, o
fărâmă de noroc, căci pentru cei chinuiţi nădejdea în mai
bine nu seacă până la moarte. Îşi lăsaseră bordeiele şi
brazda la porunca boierilor cărora le datorau ascultare, însă
fiinţele lor erau posomorâte, ochii pustii, căci veniseră pe
lume doar ca să îndure osteneala, să salte în lumină roadele
pământului şi tronurile aurite, ei rămânând să aştepte în
zadar.
Drept este, noua cârmuire abia se ridicase, rânduielile de
obşte nu se fac dintr-odată, dar zicala că „ziua bună de
dimineaţă se cunoaşte” are temeiurile ei. Înscăunarea
Călugărului se făcuse fără zarvă, în palatul abia despuiat de
zăbranice. Se ţinuseră sfaturi dese, dar acele sfaturi sfârşeau
totdeauna fără limpezime şi cu vorbe aprinse nu doar
fiindcă dregătorii noului vodă ar fi fost cu toţii lipsiţi de
judecată şi virtute, însă aţâţarea, pripa întâmplărilor din
urmă pusese peste toate o pecete buimacă. Îi stăpânise şi îi
călăuzise arşiţa unui gând, însă caierul netors până la capăt
se destrăma. Drept care mulţi boieri se dedau cu sălbatică
desfătare chefului şi desfrâului. Alţii, care nu preţuiau
asemeni bucurii, umblau fără rost, cu umbra neliniştii pe
chip; erau minţi tefere şi ascuţite, poate cugetau ce se va
întâmpla cu ţara, dar şi mai vârtos îi apăsa gândul la
şubrezenia şi vremelnicia măririi lor. Gând care avea
destule îndreptăţiri.
Dragu Sturzu nu se amesteca între ei decât rareori şi
nevoit, cu toate că Manoil Măgură îl numise căpitan, era cel
mai tânăr căpitan din oastea Călugărului. Când nu se afla în
mijlocul călăreţilor săi, zăbovea la odăile rânduite boierului
Iliaş Fagure, unchiul său, unde găsise un colţişor pentru sine
şi pentru credinciosul Gherasim. Acesta din urmă, cu
pântecele parcă ceva mai crescut şi mai semeţ, cotcodăcea
pe lângă Dragu ca o cloşcă bătrână, grijulie din cale-afară cu
singurul său pui. Noua stare a tânărului boier pogorâse şi
asupra lui Gherasim o rază de strălucire, dându-i un fel de
trufie copilărească. Lustruia cu sârg armele stăpânului său,
găsindu-i totdeauna cusur la înfăţişarea ostăşească.
Văzându-l apoi falnic precum dorise, îşi pocnea palmele cu
o fericită uimire:
— Doamne, stăpâne, cine ar zice că mai ieri erai un
copilandru care se trudea cu ceasloavele părintelui Teofil şi
se ruşina văzând atâtea bărbi cuvioase că se pleacă spre el
cu laude? Eu însă am ştiut de atunci.
— Ce ai ştiut, Gherasime?
— Că vei ajunge departe.
— Adevărat, departe mă aflu şi de casa părintească şi de
liniştea mea.
Bunul slujitor se întrista, căci nu era sărac cu duhul să nu
înţeleagă adevărurile acelui ceas, dimpotrivă, dar stăruia
înverşunat în nişte vise menite, după chibzuinţa lui, să-i
îmbărbăteze stăpânul, să-l poarte mai hotărât pe cărările
vieţii, ştiind bine că cei şovăielnici şi frământaţi uşor se
poticnesc. Clătina din cap cu dojană:
— Să nu mâniem pe Domnul. Ne-am bătut alăturea şi am
scăpat teferi şi am biruit.
— Am biruit, Gherasime.
— Şi asta-i puţin lucru? Eu înţeleg; îţi este dor de maica
domniei tale, iar mai ales de odaia cu bucoavne şi miros de
cerneluri. Dar este timp pentru toate, tinereţea unui boier
nu-i dată să lâncezească între ziduri. Altele sunt rosturile
tinereţii; am avut şi eu anii măriei tale şi cu toate că am
pătimit nespus, mă gândesc cu înduioşare la anii aceia. Orb
nu sunt şi văd că aripa lui Vlad Vodă nu-i aripă de pajură şi
că o poate frânge furtuna. Dar nu trebuie să-ţi pese mult.
— Păcătoasă învăţătură îmi dai.
— Nicidecum. Au domnitorului îi pasă de viaţa ta?
— Nu ştiu ce să-ţi răspund, Gherasime.
— Vezi, dar? Ceea ce te legaseşi să faci ai făcut. Acum
toate atârnă de cum vor cădea bobii din sita vremii. Nu ştiu
cum vor cădea pentru alţii, dar pentru măria ta ştiu, simt
desăvârşit că ei prevestesc drum luminat. Mulţi încărunţesc
până să ajungă căpitani de oaste. Domnia ta ţi-ai câştigat
repede rangul, şi pe dreptate. Semn bun. Treptele măririi te
aşteaptă să le sui una câte una, iar eu, nevoiaş şi umilit cum
mă aflu, voi fi pe aproape, bucurându-mă.
Dragu Sturzu, care nu-l mai asculta decât cu o ureche,
dădea din mână a lehamite. Însă nu putea să facă acelaşi
lucru şi dinaintea unchiului său, care aşijderi îi profeţea o
parte norocoasă în viaţă. Iliaş Fagure folosea alte cuvinte,
dar înţelesul lor era acelaşi. Dragu se mulţumea să tacă în
asemenea prilejuri, nedorind să-şi supere unchiul, care şi
aşa era destul de cătrănit în inima lui, cu toate că nu voia să
arate.
Despre simţămintele boierului Iliaş, despre ceea gândea
el, Dragu avea, ce-i drept, numai bănuieli. Nu cuteza să-l
întrebe făţiş. La ce bun să-i scormonească tainele şi
durerile? Iată însă că vălmăşagul întâmplărilor grăbi
mărturisirile dintre ei doi şi nu numai atât, dar făcu să se
spargă cu tunet norii care pluteau întunecaţi peste viaţa lor,
iar ploaia revărsată avea să fie ploaie de sânge.
Într-un asfinţit, Iliaş Fagure se întoarse de la domnie cu
faţa încruntată, călcând mai repezit ca de obicei şi strigând
cu duşmănie la slujitorul său căruia, aruncându-i
cingătoarea cu spadă cu tot, puţin lipsi să nu-i sfârtece
obrazul. Dragu nu zise nimica, aşteptă să se potolească. Şi
într-adevăr, după ce bău cu sete aprigă două cupe de vin,
Iliaş se lăsă oftând în jilţ, doborât ca de-o mare osteneală.
După câteva clipe însă, ridică pleoapele şi îşi privi nepotul
cu un fel de uimire, de parcă atunci l-ar fi văzut întâia dată:
— Ce tânăr eşti tu, Dragule! Fericită tinereţe.
— Sunt, e adevărat. Ades şi prea ades mi se spune. Unii
cu bunătate mi-o spun, ca domnia ta, alţii cu pizmă. Eu m-
am deprins. Cât despre fericire, să nu ne grăbim a îngemăna
vârstele omului cu starea sa lăuntrică. Uneori acestea două
nu se potrivesc.
Iliaş Fagure zâmbi:
— Dragule, filosoafe, iartă-mă. Eu dau drumul vorbelor
după cum îmi vin, fără să le pritocesc, ca tine. Am avut o
clipă deznădăjduită, în care m-am simţit bătrân, cu toate
cărările închise şi prăpăstuite. Dar uite că mi-a trecut.
— Văd, unchiule. Domniei tale ţi-a trecut. Dar necazurile
adevărate au rămas. Eu zic, urmă prinzând căutătura piezişă
a lui Iliaş, eu zic să vorbim cinstit, ca între părtaşi de lucru
ce suntem.
Iliaş Fagure se ridicase, umbla iute prin odaie, cu capul
plecat, i se vedeau, în lumina amurgului care năpădea prin
ferestre, zbârciturile feţei, zvâcnind ca nişte răni roşii,
adânci. Mormăi:
— Bine. Dar ce-aş putea eu să-ţi spun? Ştii şi tu, vezi şi tu.
Între cei ce au săpat matcă pentru venirea în ţară a lui Vlad
Voevod am fost poate cel mai stăruitor şi neînduplecat. Prea
puţin l-am cunoscut pe acest pribeag. Am gândit că el sau
altul, tot un drac, însemnat e să răpunem puterea
Craioveştilor. Urmă ostenit, după o scurtă zăbavă: Aşa am
gândit eu, aşa am gândit cu toţii că vom trăi şi vom vedea.
Mare greşeală. Călugărul ştie cât de mult ne este îndatorat şi
de aceea caută să ne fie pe plac. Atât de vârtos caută, încât
aşteaptă să le hotărâm noi pe toate. El aşteaptă de la noi şi
noi aşteptăm de la el. Cum e mai rău.
— Dacă vodă e slab şi şovăitor, de ce nu ia sfatul boierilor
dârlogii? Asta n-o înţeleg.
— Uşor de zis. Însă un cap încoronat trebuie dacă nu să
cugete, măcar să poruncească. Nu râde. Nevoia asta ai s-o
înţelegi cu vremea. Şi apoi, oricât ar fi sfetnicii de firoscoşi,
trebuie să fie unul care să ţină cumpăna între ei, să aleagă
binele de rău, să pecetluiască toate cu voinţa lui. Nu este
niciunul. Ne sfădim, strigăm fără folos. Iar mai rău şi mai
rău ne apasă gândul că nu vom putea ţine piept într-o
bătălie grea. Noi am izbit ca trăsnetul şi de aceea am
câştigat. Dar asta se poate o singură dată. Pe urmă trebuie
să intre în joc chibzuinţa.
— Este o singură chibzuinţă: să strângem oaste cât mai
multă şi să ne întărim.
— Soare şi Sârcă au plecat să adune oameni noi, dar
osteneala lor, după câte aflu, nu merge cu spor. Poate că
oamenii sunt temători şi nedumeriţi.
— Cum ar putea să fie altfel, unchiule? Gânditu-s-a
careva la ei, la rosturile lor? Ce câştig are norodul vărsându-
şi sângele pentru Vlad Vodă Călugărul?
Iliaş Fagure păru să se mire de aceste vorbe, înălţă
sprânceana:
— Vlad este în ceasul acesta domnul Ţării Româneşti şi
toţi trebuie să se supună chemării lui. Apoi nu uita, adaose
după o scurtă chibzuinţă, că nu de Craioveşti ne temem noi
mai mult, ci de turc, iar turcul este vrăjmaşul întregului
neam.
— Vrăjmaş puternic şi cumplit ca potopul…
— Aceasta o ştiu eu mai bine, căci am văzut nu o dată
oștile semilunii curgând ca puhoaiele şi nemaiisprăvindu-se.
Eu numai cu tartorii din iad nu m-am luptat, dar aş voi mai
degrabă să-i înfrunt pe aceia decât iataganele ismailitenilor.
Mie-mi spui că sunt cumpliţi? Şi, vai, acum sunt mai
încredinţat ca oricând că ne vor izbi. Banul Pârvu,
postelnicul Neagoe, comisul Badea şi alţii încă, avându-l în
mijlocul lor pe Teodosie, au fugit la Nicopole încă din prima
clipă când s-a vădit că vor pierde războiul. După cum ştii, n-
am ajuns să le tăiem calea, ne-am dezmeticit târziu, iar
acum dânşii neguţează cu beiul, fiindcă Mehmet nu mişcă
un deget doar de dragul cuiva, ci numai când are foloasele
lui. Zice că este prietenul Basarabilor, Este prietenul
pungilor. Iar cât făgăduieşte banul Pârvu puteam să
făgăduim şi noi şi smintiţi am fost că n-am făcut-o dintru
început. Trebuia să se afle cineva să ne lege şi să ne dea cu
capul în fântână.
Dragu zâmbi deodată. Iliaş Fagure cătă ţintă la el,
nedumerit şi supărat:
— Ce este? Ce ţi-a venit?
— Mă gândeam, unchiule, că nici acuma nu este prea
târziu să se afle cineva…
Faţa bătrânului boier se lungi; rămase cu ochii holbaţi,
păru că-l îneacă un nou val de mânie, dar îndată izbucni
într-un hohot de râs cutremurat şi fu nevoie să toarne pe gât
un şuvoi de vin ca să se potolească. Umplu altă cupă şi i-o
întinse lui Dragu:
— Haide să bem. Tare mă bucur. La fel făcea şi răposatul
meu prieten şi cumnat. Când eram mai mohorâţi cu toţii şi
nu ştiam pe unde să scoatem cămaşa, el arunca o vorbă de
duh şi înţelegeam ca prin minune că suntem proşti şi că
viaţa, scurtă cum e, nu trebuie s-o împovărăm cu spaime şi
gânduri negre. Uită ce ţi-am spus, Dragule. Cugetă doar la
bucuriile vieţii tale, care vor fi multe şi nemincinoase. Şi
haide să bem. Nu-ţi fie silă să bei cu un uncheş căruia i s-au
scurtat şi vederea şi drumurile…
Golind cupele una după alta, Iliaş Fagure se cam
cherchelise. Vorbea cu mai multă greutate şi trecea mereu
de la înduioşare la harţag. Dragu se gândi să cheme
slujitorul spre a-l duce pe boier în odaia lui şi a-l ajuta să se
dezbrace. Dar nu mai fu nevoie, acesta se ivi singur în prag,
vestind fără risipă de vorbă:
— Om de la domnie.
Vestea aceasta fu pentru Iliaş ca o cofă de apă rece
turnată în creştet. Ceţurile băuturii i se împrăştiară cu totul.
— Ce-i? sări el îndârjit înaintea aprodului care intrase
după slujitor.
— Poruncă să vă înfăţişaţi îndată, dimpreună cu domnia
sa căpitanul Sturzu.
— Ai dus porunca aceasta şi la alţii?
— La toţi. Cu adaos din partea spătarului Manoil Măgură
că nu se poate nicio zăbavă.
— Altceva nu ştii?
— Nu, măria ta. Atâta, că e zor.
— Bine. Du-te şi spune că sosim numaidecât.
Peste nicio jumătate de ceas se aflau în sala cea mare a
palatului, care zumzăia ca un stup. Nu lipsea nimeni. Iliaş
Fagure nu avu vreme să iscodească şi să afle ce s-a petrecut,
fiindcă Vlad Vodă se arătă avându-l în dreapta sa pe Manoil
Măgură, sau mai degrabă Manoil se arătă avându-l în stânga
sa pe Vodă, căci el, Manoil, părea a fi adevărata căpetenie.
Bătrânul, cu sprâncenele adunate ca o coadă de şarpe, cu
viţele fumurii căzându-i sălbatice pe umeri, făcu semn să
tacă glasurile care încă mai bâzâiau:
— Unii dintre dumneavoastră ştiu, alţii nu. Veţi afla acum
cu toţii, cu îngăduinţa şi din porunca măriei sale. Banul
Pârvu vine încoace cu oastea lui Mehmet.
Aşteptă puţin. Crezuse că se vor isca strigăte şi întrebări şi
tumult, cum se întâmplă, dar tăcerea se făcu şi mai adâncă;
poate că aşteptându-se demult la aceasta, nu mai găsiseră în
ei putere să se uimească au să se sperie. Îşi urmă vorba:
— Firesc era să primim mai curând înştiinţarea, însă
iscoadele noastre au fost săgetate în drum nu se ştie de cine,
şi chiar dacă am şti n-ar sluji la nimica. Bine că am aflat şi
acum. Nu avem prea multe ceasuri înaintea noastră, aşa că
va trebui să hotărâm repede ce e de făcut.
Meletie Corb rupse cel dintâi tăcerea:.
— Sunt mulţi? Sunt aproape? Sunt departe? Pe unde vin?
— Mulţi, Meletie. Poate că ne întrec de cinci ori. Iar după
graba cu care merg, mâine dimineaţă vor fi în preajma
cetăţii de scaun.
Un glas, Dragu nu putu să desluşească al cui, rosti
picurând parcă boabe de gheaţă:
— Apoi dacă sunt atâta de mulţi şi vreme a rămas atâta
de puţină, nu va fi prea greu să hotărâm.
Înţelegeau, înţeleseseră cu toţii ce-a vrut să spună acel
glas. Nu cutezau să se privească în faţă unii pe alţii. Erau
printre dânşii războinici vechi, dar nu cutezau să se
privească. Vodă Vlad nu zisese nimica până atunci. Auzind
cuvintele acelea cu tâlc amar tresări şi o roşeaţă puternică îi
acoperi fruntea; cătă cu nelinişte în jur, întrebând ceva
neauzit, dar tăceau toţi şi atunci îşi descleştă fălcile. Glasul
lui, şovăitor la început, crescu nebănuit de viu:
— Atâta aţi avut să răspundeţi, boieri dumneavoastră? În
alte împrejurări eu v-am ascultat grăind altfel, tare şi
însufleţit. Atâta a fost sfatul nostru, spătare Manoil?
— Măria ta, nu judeca după cele dintâi vorbe…
— Nu te supăra, Manoile. Să zicem că m-am pripit. Însă
cred că e mai bine să le rostesc eu pe cele următoare, care
se lasă aşteptate. Fără ajutorul vostru nu aş fi dobândit
tronul țării. Dar eu unul nu am venit aici numai ca să am de
unde fugi iarăşi; credeam că asta o cunoaşteţi de la început,
şi văd că m-am înşelat. Nu-i supărare. Nu vă pot cere o
jertfă ale cărei roade sunt cu totul îndoielnice. Însă oştenii,
mulţi, puţini, pe care i-am adus cu mine din pribegie ştiu ce
înseamnă nenorocul şi vor rămâne cu mine până la capăt.
Rogu-vă pricepeţi că drumul meu nu mai poate merge acum
decât într-o singură parte. Asta-i. Domniile voastre socotiţi-
vă şi faceţi cum e mai prielnic ca să vă puneţi la adăpost de
urgie.
Tăcu. Nu se mai uita la ei. Avea căutătura întoarsă în sine
şi mâhnită de moarte. Meletie Corb ieşi în faţă, nu înţeleseră
ce are de gând, o ciudată tulburare pusese stăpânire pe
dânşii. Boierul cel negricios spuse:
— Nu ne umili, Doamne.
Oftară ca şi cum li s-ar fi ridicat o lespede de pe piept,
ştiind deodată că vor rămâne cu toţii să înfrunte oștile lui
Mehmet. Dar asta nu li se mai părea de prisos şi nici
înspăimântător.
Iliaş Fagure privi pe furiş, cu o umbră de zâmbet, către
Dragu: fără să poruncească nimica, vodă găsise în ceasul al
doisprezecelea o cale de a pune stăpânire pe sufletele lor şi
a le strânge iarăşi mănunchi.
 Doi dintre dânșii, Straton şi Mărgineanu, plecaseră totuşi
peste noapte, luându-şi şi pâlcurile lor de oameni, astfel
încât oastea Călugărului, din puţină, se făcuse şi mai puţină.
Nu se auzise însă nicio ocară pe seama celor doi fugari,
fiecare îşi păstra gândurile pentru sine.
Porniră încă înainte de a se crăpa de ziuă, zgribuliţi de
răcoarea toamnei, care începuse deodată să-şi arate colţii.
După rânduielile războiului, în faţă, la oarecare depărtare,
umbla o ceată mai mică de călăreţi, priveghind căile, spre a
nu se îmbulzi prosteşte în braţele duşmanului, care trebuia
să fie pe-aproape. Ieşind în calea lui Mehmet-Beg, căutau
totodată un loc de bătaie care să le fie cât de cât priincios.
Soarele palid şi fără putere le lumina chipurile. Mergeau
printre colnice şi crânguri ofilite, pe drumul întortocheat,
presărat cu bolovani albi ca nişte oseminte. Se auzea numai
tropotul copitelor, domol; Dragu Sturzu şi ceilalţi boieri
erau siliţi să-şi poarte călăreţii la pas, spre a nu se rupe cu
totul de pedestrimea care venea în urmă.
 Treceau acum printr-o strungă de dealuri acoperite cu vii,
în care mai mult se bănuiau ciorchinii grei şi mustoși,
frăgeziţi de brumă. Iliaş aruncă o privire spre podgorii,
oftând şi zâmbind în acelaşi timp:
— A fost toamnă cu rod bogat.
— Este, unchiule, îl îndreptă Dragu.
— Pentru mine, a fost. Toamna se duce, cu toate
frumuseţile ei, și se îngroapă în neguri. Tu nu poţi să simţi
asta, dar eu simt. Tu vezi cu ochiul, eu văd cu lăuntrul. Au
plecat lăstunii, pleacă şi sufletele celor bătrâni, secerate de
frig.
— Nu sunt multe zile de când vorbeai altfel, unchiule.
Sau una vorbeai şi alta gândeai…
— Faţă de cei dragi am spus totdeauna numai ceea ce am
simţit. Dar când numărul anilor creşte, e ca şi cum ai clădi
bolovani unul peste altul, în sus, şi ţi se năzare că alcătuirea
asta-i bună şi veşnică, dar e ca o joacă de copii: odată se
clatină.
— Păreri, unchiule.
— Nu, adevăruri. Vine un cuc negru la fereastra inimii şi
ţi le vesteşte.
Dragu nu mai spuse nimica. Dar amândoi în aceeaşi clipă
se învăluiră cu privirile, abia-abia întristate, dar mai mult
pline de dragoste, de înţelegere şi surâs depărtat. Iliaş
Fagure îşi alătură calul de al nepotului său şi-l prinse de
braţ:
— Ai grijă, când va fi să fie, ţine-te aproape, lângă mine,
toată vremea.
Dragu nu înţelese dacă acea povaţă e izvorâtă din
presimţirile rele ale unchiului, care voia braţ tânăr şi ager
lângă al său, ori dimpotrivă, din dorinţa oşteanului încercat
de a-l ocroti pe cel mai puţin deprins cu harţul. Poate că era
şi una şi alta. Voi să-i răspundă, să-l încredinţeze că aşa va
face, dar nu mai avu când. De după un colţ al drumului
răsună chiot aspru, prelung, şi îndată se arătă în goană
Peceneag, boierul cel spătos care se aflase în fruntea
străjilor.
— Se văd! răcni el înfierbântat. Se văd! Se apropie!
Nu ieşiseră încă în lărgimea şesului, locul dintre măguri
nu îngăduia desfăşurarea unei oşti. Dar poate că era mai
bine aşa, cu câţi oameni aveau tot n-ar fi putut să dea o
bătălie după toate învăţăturile.
— Voi i-aţi văzut. Dar ei? întrebă bătrânul Manoil.
— Şi ei ne-au zărit.
 — Asta-i rău.
— Rău, dar nu de tot, spuse voevodul. Nici ei nu-şi pot
desface oastea cum trebuie. Nu este altă alegere şi
chibzuinţă pentru Mehmet ca şi pentru noi, decât să
mergem înainte şi să ne izbim. Pe urmă, voia Celui de sus.
Manoil încuviinţă: nu aveau ce să mai chibzuiască. Dădu
câteva porunci scurte. Pedestraşii, văzând că cei din față s-
au oprit, se apropiaseră şi ei, mai mult în fugă. Gâfâiau, li se
prelingea sudoarea de sub căciuli.
— Înainte! tună Manoil Măgură. Şi nu vă răsfiraţi. Un
singur trup!
Nu mai era nevoie de acest sfat, fiindcă apropierea morţii
îi adună pe oameni ca pe oile înfricoşate de trăsnet. Ştiau că
mulţi dintre ei vor pieri, teama încă le scormonea sufletele,
dar mult n-aveau să se mai teamă: în vălmăşag toate se uită.
Oştirea mahomedană li se arătă ca un râu lat, cu valuri
mohorâte. În frunte veneau spahiii, pe cai vânoşi, cu şei
înalte; peste zalele căpeteniilor fluturau burnusurile ca nişte
aripi de liliac. Printre chivere şi turbane se zăreau şi cuşme
munteneşti, unele de blană scumpă, fără îndoială erau acolo
oamenii lui Pârvu Craiovescu în primele rânduri, setoşi de
răfuială.
 Nu puteau auzi poruncile beiului, dar sute de iatagane
luciră deodată ca solzii pe un trup de balaur, iar mai în
spate şi pe laturi se înălţară suliţe lungi, împodobite cu
fuioare de păr de cal. Osmanlâii nu grăbiră pasul, de altfel
nici nu intra în obiceiul lor să se repeadă şi să răcnească,
băteau războaiele cu o râvnă liniştită şi plină de cruzime.
Spătarul Manoil Măgură făcea semne supărate, mai mulţi
călăreţi ieşiră în faţă ocolind şi îmboldindu-şi caii. Cu
această pavăză vie înaintea lui vodă, căci prima izbitură e
crâncenă şi nu cruţă aproape pe nimeni, dădură pinteni
către vrăjmaş. Săltară curând în galop; poate tocmai liniştea
aceea nepăsătoare a potrivnicului îi întărâtase, ori voiau să
se aleagă mai repede într-un fel.
Dragu Sturzu se afla în primele rânduri, cu o parte din
oamenii lui. Nu uitase îndemnul unchiului său, călărea
strâns lângă Iliaş Fagure, avându-l în spate pe credinciosul
Gherasim, a cărui iapă sură şi mătăhăloasă se ţinea cu
hărnicie de cârd. Nu avea putere să cugete, văzduhul se
schimbase într-o apă grea care-i vuia în scoica urechilor,
răsufla greu. Strânse dinţii peste buza de jos şi simţi în gură
gustul sărat al sângelui. Înghiţi lacom. Încercă să
desluşească ce este înainte, să-şi aleagă loc şi om de izbit,
dar nu izbuti pe dată, se împăienjenisa lumea, parcă nu el
gonea spre moarte, ci moartea gonea, spre el ca un năvod
de negură.
Caii se poticneau prin făgaşuri şi vâlcele, sărind în
neorânduială; unul dintre ei căzu de-a binelea, aruncându-şi
călăreţul cu grumazul în pământ. Nu se poticnise, avea
gâtul străpuns de o săgeată, şi de-abia acum simţiră săgeţile
bâzâind ca nişte viespi; arcaşii lui Mehmet-Beg le dădeau
bineţe de departe. Careva scoase un chiot de îmbărbătare şi
chiotul acesta scurt, răguşit, fără răspuns, îl dezmetici
deplin pe Dragu. Zidul vrăjmaşilor era acolo, la câţiva
stânjeni. Spahiul care-i venea drept împotrivă avea mustăţi
negre, subţiri, coborâte pe colţurile gurii şi purta pe braţ
scut mic şi rotund, cu gurgui. Văzu lama hangerului
ridicată, smuci de dârlogi abătând calul şi lovi totodată
pieziş, cu spada, însă fierul lunecă pe scut. Săritura
armăsarului şi avântul loviturii îl făcură să se împlânte cu
totul între călăreţii duşmani; scările lui răşluiră pântece de
cai şi picioare omeneşti. Auzi un trosnet şi un urlet
deznădăjduit. Înţelese că potrivnicul său mustăcios avusese
nenorocul să întâlnească ghioaga lui Gherasim. Dar nu mai
avu vreme să cerceteze ce se întâmplă în urmă. Iataganele
se îndreptau spre el ca nişte coase de argint; rotind cu furie
spada cea grea a răposatului Dragomir Sturzu, începu să
urle el însuşi, ca un lup, sub puterea unui străvechi şi
întunecos îndemn. Fiarele ciocnite clincheteau cu o veselie
mincinoasă; vrăjmaşii nu mai aveau chipuri, i se arătau ca o
hidră cu mulţime de guri vinete, căscate, le simţea pe faţă
răsuflarea ca o văpaie. Auzi, în acelaşi timp, din dreapta lui
strigătul pătrunzător al lui Iliaş Fagure, „Dă vârtos şi ţine-
aproape!”, iar din stânga, răguşit şi îndesat, mugetul ca de
băutor încins, la joc iute, al lui Gherasim: „Ha! Ha! Hău!”
Lovi aprig, cu un soi de furie flămândă, văzu izbucnind
sânge şi auzi horcăitul durerii şi groazei; ar fi vrut să prindă
şuvoiul acela rubiniu în căuşul mâinii, fără îndoială un gând
neomenesc, care îţi vine numai după ce se spulberă orice
judecată.
Nu mai era atât de strâns, de înghesuit între potrivnici;
turcii începuseră să se răsfire, unii se căţărau pe colinele
văii, poate nu le mai venea la socoteală să lupte astfel
bulziş, căutau să alcătuiască un laţ, să-i prindă în mijloc pe
oamenii Călugărului, să-i încolţească. Trupuri de oameni şi
de cai zăceau de-a valma, se zvârcoleau. Manoil Măgură
striga eu glasul lui ca de clopot poate o chemare, poate o
poruncă, dar nimeni nu auzea, nu înţelegea. Îl văzu pe
Gherasim lovind; lovea de câte două ori, iute şi scurt, cu
măciuca lui plină de colţi de fier. Iliaş Fagure părea teafăr şi
el, neostenit, numai pe obrazul stâng avea o aţă roşie, ca de
arnici, o crestătură de hanger.
Ca un duh al pământului, în faţa lui Dragu se ivi un uriaş
arămiu, cu ţeasta lucitoare, pesemne îşi pierduse turbanul,
şi cu gâtul gol, vânjos, cu vinele umflate ca nişte funii. Nu
avea sabie, ci o lance grea. Ridicându-se în scări, se năpusti
tăcut şi mătăhălos spre tânărul Sturz. Acesta înţelese
primejdia, o lance nu e atât de uşor de abătut ca un hanger,
iar lungimea ei te ţine departe. Se plecă fulgerător, de ajuns
ca să-şi ferească pieptul, totuşi nu atât de repede cât ar fi
trebuit. Vârful lat şi tăios, ca o frunză de fier, al suliţei, îi
atinse umărul. Simţi arsura cumplită a cărnii sfârtecate, a
osului zdrelit, dar îşi înăbuşi ţipătul. Voi să înalţe spada:
braţul îi căzu vlăguit. Mai văzu umbra strâmbă a lui
Gherasim care ţâşnea dintr-o parte, mare, drăcească; suliţa
gealatului care se pregătea să-l împungă a doua oară sări în
ţăndări. Tot trupul i se moleşi, lunecă într-o văgăună
neagră.
Când pâcla aceea care-l purtase în neştire pe meleaguri
mute, încremenite, se risipi lepădându-l iarăşi în lumina
vieţii, cel dintâi lucru pe care-l zări fu chipul lui Gherasim,
aplecat asupră-i.
— Binişor, stăpâne, binişor! mormăi slujitorul, văzând
mişcarea pripită a lui Dragu, care căta să sară în picioare.
Dar mai înaintea poveței lui Gherasim îi curmă avântul
mărăcinele durerii. Odată cu suferinţa, acest semn de
căpătâi al vieţii, buimăceala i se risipi cu totul, amintirile se
întoarseră ca nişte păsări iuţi şi rele în cuibarul lor. Se ridică
anevoie în genunchi şi rămase astfel, împietrit, ca la
rugăciune. Fiindcă ceea ce vedea în juru-i era într-adevăr o
privelişte de jale şi cutremur, ca un prohod.
Lupta încetase. Valea era acoperită cu leşuri, fiindcă
nimeni nu se ostenise încă sau nu se încumetase să-i tragă
de-o parte pe morţi, să le coboare pleoapele peste ochii
căscaţi şi lipsiţi de vedere. Însă nu morţii îl îngroziseră pe
Dragu. Ci viii, starea lor nenorocită, de năluci destrămate,
acoperite de sânge şi glod. Erau înconjuraţi de suliţi toţi câți
scăpaseră cu viaţă din oastea lui Vlad Vodă; el însuşi, Dragu
Sturzu, zăcea acolo, în mijlocul învinşilor şi robiţilor, iar
pretutindenea foiau tăcuţi şi încruntaţi oamenii lui Mehmet-
Beg. Valahii stăteau strânşi unul într-altul, fără să se
privească unul pe altul, fără să privească nicăieri. Armele
lor se adunaseră într-un morman, mai la o parte, câţiva
ieniceri începuseră să le aleagă pe cele bune de cele mai
puţin bune, fiindcă oastea lui Soliman n-avea trebuinţă de
hârburi.
Se ridică în picioare, agăţându-se cu stânga teafără de
Gherasim. Privi cu nelinişte în toate părţile. Slujitorul
înţelese ce caută. Şopti:
— Boierul Iliaş Fagure e acolo.
Se uită încotro arăta Gherasim şi îl văzu, printre lăncile
osmanlâilor ridicate ca nişte ostreţe. Se aflau acolo o ceată
mică de boieri, dregătorii lui Vlad Vodă, şapte sau opt, cu
domnitorul între ei, alb la faţă ca omătul, însă cu trupul
drept şi cu braţele încrucişate. Îi cunoscu pe toţi. Spătarul
Manoil Măgură lipsea. Ca şi cum i-ar fi prins gândul,
Gherasim şopti iarăşi:
— Bătrânul a pierit. Dintre toţi numai Meletie Corb a
putut să scape, fugind ca un țipar din prostovol.
Aşadar, aleseseră deoparte căpeteniile cele mari, aşa cum
se aleg berbecii cei graşi din turmă. Cum şi după a cui
chibzuinţă îi aleseseră, lui Dragu nu-i fu greu să ghicească,
zărind prin forfota şalvarilor şi işlicelor fâlfâirea unor
mantii tivite cu blană; aceia erau, fără doar şi poate, banul
Pârvu Craiovescu şi ai săi. De ce îi înţărcuiseră osebit şi cu
atâta străşnicie iarăşi nu era greu de înţeles. Frunţile lor
purtau pecetea umbrei. Dragu se cutremură. Ştia din toate
pildele vechi că pentru cei ce se ridică împotriva unei puteri
mai mari ca a lor şi sunt înfrânţi, nu se află cruţare.
Biruitorii sunt rareori mărinimoşi. Cu atât mai puţin
Mehmet-Beg, care înfăţişa voinţa de fier, neîngăduitoare, a
sultanului. Cu atât mai puţin Craioveştii, care nutreau
Buzoienilor o ură de moarte şi ar fi vrut să le vadă pierită
sămânţa. Poate numai punerea la cale a unui târg, a unei
răscumpărări, cine ştie… Dar nădejdea aceasta era atât de
firavă, de îndepărtată, încât Dragu simţi cum îi umflă
pieptul un suspin greu. Oare nu era mai bine să fi murit cu
toţii în luptă, ca bătrânul Manoil Măgură?
Dragu Sturzu nu intrase în vârtejui acesta dintr-o veche şi
aprigă năzuinţă, ca alţii; îl legase de gândul lor numai
stăruinţa şi vrerea unchiului său Iliaş. Poate că atârnaseră în
cumpănă şi flacăra tinereţii, aţâţată, şi credinţa nelămurită
în nişte vremi mai vrednice de laudă. Dar abia acum, în
durere şi restrişte, se simţea mai deplin apropiat de aceşti
oameni. Înălţă capul pe cât îi îngăduia rana şi voi să
păşească înainte, printre străji, către ceata osândiţilor: acolo
îi era locul şi nu voia să pătimească mai puţin decât alţii.
Dar Gherasim îl apucă de mijloc, oprindu-l cu blândeţe însă
hotărât:
— Nu te duce, stăpâne. Nu se ştie încă ce se va întâmpla.
Iar oricum, o jertfă mai mult nu poate schimba nimic şi nu
poate ajuta pe nimeni. Pentru cel ce stă în pragul morţii nu
este o mângâiere să tragă cu sine şi pe alţii. Mă crezi?
Dragu tăcu. Erau vorbe înţelepte, fireşti, dar ele,
năruindu-i avântul acela, nu-i aduseră împăcare, ci,
dimpotrivă, îi crescură zbuciumul. Covârşit, plecă fruntea.
Tresări şi o ridică îndată, auzind un glas ascuţit,
pătrunzător. Mehmet-Beg ieşise în faţa ienicerilor săi. Nu
era înalt, dimpotrivă, dar căuta să ascundă acest cusur
ţinând umărul stâng mai ridicat. Avea toată faţa acoperită
cu creţuri mărunte, deşi nu era bătrân, iar ochii mici
priveau cu viclenie.
— Ascultaţi! necheză Mehmet, care se lepădase de legea
părintească, fără să-şi uite însă graiul. Ascultaţi, voi, oşteni
ai lui Vlad Călugărul! Ştiu că unii dintre voi aţi fost năimiţi,
iar alţii v-aţi lăsat ademeniţi de vorbe deşarte. Oricum, aţi
păşit pe un drum nevrednic ridicând sabia împotriva
domnitorului legiuit al Valahiei, care se bucură de prietenia
şi ocrotirea prealuminatului padişah. Aş putea să vă judec
ca pe tâlharii de rând şi să vă ridic în furci, dar nu o fac.
Mergeţi la sălaşele voastre şi lucraţi-vă pământul cu
supunere şi râvnă, iar restriştea şi ruşinea de azi să vă fie
învăţătură pentru tot restul vieţii. Aceşti răzvrătitori, care
au tulburat ţara şi rânduiala, târând şi pe alţii la pierzanie,
îşi vor primi însă pedeapsa aici, pe loc, zise ascuţindu-şi şi
mai mult glasul şi aruncând o căutătură posomorâtă către
boierii prinşi. Numai cel ce a jinduit scaunul ţării şi a socotit
să se înalţe acolo cu de la el putere, Vlad, numit Călugărul,
va fi înfăţişat preaînţeleptului nostru stăpân, Soliman, care
singur poate hotărî asupra vieţii lui. Îl vor duce oamenii mei
până la Stambul, sub privegherea comisului Badea, aici de
faţă.
Pe chipul comisului Badea, către care Mehmet înclinase
puţin fruntea, se ivi un rânjet prevestitor de rău, şi cu toţii
avură o mare îndoială dacă bietul Vlad va ajunge viu
înaintea sultanului.
După ce Vlad vodă fu despărţit de ceilalţi şi se pierdu
undeva, în mulţimea turcilor, de dregătorii rămaşi se
apropiară ajutoarele gealatului, legându-le mâinile la spate.
Dragu, sprijinit de umărul lui Gherasim, căci durerea îl
vlăguise, privea ce se întâmplă ca într-un vis rău. Ienicerii
alcătuiră cu trupurile lor un loc de osândă, cu o latură
deschisă spre privelişte, şi făcură totul nespus de repede,
dovadă că erau obişnuiţi cu asemenea trebi. Boierii fură
împinşi în mijlocul acestei îngrădituri vii şi siliţi să
îngenuncheze. Hangerul călăului se ridică în tăcerea aceea
cumplită şi cea dintâi căpăţână se rostogoli în iarbă. Iliaş
Fagure era ultimul din şir. Îi mai rămăseseră câteva clipe de
viaţă. Dragu îi căuta cu deznădejde privirea, însă Iliaş stătea
cu fruntea plecată, nemişcat, ca şi cum viaţa l-ar fi părăsit
de mai înainte. Ochii lui Dragu rătăciră pe feţele
neînduraţilor vrăjmaşi. Dar între aceste feţe bărboase şi
crunte desluşi una de copil, ori mai degrabă de fecioară,
albă, fără sânge, cu buze tremurătoare şi cu ochi căscaţi în
care nu se putea citi decât groaza. Era Teodosie, fiul lui
Neagoe, căruia sfetnicii îi făcuseră loc în faţă, să vadă bine
şi să se bucure de sfârşitul duşmanilor săi. Dar dacă unul
singur dintre aceşti sfetnici ar fi avut puţină luare-aminte şi
omenie, l-ar fi dus cât mai grabnic de-acolo, spre a nu lăsa
această vedenie fioroasă să să i se întipărească pe veci în
sufletul fraged.
 Dragu rămase câteva clipe cu privirile agăţate de chipul
acesta firav şi prelung, ca zugrăvit cu ceaţă. Apoi deodată
puterile îl părăsiră, se cufundă iarăşi în apa neagră a
necunoştinţei.
Se trezi rezemat de un trunchi, unde-l aşezase Gherasim
care, îngenuncheat lângă dânsul, căta să-l aducă-n simţiri.
Cei de pe urmă dintre oştenii biruiţi plecau, se risipeau care
încotro, ducându-i pe cei mai greu răniți pe paturi încropite
la repezeală din crengi şi sumane.
— Stăpâne, îl îmboldi slujitorul, trebuie să mergem de-
aici. Poţi umbla?
Dragu nu răspunse. Se ridică şi porni buimac drep înainte.
Merseră astfel o vreme în tăcere, mers şovăielnic şi parcă
fără ţintă. Frunzele şi iarba uscată foşneau sub paşii lor ca o
şoaptă a pământului. Dragu se clătina; cu toată oblojeala
pricepută a lui Gherasim pierduse o mulţime de sânge, se
simţea slab şi toropit. Se lungi jos, neputând şi nevoind să
mai meargă nicăieri. Slujitoru rămase câteva clipe pe
gânduri. L-ar fi luat în spinare, nu era o povară peste
puterile lui, dar ştia că prea departe n-ar fi ajuns altfel.
Scoase plosca şi udând o fâşie de pânză o puse pe fruntea
stăpânului. Deodată auzi, aproape de tot, un sforăit uşor şi
dintre lăstari se iţi capul unui cal. Era, fără îndoială, unul
dintre cei care, în toiul bătăliei, rămaşi fără călăreţ, fugiseră
înnebuniţi de spaimă peste dealuri Nu-i fu greu lui
Gherasim să-l prindă şi să-l aburce pe Dragu în şa.
Mai străbătură o bucată de drum, Gherasim ducând calul
de căpăstru, căci Dragu, sleit, îşi lăsase fruntea pe coama
roibului, gata să se prăvale.
— Mi-e sete, gemu într-un târziu.
Gherasim îi întinse plosca. Bău cu lăcomie, apa i se
prelingea pe bărbie. Murmură cu un glas străin:
— Mi-ai profeţit toate bucuriile şi măririle vieţii şi iată,
am deşertat numai drojdii amare.
 După două zile de umblet, rana lui Dragu se înrăutăţi,
doborându-l cu totul. Bolborosea vorbe fără şir, ochii lucind
de friguri priveau fără să vadă şi Gherasim fu nevoit să-l
priponească pentru a nu cădea de pe cal, căci nu putea să-l
sprijine mereu. Bietul slujitor îşi pierduse cumpătul; înălţa
rugăciuni fierbinţi Sfintei Fecioare, dar ele nu ajutau prea
mult, fiindcă de altceva are nevoie mai grabnic un rănit: de
odihnă şi de îngrijire bună.
Merseseră până atunci pe drumuri ferite şi singuratice. E
drept că Mehmet-Beg îi lăsase slobozi, să plece unde voiau,
dar niciodată nu se ştie cât ţine îndurarea celor puternici. Pe
deasupra, Gherasim ştia că atunci când oastea otomană îşi
face drum în ţară, totdeauna se răzleţesc de dânsa cete de
jefuitori şi ucigaşi cu care nu-i bine să te întâlneşti. Dar
toate aceste chibzuinţe se vădiră de prisos. Dragu se topea
văzând cu ochii, mersul călare îi pricinuia chinuri grozave,
nu voia să guste din merindele uscate pe care le mai avea
Gherasim în desagă, ci primea numai în răstimpuri câte-o
înghiţitură de apă. Trebuia să-i afle neîntârziat un adăpost şi
pe cineva care să încerce să-l tămăduiască. Gherasim se
hotărî. Apucă pe cel dintâi drum cu făgaşe de roţi şi urme
proaspete de copite. Dădură curând de un cătun cu case
puţine, care cu toate că nu vădeau prea mare avuţie, păreau
a fi sălaşele unor oameni harnici şi gospodari. Prin ploaia
rece şi şfichiuitoare care se pornise îi întâmpină doar
hămăitul zăvozilor. Fără să-i pese de lătrăturile lor furioase,
Gherasim păşi într-o ogradă, la nimereală. Uşa casei se
deschise pe dată şi în prag se arătă, cu cojocul între umeri,
un bătrân cu mustăţi albe, stufoase. Îi privea tăcut şi
nemişcat, cu singurul său ochi
teafăr, celălalt fiind stins, cu pleoapa şi o parte din obraz
veştejite de un semn foarte vechi.
— Bucuroşi de oaspeţi? izbuti să îndruge Gherasim,
pătruns de osteneală şi de frig.
Uncheaşul părea o fiinţă morocănoasă:
— Bucuroşi, nebucuroşi, n-am închide uşa nimănui pe
asemenea vreme. Duceţi întâi calul la adăpost. Este şi fân…
Tăcu, tresărind. Abia acum băgase de seamă cât de ciudat
era călăreţul acela tânăr, aplecat de mijloc şi gata să cadă la
pământ. Fără să mai scoată o vorbă, îi ajută lui Gherasim
să-l coboare pe Dragu din şa şi să-l ducă mai mult pe sus în
odaia în care domnea o căldură plăcută şi se simţea miros
de poame. Îl întinseră binişor pe laviţa acoperită cu blăni de
oaie. O babă puţintică la trup, dar cu ochi încă vii şi deloc
sfioasă se apropie şi privi la Dragu. Clătină din cap. Se
întoarse spre uncheaşul care rămăsese mut şi stânjenit:
— Toadere, nu sta. Până-l cercetez eu, pune apă să dea în
clocot. Scamă nu am. Du-te şi cere la Anghelina lui Bouar.
Spune asta, că-mi face trebuinţă. Fără să înşiri alte vorbe.
Bătrâna îşi lipi podul palmei de fruntea dogorâtoare a
rănitului. Îi desfăcu veşmântul cu blândeţe şi începu să
pipăie cu degete moi şi uşoare, ca de sfântă, oblojeala
acoperită de sânge închegat. Moş Toader pornise grăbit să-i
îndeplinească poruncile.
Gherasim oftă uşurat. Ceasul bun îl îndemnase să intre
aici.
Târziu, seara, după ce Dragu adormise un somn
binefăcător pe laviţa lui, Gherasim, care cinstea o bărdacă
de vin roşu, lângă vatră, cu moş Toader, spuse:
— Poate vrei să ştii cine suntem, de unde venim şi unde
ne ducem.
— De unde veniţi, nu-i greu de înţeles, răspunse
moşneagul cel chior. Cine sunteţi şi unde vă duceţi, nouă nu
ne pasă. Vine un veac în care nu mai suntem nimeni şi nu
mai mergem nicăierea. La ce, dar, până atunci, să ne
scormonim cugetele unii altora? Puţină alinare dacă am
putea să ne dăm şi un reazim la nevoie, atâta. Am fost şi eu
odinioară pribeag şi bătut de necazuri. Mă rog în fiecare
sărbătoare pentru sufletul celor ce m-au adăpostit şi mi-au
mântuit viaţa. Aşa sa faceţi şi voi pentru sufletele noastre,
încolo, rămâneți cât va fi nevoie, iar apoi mergeţi cu
Dumnezeu.
Dar iată că nu putură să plece atât de grabnic cât ar fi
voit. Baba Vasilisa era pricepută la răni şi avea agăţate în
grindă săcoteie cu tot felul de buruieni de leac. Însă fierul
turcului scrijelase osul ca un clonţ înveninat, rana avea
scursori neîncetate şi carnea nu voia să se lege la loc.
Tânărul se perpelea în sudori, îşi pierdea judecata ceasuri
întregi, strigând şi blestemând fioros, iar când îşi venea în
fire, rămânea cu ochii închişi, scofâlcit şi mut ca un strigoi.
O lună încheiată se scurse astfel până când tăria tinereţii şi
necurmata îngrijire a gazdei învinseră boala şi Dragu putu
iarăşi să umble şi să se poarte ca toţi oamenii, doar ceva
mai şovăitor.
În tot acest timp, Gherasim ar fi putut să se repeadă la
Sturzeni, să vadă ce mai este şi să dea înştiinţare despre
soarta stăpânului său. Dar nu o făcuse. Una că nu s-ar fi
hotărât pentru nimic în lume să-şi părăsească stăpânul nici
măcar pentru o zi; îl ştia pe mâini bune, dar se socotea de
neînlocuit la căpătâiul lui. Apoi îşi zicea că e mai bine să nu
ştie nimeni de soarta lor, până ce se vor mai stinge
răsunetul şi vânzoleala unor anume întâmplări. Dragu îi
spuse şi el că bine a făcut cum a făcut:
— Dacă te duceai cu veste, Gherasime, măicuţa s-ar fi
speriat aflând că sunt rănit şi zac pe o laviţă, într-un sat fără
nume. Aşa, va fi crezând că m-am tras undeva, la adăpost,
în cine ştie ce depărtare. Cu atât mai mult se va bucura
văzându-mă teafăr, lângă dânsa, deodată.
Tot mai des i se nălucea în amintiri chipul mamei, blând
şi slăbit; vedea cerdacul casei de la Sturzeni, cu umbra lui
plăcută şi primitoare, căluţii din ceair, cu coamele
mătăsoase şi creţe, odaia cu lumină galeşă, în care se
grămădeau hrisoavele vechi şi unde cugetase şi visase
atâtea. Simţea că nu mai poate să zăbovească.
Calul prins odinioară pe dealuri, odihnit şi bine hrănit
acum, necheza şi el a nerăbdare, în grajd. Gherasim mai
cumpără unul, din sat, nu prea de soi, însă vânjos şi
răbduriu. Într-o dimineaţă porniră la drum, petrecuţi de
privirile tulburate ale celor doi bătrâni. Se lăsase un frig
aspru, cu toate că nu venise încă luna lui dechemvrie.
Pământul îngheţat suna ca o nicovală sub copitele bidiviilor.
Cu cât se apropia însă de meleagurile părinteşti, dorul şi
nerăbdarea se amestecau în inima lui Dragu cu neliniştea,
parcă gonea alături de el o umbră înaltă şi prevestitoare,
înfiorându-l cu tăcerea ei. După noaptea de popas, Dragu se
sculă înainte de cântatul cocoşilor. Abia dacă închisese
ochii. Silit să se ridice şi el din culcuş fără să-şi fi împlinit
somnul, Gherasim mormăia înciudat şi nedumerit. Dar
stăpânul, fără nicio desluşire, îi dădu ghes să încalece.
Merseră multă vreme fără să scoată o vorbă. O singură dată,
când Dragu coborâse din şa ca să mai strângă chingile,
spuse privind în depărtarea sticloasă:
— S-a lăsat frigul. Nu ştiu de ce mă simt astăzi ca o
pasăre stingheră care a rămas de cârd. Parcă toţi ai mei au
plecat spre miază-ziuă, părăsindu-mă într-un loc îngheţat,
fără nădejde.
— Nu te potrivi, stăpâne, îl certă Gherasim. Sunt inimi
iubitoare în jurul tău. Şi ai un cămin.
Dragu nu răspunse nimica. Merseră în trap întins până ce
avură în privelişte casa veche a Sturzilor. Abia atunci
tânărul încetini umbletul calului, ca şi cum i-ar fi fost
deodată frică să se apropie. Când ajunse la porţi era alb ca
varul şi bătrânul Zahei, cel mai vechi om de la curte, care
ieşise în întâmpinare, nici nu mai fu nevoie să rostească
vreun cuvânt, ci numai desfăcu braţele cu jale sfioasă. La
întrebarea din ochii stăpânului pironiţi asupră-i parcă fără
lumină, bătrânul Zahei murmură:
— Azi săptămâna de când am dus-o la locul de odihnă.
Şi lacrimile începură să-i şiroiască pe obrajii zbârciţi.
Dragu nu plânse. Fără să mai întrebe nimica, lepădă frâul,
se întoarse şi o porni încet spre bisericuţa din deal, înălţată
acolo cândva de străbunicul său, Antonie Sturzu cunoscut în
vremea lui sub porecla de Rupeurs, şi lângă care fuseseră
săpate, pe rând, mormintele urmaşilor. Păşea fără grabă, cea
plecată avea să-l aştepte pururea acolo. La jumătatea
drumului îl ajunse răsuflând greu una dintre femeile casei,
care-i vârî în pumn un snop de făclioare de ceară. Apoi
femeia făcu cale întoarsă; înţelegea, înţelegeau cu toţii că
tânărul boier nu are trebuinţă de martori şi soţi, durerea
adevărată fiind, în asemenea răspântii, a unuia singur.
Movilița de pămnt înghețat sub care dormea Rafira Sturzu
era netezită cu grijă şi acoperită cu ramuri verzi de cetină.
Nu era lespede, ci numai o cruce de lemn, cioplită în pripă.
Oftatul şi plângerile ei tainice conteniseră, ca şi zâmbetul
fără bucurie. De atâtea ori, în văduvia ei, Rafira îi pusese
întrebări grele, fără răspuns, răposatului Dragomir şi iată,
acum se aflau împreună; trupurile nu, căci al bărbatului
cine ştie unde putrezise şi se spulberase, dar poate că în
lumea fără glas şi fără zbucium ei se aflaseră iarăşi, iubitori.
Dragu se gândi la asta şi suspină: tristă împăcare. Scăpără şi
aprinse făclioarele într-o oală de lut afumată şi cu zgrunţuri
de tămâie. Luminile ardeau liniştit, ferite de adiere,
înmănuncheate, ca într-o vatră singuratică, străveche vatră
a sufletelor şi a nădejdilor. Nici de astă dată lacrimile
izbăvitoare nu veneau. Privind la pâlpâirea de jos, Dragu
căuta cu înverşunare chipul moartei în gândurile vechi şi nu
reuşea să-l închege cu totul, parcă flutura peste el un abur
subţire şi parcă se topea în timp şi în depărtare ca visele. Se
întrebă cum se va fi stins, îşi închipui privirile ei îndreptate
mereu spre uşa pe care îl aşteptase în zadar să intre, până în
clipa grozavă.
Tresări şi întoarse capul, o ramură căzută trosnise sub
pasul cuiva, pas greoi, dar potolit. Părintele Ilarion îl văzuse
şi venea către el, silindu-se să calce blând cu ciubotele lui
uriaşe care ieşeau de sub anteriul niciodată de ajuns de
lung. Făcu semnul binecuvântării şi şopti, dar şoapta lui se
auzi până departe, căci avea glas de mitropolit:
— Nu au voit Domnul să te întorci la vreme, fiule
— Am fost rănit în luptă, părinte, şi nu am mai avut
puteri să ajung.
— Despre aceasta s-a auzit şi poate că a fost singura
mângâiere a bietei Rafire: să te ştie în viaţă. Fiindcă pe doi
creştini care veneau de acolo şi dăduseră veste că ai scăpat
cu zile i-a pus să se jure la icoana Sfântului Nicolai. Apoi
adaose după o tăcere gânditoare: Mâhnirea nu poate să fie
mai mică, înţeleg, dar îţi spun că nu a suferit. Şi-a dat duhul
pe nesimţite, ca un prunc, şi cu faţa străluminată; mila
Domnului e fără margini pentru cei ce au pătimit şi au
crezut într-însul.
Preotul desluşi pe faţa tânărului, împieirită, că vorbele lui
nu-l îmbărbătează cine ştie cât.
— Maica ta a găsit tihna după care jinduise. Nu purta
grijă! Voi face toate slujbele de pomenire la sorocul lor şi
din daniile ei voi împlini şi unele datorii de milostenie pe
care ştiu că le-a gândit, căci i-am fost duhovnic. De altele
trebuie tu să te îngrijeşti.
Dragu îl privi ţintă, căci vorbele părintelui Ilarion aveau
acum un înţeles deosebit. Popa părea frământat, stânjenit.
— Fiule, poate că nu e locul, nici ceasul unor asemenea
destăinuiri, dar lumea e plină de plăsmuiri ale diavolului
care nu au nimica sfânt, spurcându-ne şi bucuria şi
întristarea. De aceea trebuie să cunoşti fără zăbavă ce se
întâmplă. S-au arătat prin împrejurimi oamenii domniei
împreună cu pâlcuri de akingii. Pradă şi ucid. Îi prigonesc
pe boierii Buzoieni, alungându-i de pe ocinele lor.
— Dar Mehmet-Beg a făgăduit îndurare!
— Nu este nicio îndurare, spuse popa, posomorât.
Făgăduielile celui ce şi-a lepădat credinţa, hulindu-l pe
Hristos, sunt făgăduielile şarpelui. Şi apoi nici nu se înţelege
bine; oamenii lui vodă i-au adus încoace pe turci, sau turcii
îi târăsc după ei pe oamenii lui vodă? Iar mai la urma
urmelor ce însemnătate are? Cel jupit de viu nu cată la
mânerul junghiului. Atâta să ştii, că ticăloşi aceia nu se dau
în lături de la nimica.
— Vor veni şi aici?
— Vor veni. Negreşit vor veni.
Dragu Sturzu se plecă să adune lumânările răsfirate
aprinzându-le iarăşi una de la alta. Ridicându-se, se uită
lung în ochii preotului:
— Ce mă sfătuieşti, părinte?
Sfinţia sa păru mirat mai întâi, nu era deprins ca
vlăstarele de neam să-i ceară povaţă lui, un preot sărman şi
fără învăţătură. Apoi îşi aduse aminte că tânărul pe care îl
ţinuse în braţe odinioară, la botez, a rămas singur în lume
când de-abia păşise pragurile vieţii. Găsi de aceea pilda cea
mai potrivită:
— Alexandru Şoima Buzoianul a socotit cu cale să-i
înfrunte pe akingii, cu toate că aflase din timp de venirea
lor şi ar fi putut să se pună la adăpost. Avea câţiva oameni
lângă sine şi s-a bătut cu vrednicie, dar l-au răpus. Pe fiu-
său, Onişor, l-au schilodit şi l-au aruncat în fântână. Au pus
foc acareturilor din patru părţi.
Dragu înţelese bine tâlcul faptei. Rosti, jumătate
tânguitor, jumătate răzvrătit:
— Să plec, părinte Ilarioane? Când abia m-am întors din
pribegie la liniştea vetrei? Să-mi părăsesc avutul în voia
soartei?
Preotul întoarse privirile mute spre mormântul proaspăt
al Rafirei Sturzu. Căci până la urmă, singurul bun şi singura
trebuinţă a omului era crâmpeiul acela de lut, pe care-l afli
oriunde. Dragu se simţi umilit de înţelepciunea acestui
gând. Ca să-l mângâie, popa Ilarion adaose:
— Ce laşi, nu laşi pentru totdeauna. Te vei întoarce când
se vor mai potoli aceste patimi. Bun e Dumnezeu. Şi alţii
fost-au împinşi să plece astfel în lume, iar apoi au venit şi
au dobândit toate la loc.
Dragu oftă. Apoi, într-o pornire neaşteptată, îl îmbrăţişă
ca un fiu adevărat pe cucernicul Ilarion, ale cărui pleoape
băteau repede, cu mare tulburare.
La curte, Gherasim îi ieşi în cale stăpânului: aflase de la
oameni despre primejdia care venea şi îl îmboldea pe Dragu
mai mult cu ochii decât cu glasul, voind să ştie ce a hotărât.
Dragu rămase tăcut o vreme, pierdut în cugetări tainice,
spre marea ciudă a slujitorului, dar în cele din urmă îi
porunci să adune pe toţi ai casei, căci are să le vorbească.
Oamenii se strânseră cât ai clipi, aşteptau această vorbă
lămuritoare a tânărului stăpân. Pe chipurile lor de
pământeni umili, asprite de muncă şi de necazuri, se citea
amărăciune, încordare, dar şi o fărâmă de nădejde, de
încredere în tăria ocrotitoare a lui Dragu Sturzu, care era
acum căpitan de oaste şi bătuse războaie cu păgânii.
Nădejdea aceasta avea să fie dezamăgită însă, căci Dragu le
grăi fără străşnicie, blând:
— Oameni buni, ştiţi cu toţii despre urgia care vine
încoace. S-ar putea să ne ocolească, dar eu zic că nu. M-am
gândit ce este de făcut. Credinţa voastră, pe care v-o cunosc,
nu-i de ajuns ca să ţină piept puterii şi cruzimii. Când plouă
mult şi vin puhoaiele, cauţi să te fereşti din cale, atâta tot,
căci nu te poţi pune stavilă. Ei pe mine mă vor căuta şi viaţa
mea vor râvni s-o aibă înainte de orice, dar n-o vor avea,
fiindcă eu plec de-aici. Voi rămâneţi pe loc: neîmpotrivindu-
vă, nu vă vor face niciun rău. Vom căuta să punem la
adăpost ceea ce se poate; ce nu, voia Domnului. De vor cere
tot, daţi-le tot, nu vă puneți capetele sub tăiş. De vă vor
izgoni, plecaţi fără murmur şi aciuaţi-vă pe unde credeţi: eu
mă voi îngriji să capete fiecare o răsplată, să nu rămână de
izbelişte. Aşa. Poate că nu se va întâmpla nimica. Dar dacă
va fi să fie, nu plângeţi. Nu plec la capătul lumii, iar soarta
are întorsăturile ei. Cum zicea părintele Ilarion, astfel de
restrişti au mai fost şi au trecut.
Nu, nu mai fuseseră asemenea clipe deznădăjduite.
Neamul boierilor Sturzu avusese de îndurat în vreme răutăţi
şi umilinţe. Li se crâmpoţise avutul, dar niciodată cuibul lor
vechi nu fusese ameninţat cu pârjolul şi pustiirea, niciodată
nu fusese părăsit, ca acum. Tăceau toţi, cu capetele plecate.
Glasul bătrânului Zahei se ridică sfios şi tremurat:
— Greu ne va fi, bunule stăpâne. Dar eu am răbdat multe
nenorociri şi înţeleg că altă înţelepciune nu putea să fie
acuma. Du-te sănătos. Iar noi vom face cum ai poruncit.
Strânsură şi scule de preţ nu se aflau prea din belşug în
conacul Sturzilor. Dragu rândui ceea ce socoti de cuviinţă în
care, pitulând totul cu meşteşug sub maldăre de nutreţ.
Porni carele înspre valea Teleajenului, însoţite de un răvaş
scurt către soru-sa, Călina, şi către soţul ei, ursuzul, însă
vrednicul vătaf Coban. Alţi oameni porniră cu oile şi cu
vitele spre o târlă răzleaţă din munte, unde, după spusa lui
Zahei, ar fi putut găsi hrană destulă ca să iasă din iarnă.
Celor rămaşi le împărţi bucate, să le ascundă prin sat, spre
folosul fiecăruia. Mântui aceste treburi abia a doua zi în
amurg şi tocmai atunci feciorul unui rotar, care tăia în
pădure lemn de obezi, sosi călare, pe deşelate, vestind cu
spaimă că au văzut în Valea Roşie tabără mare de oşteni
români şi musulmani. Nu era bine să mai aştepte. Gherasim
pregătise caii. Se trudea să îi împovăreze cât mai mult cu
merinde pe cei doi de schimb şi Dragu trebui să-l certe cu
asprime pentru a lepăda o parte din aceste bunătăţi cărora
le dusese dorul de atâta vreme.
Se întunecase, când porniră la drum. Dragu se mai
întoarse o dată cuprinzând cu ochii umbra mohorâtă şi
greoaie a casei, umbrele nemişcate ale slugilor care stăteau
cu căciulile în mână şi priveau la el cum se duce. Apoi
smuci frâul cu mânie neagră, sângerând gingiile
armăsarului.
Hotărâseră să meargă până în zori, dacă s-o putea, ca să
pună cât mai multă cale între ei şi oamenii stăpânirii. Către
miezul nopţii ajunseră pe măgura mare a Bobeiului. În plină
zi, de-acolo se zărea aşezarea Sturzenilor, depărtată, ca o
grămădire de cuşme cu surguciuri de fum albastru. Noaptea
nu se putea vedea nimica, însă Dragu, din obicei şi poate
din mâhnirea clipei, opri calul şi privi îndărăt. Scoase un
strigăt sugrumat, mai mult un horcăit şi dând deodată
pinteni voi să se năpustească orbeşte înapoi pe povârniş,
însă Gherasim izbutise să apuce dârlogii cu o mână de fier.
Caii se învălmăşiră o clipă, tropotind şi fornăind. Dragu lăsă
bărbia în piept; bolborosea ceva, slujitorul nu putea să
înţeleagă dacă lui îi vorbeşte, sau ursitei, sau pământului
îngheţat şi nepăsător ca piatra.
 Acolo, departe, printre livezile acoperite de chiciură,
izbucniseră pălălăi care pluteau şi dănţuiau, ridicându-se pe
cer ca un răsărit de sânge.
 Focul de la Sturzeni nu era singurul care, în acele nopţi
de iarnă timpurie, înroşea bolţile. Oamenii lui Mehmet-Beg,
plini de o neasemuită cruzime, căci acolo, la marginea
împărăţiei otomane, printre lefegiii paşalelor se numărau
destui ucigaşi şi tâlhari, pleavă de uliţi, împânziseră ţara şi
erau mai răi ca diavolii. Cetele lor se arătau pretutindeni,
având în mijlocul lor oameni ai domniei, spre a da acelor
fărădelegi o înfăţişare legiuită şi pedepsitoare. Mehmet-Beg
se apucase să facă rânduială în ţară şi să statornicească
pacea, pentru ca nevârstnicul fiu al lui Neagoe să
cârmuiască nesupărat. Boierii valahi îi ceruseră ajutor, iar el
înţelegea să le dea acest ajutor în felul său şi cât mai vârtos
cu putinţă. Făgăduise cruţare boierilor mai mărunţi şi
căpitanilor de oaste aflaţi de partea nefericitului Vlad care,
de altfel, nici nu ajunsese viu la Ţarigrad. Voise să pară
drept şi mărinimos. Dar îndată după aceea dăduse porunci
nemiloase, trimiţându-şi gealaţii în toate părţile. Îi desluşise
banului Pârvu că numai printr-o pildă aspră se pot stârpi
gândurile răzvrătitoare şi că oamenii cârmuirii trebuie să se
afle pretutindeni, dovedind astfel că puterea noului voevod
e de neclătinat. Craioveştii nu vedeau cu ochi buni grăbitele
fapte ale beiului; erau vulpi bătrâne şi ştiau la ce se pot
aştepta. Însă Mehmet-Beg le spuse cu glas tăios că altfel nu
poate chezăşui nimica, nici măcar vieţile lor, şi trebuiră să
tacă, fiindcă înţelegeau ce se ascunde sub aceste vorbe.
Temerile lor se adeveriră. Pâlcurile de akingii începură să
nu mai deosebească pe vrăjmaşii stăpânirii de prietenii ei şi
mulţi oameni cu totul nevinovaţi căzură pradă acestei
dezlănţuiri. Ismailitenii căsăpeau pe cei ce căutau să-şi
apere avutul; batjocoreau femei şi schingiuiau căpeteniile
satelor pentru a ispăşi vina unor fugari. Jefuiau curţi şi le
dădeau loc cu şomoioage aprinse în vârful suliţelor,
tăbărând apoi chiar acolo, lângă dogoarea zidurilor încinse.
Convoaie mari de care, cirezi şi turme luau drumul schelelor
de la Dunăre.
Toate acestea nu ajutau însă defel la statornicirea liniştii
făgăduite. Dimpotrivă. Ele secătuiau vlaga ţării iscând
tulburare, groază şi aţâţare; mulţi boieri şi oameni de rând
se pribegiseră care încotro, pretutindeni se înălţa un vaier
surd de suferinţă şi mânie. Această stare nenorocită l-ar fi
nemulţumit pe însuşi padişahul, fiindcă prevăzătorului
Soliman nu-i plăcea să ştie că la hotarele semilunii mocnesc
ura şi vrajba. Dar Mehmet-Beg nu lucra de astă dată în
folosul sultanului şi nici al boierilor Craioveşti, ci numai al
viclenelor şi trufaşelor sale porniri.
Grosul oştirii pe care Mehmet o trecuse în Valahia se afla
încă la Bucureşti şi la Târgovişte. Sute de boi şi de berbeci
graşi fuseseră jertfiţi pentru hrana acestor lăcuste flămânde,
iar oamenii domniei nu erau nevoiţi să trudească prea mult
pentru a le umple cazanele, fiindcă cel mai adesea ienicerii
îşi luau singuri tot ce le trebuia. Cu toate că slova coranului
îi oprea cu străşnicie să guste băutură ameţitoare, ei
încălcau această oprelişte, şi nu o dată încingeau beţii
sfârşite cu încăierări; de răul lor, bietele femei nu mai
puteau ieşi în uliţă, iar neguţătorii nu mai îndrăzneau nici ei
să-şi pună marfa în privelişte.
La cetatea de scaun turcii se vânturau încoace şi încolo
ajungând nesuferiţi chiar şi celor care-i primiseră cu voie
bună; erau mereu puşi pe harţă şi marelui armaş îi trebuia
multă dibăcie pentru a împiedica să se întâmple vărsare de
sânge chiar acolo, sub ochii slăvitei doamne Despina. Beiul
plecase la Nicopole, chemat de treburi grabnice, lăsând
răspunzător în locu-i pe Nefer-aga. Nefer era un om spân şi
buhăit, foarte înfumurat, dar tot pe-atâta de sârguincios la
împlinirea îndatoririlor sale. Sosea gâfâind la adunările
boierilor, căci nu voia să se petreacă nimic fără ştirea lui şi
trăgea cu urechea fără nicio sfială. Scârbindu-l foarte, înalţii
dregători ajunseseră să se întâlnească pe furiş, ca nişte
uneltitori.
Astfel, într-o dimineaţă, prevestitoare de moină, cu ceţuri
albe care se târau pe ziduri ca duhurile, banul Pârvu şi o
seamă de alţi curteni se strânseseră la palat înşelând
privegherea agăi. Banul Pârvu le trimisese vorbă să vină,
dar tocmai el tăcea mâlc, ca şi cum s-ar fi aflat singur. Nu
era în apele lui. Privea stăruitor pe fereastră, vrând parcă să
citească ceva tainic în fantasmele de afară. Ceilalţi boieri
nu-l săcâiră cu vorbele, aveau a schimba între dânşii destule
vorbe strepezite şi amare. Aveau neînţelegeri vechi şi pricini
de pizmă, dar acestea fuseseră date la o parte, fiind cu toţii
bântuiţi de o singură grijă, de care nu puteau să se lepede,
ca de-o cămaşă arzândă, lipită de trupul lor.
— Rău stăm cu socotelile, oftă vistiernicul Stanciu, mai
rău nici că se poate. Nu-i chip să strângem nimica. Mai
înainte să întindă dăbilarii mâna, întinde turcul cealmaua:
în stânga cealmaua şi în dreapta hangerul, cădea-le-ar
amândouă din coate. Bruma ce mai este în visterie se
risipeşte ca făina orbului. Aproape nici nu mă încumet să-i
înfăţişez măriei sale adevărul.
— Ţi-e teamă să nu scoată sabia şi să te scurteze? rânji
vornicul Udrea. Haide, spune cinstit, visternice, că nu te
înfricoşezi tu de vodă, care nu cunoaşte mânia şi e mai
departe de trebile acestea ca luna de pământ şi tot ca luna
îşi urmează mersul lui singuratic. De altă parte ne pândesc
nenorocirile.
— Da, da, mormăi Stanciu, aşa este, dar eu leg soarta
tuturor de soarta şi voinţa lui Teodosie, care este domnul
nostru şi căruia i-am jurat credinţă.
Postelnicul Neagoe întoarse spre el ochiul cel bun şi-l
privi scrutător. Stanciu avea destulă prefăcătorie într-însul,
dar de astă dată părea pătruns de adevărul vorbelor: ei toţi
îl ridicaseră pe Teodosie în scaun şi chiar dacă povara grijii
rămânea tot pe umerii lor, îi datorau voevodului credinţă şi
ascultare. Numai cât, ce să asculte? La început nu-i duruse
capul de asta. Într-adins înălţaseră domn pe un copilandru,
pentru ca puterea să le rămână lor. Însă lucrurile se suciseră
astfel încât porunceau cu totul alţii şi abia acum simţeau
lipsa unui păstor priceput şi încercat. Postelnicul îşi frecă
bărbia, îngândurat:
— Nu jinduiesc, acrit sunt de samavolnicia unor domni
care au crezut că ei singuri sunt şi ţara şi obştea şi cuvântul
şi tot. Dar zic că m-aş fi bucurat dacă măria sa s-ar arăta
mai dârz, mai cu luare-aminte la frământările vieţii.
— A moştenit slăbiciunea trupeasca a răposatului, dar nu
înţelepciunea lui de cârmuitor, zise Stanciu. Mare păcat…
— Lipsit de înţelepciune nu este, îi luă vorba postelnicul.
Atâta cât îngăduie vârsta. Eu am încercat să-i desluşesc
unele necazuri în care ne zbatem. M-a ascultat cu înţelegere
şi m-a înţeles cu mâhnire. Dar inima lui e pecetluită cu
taine. Visează cu ochii deschişi, nu ştiu ce visează, fiindcă
uită repede de toate şi parcă fuge într-o lume neajunsă.
— În schimb, noi nu putem fugi nicăieri, hârâi cu obidă
vornicul Udrea.
— De ce trebuie să fugim?! se miră visternicul.
— Nu că ar trebui. Dar zic şi eu. Mergeţi şi uitaţi-vă pe
uliţi, uitaţi-vă afară cum s-au rânduit, ca un laţ viu în jurul
nostru, oştenii beiului. Ei se află aici ca prieteni şi apărători,
dar Dumnezeu să mă ierte, îi simţesc mai mult ca pe
temniceri şi gâzi.
 — Este o snoavă veche, zâmbi subţire postelnicul. Cică un
om era prieten cu un urs. Odată, omul aţipise la soare şi un
bărzăune îl tot gâdila pe la tâmplă. Ursul, care veghea
grijuliu somnul prietenului său, ia o piatră şi trosc omoară
bărzăunele pe capul omului. Numai că a izbit cam tare şi
bietul creştin a trecut fără să ştie în somnul de veci
— Hm! făcu vornicul.
— Hm! făcură şi ceilalţi.
Nici unuia nu-i venea să zâmbească de această istorisire
cu tâlc. Stolnicul Şerban zise doar:
— De s-ar întoarce Mehmet mai curând de la Nicopole.
Va trebui să-i desluşim fără ocol că lucrurile nu mai pot
urma astfel.
— Mai bine să nu se întoarcă!
Tresăriră la aceste cuvinte neaşteptate, rostite cu glas
adânc şi mânios de banul Pârvu, care întorsese spre ei o faţă
pământie. Banul adaose, mai încet de astă dată:
— Mai bine să nu se întoarcă. Fiindcă de se întoarce cum
socoate el, noi putem să luăm toiagul pribegiei şi căuşul
milei.
Cel mai tulburat părea să fie visternicul. Gângăvi:
— Ce vrei să spui? Nu înţeleg. Defel nu înţeleg…
 — Cui îi fură minţile ucigă-l toaca, apoi i le fură de tot.
Nu înţelegeţi, hai? rânji banul. Logofătul Stoica a trimis
cuvânt de la Stambul, omul lui a sosit în puterea nopţii.
Mehmet-Beg nici nu s-a oprit la Nicopole, a mers drept la
padişahul, cerându-i nici mai mult, nici mai puţin decât
tronul Valahiei. A arătat că Teodosie, necopt şi plin de
slăbiciune cum este, nu va putea pune capăt hărţuielilor
care sângeră ţara şi că pentru asta e nevoie de o mână
necruţătoare. Iar la urmă l-a încredinţat pe luminăţia sa că
noi, boierii, numai în el ne bizuim, în Mehmet, şi că îl voim
domn din toată inima.
Se lăsă o tăcere de moarte. Postelnicul Neagoe îşi muşcă
buzele până la sânge: iată că tocmai el, cu iscoadele lui, cu
legăturile lui tainice şi vechi, trebuise să afle din altă parte
vestea aceasta care cădea ca un trăsnet. Şi apoi cum de nu
adulmecase de la început gândurile beiului? Dar nu mai era
timp pentru asemenea păreri de rău. Tremurând de
supărare, vornicul Udrea scrâşni:
— Ticălosul! Şarpele! Iată ce clocea el… Afurisit să fie, de
trei ori afurisit!
— L-am blestemat şi eu, vornice, oftă banul Pârvu, dar
am blestemat şi neghiobia noastră.
 — Încolţiţi şi de mare nevoie l-am chemat, nu uita! sări
visternicul, simţindu-se umilit.
Postelnicul Neagoe îşi răşluia din nou bărbia cu degetele
noduroase:
— Poate că Mehmet nu va căpăta atât de lesne firmanul.
Soliman îi preţuieşte unele fapte, dar despre altele are
îndoieli, cunosc asta. Nu se va grăbi să încuviinţeze ci va
cumpăni mai întâi, poate va cerceta însuşi.
— Să zicem, încuviinţă banul. Să zicem că nu va dobândi
atât de curând ceea ce râvneşte. Dar dacă şi-a pus în cap
una ca asta, până la urmă va izbuti.
— Iar noi? strigă înverşunat stolnicul Şerban. Noi îi vom
ieşi înainte cu pâine şi sare? Îi vom săruta poala
veşmântului? Îl vom pune pe vlădica Ghenadie să înveţe
coranul spre a-i ceti dintr-însul la înscăunare? Ia spuneţi!
— Noi i-am jurat credinţă lui Teodosie! se aprinse şi
visternicul.
— Tocmai aici e buba, glăsui cu neprefăcută întristare
banul Pârvu. În cele ce i-a spus sultanului, Mehmet nu a
minţit decât pe jumătate. Nu schiptrul lui Teodosie îl vom
putea ridica noi împotriva năzuinţelor beiului. Să nu ne
amăgim ca însetaţii ce se reped la o ploscă goală.
 — Oricum, spuse mereu îngândurat postelnicul, e bine să
trimitem grabnic solie la Stambul. Padişahul trebuie să afle
că altele sunt vrerea şi nevoile ţării.
— Aceasta o vom face negreşit, îl încredinţă Pârvu. Va fi
însă numai o întârziere a răului, iar duşmănia lui Mehmet se
va da pe faţă, cruntă.
Vornicul Udrea ridică sprânceana şi tuşi cu înţeles,
fiindcă, aşa cum stătea, o văzuse cel dintâi pe mărita
doamnă Despina venind către ei cu pasul repede şi neauzit.
Faţa ei părea nefiresc de albă datorită veşmintelor
întunecate pe care nu le mai părăsise de la moartea lui
Neagoe. Nu purta niciun fel de podoabă: aspra văduvie nu-i
îngăduia, însă chiar voind să încalce datina şi porunca
sufletului, mare lucru n-ar fi putut să arate. Căci
giuvaerurile ei, alcătuind o falnică avuţie, giuvaeruri vechi
ale despoţilor sârbi din neamul Brancovici, fuseseră vândute
până la unul, pentru ca răposatul domn să poată sfârşi
zidirea sfântului şi strălucitorului lăcaş de la Argeş. Jertfa
aceasta, cunoscută de toţi, sporea frumuseţea ei lăuntrică şi
preţuirea celor din preajmă. Boierii se înclinară tăcuţi, iar
ea le răspunse printr-un surâs fără bucurie.
— Am auzit fără voia mea, începu doamna, cum grăiaţi
despre vrăjmăşia lui Mehmet-Beg. Nu este lucru nou în lume
vrăjmăşia unui prieten. Dar dacă sunt fapte anume care vă
îndreptăţesc să gândiţi astfel, vreau să le cunosc şi eu, spre a
le cântări. Chiar dacă sunt numai o femeie, adaose iute,
încerc să judec şi să înţeleg cât îmi stă în putinţă.
Postelnicul Neagoe îşi ticluise cu mare repeziciune
vorbele în minte: nu voia ca Despina să afle totul dintr-
odată, ei nu hotărâseră încă nimica, abia rumegau noutatea
cea rea şi socotea ca până una-alta s-o ţină departe de
frământarea lor. Însă banul Pârvu gândea altfel. Faţă de
Despina-Miliţa, cu toată semeţia lui îngheţată, avea un
simţământ ales şi cinstit. Îşi scutură cu îndârjire capul mare,
lăţos:
— Beiul jinduieşte coroana Basarabilor şi întreabă pe
marele zaraf de preţul ei. Atâta tot.
Mai alb decât era nu putea să se facă obrazul doamnei,
însă făptura ei se clătină ca bătută de vânt şi vornicul Udrea
dădu să o sprijine, speriat; doamna nu primi acest ajutor,
făcu cu mâna o mişcare tăioasă, buzele ei rostiră fără
tremur:
— Ştiţi bine, sau este numai o bănuială?
— Ştim bine. Târguiala se urmează în ceasul de faţă la
Stambul. Mehmet aruncă în balanţă, de partea sa, însuşirile
cunoscute, de oştean şi conducător, neorânduiala din ţară şi
nevoia de a i se pune capăt…
— Neorânduiala aceasta el o înteţeşte!
— Da, dar sultanul n-are cum să afle.
— I-o veţi spune voi! Trebuie să vă asculte.
— Nouă ne va da crezare, sau beiului de la Nicopole?
— Ţara are domn! spuse Despina cu glas ascuţit, glasul
deznădejdii celui ce caută să se desprindă dintr-un vis
chinuitor.
Se făcu o tăcere adâncă şi tăcerea aceasta doamna o simţi
pe inima ei ca o stâncă de fier. Glasul ei era încă viu, dar nu
mai avea acelaşi sunet:
— Ţara are domn. Pe fiul meu. Urmaş legiuit al lu Neagoe
Basarab. Voi l-aţi ocrotit şi l-aţi ridicat pe locu ce i se
cuvine. E încă un copil. Dar înţelepciunea lui e în minţile
voastre şi tăria lui e în braţul vostru. Steaua lui va ieşi odată
din nori şi va lumina. Norocul lui Teodosie este norocul
prietenilor şi credincioşilor săi.
— Aşa am gândit şi noi, rosti banul cu o blândeţe pe care
ceilalţi nu i-o cunoşteau, aşa am gândit şi noi, dar iată că
acum împrejurările ne sunt potrivnice şi lui şi nouă. Îţi
înţeleg prea bine simţămintele. Vlăstarului tău deie-i
Domnul ani mulţi şi fericiţi, dar poate că vremea strălucirii
lui, despre care vorbeai, nu a venit încă, poate că va veni
mai târziu. Acum este la mijloc soarta ţării şi m mai putem
gândi cu inima, ci cu mintea.
„Soarta voastră vă doare, a puterii şi avuţiilor voastre”,
cugetă Despina, dar nu zise nimica şi ascultă mai departe,
cu buzele strânse.
— Noi singuri, boierii, nu vom putea răsturna carul lui
Mehmet. Dacă nu vrem să schimbe ţara în paşalâc şi pe noi
în slugile sale, trebuie sa ridicăm repede domn pământean,
un bărbat atât de vrednic, încât prin faptele sale să
dovedească sultanului că are braţ tare şi neobosit.
— S-a zămislit, credeţi voi, omul de care să se teamă
Soliman?
— Nu-i vorba să se teamă, ci doar să înţeleagă că
oblăduirea lui are o măsură. Pe de altă parte, nici noi nu
vrem război cu islamul, ci doar să ciuntim puţin pliscul
heretelui de la Nicopole. Şi asta nu o vom putea face decât
având un voevod cu adevărat aprig şi netemător.
Doamna simţi că se năruie sub vijelia care-i spulbera
visurile ca pe frunze ofilite. Întrebă cu glas înecat de
amărăciune:
— Trebuie să înţeleg că l-aţi şi aflat pe acel om trebuitor?
Privirile tuturora se aţinteau curioase şi neliniştite asupra
banului Pârvu, cu deosebire aceea a postelnicului Neagoe,
care ar fi dat orice să ştie cu o clipă mai devreme ce a clocit
Pârvu în căpăţâna lui ca de zimbru. Banul nici nu se uita la
ei, se uita undeva, într-o zare tulbure.
— De când am primit, în miezul nopţii, vestea de la
Stoica, nu am mai avut odihnă. Să mă ierte cinstitele feţe că
nu am purces îndată la sfat. Dar am voit să cuget bine eu
însumi mai întâi şi poate să aduc o luminare. Prăpădul care
bântuie ţara a stins toate vitejiile, a astupat gurile, unele cu
ţărână, şi a risipit tăriile. Un singur om a rămas teafăr şi
neînfricat, turcii n-au putut să se atingă de dânsul, căci are
oaste în jur, nu multă, dar are. Pentru ce nu a luat drumul
pribegiei, pentru ce s-a întărit astfel, nu-i greu de înţeles, cu
toate că nimic n-a mărturisit nimănui, până acum. Bărbatul
acesta este os de domn, fiu bun al lui Radu cel mare şi al
doamnei Cătălina.
— Radu, boierul de la Afumaţi, mlădiţa Drăculeştilor! ţipă
visternicul Stanciu, ca şi cum ar fi călcat pe o năpârcă.
— Da, mlădiţa Drăculeştilor, Radu de la Afumaţi,
încuviinţă liniştit banul Pârvu. Dacă ar fi odrasla diavolului
însuşi, tot la el mi-aş fi oprit privirea. Am spus: graiul
simţămintelor noastre trebuie să tacă. Măcar un timp.
 Radu, căruia toţi îi spuneau „de la Afumaţi”, după
frumoasa moşie unde se statornicise, şi spre a-l deosebi de
fraţii săi Radu Paisie şi Radu Bădica, abia trecuse, în vremea
acestor întâmplări, de al treizecilea an al vieţii. Era, aşadar,
un bărbat în putere, nici tânăr de tot, dar nici cărunţit de
vârstă. Fără să fie înalt, părea, printr-o ciudată însuşire, că
priveşte la ceilalţi de deasupra lor: nu cu trufie, ci liniştit şi
hotărât. Avea plete negre, lucioase, şi mustăţi subţiri,
arcuite în jurul gurii cu buze cărnoase, de om care nu
dispreţuieşte plăcerile vieţii. Când râdea – nu foarte adesea
– arăta două şiraguri de dinţi mari şi albi ca mărgăritarele.
Moştenise de la tatăl său, Radu Voevod cel mare, o fire
dârză, care nu se vădea însă prin izbucniri şi asprimi, căci
era strunită de o judecată limpede, ci mai curând în lipsa de
şovăire cu care ducea la capăt tot ce hotăra. Tronul Ţării
Româneşti, la care ar fi avut drept prin naştere, nu fusese
pentru el, ca pentru alţii, din anii încă fragezi, o necurmată
ispită şi un izvor lăuntric de venin. Nu că s-ar fi lepădat de
îndreptăţirile spiţei sale vechi şi glorioase. Dar ochii lui
aveau altă lumină, altă pătrundere, şi privirea lor către
sceptru trecea prin gliile ţării şi prin sufletul oamenilor.
Gliile acelea aveau pentru el un glas şi un farmec anume.
Încercase să priceapă oamenii, fiinţa lor, şi aflase că în ea
curge, ca mustul copacilor, însuşi sângele pământului. Toate
necazurile şi bucuriile lor aveau în ele duhul ţărânei din
care fuseseră plămădiţi şi în care coborau iarăşi până la
urmă. Dar ţărâna aceea pângărită, robită şi jefuită, apăsa tot
mai greu pe oasele celor morţi şi pe sufletul celor vii.
Semiluna, ca un tăiş de secure sângerândă, acoperea
strălucirea curată a soarelui.
Padişahul îi dijmuia pe valahi de bucatele şi de turmele
lor, în schimbul măreţei sale ocrotiri. Ocrotire împotriva
cui? Aceasta fusese totdeauna ursita celor slabi în faţa celor
puternici. Radu îşi amintea ades de poveştile auzite în
copilărie de la o bătrână slujitoare, de Făt-Frumosul care
aruncând în urma sa pietricica vrăjită ridicase în calea
scorpiei un zid de cremene, înalt până la cer. Dar poveştile
erau poveşti, şi un astfel de zid în drumul vrăjmaşului nu s-
ar mai fi putut clădi decât cu trupuri omeneşti şi cu jertfe de
sânge, iar fiul de voevod gândea îndelung şi întunecat la
aceasta.
Radu avea printre boierii români, mari sau mai mărunţi,
prieteni de nădejde, păstrând cu dânşii legături strânse. Nu
se dovedise niciodată că aceste legături ar avea vreun ţel
ascuns: fie că nu aveau niciunul, fie că acei prieteni ştiau
mult prea bine să tacă. Mai degrabă această din urmă
tălmăcire se putea da, fiindcă îndată după moartea lui
Neagoe, când se arătară cele dintâi semne ale hărţuielii
pentru coroană, şi cu deosebire după ce Vlad Călugărul fu
prins şi tăiat, la curtea lui Radu de la Afumaţi, şi aşa păzită
de slujitori ce păreau mai curând nişte războinici, se strânse
pe nesimţite o mică oştire. Cetele lui Mehmet-Beg nu
cutezară să se atingă de acest lup zbârlit, căci lor nu le era
aminte să poarte bătălii, fărâmiţate cum erau, ci urmăreau o
pradă mult mai lesnicioasă. Într-o noapte însă, nu se ştie
prin ce minune, mica oştire a lui Radu se făcu de trei ori
mai mare, şi pe locul acela se ivi ca din pământ o adevărată
tabără de război. Când sosiră cei dintâi soli ai banului Pârvu
şi dădură cu ochii de această tabără, chipurile li se lungiră
înţelegând cât de înţelept fusese banul în alegerea lui. Radu
îi primi la început cu vorbe măsurate şi reci. Dar cu mintea-i
ascuţită înţelese îndată că solia lor nu era mincinoasă şi nici
de lepădat: cerând sprijinul beiului, Craioveştii îşi vârâseră
singuri capul în juvăţ şi acum nu ştiau cum să-l scoată mai
repede de-acolo. Pentru asta lăsau la o parte mândria, gata
fiind să dea ajutor acelui bărbat care, la rându-i, îi va ajuta
să-şi păstreze bunurile, rangurile şi fala. În ceasul de faţă
năzuinţa lor era aceeaşi cu a lui Radu: să-i împiedice pe
moslemi de a înrobi cu totul ţara. Un asemenea ajutor
atârna greu în cumpănă şi Radu gândi, fără să ştie, la fel cu
Pârvu Craiovescu: „Să-i am alături, măcar pentru o vreme.”
Aşa încât, la sfârşitul lui dechemvrie 1521, oastea pe care
o putuseră strânge Craioveştii se alătură trupului de oaste al
celui căruia, de pe acum, oamenii îi spuneau în taină „măria
sa”. Se afla acolo o armie adevărată, bine înjghebată, cu
călăreţi şi pedestrime, cu care de merinde şi nutreţ, cu straie
groase, de iarnă. Nu mai putea rămâne nimic tainic, clipa
înfruntării nu mai putea să zăbovească mult şi de aceea
sfaturile se urmau cu însufleţire în cortul lui Radu. Pârvu
Craiovescu nu se afla în tabără, avea alte îndeletniciri, nu
fără însemnătate, menite să înlesnească drumul spre
izbândă. Veniseră însă, în fruntea oastei, boieri de seamă ca
Neagoe şi Drăgan, cumnatul său, ginere ca şi cel dintâi, al
vornicului Calotă, stolnicul Şerban, vornicul Udrea şi alţii
încă.
Într-o zi, aproape de amiază, când ceaunele folfăiau pe
crăcane, iar buturile de berbec şi de juncan se perpeleau pe
jăratec, răspândind în cuprinsul taberei o mireasmă
aţâţătoare, Radu chemă din nou şi cu multă grabă
căpeteniile la sine.
— Boieri dumneavoastră, începu el cu o scânteiere
bucuroasă în ochi, boieri dumneavoastră, am primit veşti.
— De la banul Pârvu? întrebă Neagoe, pripit.
— Nu. De la oamenii mei, pe care i-am rânduit din vreme
acolo unde trebuie, căci nu poţi aştepta toate de la alţii.
Obrazul postelnicului, întors spre Radu, se schimonosi,
fiindcă simţea în cuvintele acestea o răceală, iar el şi alţii
socotiseră că viitorul domn nu va face de-acum nicio
mişcare fără povaţa şi cuvântul Craiovescului, dar pesemne
că se înşelaseră. Îşi înghiţi necazul; trebuia să asculte cu
luare-aminte vorbele lui Radu, ceilalţi boieri stăruiau să afle
cât mai repede noutăţile.
— Mehmet-Beg s-a întors în ţară. Mai curând decât
trebuia. Poate că treburile nu i-au mers tocmai din plin,
cum nădăjduise, şi a venit să-şi verse mânia. Ce a găsit nu i-
a plăcut. Pe Nefer-aga l-a scos din oştire şi puţin a lipsit să
nu-l taie.
— A aflat oare despre ce punem noi la cale? întrebă
pântecosul Drăgan, căznindu-se să holbeze cât mai mari
ochii înecaţi în osânză.
Radu zâmbi, întrebarea i se păruse de prisos:
— Ba bine că nu. Taina noastră de mult nu mai e taină,
iar Teodosie, la povaţa şi prin bunăvoinţa banului Pârvu, s-a
tras la Slatina, împreună cu maica şi surorile sale.
— Şi ce face beiul în ceasul acesta? întrebă cu veselie
Oancea, vechi şi credincios prieten al lui Radu. Îşi taie mai
departe căpeteniile?
— Măcar de-ar găsi vinovaţi pe cât mai mulţi, să ne
uşureze nouă treaba, glumi şi Cârstian, alt soţ mai vechi al
lui Radu.
— El a fost de două ori supărat pe Nefer, lămuri urmaşul
Drăculeştilor. Mai întâi pentru că a lăsat să se înjghebeze
puterea noastră fără a-i da de ştire mai demult. Al doilea,
pentru că nu a ţinut cum trebuie în mână oastea rămasă
aici. Pâlcurile trimise ici-colo, chipurile să potolească pe cei
întărâtaţi, s-au răzleţit prea mult şi s-au fărâmiţat; dând de
dulceaţa jafului, procleţii au uitat că au un stăpân. Apoi o
mulţime de oşteni au plecat înapoi, peste Dunăre, însoţind
prăzile; Nefer a crezut că face bine îngrijindu-se mai mult
de acestea decât de ce se întâmplă în ţară.
Se iscă un murmur printre boieri, erau mulţumiţi de ceea
ce auzeau. Radu îi domoli:
— La drept vorbind, beiul nu ar fi trebuit să-l certe atât
de rău pe omul său, fiind însuşi, vinovat: ce a semănat,
aceea culege. Dar nu de asta trebuie să ne pese, şi să nu ne
închipuim cumva că turcii sunt acuma slăbiţi cu totul. Nu.
Parte din oastea lui Mehmet e alcătuită din luptători vechi,
care au purtat războaie în toate părţile lumii. Pe aceştia îi
vom avea noi în faţă.
— Când îi vom avea?
Grăise, aţâţat şi nerăbdător, un boier tânăr; Radu îl privi
cu prietenie, îi plăcuse avântul acesta, dar nu-şi dădu
gândurile în vileag.
— Nu hotărăsc eu singur. Tocmai de aceea v-am adunat,
ca să vedem ce vom face. Vreau să înţelegeţi însă bine că
de-acum încolo orice întârziere e spre paguba noastră şi în
folosul beiului.
Înțelegeau. Dar înţelegeau totodată, îndeosebi cei mai
vârstnici, trecuţi prin multe încercări, că minutul încleştării,
până atunci abia întrezărit, se apropie cu repeziciune, şi că
pentru unii bătaia lui va fi cea din urmă. Simţiră pe umeri
zăbunul greu al îngrijorării, frunţile se încreţiră ca apa
înfiorată de vânt. Iscusit, postelnicul Neagoe căută să se
slujească de această clipă de tăcere şi apăsare; el se afla aici
ca trimisul cel mai de frunte al Craioveştilor şi trebuia să
arate, prin vorbe cu miez, ce mult înseamnă asta pentru
ţară.
— Maria ta – îngăduie să-ţi spun astfel pentru că nu e
departe ceasul când vei pune hlamida – măria ta, vedem cu
adâncă mulţumire că gândeşti întocmai cum o cer
împrejurările, dând dovadă de mare chibzuinţă şi de curaj
neabătut. Cu dreptate a glăsuit boierul Pârvu deunăzi: „Iată
omul acestor vremi, cel care va mântui ţara!” Suntem
bucuroşi că ne aflăm alături de măria ta, cu oamenii noştri,
cu averile şi cugetele noastre, slujindu-te întru binele
neamului. Fă semn, şi oștile ridicate de noi vor purcede la
luptă!
Lui Radu nu-i plăceau vorbele mari, mai ales când se
simţea nevoia de fapte. Nici înţelesul acestor vorbe nu-i
plăcea: Craioveştilor li se năzărise că ei l-au scos deasupra şi
l-au sprijinit cei dintâi, când în fapt ei se urniseră abia
văzând dincotro bate vântul. Şi mai era ceva. Aflase că
banul a trimis solie grăbită la Ţarigrad, spre a se împotrivi
cererilor lui Mehmet; lucru prea cuminte însă Radu nu era
sigur de fel că trimişii lui Pârvu pe e îl cer domn. Dar
alungă repede acest nor; îl ascultă cu răbdare pe Neagoe,
până la sfârşit, apoi zise:
— Mă bucur de credinţa şi neşovăirea domniilor voastre.
Dar inima mea tot frământată rămâne. Cu toţi vrem să fie
ţara mai slobodă câtva şi să mai astâmpărăm trufia turcului.
Lucru care cere preţ de sânge. Din mai vechi războaie îmi
sună încă în urechi blestemele văduvelor şi ale celor
schilăviţi. Şi nu aş fi făcut pasul dacă nu aş fi înţeles că
norodul e iarăşi gata să verse acest preţ. De asemenea, să nu
ne facem visuri deşarte. Puterea împărăţiei otomane e
înfricoşătoare, a zdrobit pe alţii mai vrednici. Noi nu vrem
decât să-l facem pe Mehmet să se tragă iarăşi în bârlogul lui
de peste Dunăre, unde a stat și până acuma, fără să-i ducem
lipsa, spuse apăsat. Pentru asta trebuie să pregătim repede
însă şi în amănunţime rânduielile de bătaie.
…În vreme ce sfatul se urma şi se puneau la cale cu multă
grijă rosturile bătăliei, afară, în tabără, se iviseră doi
călăreţi printre oştenii care-şi mai amăgeau foamea şi
rebegeala cu câte-o înghiţitură de rachiu. Nu era lucru
neobişnuit. Străjile lăsau zi şi noapte să intre, în cete ori
singuratici, oameni de pretutindenea, dornici să lupte sub
flamura lui Radu de la Afumaţi împotriva păgânului. Unii
dintre aceştia înduraseră pe pielea lor cruzimea şi lăcomia
akingiilor. Erau şi dintre cei care îşi căutau norocul,
zicându-şi că dacă se vor arăta viteji, iar urmaşul
Drăculeştilor va ajunge domn, se vor alege şi ei cu ceva.
Însă mulţi se supuneau unui îndemn sufletesc adânc şi
tulburător: Radu era un bărbat vrednic şi fără pată, nu se
lăudase şi nu făgăduise nimica, nu făcuse zarvă ca alţii, dar
cei care îl cunoşteau sau doar auziseră despre el, despre
gândul său, erau încredinţaţi că dacă acest gând va birui,
vor veni pentru ţară şi oameni timpuri mai luminate şi că
este o datorie a fiecăruia să pună umărul la această biruinţă.
Aşadar, nu era lucru nou sporul acesta de braţe. Dar în
purtările şi înfăţişarea noilor veniţi era ceva care stârnea
nedumerirea, dacă nu chiar hazul. Unul dintre ei era tânăr
de tot, dar purta pe chip urmele unor încercări aspre.
Aşijderea, tânărul vădea o mare şi îndârjită semeţie, foarte
nepotrivită cu starea în care, se afla: straiele lui poate să fi
fost cândva frumoase, dar arătau ponosite din cale-afară;
purta la şold spadă grea, dar calul lui, slab de-i numărai
coastele, şchiopăta rău de tot şi părea gata să se prăvale la
tot pasul. Tovarăşul lui călărea un măgar flocos şi leneş, pe
care era nevoit să-l biciuiască zdravăn cu nuiaua. La drept
vorbind, bietul dobitoc avea şi de ce să se arate îndărătnic,
trebuind să ducă povară, nu glumă; călăreţul scund, însă
trupeş, cu mădulare vârtoase şi pântece cât un sac, părea
mai degrabă un egumen pornit după milostenii. Câţiva
oşteni începură să rânjească, iar unul mai duhliu strigă fără
răutate:
— Falnic bidiviu, fraţilor! Cam lânos oleacă, da-i prinde
bine pe frigul ăsta. Ian uitaţi-vă ce amarnic e şi cum roade
zăbala! Dacă te-ai îndemna să-l vinzi vreunui boier, ai lua
parale, nu şagă, pe dânsul.
— Nu vă hliziţi atâta, fiilor, îi dojeni cu blândeţe
oaspetele cel burtos, că şi domnul nostru Isus Hristos a
intrat în Ierusalim călare pe asin şi nimeni nu a râs pentru
asta. Acesta e animal sfânt şi poartă de atunci semnul crucii
pe spate.
— Ia te uită, se minună oşteanul, grăieşti întocmai ca o
faţă bisericească. Ori nu cumva chiar eşti?
— Ba am fost şi încă sunt în cugetul meu.
— Atunci iartă vorba păcătoasă, sfinţia ta, şi trage de
colea o duşcă.
Mirat şi înveselit, glumeţul îi întinse plosca plină, iar
pântecosul se plecă s-o înşface cu o grabă care dovedea
două lucruri: că îi place băutura şi că n-a mai gustat-o
demult. Dar nu apucă să-şi împlinească pofta. Călăreţul cel
tânăr, cu faţa dogorind de ruşine şi mânie, fiindcă nici
gloaba lui nu era mai de preţ decât măgarul, se stropşi la el:
— Gherasime, lasă rachiul, căci noi n-am venit aici la
cumetrie! Omule, îi spuse el ţanţoş oşteanului, vreau să stau
de vorbă cu boier Radu de la Afumaţi.
— Cu măria sa?!
— Tocmai. Îndreaptă-mă la dânsul.
De astă dată oamenii râseră de-a binelea. Ce zor avea
tânărul acesta flenduros să meargă drept la măria sa? Oare,
voind să intre în oaste, nu se mulţumea sa grăiască cu o
căpetenie mai măruntă? Cum i-ar sta măriei sale să-şi
irosească vremea cu toţi hoinarii?
Chicoteala aceasta îl scoase din sărite pe tânăr, care sări
iute din şa, cu pumnii strânşi.
— Netrebnicilor! strigă el. Oşteni sunteţi, sau muieri
flecare?
Ocările tânărului curgeau cu nemiluita, dădea din mâini
ca un apucat. Oştenii începură să suduie şi ei, câţiva se
apropiară ameninţători, iar burtosul sări la rândul său de pe
măgar cu o sprinteneală de necrezut, gata de harţă, şi poate
că s-ar fi încins o încăierare de pomină, dacă nu se ivea pe
loc căpitanul Codin. Codin era un uriaş falnic, înaintea
căruia nu cuteza nimeni să crâcnească. Tăcură toţi. Tânărul
încă tremura de supărare şi harţag. Căpitanul se proţăpi în
fața lui:
— Ce pofteşti?
— Să grăiesc numaidecât cu măria sa Radu! Am spus-o de
la început, iar proştii au râs, căutându-mi gâlceavă.
Căpitanul Codin îl privi cu luare-aminte, avea ochi
pătrunzător. Flăcăul, ce-i drept, vădea un soi de sminteală,
dar poate că acesta era rodul unei mari suferinţe şi se arăta
atât de mândru şi colţos tocmai pentru a pune în umbră
starea de calicie care-l umilea. Chibzui o clipă. Maria sa
stătea bucuros de vorbă cu oricine, fără să caute la rang şi la
veşminte, mai ales când acela venea cu gânduri cinstite.
Mormăi:
— Vino după mine!
Dar la cortul măriei sale straja îi opri, arătând că înăuntru
e sfat de taină. Tânărul păli. Se vedea bine că e un om ajuns
la capătul răbdării, căruia nu-i mai pasă de nimic.
Rostogolind ochii însângeraţi puse o mână în pieptu
străjerului, cealaltă în pieptul căpitanului, şi îmbrâncindu-i
fără cruţare se năpusti ca o furtună în cort. Îşi făcu drum cu
aceeaşi străşnicie printre boierii uluiţi şi ajungând în faţa lui
Radu, pe care-l cunoscuse dintr-o ochire, puse genunchiul la
pământ, în zăngănitul spadei, plecând totodată fruntea cu
supunere. Această pacinică mărturie îi linişti pe boierii care
crezuseră la început că a năvălit un făcător de rău, poate
chiar un ucigaş plătit. Spaima lor se schimbă într-un
murmur de mirare şi nemulţumire faţă de necuviinţa
tânărului care dăduse buzna. Radu, la fel de uluit şi
încruntat, îi porunci acestuia:
— Ridică-te. Cine eşti şi ce vrei?
Tânărul se ridică, dar rămase mut. Scrutându-i faţa, Radu
se pomeni căutând vorbe mai blânde, căci pe faţa aceea se
putea citi o amărăciune şi o rugă fierbinte, însă nu izvorând
dintr-o fire umilă, şi neizbutind să biruie lumina cutezătoare
a ochilor albaştri. Îşi îndulci glasul:
— Grăieşte fără sfială, căci ghicitor nu sunt. Ce te aduce
la mine?
— Măria ta, prinse grai tânărul, mai întâi mă rog de
iertare pentru nesăbuinţa ce am săvârşit-o stricând sfatul. Aş
fi putut să aştept, fiindcă nu pieream, dar eu simțeam că
pier…
— Iertat să fii, spuse Radu cu voie bună. Altminteri sfatul
nostru s-a cam încheiat. Aşa-i, boieri dumneavoastră?
Aşa şi era. Dar cei de faţă nu se grăbiră să plece, erau
prea curioşi să afle ce-i cu nebunul acela.
— Cum spui că te cheamă? stărui Radu.
— Dragomir Sturzu, măria ta. Îmi mai zice Dragu adaose
roşind copilăreşte.
Se auziră şoapte, cei mai mulţi ştiau bine acest nume
vechi şi cu răsunet odinioară. Fiul de voevod asemeni îl ştia.
— Pe tatăl tău l-am cunoscut când eram tânăr de tot. A
fost un om cum puţini sunt, m-aş bucura să îi semeni.
— Măria ta, aceasta e marea mea străduinţă de la o
vreme.
— Prea bine, Dragule. Iar acum mărturiseşte-ţi necazul.
— Potrivit ai spus, doamne: necazul. Căci am îndurat tot
ce poate să îndure un om. Cetele spurcatului Mehmet mi-au
prădat agoniseala părintească şi mi-au ars casa până-n
temelii, silindu-mă să mă pierd singur în lume. M-am tras
din calea lor fiind unul, iar ei mulţi. M-a ţinut în picioare
gândul răzbunării. Am căutat un liman şi mi-am căutat
tovarăşi, dar n-am aflat niciuna, nici alta. Durerea mea era
însutită văzând că nu se mai află în ţara asta un acoperiş al
tihnei şi un suflet tare…
Vorbea rar, dar glasul lui gâlgâia de patimă, de suferinţă
şi răzvrătire; îl ascultau tulburaţi cu toţii. Radu dădea din
cap, îmbiindu-l să urmeze.
— Am răbdat de frig şi de foame şi fost-am hăituit ca
hoţii. De două ori voit-am să-mi calc pe inimă şi să mă
îndrept spre hotar, căutându-mi aiurea sălaşul şi norocul,
dar nu m-am putut dezlipi de pământul acesta.
— Oricât de sărman, pământul acesta ne hrănește
rădăcinile. Cine se poate smulge dintr-însul? Ai văzut copaci
plecând din baştina lor, secătuită au lovită de furtuni?
— Nu, măria ta, aşa este, murmură Dragu. Iar rămânând,
m-au întărit şi mai mult vorbele ce au cuprins deodată ţara:
că s-a găsit cineva să ridice sabia dreptăţii. Acelui om am
venit eu să-i cer oblăduire şi să-i slujesc cu credinţă.
— Oblăduirea mea e ca umbra subţire a plopului. Iar nu
unui om, ci ţării şi gândului ei trebuie să-i slujeşti. Spune-
mi, mai zise după o tăcere, ce deprinderi şi învăţături ai
dobândit în viaţă?
 — Dacă măria ta înţelege pe cele al minţii, află că am
șezut câţiva ani într-o sfântă mănăstire şi am învăţat unele
graiuri. Am avut dascăl bun, cărturar, şi eu însumi am
început a scrie un hronic.
O spusese cu mândrie. Radu însă rămase îngândurat
câteva clipe.
— Bun lucru. Multe odrasle de neam învaţă mai întâi şi
mai întâi chiolhanurile şi plăcuta trândăvie, dispreţuind
luminile lăuntrului. Dar mai multă nevoie simţim noi acuma
nu de dieci, ci de luptători.
— Pe tânărul acesta eu l-am văzut luptând, se băgă în
vorbă postelnicul Neagoe. Şi mărturisesc că nu este un
luptător prost. A fost căpitan în oastea Călugărului şi ne-am
aflat faţă în faţă pe câmpul de bătaie.
Dragu tresări. Nu privise până atunci chipurile boierilor
din jur; simţi o împunsătură în inimă înţelegând că se
găsesc acolo şi foştii săi potrivnici, pumnul i se încleştă fără
voie pe crucea spadei. Dar îndată se ruşină şi lăsă mâna în
jos: altă făină se măcina acum. Cei din preajmă zâmbiră
văzând mişcarea aceasta. Radu îşi arătă şi el mărgăritarele
dinţilor:
— Tu te-ai bătut pentru un voevod fără noroc, ei de
asemenea. Întâmplări vechi şi uitate. Ţelurile noastre sunt
astăzi mai presus de orice patimi. Mergi de ospătează cu
soţii tăi de arme, căpitane Dragu. Să ţi se dea cal bun şi
platoşă pe potrivă. Nădăjduiesc că vom fi aproape în ceasul
greu.
Privind în ochii luminoşi, înconjuraţi de crestături
mărunte, ai domnului, Dragu încerca de asemeni această
nădejde. Inima îi spunea că, după atâtea nenorociri, a găsit
nu numai un ocrotitor şi un stăpân nobil, dar poate şi un
prieten.
 Iarna, care se prevestise aprigă mult prea de timpuriu, cu
îngheţuri şi vânt şfichiuitor, îşi pierdu puterea tocmai când
ar fi fost s-o arate mai grozav, ca un gonaci nechibzuit
căruia i se taie răsuflarea la mijlocul drumului, astfel că nici
îndătinatul ger al bobotezei nu mai fu decât o părere. Luna
lui Ghenar şovăia între ninsori blânde, firave, şi zile cu
soare şi cu vânt călduţ, primăvăratic aproape, care însă nu
izbutea să zbicească pământul. Carele se înglodau până la
osie, oştenii, mai ales cei pedeştri, arătau ca nişte momâi
acoperite cu tină, straiele aburind în bătaia razelor fugare
nu mai ajungeau să se usuce vreodată. Oamenii, scârbiţi în
inima lor, scuipau şi afuriseau timpul nefiresc care le
îngreuna umbletul. Căci erau zile de umblet neîntrerupt,
care îi puneau la încercare mai mult decât războiul însuşi,
vădit până atunci doar în nişte hărţuieli fără însemnătate.
Mehmet-Beg era prea şiret şi prea încercat ca să primească
dintr-odată bătălia hotărâtoare. Oastea lăsată în Valahia o
găsise la înapoiere împrăştiată şi nepregătită de luptă. Jaful
şi huzurul nu sunt o pildă bună pentru războinici, iar
nestatornicia unor căpetenii în care se încrezuse încurcase şi
mai mult lucrurile. Mehmet semăna acum cu un dulău
furios care aleargă, gâfâie şi clănţăne, încercând să adune
turma risipită. Oastea otomană se trăgea îndărăt pentru a da
răgaz pâlcurilor să se unească, poate că beiul aştepta şi alte
întăriri de peste Dunăre, ceea ce îl nemulţumea şi îl
îngrijora pe Radu de la Afumaţi. Dar nu putea să schimbe
nimic, e greu să dai o lovitură zdrobitoare vrăjmaşului care
ţi se strecoară printre degete. Bâjbâiala aceasta începuse să
fie istovitoare. Mehmet lăsase în urmă, pentru a acoperi
mişcările grosului şi totodată ca un fel de momeală, cete nu
prea mari, alcătuite din oştenii cei mai credincioşi şi mai
neînfricaţi. Oamenii lui Radu se încăierau uneori cu aceşti
bătrâni şi vicleni luptători, care se desprindeau însă repede
din încleştare, pierind ca strigoii. Era o veche şi
prevăzătoare înţelepciune de război. Radu înţelegea prea
bine că, pe cât îi va lăsa turcului putinţa să-şi îndeplinească
cele gândite, pe-atât se vor micşora sorţii de izbândă ai
românilor. Oastea lui Radu era încă tare, însufleţită de dorul
bătăliei şi al biruinţei, ostenelile zadarnice ale drumului şi
vremea ticăloasă nu izbutiseră să micşoreze acest imbold. În
fruntea cetelor se aflau boieri şi căpitani pricepuţi, plini de
hotărâre. Pe de altă parte, banul Pârvu îşi ţinuse
legământul, trimiţând cu destulă grabă un convoi de care cu
merinde, cu arme, cojoace şi încălţări, lucruri de mare preţ
în asemenea împrejurări. Cu toate acestea, pentru o minte
atât de ascuţită ca a lui Radu era limpede că un război
îndelungat îi va măcina puterile. Chiar dacă Mehmet avea
de gând să treacă Dunărea înapoi, părăsind Valahia fără
luptă, şi tot nu era un câştig; fiara nu trebuia să ajungă în
bârlog fără să simtă colţii zăvozilor. Numai o pecete de
sânge ar fi adus vrăjmaşului astâmpăr şi pământenilor răgaz
pentru câtăva vreme, făcând totodată luminata Poartă să
înţeleagă că în Ţara Românească s-a ridicat o putere, o
voinţă nouă, care trebuie luată în seamă şi care nu este a
unuia singur. Aşadar, numai o dezlegare era: să le dea
ismailitenilor o lovitură iute şi cumplită. Prilejul întârzia, cu
toate că oastea zorea pe urmele duşmanului şi cu toate că
pâlcuri de cercetaşi şi iscoade singuratice furnicau
pretutindeni, căutând să dea de grosul oştirii turceşti şi să
ghicească planurile lui Mehmet.
Poposiseră în seara aceea târziu de tot, după lăsarea
întunericului. Ceata întărită de călăreţi care mergea
totdeauna în frunte, la oarecare depărtare de restul oştirii,
se ciocnise şi de astă dată, încă de pe la mijlocul zilei, cu
spahii iviţi ca din pământ. Hărţuiala nu ţinuse mult. Lăsând
în urmă câţiva morţi, moslemii pieriseră cu mare iuţeală: nu
în zadar bătuseră ei atâtea războaie pe pământul valah, căci
învăţaseră bine vicleniile de luptă pe care, din timpuri
uitate, le foloseau locuitorii acestor tărâmuri. Căpeteniile lui
Radu, cu încuviinţarea acestuia, hotărâră să grăbească
mersul pe cât se va putea; oamenii parcă atâta aşteptau şi
porniseră un adevărat iureş înainte, prin zloată şi smârcuri
dezgheţate, nădăjduind că vor da piept în sfârşit cu
sângeacurile lui Mehmet. Nădejdea aceasta se arătase, o
dată mai mult, înşelătoare. Oamenii erau trudiţi şi uzi până
la oase; când primiră poruncă să aşeze tabără pentru noapte
se supuseră în tăcere, fără voioşie.
De fiecare dată unul dintre căpitani veghea la buna
rânduială a taberei, răspunzător fiind de hrana, de odihna
tuturor, cât şi de alcătuirea străjilor. Venise rândul lui
Dragu Sturzu în noaptea aceea. El însuşi istovit, cu
mădularele ţepene şi faţa suptă, cu straiele jilave, îşi
îndeplinea slujba fără preget, forfotind de colo-colo,
împărţind porunci, suduind sau glumind, ca un oştean vechi
şi dedat cu asemenea lucruri, în vreme ce Gherasim, îngerul
lui păzitor, se îngrijea cu nu mai puţină străşnicie de cina
stăpânului său care, altminteri, ar fi uitat cu totul de ea.
Ninsoarea amestecată cu ploaie contenise, pluteau pale de
negură mişcătoare, ca nişte aripi mari de liliac, făcând
lumina focurilor mai sărăcăcioasă. Dragu auzi într-o latură a
taberei zarvă şi lătrături de câini, porni într-acolo, mirat,
căci oamenii nu-şi luaseră potăile cu ei, în război. Dădu
peste trei bărbaţi străini, împresuraţi de oştenii care-i
hărţuiau cu întrebări răstite. Îşi făcu loc. În răsfrângerea
flăcărilor le văzu mai bine înfăţişarea. Erau ciobani, fără
îndoială, se cunoştea după saricile grele, miţoase, după
căciulile mari şi după bâtele în care se proptiseră, dârji.
Printre picioarele lor se pitulaseră câinii, speriaţi de atâta
lume.
— Cine sunteţi? Şi ce căutaţi la ceasul acesta în tabără?
întrebă Dragu.
Înţelegând că le grăieşte un boier, o căpetenie, cei trei îşi
scoaseră cuşmele. Cel mai bătrân spuse cu glas hârâit, care
se voia cuviincios, dar în care străbăteau obida şi mânia.
— Suntem păstori, după cum vezi, luminăţia ta, adică am
fost; acuma suntem nimeni, suntem nişte calici şi nişte
pribegi, căci turma ne-au căsăpit-o tâlharii, fie ei de nouă
ori afurisiţi şi le-ar străpunge dracii sufletul şi limba cu
ţepuşe de foc!
Lui Dragu îi veni să zâmbească de blestemul acesta
întortocheat, dar nu zâmbi, durerea omului era adevărată şi
mare, ci stărui doar:
— Vorbeşte lămurit, moşule. Care tâlhari?
— Apoi care dacă nu păgânii, boierule!
Dragu tresări:
— Turcii? Unde? Şi când?
— Iaca, noi avem târla noastră din sus de Gubavi, unde
mânem cu mioarele la iernatic. Ieri dimineaţă s-a arăta o
ceată de călăreţi, apoi încă una. Osmanlâi. Pe urmă a trecut
şi oastea lor cea mare. Au tăbărât aproape, la loc adăpostit,
după măgura Merişului. Vasile a şi început să cobească:
„Baciule, nu-i a bună vecinătatea asta.” Şi eu mă temeam,
dar unde să pleci aşa, zor-nevoie? Iar când ne frământam
mai rău, fără să ştim ce să facem, au venit din nou procleţii,
strigând şi lovindu-ne cu suliţa, ca pe robi. Lăcustele lui
Alah erau înfometate şi pofteau hrană. Trei sute de mioare,
boierule… Sub ochii mei le-au hăcuit…
Însă Dragu nu mai asculta vorbele tânguitoare şi
blestemele uncheaşului. Rămăsese deodată stană, cu gâtul
înălţat, ca un cal care adulmecă jivinele. Întrebă după o
clipă:
— Dincotro spui că aţi venit?
Baciul arătă cu mâna undeva, în noapte şi negură
— De-acolo, dinspre Gubavi.
— Zici că au tăbărât acolo şi că sunt mulţi? Dar poate că
nu sunt chiar atâta de mulţi.
— Ştiu ce gândeşti, luminăţia ta, se supără ciobanul, dar
am vedere teafără, nu mi-au tulburat-o nici bătrâneţea, nici
spaima: sunt mulţi ca nisipul. Sodom de oşteni.
Pe buzele lui Dragu Sturzu fremătau şi alte întrebări
grăbite, dar nu le rosti, fiindcă era altceva mult mai grabnic
de făcut. Pe tustrei nu putea să-i ducă în faţa lui Radu la
ceasul acesta, îl luă cu sine numai pe bătrân, care
bodogănea lunecând cu opincile-i mari. Măria sa nu se
culcase, puţine erau clipele sale de hodină; împărţea
nesomnul şi gândurile şi uneori bărdacele cu vin fiert, bun
la umezeală şi trudă, cu câţiva prieteni şi tovarăşi de arme.
Se aflau acum lângă el Oancea, Cârstian, vornicul Udrea, cât
şi postelnicul Neagoe, nelipsit la aceste adunări, iar umbrele
lor săltau îngemănate în tremurarea făcliilor. Radu se
bucură de venirea Sturzului şi îi zâmbi istovit. Se mirară toţi
de ce vrea morţiş tânărul căpitan să-l aducă în cort pe
ciobanul acela, dar când auziră ce spune, ciuliră urechile.
Moşul luă de la capăt istorisirea, adăugând fără sfială noi şi
meşteşugite blesteme pe capul celor ce-l prădaseră. Pe
măsură ce asculta, pe faţa măriei sale se zugrăvea aceeaşi
încordare care-l stăpânise pe Dragu puţin mai înainte,
privirile sale lunecau de pe obrazul moşneagului pe cel al
căpitanului, pătrunzătoare şi iuţi.
— Satul Gubavi este la dreapta, mult la dreapta drumului
urmat de noi, spuse Dragu Sturzu, când uncheaşul sfârşi
vorbele într-un icnet de jale. Acolo se află oastea lui
Mehmet, şi nu înaintea noastră.
— Şi nu înainte, fireşte! strigă Udrea cu o nespusă uimire,
ca şi cum lucrul acesta, de la sine înţeles, numai minţii sale
îi rămăsese ascuns până atunci.
Dar nu era acesta adevărul, cu toţii fuseseră încredinţaţi
că duşmanul se află undeva, în faţa lor, că îi calcă pe urme;
abia acum pricepeau vicleşugul cum nu se poate mai
mărunt al beiului, care îi ademenise şi îi aţâţase cu cetele
lui de hărţuială, pândind să-i lovească pe neaşteptate, dintr-
o latură sau dinapoi, cu întreaga lui putere de oaste.
 Radu tăcea, încruntat. Tăceau cu toţii, aşteptând;
ciobanul, pătruns şi el într-un chip nelămurit de
însemnătatea clipei, îşi frământa căciula în pumni,
holbându-se la fiecare.
— Ce depărtare este până acolo? întrebă Radu.
— Să tot fie patru ceasuri de umblat cu piciorul, măria ta.
Eu zic să socotim cinci, dacă purcedem cu oastea, adaose
păstorul, luminat. Măria ta, se zbuciumă el apoi, amintindu-
şi dintr-odată nenorocirea care îl lovise, măria ta, de aceea
am alergat şi te-am căutat, să cer cu umilinţă şi cu glasul
durerii oleacă de alinare. Pedepseşte-i, doamne, taie-i cu
sabia pe jăcuitori!
Radu ainse umerii ciobanului, lipindu-şi palmele de sarica
udă:
— Omule, nu eşti întâiul prădat, altora li s-a prădat chiar
viaţa, ori numai bucuria vieţii, ceea ce e totuna, dacă nu
mai rău. Nu spun aceasta ca să te mângâi. Mângâierea ta e
sângele vrăjmaşului. Află că şi noi tot asemenea mângâiere
cătăm. Eşti mulţumit?
Nimeni n-ar fi putut să-i vorbească mai pe înţeles şi mai
pe plac acestui om necăjit. Baciul îşi îndesă repede cuşma
pe cap, semn că e gata să pornească la drum.
 — Măria ta, eu şi flăcăii mei îţi vom fi călăuze până
acolo.
Tulburat, ca şi toţi ceilalţi, simţind atât de aproape clipa
hotărâtoare, Dragu Sturzu încercă nevoia să spună şi el
ceva, să dea glas fierberii sale lăuntrice, dar iarăşi înţelese
că e lucru copilăresc şi de prisos, aşa încât rămase drept, cu
ochii ţintă la măria sa, aşteptând poruncile. Neagoe,
postelnicul, cuvântă însă:
— Iată o împrejurare neaşteptată şi norocoasă, doamne.
— N-aş zice niciuna, nici alta, clătină din cap Radu de la
Afumaţi. Neaşteptată? Nu, căci aşteptam împrejurarea asta
şi ştiam că va veni, oricum. Norocoasă? Hm, nu norocul
nostru i-a mânat pe ieniceri să taie oile de la stâna din
Gubavi, ci lăcomia lor. Lăcomia aceasta este pierzarea lor,
va fi pierzarea lor, cum a fost şi a marilor biruitori din
trecutul lumii, care s-au pomenit sugrumaţi şi aduşi în
pulbere de cei pe care-i socotiseră pulbere şi pleavă.
Glasul i se ridicase şi i se ascuţise pe măsură ce vorbea, ca
un ţipăt prevestitor, dar apoi se domoli deodată, îşi trecu
mâna peste ochi, ca să alunge parcă un nor roşu. Porunci să
vină toate căpeteniile, – cărora le încredinţă repede, însă
liniştit, ca un gospodar care se pregăteşte de cules, tot ce
avea de gând. Oştenii erau trudiţi şi abia îşi pregătiseră
sărmanele culcuşuri pentru noapte. Dar nimeni nu punea la
îndoială că se vor scula ca arşi şi vor porni din nou prin
beznă şi burniţă, să săvârşească ceea ce jinduiseră. Numai
pentru două lucruri trebuiau să-şi dea silinţa: să ajungă la
Gubavi înainte de a se lumina de ziuă şi să se apropie cât
mai mult de tabăra otomană, fără a fi simţiţi.
Plecară cu prea mare vuiet şi cu prea multă larmă, după
părerea lui Dragu, dar nu puteau să strunească oamenii de
la început, să le lege limbile, căci vestea îi aprinsese şi îi
întărâtase ca o beţie, şi apoi nu era încă vremea să se
ferească, duşmanul se afla departe. De altminteri, după
întâiul ceas de drum, tăcuseră cu toţii, nu se mai auzea
decât tropotul înfundat şi grăbit al picioarelor şi sudălmile
celor ce lunecau pe mâzga pământului. Lunecau şi caii.
Dragu simţea cum tremură de încordare roibul său înalt,
cum ciuleşte şi fornăie, găsindu-şi sprijinul cu greu. Pâcla se
făcuse şi mai deasă. Temător să nu se piardă de stăpânul
său, Gherasim răguşise sporovăind şi punând întrebări fără
noimă, iar Dragu, deşi sâcâit de trăncăneala aceasta, era
nevoit să răspundă când şi când, deoarece altfel vrednicul
slujitor ar fi umplut câmpia cu zarva şi chemările lui. Cu
toată grija de a nu se răzleţi, cetele se amestecaseră,
pedestraşii umblau printre călăreţi, căpitanul simţi cum în
dreapta sa cineva i se agaţă de chinga şeii, căutând reazim
şi spor la mers; greutatea aceea îl stânjenea, dar nu se
îndură să-l ocărască şi omul se desprinse după o vreme,
mulţumind calului printr-o bătaie pe coapsă. Pierdut în
întuneric şi în mulţimea aceea fără grai şi fără trup, Dragu
avu deodată simţământul că pluteşte dus de un val
neîndurat spre gurile tartarului, că noaptea aceea nu se va
mai sfârşi. „Da, îşi zise plecând capul în piept, pentru mulţi
de-ai noştri soarele nu va mai răsări vreodată; gândind ce ne
aşteaptă la capătul drumului, nu-i mare lucru.”
Dar cugetările acestea nu mai lăsau în inima lui Dragu o
dâră silnică şi un pustiu, ca odinioară: moartea este oricând
un ţărm îngrozitor, însă când o înfrunţi, pe lângă bărbăţie şi
cu o lumină lăuntrică, fiorul şi îngheţul ei nu mai au atâta
putere.
Începu de la o vreme să se simtă prevestirea zorilor.
Pentru un ochi neştiutor nu se vădeau semne anumite,
negura părea la fel de nepătrunsă, dar toţi aceşti plugari şi
oieri erau deprinşi din vechime să cunoască fără greş
schimbările firii, oricât de tainice. O adiere jilavă, un zvon
nelămurit, ca un oftat al pământului, un tremur de stele le
dădea de ştire mai temeinic ca trâmbiţatul cocoşilor. De-a
lungul acelui drum năuc prin noapte, trecuseră de la aţâţare
la istovire. Acum iuţiră din nou pasul, tresărind şfichiuiţi:
ştiau că de graba lor atârnă toate şi îşi cheltuiau ultimele
puteri.
Deodată, oameni şi cai, dădură buluc unii peste alţii, apoi
încremeniră. Nu se auzise nicio poruncă, dar înţelegeau ce
este. Cele trei călăuze, ciobanii de la Gubavi, care mergeau
în faţă cu un pâlc mic, se opriseră ajungând la loc
primejdios şi fără îndoială că adulmecau, căutând să se
dumirească. Aşadar, vrăjmaşul era aproape. Oamenii abia
îndrăzneau să şuşotească între ei, ferind cu grijă tot ce era
fier, să nu se ciocnească şi să zăngăne. După o scurtă zăbavă
porniră din nou, încet şi tăcuţi ca umbrele. Până şi
dobitoacele pricepuseră parcă nevoia acelei clipe, fiindcă nu
se auzea niciun fornăit. Pe nesimţite, alcătuirea de la
început a oastei se făcu la loc, cum fusese, deşi se
afundaseră acum într-un crâng sărăcăcios, dar plin de
tufărişuri seci, care le îngreuna mersul. Puterea
întunericului slăbea, trupuri şi feţe abia ghicite până mai
adineauri se desluşeau acum destul de bine şi încercau o
mare uşurare văzându-se unii pe alţii cum ieşeau ca dintr-o
apă adâncă şi neagră. Numai trosnetul ramurilor îngheţate
le zgândărea auzul.
De astă dată porunca se auzi limpede. Statură. Dragu
descălecă, îi dădu lui Gherasim să ţină dârlogii şi se furişă
înainte, până la marginea păduricii. Radu, Udrea Neagoe şi
alte căpetenii făcuseră la fel. Scrutau depărtările şi în
lumina lăptoasă a dimineţii înţeleseră că Măgura Merişului
nu-şi merita defel numele, fiind cu totul pleşuvă. Baciul cel
bătrân lămurea ceva într-un murmur iute, gâfâit. Colina,
mare şi leneşă, suia blând. Povârnişul dimpotrivă era mai
repede, după cum se vădea din spusele ciobanilor, şi dincolo
de el, la adăpost de asprimea vântului, tăbărâse Mehmet-
Beg. Neîndoielnic că turcii nu se lăsaseră doar în paza lui
Alah şi că puseseră străji pe culme. Era înţelept că Radu nu
ieşise în privelişte cu oastea. Crângul acela, cu toate că nu
avea desime şi nu putea să-i ascundă cu totul, îi ajuta, de
bine de rău, să nu se dezvăluie prea de timpuriu. Curând,
prin tulbureala zorilor, zăriră şi străjile, momâi vinete,
nemişcate, în burnusurile lor căptuşite cu piei de oaie.
Adierea le aduse în nări aţe de fum, poate că bucătarii lui
Mehmet puseseră demult pilaful la fiert: oştenilor semilunii
nu le place să înceapă o zi de trudă cu pântecele gol. De
multe ceasuri muntenii nu îmbucaseră nimic, unii mai
aveau câte ceva prin straiţe, dar nimănuia nu-i ardea de
mâncare. Începură în schimb să simtă frigul: umed, tăios.
Sudoarea cumplitei osteneli se prefăcea într-o platoşă de
gheaţă; poate că era şi tremurul acela lăuntric, de încordare
şi nelinişte, care le răcea sângele.
Clipele se scurgeau grabnice, fără folos. Boierii şi
căpitanii de oaste, strânşi ciotcă în jurul lui Radu, printre
copăceii firavi şi morţi, cu bărbile acoperite de promoroacă,
se holbau clipind ca huhurezii. Ştiau bine că nu e un harţ
oarecare, că dincolo de deal stă puterea straşnică a
ismailitenilor şi că nu pot izbi aşa, la întâmplare. Pe de altă
parte, irosirea vremii era în paguba lor, făcea să se
micşoreze norocul unei izbânzi fulgerătoare. Aceste două
temeiuri, bătându-se cap în cap, le stârneau o frământare şi
un chin buimac. Spre deosebire de dânşii, Radu de la
Afumaţi era cum se poate mai liniştit. Fierbinţeala şi mânia
din ajun îi pieriseră. Faţa lui era nemişcată, fără urmă de
încruntare sau zbucium, pleoapele coborâte pe jumătate îi
tăinuiau privirile. Dar se simţea că liniştea lui nu e liniştea
nepăsării. Hotărât, omul acesta, în ceasurile de mare
însemnătate ale vieţii lui, afla în sine o putere neobişnuită a
minţii şi a sufletului; firesc, tăria aceasta încrezătoare trecu
şi asupra celorlalţi. Numai Udrea nu se domolise de tot, îşi
muşca zăbala ca un armăsar mare şi nărăvit. Radu îşi înălţă
ochii către el, zâmbindu-i prietenos:
— Domnia ta, vornice, cum spui să facem?
Udrea nu se aşteptase. Negreşit, era un viteaz, dar nu
avea deprinderea unor adânci chibzuinţe de luptă. Ştia să se
năpustească şi să nu dea îndărăt orice-ar fi fost. Atâta. Ca
să-l scoată din încurcătură, Radu îşi urmă vorbele:
— Socot că ai aceleaşi gânduri ca mine. Ca noi toţi, de
altfel, mai zise, privind în jur cu bunăvoinţă. Tăcu apoi
câteva clipe, era ispitit să se joace cu ei de-a mâţa cu
şoarecii, deoarece, dacă unul dintre ei ar fi fost poftit să
înfățișeze un plan iscusit de bătaie, ar fi dat din colț în colț.
Dar părăsi iute această toană glumeaţă şi întrebă visător:
— Oare câte sângeacuri să aibă Mehmet-Beg acolo?
— Ştie necuratul, bombăni Udrea.
— Adevărat. Dar cum noi nu putem merge să-l întrebăm,
rămâne să bănuim că are grozav de multe, după cum
mărturisesc şi oamenii aceştia, spuse arătând spre cei trei
ciobani care se trăseseră mohorâţi mai la o parte. Dar nici
noi nu suntem puţini. Şi mai avem de partea noastră
neştiinţa beiului, căci oricât de prevăzător ar fi el, nu-i
poate trece prin minte că i-am descoperit bârlogul şi mai
ales că am bătut într-o singură noapte drumul acesta lung şi
anevoios, vârându-ne în coasta lui.
Încuviinţară: aşa era. Postelnicul Neagoe adaose:
— Şi mai avem de partea noastră ceva: râvna tuturor de a
izgoni păgânul şi de a mântui ţara, gândul nestrămutat de a
tămădui, chiar murind, umilinţa şi durerea.
Postelnicul ştia să mlădieze vorbele ca nimeni altul,
dându-le, după împrejurări, ascuţime, dulceaţă sau dogoare.
Iar cele rostite acum erau întocmai simţămintele boierului
Radu. Acesta plecă fruntea, semn că e încredinţat de spusele
lui Neagoe:
— Chiar şi murind, într-adevăr, dacă altfel nu se poate.
Însă bine ar fi să nu purcedem cu gândul morţii, ci să ne
străduim a rămâne teferi. Cui nu-i e dragă lumina soarelui?
Îşi scutură tăciunii pletelor şi redeveni oşteanul, căpetenia
hotărâtă, cu gânduri iuţi şi cuprinzătoare:
— Gata. Să pornim lucrul. Oancea! Cârstiene! Luaţi
călăraşii.
— Pe toţi?
 — Pe toţi. Nu avem ce face cu ei aici, pe mijloc. S-ar
prăvăli şi şi-ar frânge gâtul sărind de pe muchea malului,
doar aţi auzit că dincolo e povârniş repede. Luaţi-i,
împărţiţi-i. Jumătate la stânga, jumătate la dreapta. Măgura
e întinsă, ocoliţi-o repede şi fără larmă. Răzbiţi în laturile
turcilor şi aşteptaţi năvala noastră. Apoi îi împingeţi încet,
dar fără cruţare, strâns, sub tăiş. Vă dau un pătrar de ceas,
nu mai mult, să ajungeţi la locurile voastre. Căpitane Codin!
Scoate un rând de arcaşi, cei mai buni, în faţă, la margine.
Să stea pregătiţi. La semnul meu să iasă şi să străpungă
străjile. Ca fulgerul! Poate că nu vor mai avea timp să dea
de veste. Încolo, păstrăm rânduiala ştiută. Întâi lăncierii.
Vornice Udrea trag nădejde că-ţi vei mâna bine berbecii şi
vei despica uliţa largă pentru valul următor…
Viforosul vornic râse tăcut, cu vie mulţumire. Cârstian şi
Oancea se mistuiseră ca duhurile, la datoria lor; tropotul
surd al călăreţilor ce se urneau spre cele două zări, la
adăpostul pădurii, semăna mai mult cu o înteţire de vânt.
Ceilalţi boieri zoriră de asemenea să-şi rânduiască cetele, să
le pregătească de luptă.
Dragu porni către oamenii lui. N-avu nevoie să-i
muştruluiască prea mult, aşteptau neguroşi, suman lângă
suman, unii cercetându-şi săbiile, arme vechi, de toată
mâna, însă bine date pe tocilă. Gherasim, dintre cai, căuta
să-i îmbărbăteze cu pilde din scriptură potrivite clipei, dar
la ivirea stăpânului îşi curmă predica stânjenit. Liniştit
dinspre partea luptătorilor săi, căpitanul Sturzu nu-şi putu
stăpâni pornirea de a se întoarce iarăşi lângă Radu; bărbatul
acesta de veche stirpe domnească revărsa asupră-i un
farmec puternic, iar cugetul lui avea ceva tainic, pe care
Dragu îl pândea cu mirare.
Radu şezuse pe o buturugă, întinzându-şi şi dezmorţindu-
și mădularele. Întinse mâna după o ploscă şi îş clăti gura
coclită pesemne de neodihnă şi nemâncare. Aburul vinului
pluti puţin împrejur, ca la împărtăşanie. Se uită la Dragu; cu
toate că îl văzuse de mai înainte păru că atunci îl cunoaşte
şi se bucură cu toţi dinţii:
— Eşti aici, Sturzule?
— Dar unde, măria ta?
— Eşti nerăbdător să te încaieri? Dincolo sunt cei ce ţi-au
pârjolit casa.
— Şi fiinţa, doamne.
— Să nu-ţi înfigi singur în carne şi în suflet ţepuşa de foc.
Suferinţa şi ura curg prin lume ca râurile. În ceasul luptei
pune-le zăvoare.
— Măria ta…
— Ştiu, văpaia unui simţământ îţi dă putere. Dar nu
ajunge. Pentru noi o bătălie nu se sfârşeşte când s-a sfârşit.
Nu că presimt, dar ştiu, înţeleg cu mintea. Nu poate fi
altcum. Puhoiul nu se întoarce lesne de unde a venit. Ca să-l
abaţi, trebuie să fii stâncă. Şi nu izbuteşti să fii altfel decât
prin judecată limpede, trează.
Radu îşi scoase căciula şi un slujitor îi potrivi pe creştet
chivără căptuşită cu mătase. O chivără rotundă, cu gurgui şi
cu ţurţuri de fier care-i apărau ceafa. Mantia şi-o lepădase,
rămânând într-o haină de postav cenuşiu, scurtă şi
răsfrântă, prin deschizătura căreia se vedea licărind cămaşa
de zale. Îşi încinse spada: grea şi fără podoabe, adevărată
unealtă de războinic.
Sosise clipa. Câţiva îşi făcură cruci îndesate, grăbite.
Vornicul Udrea mârâia ca un lup şi era neplăcut la vedere,
cu vinele gâtului umflate şi cu ochii năpădiţi de roşeaţă.
Neagoe, postelnicul, drept şi ţeapăn în armura lui veneţiană,
cu luciri albăstrii, aştepta liniştit, doar ceva mai palid ca de
obicei, lângă ruda sa, Drăgan, boierul cel gras şi păros, cu
ochi de viezure. Radu făcu semn scurt, cu bărbia, către
căpitanul Codin, care-i urmărea mişcările. Un şuierat
pătrunzător şi lanţul de arcaşi păşi ca un singur om printre
copaci, la loc deschis, ochind din picioare mogâldeţele care
împănau culmea. Depărtarea nu era mică, însă Codin
alesese într-adevăr cei mai buni ţintaşi; moslemii de sus se
prăvăliră ca seceraţi. Totuşi un sunet sugrumat de corn, ca
un răget, răzbi până la ei: careva, în spasmele morţii, mai
găsise puterea să-şi împlinească datoria de strajă. Dar de-
acum era totuna. Nemaiaşteptând vreo poruncă, vornicul
Udrea sări în şa cu o sprinteneală de copil şi, urmat în fuga
mare de pedestraşii săi, luptători vechi şi încercaţi, înarmaţi
cu suliţe scurte, dădu buzna înainte. Trâmba lor urlătoare
pieri curând după coama colinei, ca un sac deşertat într-o
bulboană. Numărând parcă bătăile rare şi grele ale unui
orologiu auzit numai de el, Radu ridică braţul după un
răstimp socotit, şi un nou val de oşteni porni în pas iute. Era
o bună chibzuinţă: aceste trupuri de oaste, năvălind unul
după altul, sporeau groaza şi deznădejdea potrivnicului,
care astfel nu putea ghici niciodată câtă putere are cu
adevărat tabăra cealaltă.
Dar cei ce nu intraseră încă în luptă nu puteau vede ce se
întâmplă acolo, jos, şi lucrul aceasta, gândul că peste puţină
vreme se vor repezi orbeşte, fără să cunoască orânduiala
taberei, îi cam neliniştea. Ce soartă vor fi avut cei dinaintea
lor?
Fireşte, în acest fel de a purta bătălia era o câtime de
primejdie, poate chiar un grăunte de nebunie, îşi ziceau în
taină câţiva, totul putea să se schimbe pentru ei într-o
capcană. Dar nu, nu era aici vorba de vreo îndrăzneală
nebunească, treaba fusese bine cântărită, Dragu era
încredinţat de asta după vorbele schimbate cu Radu, iar,
oricum, dacă acesta din urmă mai păstra vreo îndoială, apoi
nu lăsa să se vadă nimica. Asculta, cu capul înălţat, huietul
şi clocotul care începuse să răzbată până la ei. Porniră să se
ridice, de după gorgan, şi câteva pale de fum negru.
— Oare ce arde acolo?! întrebă mirat un boier.
— Iadul! răspunse Radu cu voie bună. Şi se înfipse bine în
scări. E rândul nostru. Înainte!
Abia ajungând în buza râpei, căci o adevărată râpă era
povârnişul acela, Dragu înţelese câtă dreptate a avut
voevodul spunând că aici nu este nevoie de călăreţi. Roibul
său voinic se opintea din răsputeri, lăsându-se mult pe
picioarele dindărăt, şi fu nevoie de toată încordarea
animalului şi de toată dibăcia călăreţului, pentru a nu se
prăvăli ca pietrele. În schimb, gloata oştenilor, deprinsă
dintotdeauna cu clisa şi drumul rău, n-avea prea mult de
pătimit. Coborau îmbulzindu-se, zăbun lângă zăbun, gâfâind
şi strigând, făcând să lucească aspru tăişurile înălţate parcă
să nu se întineze. Îngrijat să nu cadă, Dragu Sturzu nu putea
să îmbrăţişeze larg cu privirea câmpul de bătaie. Doar o
scurtă ochire izbuti să arunce şi ceea ce văzu îl umplu de
cutremur. Cu adevărat priveliştea gheenei, un încaier şi o
vânzoleală drăcească pe toată câmpia, până în zare, vedenia
unei alte lumi înfăţişată o clipă ochiului, ca judecata de
apoi. Dar nu avu timp să cugete şi să se teamă, căci
iarmarocul acela negru îl înghiţi şi pe el.
Tabăra oştilor otomane părea uriaşă. În iureşul lor,
muntenii răzbiseră mult în adâncime, nu fusese greu să-şi
taie drum printre osmanlâii încă buimaci. Dar şi înapoia lor
bătălia era aprigă, nu putuseră să răpună tot ce era viu, nici
nu năzuiseră asta, întâiul val lăsase şi celor următoare tainul
lor. Dezmeticindu-se, turcii se apărau cu îndârjire, cu
deznădejde, în pâlcuri sau răzleți. Dar nici valahii, în
vârtejul acesta, nu puteau păstra rânduiala cetelor, erau
siliţi să lupte în risipă şi după nevoie, curăţind locul palmă
cu palmă, ca de viespi. Corturile, greoaiele care cu merinde,
vitele scăpate de la ţăruş şi alergând înnebunite de colo-colo
făceau lupta şi mai anevoioasă, mai încâlcită. Câteva corturi
şi care ardeau cu vâlvătăi: lăncierii lui Udrea, împrăştiind
vetrele abia aţâţate de bieţii ciorbagii, aruncaseră peste tot
cioate aprinse. Dragu văzu cum se năruie trosnind
acoperământul unui cort mare, iar pânza mistuită de flăcări
începu să salte şi să se zbuciume, fiindcă acolo, dedesubt,
erau fiinţe omeneşti.
Întâiul zăgaz spre care îl mână puhoiul fu pentru Dragu
un mănunchi des de ieniceri care astupa cu îndărătnicie o
strâmtoare a taberei. Dădu pinteni, năpustindu-se, cu
Gherasim alături, umbră nedezlipită. Şi alţii le urmară pilda,
încercând să străpungă şi să spârcuie roata aceea de cosaşi
turbaţi. Calul lui Dragu sângeră din prima clipă, dar nobilul
animal de luptă se ţinea bine pe picioare; un hanger sfârtecă
cizma căpitanului, însă fără să-i vatăme pulpa. De sus, din
şa, Dragu se apăra mai bine, dar nu putea să folosească
toate meşteşugurile cunoscute ale luptei cu spada, nevoit
fiind să izbească doar într-un singur fel, drept şi repezit, ca
un casap. Şuieratul fierului şi trosnetul oaselor sfărâmate nu
le auzea, dar le simţea cu toată făptura, de la braţ la creştet,
şi i se părea că cineva îl plesneşte cu un bici de foc.
 Gherasim, la stânga lui, răsucind cumplita-i măciucă,
lucra în acelaşi chip, şi cu tot atâta spor. Caii lor tremurând,
acoperiţi de spume, sforăiau ridicându-se pe copitele
dinapoi, lunecând în lutul dezgheţat.
Tăria pâlcului de ieniceri fu spartă însă curând, Dragu şi
ai săi putură să răsufle mai slobod. În juru-le se ridicau
vaiere şi gemete şi mugete mânioase, perechi de potrivnici
încleştaţi bezmetic, ca într-o răfuială numai a lor, se
rostogoleau, se spintecau cu jungherele, asemeni corbilor
când înfig clonţul, ori se sugrumau unul pe altul, horcăind şi
blestemând. Trupuri nenumărate de valahi şi mahomedani,
doborâte în somnul fără capăt, zăceau semănate pe câmp.
Zvâcnind, târându-se pe brânci, cei schilăviţi încercau să se
tragă mai la adăpost, nădăjduind într-un ajutor care nu
venea de nicăierea, iar câţiva turci tineri, care lepădaseră
armele, aşteptau în genunchi, împietriţi, fie lovitura de
baltag, fie minunea milei şi a cruţării.
Vălmăşagul cel mare se depărtase. Acolo furia şi
îndârjirea muntenilor băteau ca talazurile într-un ţărm tare,
fără prea mult câştig. Le ieşiseră în cale şirurile cele mai
oţelite ale armiei lui Mehmet-Beg, oameni încărunţiţi în
războaie, care cu toată buimăceala ştiuseră să facă zid şi să
se împotriviească dârz, cu socotinţă; acolo erau comandanţi
destoinici, care nu-şi pierduseră cumpătul o clipă,
strunindu-şi luptătorii şi înjghebând cea mai bună apărare
cu putinţă. Iar neîndoielnic, acolo se afla şi Mehmet-Beg, în
mijlocul gealaţilor săi credincioşi. Gândul acesta scormoni
ca un fier roşu inima lui Dragu Sturzu. Flăcările care-i
băteau în gene i se năzări deodată că sunt cele ce-i
mistuiseră cuibul părintesc, şi auzi cum se prăbuşesc vuind
grinzile vechi, ca nişte trunchiuri de mărgean fierbinte;
poate că se prăbuşeau în lăuntrul său cele din urmă stăvili
de înţelepciune şi dragoste de viaţă.
Aruncându-se iar în grămada urlătoare, ar fi vrut să aibă
puterea unui bour, să pătrundă până la cel pe care-l căuta.
Poate că nu era singurul care râvnea asta, dar fapta era greu
de împlinit. Prin meterezul de scuturi prin mărăcinişul de
fier, nu trecuse încă nimeni. Lovind cu sălbatică îndârjire,
Dragu aproape că nu se mai ferea de şpăngile şi tăişurile ce-
l împresurau şi numai norocul orb îl ajută să scape cu viaţă
în acel răstimp. Rotindu-se spre dreapta, mânat de avântul
braţului, zări însă deodată faţa scăldată în sânge a lui
Gherasim. Bunul slujitor fusese lovit doar de lemnul unei
suliţi, care-i cam zdrenţuise nasul; totuşi vederea acelui chip
drag sluţit şi boit cu sânge, avu darul să-l înfioare pe
căpitanul Sturzu, scoţându-l într-o clipită din starea
nefirească în care se afla. Fusese ca şi cum i-ar fi cânta o
cobe în faţă, vârând în el nu spaima, ci gândul că nu-i decât
o fiinţă pieritoare şi începu să lupte mai socotit, priveghind
mişcările potrivnicilor, ca şi ale soţilor săi. Undeva, nu prea
departe, străduiau alături boierul Neagoe şi boierul Drăgan,
iar tânărul Sturz băgă de seamă cu uimire că acesta din
urmă, deşi împovărat de osânză, se vădea ager şi năbădăios
în bătaie. „Poate că-l înaripează ca şi pe alţii frica de
moarte, gândi, dar, oricum, iată că nu e bine să judeci omul
după înfăţişare.”
Şiragul moslemilor unduia, dădea înapoi, dar nu se ivise
nicăieri vreo spărtură. Când se prăvălea un trup altul îi lua
îndată locul. Dragu simţi că bidiviul său şovăie şi se clatină
istovit de răni, şi sări din şa ca fulgerul, pentru ca greutatea
animalului să nu-l prindă dedesubt. Chiar în clipa aceea,
foarte aproape, un alt călăreţ se prăvălea de-a binelea,
falnicu-i armăsar avea ţeasta crăpată. Omul izbuti să-şi
scoată la timp picioarele din scări şi sări la pământ cu
iuţeală, dar chiar atunci, pe când se afla încă ghemuit din
săritură, o namilă de ienicer ridică posomorât lama
încovoiată să-l izbească. Dragu recunoscu plin de mirare şi
groază chivără rotundă a călăreţului în primejdie şi fără să
mai chibzuiască ce ar putea veni asupră-i din cealaltă parte,
se abătu asupra ienicerului, lovind cu toată puterea. Braţul
ucigaş scăpă hangerul. Radu ţâşni în picioare teafăr; îi
aruncă tânărului căpitan doar o privire scurtă, nu erau acolo
vremea şi locul mulţumirilor. Cei câţiva oşteni puşi anume
de căpitanul Codin să vegheze viaţa voevodului, şi peste
care întâmplarea picase ca un trăsnet, îşi veniră în fire,
luându-l pe Radu în mijlocul lor; i se dădu alt cal şi curând,
furat de vârtejul bătăliei, Dragu îl pierdu din ochi. O undă
de bucurie neînţeleasă îi încălzea inima. Ceea ce făcuse ar fi
făcut fără şovăire pentru oricare dintre tovarăşii lui, căci în
neagra cumpănă este o singură îndatorire, pentru toţi. Dar
sunt simţăminte al căror tâlc se dezvăluie mult mai târziu,
prin întortocherile ursitei. Poate că fire nevăzute îl legaseră
de la început pe Dragu de tăcutul voevod, iar acum aceste
legături se întăreau nu prin recunoştinţă şi mărinimie, ci
prin deschiderea unor porţi, îndeobşte ferecate de asprimile
vieţii, care lasă două suflete bărbăteşti să se vadă şi să se
înfrăţească în lumina aceloraşi gânduri.
Zidul ienicerilor, fără să se frângă, se mlădia, se trăgea
înapoi pas cu pas, sub încrâncenarea valahă. De la o vreme
pricepură cu toţii că mişcarea aceasta nu se săvârşeşte
oricum, că are un ţel, o îndreptăţire, şi că întreaga armie
musulmană, asemenea unei ape după zbuciumul dintâi, îşi
dibuie matca cea bună.
Iată cum stăteau lucrurile. Îndeplinind tocmai porunca lui
Radu, cele două căpetenii, Oancea şi Cârstian, învăluiseră
cu călăraşii lor laturile taberei lui Mehmet şi porniseră lupta
odată cu ceilalţi. Mai mult decât atât, şirurile lor repezi se
uniseră, alcătuind un fel de potcoavă, pentru ca strânsoarea
să fie mai deplină, mai nemiloasă. Dar poate că tocmai asta
n-ar fi trebuit s-o facă cei doi. Împletiseră un năvod, însă
peştele prins era prea mare; se zbătea cu tărie, încercând să
scape, şi până la urmă încercarea izbuti. Mehmet şi ceilalţi
comandanţi, în mijlocul acelui tumult, cumpăniseră repede
şi bine. Rândurile de ieniceri care ţineau piept asaltului din
faţă erau oamenii de jertfă. Primiseră fără murmur, cu acea
supunere liniştită în faţa sorţii a neamurilor din Orient,
porunca fioroasă care-i osândea. La adăpostul lor, restul
oştirii, alcătuită mai ales din spahii, trupuri de călărime
uşoară care erau fala şi dragostea inimii beiului, aveau să
încerce o ieşire. Părându-i-se că spre stânga drumul de fugă
va fi mai slobod şi mai lesnicios, Mehmet îşi îndreptă
iureşul către aripa ţinută de călăreţii lui Oancea. Izbitura fu
grozavă. Şirurile muntenilor se subţiaseră prea mult acolo,
şi oricât ar fi fost de aprinşi văzând că prada le scapă, oricât
s-ar fi împotrivit de vitejeşte, fură măturaţi ca de-o furtună.
Cavaleria lui Mehmet-Beg răzbi dincolo, gonind nebuneşte
pe drumul izbăvirii.
Numărul ienicerilor rămaşi pe câmpul de luptă scădea
mereu sub coasa morţii; dădeau înapoi, se adunaseră într-un
ghem fremătător, părând o sălbăticiune uriaşă încolţită şi
sfâşiată de câini, muşcând ea însăşi şi sfârtecând cu ultimele
puteri. Oştenii lui Radu nu se avântară după fugari. Erau ei
înşişi istoviţi de luptă şi apoi înţelegeau prea bine că
Mehmet-Beg nu se va întoarce la atac. Turcul nu era un
nevolnic şi un fricos, dimpotrivă, însă aşa cum se afla, cu
oastea înjumătăţită şi buimăcită de înfrângere, n-avea de
ales. Nu şi-ar fi măcinat el în zadar ultimii luptători;
singurul lucru cuminte era să caute să ajungă cât mai
grabnic la vizuina lui.
Truditul şi nemângâiatul Oancea se înfăţişă voevodului
Călărimea lui suferise pierderi grele, el însuşi avea câteva
răni oblojite de mântuială.
 — Doamne, glăsui el stins şi cu faţa albită ca de ger, n-am
fost vrednic. M-au prăvălit şi au trecut peste mine ca vântul.
— Cine poate să oprească vântul? Ai fost vrednic pe cât
poate fi de vrednic un oştean. Să nu cerem de la soartă mai
mult decât poate ea să ne dea într-o zi anume. Ştii, Oanceo,
că nemulţumitului i se ia darul înapoi. Şi Dumnezeu ne-a
dăruit astăzi o biruinţă hotărâtoare. Dumnezeu şi bărbăţia
voastră, adaose, cu o înclinare mai mult bănuită a
grumazului şi a gândului, către boierii din preajmă.
Ochii măriei sale poposiră ca din întâmplare pe faţa lui
Dragu Sturzu. Ochi vii, peste care umbra ceasului greu
lunecase fără să-i stingă. Nici acum Radu nu pomeni nimic
despre ceea ce se petrecuse; poate un altul l-ar fi îmbrăţişat,
cu sunătoare mulţumiri şi făgăduieli, dar el făcu mai mult
decât atât, încreţiturile din juru ochilor i se adunară într-un
zâmbet bun, părintesc aproape:
— Dă-mi sabia ta, Sturzule.
Tulburat, neînţelegând, Dragu se descinse, ceea ce, odată
cu el, făcu şi voevodul. Primind arma căpitanului, Radu de
la Afumaţi i-o întinse pe-a sa; armă de luptă, fără aurituri şi
nestemate, totuşi lucrată vădit cu mare meşteşug:
— Sabia învaţă de la stăpân. Şi stăpânul de la sabie
Schimbul acesta îmi va fi de folos.
Dragu încremenise cu spada voevodului pe braţe, ca un
odor. Izbuti să îngâne:
— Maria ta… am s-o păstrez cinstit… cu credinţă...
Era, într-adevăr, chipul căpitanului Sturzu atât de cinstit
şi atât de tânăr şi înfiorat, încât nimeni dintre boierii şi
căpeteniile din jur nu puteau să-l pizmuiască în acele clipe
pentru marea bunăvoinţă ce i se arăta, sau, oricum, nu
lăsau să se întrevadă asta, căci feţele tuturor dobândiră o
lumină bucuroasă.
Dar îndată zâmbetele se topiră. Radu îşi scoase coiful
scrijelat şi ciocnit. Câţiva oşteni aduceau trupul fără viaţă al
vornicului Udrea. Trup de uriaş, cu capul gol, cu fuioarele
cărunte însufleţite de adiere. Îl scoseseră de sub un morman
de leşuri, de-acolo de unde pătrunsese, aproape singur, în
mijlocul bulzului vrăjmaş, ca un bondar între albine;
împlântându-i acele otrăvite, ele îl răpuseseră, acoperindu-l
cu ceara morţii. Vornicul Udrea slujise mai multor capete
încoronate şi poate că, trecând de la unul la altul, nu-şi
chinuise prea mult cugetul. Dar fusese un viteaz, trăind şi
luptând cu patimă, una dintre săbiile cele mai tari ale
Valahiei, și asemenea oameni se zămislesc rar. La temelia
acestei izbânzi se zidise şi fiinţa lui. Alături de altele, fără
număr, fără nume, risipite şi impietrite pe câmpul mohorât,
deasupra căruia începuseră să dea târcoale corbii.
…Peste cinci zile, Radu de la Afumaţi dimpreună cu ai săi
se afla în cetatea de scaun a Bucureştilor, rău aşezată, în
calea vânturilor şi foarte aproape de cuibarul unde cloceau
paşalele de la Nicopole şi Vidin. Însă Radu anume voise să
meargă aici şi nu să se tragă la Târgoviştea cea bine
adăpostită şi de care îl legau depărtate aduceri-aminte ale
copilăriei, el nu căta adăpost, ci loc de veghe neînduplecată,
iar de aici putea să vadă şi să lovească iute. Grosul oştirii nu
se desfăcuse încă, era aici, cu căpeteniile ei cu tot. Adăsta în
tihnă, rostuită cu merinde şi straie bune, însă gata la orice
semn. Lui Radu îi cântaseră vlădicii în stihare scumpe, după
rânduială şi cu mare însufleţire, miruindu-l, din mila Celui
Sfânt voevod al Ungro-Vlahiei. Se făcură şi ospeţe, dar
numa atât cât cereau datina şi cuviinţa, căci vodă, fără să
dispreţuiască aceste plăceri, nu era pornit acum pe
zaiafeturi, avea alte griji. O domnie nouă, cu feluritele-i
năzuinţe nu-şi poate aşeza noile întocmiri cât ai bate din
palme. Însă erau unele grabnice de făcut, şi Radu nu voia ca
vremea, atât de scurtă şi schimbătoare, să treacă în zadar pe
lângă dânsul. Statornici sfatul ţării, încredinţând parte din
dregătorii unor oameni noi, iar pe alţii întărindu-i în cele
avute. Ticlui hrisoave de danie – căci aceasta era o pioasă
îndatorire a tuturor voevozilor – către mai multe mănăstiri,
între care şi cea de la Argeş, ctitorită de răposatul Neagoe.
Asemenea grijă plină de dărnicie dovedi el şi faţă de unii
oșteni care luptaseră cu osebită înfocare. Nu erau acestea
răsplăţile menite să lecuiască dintr-odată nevoile, durerile şi
necazurile atâtor umiliţi ai pământului. Însă cel puţin omul
care se ridicase din vâltoare în fruntea ţării făcuse să
licărească în inimile tuturor nădejdea că nesaţul şi cruzimea
asupritorilor de peste Dunăre se vor domoli, lăsându-le viaţa
mai slobodă de spaime. Să adeverească această nădejde era
străduinţa cea mare a domnitorului. Faptă anevoioasă când
simţi aţintiţi asupră-ţi, de pretutindeni, ochi de lup.
Radu de la Afumaţi ţinea sfaturi dese cu boierii, mai ales
despre alcătuirea oştilor, despre rânduielile cele mai bune
de apărare; îi asculta răbdător şi tot atât de răbdător le
tălmăcea gândurile sale, dar ştia, fără asprime a cuvintelor,
ci doar prin puterea lăuntrică, să-i facă a se supune voinţei
sale. Era o supunere desăvârşită? Cine-ar fi putut să spună…
Dragu Sturzu, proaspăt logofăt al domniei, de faţă la toate
divanurile, vorbind el însuşi puţin, căci sfiala şi
nedeprinderea îl apăsau încă, ci mai mult încordându-şi
auzul, căuta să se dumirească. Ştia, înţelegea unele lucruri,
dar numai pe jumătate. Într-o seară, poftindu-l pe Dragu la
cină, fiindcă între ei se înfiripa un început de prieteşug,
visternicul Oancea, care încă mai purta braţul stâng atârnat
de gât cu o faşă, pecete grea a bătăliei de la Gubavi, îi spuse
logofătului în timp ce clătina îngândurat cupa cu raze de
chilimbar:
— Sunt de o vârstă cu măria sa, pot zice că am copilărit
împreună, oricum, i-am fost mult în preajmă şi mi-e drag
pentru toate ale sale. Cum şi domniei tale ştiu şi simt că îţi
este, fiindcă altfel nu m-aş îndemna la mărturisiri. Puţini
ştiu să-şi apropie oamenii aşa cum ştie s-o facă măria sa.
Dar sunt hotare nevăzute peste care nu poţi să treci nici
într-o clipă, nici într-un an. Vadurile le-au astupat ura şi
dihonia veche, nepotolita foame de avuţie şi putere, trufia,
răzbunarea, sângele care strigă sălbatec până la a şaptea
spiţă înapoi, iar cine încearcă să cureţe aceste vaduri poate
să moară otrăvit de miasme. Oare cei ce au întemeiat un
neam boieresc sau altul n-au avut rădăcinile împlântate în
acelaşi pământ şi n-au râvnit aidoma slava şi bucuria lui?
Dar cine se mai gândeşte la asta! Sunt unii care fac şi desfac
domniile după voia lor ascunsă, iar la ţară cugetă abia pe
urmă. Ei nu lasă vrajba să se stingă niciodată. Vezi, eu am
învăţat de la măria sa Radu să pun mai presus binele de
obşte. Dar nu pot să alung cu totul din inima mea bănuiala
şi neprietenia ce le am faţă de unii, căci poate le-am supt
odată cu laptele de la sânul maicii mele. Şi atunci te întreb:
Am eu oare drept să osândesc pe unii fiindcă nutresc
aceleaşi simţăminte rele? Nu ştiu.
Visternicul Oancea oftă. Sorbi din vinul dulce
strâmbându-se ca şi cum ar fi băut cucută şi urmă după
câteva clipe de tăcere:
— Vodă ştie toate acestea, e mâhnit şi nemulţumit, dar nu
poate să facă prea mult. Au sărit toţi, din toate ocinile, să
reteze gheara turcului, dar o nimica e de ajuns ca să se
strice cheagul.
— Sunt între noi destui care nu s-ar lepăda nici sub
secure de credinţa lor faţă de Radu.
— Sunt, fireşte. Dar ceilalţi? Vulpoiul de Neagoe a fost
ridicat, iată, mare spătar. S-a săvârşit lucru înţelept,
deoarece are priceperea lui, netăgăduită, iar pe de altă parte
măria sa a dorit să-şi arate respectul şi preţuirea faţă de cei
pe care-i ştim. Şi mai la urmă? Neagoe va rămâne pururea
omul Craioveştilor şi nu al măriei sale Radu. Iar marele ban
nici nu s-a învrednicit încă să-şi arate caftanul la curtea
domnească. Poate că mârâie în jilţul lui. Poate că gândeşte.
La ce? Nu aş vrea să fiu proroc mincinos, dar eu parcă
ghicesc: gândeşte că două săbii nu încap într-o singură
teacă.
Destăinuirile acestea ale visternicului îl făcură pe Dragu
să se frământe toată noaptea, fără somn. I se limpezeau
multe, dar mai cu seamă îi înviase în minte clocotul unor
întâmplări nu prea depărtate, în care fusese el însuşi târât.
Smulgea ca dintr-un hău neguros crâmpeie de vorbe ale
unchiului său mort, Iliaş Fagure, şi le punea cap la cap,
vorbe cu miez de mânie amară, scrâşnete de răfuială şi
patimă, ca o pecingine a sufletului şi ca un blestem
înfiorător.
De aceea, când se vesti în cele din urmă sosirea banului
Pârvu, toată făptura lui era plină de îndoială şi luare-
aminte. Pârvu Craiovescu se înfăţişă la domnie seara.
Făcliile parcă ardeau cu mai multă strălucire în cinstea lui şi
se vădeau peste tot pregătiri ca pentru un oaspete de vază.
Radu de la Afumaţi îl întâmpină cu braţele întinse şi banul
răspunse greoi acestei îmbrăţişări, însă uşoara lui zăbavă
trecu nebăgată în seamă, datorită felului său, ştiut ca
încetinit şi ursesc. Chipul voevodului păstra o mare şi
binevoitoare seninătate, al banului Pârvu vădea semeţie,
însă nu duşmănoasă, ci liniştită, cu toate acestea plutea în
jur o stânjeneală şi la ospăţ vorbele se înjghebară cu greu,
mesenii se mărgineau să laude bucatele, ca şi cum numai
întru aceasta ar fi fost laolaltă. Logofătul Dragu Sturzu se
nimerise să şadă lângă postelnicul Drăgan, acel boier cu
osânză multă pe trup şi cu ochi mititei, care-l minunase cu
agerimea lui războinică. Postelnicul mânca din belşug, cu
lăcomie. În răstimpuri ridica privirea din talger şi se holba
cât putea peste masă, la spătarul Neagoe, mişcându-şi de zor
fălcile care încă rumegau şi încreţind fruntea ca un carâmb
vechi. Că se uita la spătar, părând că pândeşte a-i spune
ceva, nimic mai firesc: erau neamuri, ţineau două surori,
fiice ale vornicului Calotă, şi între neamuri sunt fel de fel de
taine mărunte. Dar semnele postelnicului, care se voiau
ferite, aduceau mai mult a scălâmbăieli, sărind în ochii
tuturora, şi erau atât de stăruitoare, încât Neagoe, supărat şi
stingherit, oftă cu adâncă uşurare când marele ban începu
să vorbească şi toţi întoarseră capetele spre el. Ca şi ceilalţi,
Pârvu Craiovescu nu grăise până atunci decât despre lucruri
fără însemnătate, însă toţi, cu mic cu mare, aşteptau de la el
anume cuvinte, şi nu mai putea să întârzie rostirea lor.
— Maria ta, zise lăsându-se pe rezemătoarea jilţului, mă
simt întinerit şi bucuros când iau parte la un ospăţ al
biruinţei. Asemenea prilejuri nu sunt multe, Atotputernicul
împarte cu înţeleaptă cumpătare ceasurile bune, ca să nu
uităm nemernicia noastră. Se cade să-i aducem mărire şi
slavă în vecii vecilor.
Erau vorbe cuvioase, întrucâtva neobişnuite la dânsul, dar
pesemne că voia prin ele să micşoreze vrednicia
pământească a unora, sau cine ştie, poate că se simţise cu
adevărat smerit înaintea bunătăţii dumnezeieşti. Dar îndată
ridică ochii lui de hultan către Radu, şi urmă cu alt glas,
nesilit, fără umbre, dar şi fără acea dogoare care mişcă
inimile:
— Călcâiele lui Mehmet-Beg au fumegat de-atâta goană şi
iarăşi mă bucur închipuindu-mi această privelişte. Are să-i
fie învăţătură grea. Poate începuse să creadă, în trufia lui,
că oastea valahă nu mai este ce-a fost. A văzut că se înşală.
Dar ca să i se arate asta a fost nevoie de braţul unui viteaz şi
de judecata unui mare cârmuitor de oşti. Îngăduiţi, boieri
dumneavoastră, să închin această cupă întru sănătatea şi
viaţa lungă a celui ce ne-a dus la izbândă, măria sa Radu
vodă!
Încă mai răsunau strigătele şi urările celor de faţă când
Radu ridică la rândul său pocalul bătut cu safire:
— Laudele domniei tale, cinstite mare ban, mă tulbură şi
mă copleşesc. Căci aşa cum bine ai spus adineauri, fără
ajutorul proniei nu ieşeam învingători. Eu unul am străduit
cât am putut, dar nu aş fi izbutit să trec singur prin sabie
oastea pâgânului. Lângă mine au stat toţi bărbaţii vrednici
ai acestui pământ. Iar aceasta s-a împlinit, înainte de toate,
prin silinţa banului Pârvu Craiovescu. Domnia ta ai
îndepărtat şi ai făcut să se uite vechile şi mai noile zâzanii.
Prin graiul meu, ţara îţi aduce mulţămită.
Din nou, într-un amestec de glasuri, mesenii îşi arătară
simţămintele. Apoi, rând pe rând, înălţară paharele,
aducând fiecare prinosul său ceasului fericit şi cinstitelor
feţe alăturate. Unii vorbeau cu neprefăcută căldură. Alţii
numai înţelegând că în asemenea împrejurare e musai s-o
facă. Iar nu puţini erau aceia care dădeau gurii ghes spre a
dovedi cât meşteşug şi câtă mlădiere au ei în cuvinte.
Banul Pârvu, cu o sprânceană ridicată, părea că ascultă
plin de luare-aminte, însă era cufundat în nemulţumirea lui.
Nu-i plăcuse răspunsul lui Radu. Mai întâi că el îl lăudase pe
voevod ca de la om la om, măgulindu-i însuşirile alese, iar
acesta îi răspunsese „în numele ţării”, nearătând defel ce
gândeşte el însuşi. Apoi, făcuse ce făcuse şi pomenise cu
subţirime despre legământul luat de banul Olteniei în ceasul
de cumpănă, legământ pe care trebuia să şi-l ţină până la
capăt, spre binele de obşte. Zâmbind cu prietene, iată că
vodă arătase colţi mari. Când răutatea turcilor ajunsese de
nesuferit, iar primejdia înrobirii depline era la un pas, Pârvu
Craiovescu ştiuse să aleagă din două rele pe cel mai mic.
Jertfise tronul lui Teodosie fără şovăială, pricepând că altfel
nu-l putea câştiga pe urmaşul Drăculeştilor, care nu era un
biet mercenar, şi că n-ar fi putut ridica toată puterea ţării
asupra vrăjmaşului. Se împliniseră întocmai socotelile lui.
Dar de-acum, ce va fi? Îi purta lui Radu acel respect pe care
îl poartă de obicei un bărbat puternic altui bărbat puternic;
poate în alte vremuri şi împrejurări i-ar fi fost chiar drag.
Însă banul Pârvu, simţindu-se el însuşi un mare stăpânitor
prin neamul, rangul şi avuţiile sale, nu putea să se împace
cu gândul că va trebui să dea seamă, de fiecare faptă, altuia
şi mai mare, în baştina sa. Simţea, ştia că pe omul acesta
dârz nu va fi în stare să-l ţină în frâu şi vedea ziua de mâine
în culori mohorâte. Întâlni ochiul sănătos al spătarului
Neagoe aţintit ca din întâmplare asupra sa, şi îşi zise că
măcar în coroana voevodului va sta totdeauna un spin al
său.
Pe faţa lui Radu se citeau semnele unui început de
oboseală. Poate că îl istovise vorbăria cea multă. Poate că îl
munceau doar gândurile lui. Fiindcă înţelegea prea bine ce
se petrece acum în mintea banului Pârvu şi îşi zicea la
rându-i, frământat şi neliniştit, că nu va fi lesne să
strunească vrerea acestui om. Dar se scutură deodată,
înviorându-se. Grijile de mâine erau cele de mâine. Acum
trebuia să-i desluşească fără întârziere marelui ban de ce
întocmiri este nevoie pentru a putea stăvili în orice clipă
urgia moslemilor. Vorbi mult, pătrunzător şi limpede. Pârvu
Craiovescu îl asculta clătinând fruntea-i mare, bolovănoasă.
Era tocmai ceea ce nu voia dânsul: ca domnitorul să aibă
necontenit sub mâna sa o oaste puternică şi credincioasă.
Fireşte, nu putea să mărturisească una ca asta. Dar nici nu
se grăbi să încuviinţeze planurile lui Radu. Hotărî să
ocolească un răspuns limpede şi să-i domolească
însufleţirea:
 — Măria ta, umilinţa aceasta ştiu că nu se va şterge
curând din inima beiului. Dar tocmai de aceea nu va
îndrăzni să înfrunte alta şi mai mare. Va să veghem, bun
înţeles. Dar este nevoie oare să schimbăm țara într-o tabără
de război, să stăm neîncetat cu paloşul în mâini? Oamenii
iubesc pacea şi au nevoie de dânsa pentru a-şi vedea de
truda lor.
— Pacea… oftă domnitorul întristat deodată. Cu toţii
iubim pacea. Pesemne că aşa ne este dat, să iubim ceea ce
nu putem avea. Căci adevăr vă zic: lupul se întoarce
totdeauna unde a mâncat oaia, şi vai de păstorul care se
culcă liniştit după ce a fugărit fiara.
 Curţile de la Slatina, unde Despina-Miliţa îşi aflase
adăpost împreună cu cei trei copii şi o mână de slujitori,
aveau, sub cerul de iarnă, o înfăţişare aspră şi părăginită,
semănând mai mult a loc de surghiun. Ceea ce şi erau, la
drept vorbind. Un sălaş al durerii şi singurătăţii. În juru-i se
vădeau grijă ocrotitoare şi respect, nu avusese de îndurat
lipsuri sau răutăţi de niciun fel, drumurile ei erau slobode,
nu i se hotărâse vreo oprelişte umilitoare, însă din ziua când
ultimele ei nădejdi se spulberaseră, se simţea ca
înmormântată de vie. Cele câteva slugi credincioase care-i
rămăseseră în preajmă străduiau să-i împlinească toate
voile, puţine altminteri, şi să-i arate desăvârşita lor
dragoste. Banul Pârvu îi mai dăduse câţiva oameni, care să-i
fie de pază şi ajutor, însă ea ştia bine că nu atât mărinimia îl
îndemnase să facă asta, cât trebuinţa de a avea mereu în
preajma doamnei ochii şi urechile lui. „La ce bun mă mai
spionează? gândea uneori cu amărăciune văduva lui
Neagoe. Se teme oare de faptele mele? Neputinţa mea e atât
de neagră, că nu mai poate să deştepte decât mila şi nu mai
e nimeni în lume care să mă sprijine.”
Peretele odăii ei era acoperit cu icoane şi candele, ca un
altar, înaintea căruia îşi petrecea nenumărate ceasuri,
îngenuncheată pe perna de catifea. Îi era dragă cu deosebire
o icoană veche, ferecată în argint şi înceţoşată de ani, din
care chipul Fecioarei o privea încă viu, îngândurat şi blajin.
Către dânsa îşi înălţa rugăciunile fierbinţi. Nu căuta să-şi
facă păcatele mai uşor de iertat, dar se spovedea într-un
lung murmur celei care suferise ea însăşi, dincolo de
închipuire, pentru fiul ei, cerşindu-i îndurare şi înţelegere.
Căci, desluşea Despina, nu din mândrie deşartă şi din poftă
de mărire se zbătuse ea atâta pentru sceptru lui Teodosie, ci
din fireasca dorinţă a oricărei mame de a dobândi pentru
odrasla ei locul cuvenit, sub soare. Lui Teodosie scaunul
Valahiei îi fusese rânduit atât prin naştere şi prin voinţa
părintelui răposat, cât şi prin înzestrările lui, neavând un
suflet de tiran, ci, dimpotrivă, arătând bunătate şi
cumpătare. Iar înţelepciunea şi tăria de cârmuitor ar fi ştiut
el să le capete, cu vremea.
Însă plângerile ei, mărturisirile ei înfocate nu-i aduceau
unda aşteptată de liniştire şi îmbărbătare, şi atunci se
înfricoşa, căindu-se cu geamăt că a năzuit să se mintă pe
sine şi să înşele dumnezeiasca putere căreia nimic nu i se
poate ascunde. Inima i se făcea ca de iască şi se cufunda şi
mai adânc în muţenie.
Alteori năvala gândurilor şi o rămăşiţă din vechea ei
încordare o călăuzeau către ţesături întortocheate,
nebuneşti; punea la cale planuri care de care mai
amănunţite, căuta şi născocea înfrigurată mijloace tainice
prin care să întoarcă ursita şi toate potrivniciile. Toate se
închipuiau lesne, însă la fel de uşor se destrămau în lumina
înţelegerii adevărate.
Singura mângâiere i-o dădea însuşi fiul ei. Blândeţea şi
supunerea lui Teodosie, vorbele lui pline de o ciudată,
visătoare înţelepciune, nu erau lucru nou pentru dânsa. Însă
de când scurta lui domnie luase sfârşit – şi împrejurările
arătau că pentru totdeauna – cu vlăstarul lui Neagoe părea
că se săvârşeşte o fericită schimbare. Norul întristării
timpurii de pe chipul lui se subţiase, i se adunau în obraji
culorile vieţii şi nu o dată i se auzea râsul tineresc, încă
sfios, dar fără grijă. Un început de răzvrătire se năştea
atunci în fiinţa doamnei, mândria ei era umilită de această
nepăsare. Oare pentru ce suferise ş se luptase ea atâta,
pentru ce înfruntase vitregiile soartei? Însă nemulţumirea
era înăbuşită grabnic de un străvechi şi triumfător
simţământ: mama se bucura de bucuria puiandrului şi
starea lui de înflorire trupească şi lăuntrică îi turna balsam
peste rănile ce zvâcneau. Potolită întrucâtva, îşi îndrepta
gândul către fetele ei, Stana şi Ruxandra, mustrându-se iar
şi iar că prea puţină iubire le hărăzise acestor făpturi, carne
din carnea ei, şi prea puţin se frământase pentru viitorul lor.
Răsărea voioasă ca o lună plină în iatacul lor, copleșindu-le
cu dezmierdări, făcându-le mici daruri şi tăinuind cu ele
atât de gingaş, încât pentru cele două copile era o adevărată
sărbătoare.
Astfel se scurgeau clipele din clepsidra timpului.
Freamătul furtunilor ce bântuiseră ţara rămăsese îndepărtat,
dar nu străin, căci Despina-Miliţa cunoştea tot ce se
întâmplă. Soseau adesea ştafete de la bănie, cercetându-i
nevoile şi dorinţele, dându-i seamă despre feluritele ei
bunuri, câte-i mai rămăseseră, aducându-i veşti sau poveţe
ticluite prietenos şi cu dibăcie, dar care ascundeau răceala
unor voinţe neînduplecate. Se întreba uneori, căutând să
pătrundă cât mai bine înţelesul cuvintelor, ce anume mai
plănuiesc boierii. Până atunci nu se temuse pentru viaţa ei
şi a copiilor, dar ştia că ziua aceea ar putea să vină odată şi
odată. Mai ştia că n-are să poată rămâne veşnic aici, la
Slatina, dar şovăia încotro să se îndrepte. Pe meleagurile
părinteşti avea încă rude apropiate, dar acele meleaguri se
aflau şi ele în umbra semilunii şi în calea tuturor stihiilor.
Se gândise mai întâi să treacă munţii, să se aşeze la
Geoagiu, în comitatul Inidoarei, unde Neagoe avea moşie
dăruită de coroana Ungariei, sau la Sibiu, sau în alt loc
apărat, unde ar fi găsit, dacă nu altceva, măcar ocrotire şi
respect. Nădejdea firavă a unei schimbări o împiedicase să
ia vreo hotărâre, dar acum nădejdea se irosise şi ea tot nu se
simţea în stare să hotărască. Avea deprinderea să nu aştepte
sfaturi şi să chibzuiască singură, prea o lovise nenorocul şi
simţea din plin lipsa unui sfătuitor încercat. Din când în
când se abăteau pe la dânsa oaspeţi dintre cei ce păstrau
neştearsă amintirea lui Neagoe, şi ea îi primea cu un zâmbet
mâhnit pe faţă, dar aceştia, în afară de simţămintele lor
cinstite, nu puteau să-i aducă vreo alinare, astfel că păstra
pentru sine şi zbuciumul şi nedumerirea.
Dar iată că într-o zi, cu totul pe neaşteptate, frământarea
aceasta luă sfârşit. Căruntul şi întunecatul Milan intră în
sala unde ea broda ca să-şi mai amăgească pustiul
ceasurilor, dinaintea unui foc sărăcăcios care nu izbutea s-o
încălzească, şi o vesti cu glasul lui domol de totdeauna:
— Mărită doamnă, este un neguţător care vrea să-ţi
vorbească.
— Ce fel de neguţător?! se miră Despina. Oare nu înţelege
nimeni că plăcutele griji de odinioară nu mai sunt pentru
mine? Du-te şi spune-i că nu-mi trebuie nimica. Sau mai
bine nu, oftă ea răzgândindu-se, spune-i Costandinei să vină
cu copilele, poate îşi vor alege dânsele ceva.
— Stăpână, neguţătorul numai cu măria ta vrea să
vorbească.
Ceva în glasul slujitorului o făcu să tresară. Îi scrută faţa
împietrită:
— Milan… spune-mi… îl cunoşti? Cine e şi ce vrea de la
mine?
— Îl cunosc, mărită doamnă. Nu este ceea ce vrea să pară.
Ochii mei l-au văzut de puţine ori, însă nu l-au uitat. Se
numeşte Sidi-Oglan.
Sprâncenele Despinei se adunară ca o fâşie de catifea
neagră şi umerii îi tresăltară uşor. Şi-l amintea bine pe acest
Sidi-Oglan. Îl zărise nu o dată în preajma beiului şi numele i
se rostea cu o ciudată stinghereală. Nu părea să aibă o
slujbă anumită pe lângă Mehmet-Beg, venea şi pierea fără
zarvă, nu se umfla în pene ca alţii de teapa lui, însă cei din
apropiere simţeau că Mehmet are o preţuire deosebită
pentru el. Ce căuta omul acesta aici? De ce venise, şi încă pe
ascuns, acum, când puterea turceasă, bătută şi hărţuită, se
trăsese toată peste Dunăre? Nu izbutea să înţeleagă. Trebuia
oare să se teamă?
Ca şi cum i-ar fi ghicit gândurile, Milan spuse:
— I-am ajutat să-şi scuture veşmintele de omăt şi l-am
pipăit. Nu are arme asupră-i, iar slujitorii de la chervane nu
sunt atât de mulţi ca să nu-i putem tăia, dacă va fi nevoie.
Lămurea asta ca şi cum ar fi fost vorba să taie copaci
pentru foc, însă Despina nici nu clipi, cunoştea firea acestui
bătrân oştean, care, din nestrămutata lui credinţă, ar fi fost
în stare să ucidă fără milă, pe oricine. Îl zori:
— Pofteşte-l aici, Milan!
— Da, slăvită stăpână. Dar îngăduie să rămân lângă uşă.
Poate vei vrea să mă chemi grabnic.
— Bine, fie cum vrei. Dar adu-l aici.
Sidi-Oglan păşi pragul înclinându-se adânc şi rămase
încremenit în aşteptare. Dreaptă şi nemişcată în jilţul ei,
Despina doamna îl cântări cu privirea. Grăi apoi, fără
asprime, dar şi fără tremur:
— Ce te aduce la mine, Sidi-Oglan?
— Este o mare şi neaşteptată bucurie, mărită doamnă, că
n-ai uitat chipul şi numele unui mărunt slujitor. Însă rog pe
măria ta, dacă e cu putinţă, să nu mai rostească acest nume.
Aici sunt Bratu, neguţătorul.
— Neguţător de ce? De lacrimi? De zăbranice?
Pe faţa omului se întipări o amărăciune. Îşi duse mâna la
inimă:
— Sunt vorbe nedrepte, nemeritate…
— Uită-le, dacă-i aşa. De ce umbli sub această înfăţişare
nu mă priveşte şi n-am să te întreb. Însă vreau să aflu fără
ocol cu ce gânduri ai venit la mine.
— Prielnice şi cinstite, măria ta. Întru totul prieteneşti.
Ştiu că atâtea necazuri te-au făcut bănuitoare. Firesc lucru
să crezi că toţi te-au părăsit în restrişte şi îţi sunt duşmani.
Eu am venit să-ţi risipesc această închipuire…
Despina făcu un semn de nerăbdare:
— Ţi-am spus că vreau să aflu tot, fără ocolişuri. Fără
vorbe alinătoare şi fără linguşiri: n-am trebuinţă de ele. Dac-
am avut vreodată o fărâmă de strălucire, întemeiată sau nu,
ea s-a stins.
 — Greşeşti, slăvită doamnă, iartă-mă că o spun. Este o
măreţie a gândului, a firii, care nu se poate pierde în nicio
împrejurare. Ea îţi va rămâne neumbrilă, ca şi frumuseţea
făpturii.
Era o vorbă îndrăzneaţă, dar pornirea de mânie i se topi
sub văpaia plăcută ce ţâşnise împotriva voinţei, dintr-un
ungher uitat al inimii ei de femeie. Şi apoi felul cum
glăsuise Sidi-Oglan înlătura orice urmă de necuviinţă.
Oaspetele – vorbea limba valahă fără cusur – arăta o
nobleţe înnăscută, nu învăţată, ştia s-o dezvăluie pe
nesimţite, şi acest nimb ciudat izvora din toată fiinţa lui de
bărbat înalt, chipeş şi încă tânăr, pe care straiele de rând nu
izbuteau să-l urâţească. Despina rămase tăcută, cu obrajii
îmbujoraţi, dar cu buzele strânse. Sidi-Oglan urmă:
— Aleselor însuşiri şi strădaniilor măriei tale li s-ar fi
cuvenit altă roadă. Deplâng aceste împotriviri oarbe ale
vremii. Dar oare nu se mai poate îndrepta nimic? Iată
întrebarea.
— Mi-am pus-o de-o mie de ori, Sidi-Oglan. Acum e de
prisos.
— Nu este. Fiul lui Neagoe a fost nevoit să lepede
hlamida. Şi alţii, înaintea lui, au făcut la fel, dar apoi şi-au
redobândit-o prin înţelepciune, răbdare şi cu ajutorul unor
voitori de bine. Nu e acesta un imbold? Nu, se grăbi el
văzând o mişcare de neîncredere a doamnei, nu am venit să
fac făgăduieli; mărturisesc fără înconjur că acestea sunt
lucruri încă depărtate, care cer chibzuială şi timp. Cutez să-
ţi vorbesc drept, ca şi unui bărbat, căci îţi cunosc tăria;
lucrul cel mai însemnat acum pentru Teodosie este să-şi
păstreze capul: fără coroană, dar să şi-l păstreze. Şi tărâmul
valah, răscolit de patimi şi de războaie, nu e un dulce
adăpost. Înţelegi că viaţa lui e necontenit în primejdie, că e
de ajuns o aţâţare, o părere, pentru ca nenorocirea să vină
asupră-i?
Faţa Despinei arăta răvăşită de adevărul răspicat al
acestor vorbe; ascunse sub mânecile largi ale hainei, mâinile
îi tremurau ca nişte frunze. Abia putu să îngâne:
— Nu ştiu… poate…
Dar musafirul urmă necruţător:
— Nu „poate”, ci negreşit. Nu este nevoie să aduc pilde.
Vărsarea de sânge se face iute şi atâţia voevozi sau
vlăstarele lor au pierit de jungher ori de secure.
— Teodosie nu a făcut rău nimănui!
— Aceasta nu e o piedică. Braţul ucigaş nu cugetă prea
mult. Fiul măriei tale trebuie scos îndată din această
capcană.
Despina înţelegea acum desăvârşit care e rostul venirii lui
Sidi-Oglan, dar gândurile încă nu i se limpeziseră de tot,
căută să câştige timp:
— Nu ştiu, poate ar fi fost bine să ne tragem peste
munţi…
— O, nu mă îndoiesc că în cetăţile Transilvaniei vei fi
primită cu mare cinste. Sunt acolo cavaleri vestiţi prin
curtenia şi cutezanţa lor. Ei scot spada numaidecât ca să
apere onoarea unei femei, dar spada aceasta nu e destul de
tare ca să înalţe iarăşi tronul unui pribeag. Glasul lui era
acum mai apăsat: Mărită doamnă, eu am venit să-l iau pe
Teodosie cu mine, la Stambul.
— Nu vă dau copilul!
Strigătul acesta, care nesocotea şi frângea orice judecată,
era izbucnirea unei biete vietăţi încolţite şi Sidi-Oglan simţi
un fior de înduioşare, o neobişnuită oboseală lăuntrică, dar
îşi regăsi cumpătul în aceeaşi clipă:
— Copilul?! Dar a ţinut în mâini sceptrul unei ţări. Şi
credeam că domnia ta însăţi îl priveşti ca pe un bărbat, cu
soartă şi îndatoriri de cârmuitor. Văd că m-am înşelat. Sunt
simţăminte înaintea cărora nu mai ai nimic de spus şi de
făcut. Atâta voiam să ştii: că nu am venit să-l iau cu de-a
sila.
Tăcu, privind-o ca de departe, însă în fapt cu multă luare-
aminte. Sufletul Despinei trecuse repede de răspântia
slăbiciunii. Ochii larg deschişi, cu uitătura nemişcată, arătau
că gândeşte cu mare înfrigurare.
— Eşti omul lui Mehmet-Beg şi ştii bine că stăpânul tău
însuşi jinduieşte demult tronul Valahiei. Nu şi-a cruţat
galbenii şi ostenelile ca să capete firman. A jăcuit ţara, a
stârnit neorânduială şi frământare ca să clatine scaunu lui
Teodosie, prefăcându-se toată vremea că-i este prieten,
sprijinitor. Câtă încredere mai pot avea eu? N-ar însemna
oare să dau mielul în paza lupului?
— Trebuie să lămurim un lucru, măria ta. Eu nu sunt
omul lui Mehmet-Beg, cu toate că mă aflu adesea în
preajmă-i, şi am un singur stăpân: luminăţia sa Soliman-
sultan, slăvit să-i fie numele în veac. Numai porunca şi
bunăvoinţa padişahului m-au mânat încoace. Despre
firmanul acela îţi chezăşuiesc eu, cu mâna pe inimă, că
beiul nu-l va vedea niciodată, oricât de mare i-ar fi dorinţa.
Sunt la mijloc fapte pe care nu e bine să le tălmăcim noi
acuma. Dacă te învoieşti, Teodosie se va afla sub cea mai
înaltă oblăduire, bucurându-se de belşug şi de cinste, ca un
prinţ de sânge ce este. N-am trebuinţă de născociri
frumoase: mulţi bărbaţi de neam mare, din felurite părţi ale
lumii, pe care greşelile lor sau nenorocul i-au lipsit de rang
şi de avere, au căutat şi au găsit adăpost la Ţarigrad, căci
puterea şi mărinimia sultanului sunt nemărginite. Iar mai
târziu, când împrejurările vor îngădui-o…
— Tot ce spui pare adevărat şi ademenitor, îi curmă
vorba Despina-Miliţa. Dar am trecut prin multe suferinţe şi
dezamăgiri, nu mai pot privi lumea cu ochii de odinioară.
Soliman e mărinimos. Şi înţelept, nu mă îndoiesc, căci ştie
să împace milostenia cu nevoile şi planurile sale. Astăzi îi
arată bunăvoinţă lui Teodosie. Dar mâine? Dacă va socoti că
a devenit stânjenitor va pregeta oare să-l jertfească? Atâţia
au sfârşit sugrumaţi cu funia de mătase şi aruncaţi în valuri,
ca nişte câini.
Sidi-Oglan înclină fruntea, poate ca să nu i se vadă
zâmbetul trist:
— Nu pot zice că nu s-au petrecut şi astfel de lucruri. Dar
erau la mijloc pricini întunecate şi, fără să mă fac
judecătorul nimănui, am temeiul să cred că oamenii aceia
erau vinovaţi: îşi călcaseră cuvântul, uneltiseră sau
râvniseră la ceea ce nu li se cădea. Fiul măriei tale e mai
presus de aceste urâciuni.
Despina se ridică din jilţ. Îşi netezi obrazul cu palmele
prelungi şi subţiri, şi rămase cu ele împreunate, dreaptă, în
lumina ferestrei. Înălţă ochii spre bagdadie, apoi îi coborî
încet de tot, ca şi cum ar fi urmărit căderea unei petale.
— Dă-mi un răgaz cât de mic, Sidi-Oglan. Cât mai poţi
zăbovi?
— Mâine în zori va trebui să pornesc.
— Bine. Vei cunoaşte la timp ce am hotărât. Primeşte,
până atunci, să rămâi sub acoperişul meu. Nu este un sarai
dar vei afla bună găzduire! Oamenii tăi, de asemenea, Sidi-
Oglan… neguţătorule.
Turcul făcu o temenea şi ieşi în tăcere. Din prag, prinse cu
coada ochiului privirea Despinei şi pricepu că vorbele sale
aruncaseră sămânţă bună.
În adevăr, hotărârea doamnei era luată. Şi dacă merse cu
atâta grabă în iatacul cu icoane, îngenunchind la locul ei
obişnuit, era doar pentru a desluşi Maicii Preacurate de ce
anume ajunsese la această încheiere. Fireşte, nu scăpaseră
minţii ei dibacele străduinţe ale lui Sidi-Oglan de a-i înfăţişa
într-un chip cât mai fioros primejdiile ce-l pândeau aici pe
Teodosie. Şi nici viclenia cu care-i întărâtase năzuinţele
vechi. Ştia cât se poate de bine că nu de dragul ei şi al fiului
ei bătuse atâta drum solul otoman, ci pentru ca Înalta
Poartă să aibă în veghea ei un voevod tânăr, pe care să-l
poată ridica la nevoie în locul altuia supărător şi nedorit.
Dar toate acestea trebuie să le închidă cu grijă în inima ei,
să-şi înăbuşe sila şi teama, să se prefacă liniştită şi
recunoscătoare. Căci numai voinţa lui Soliman putea să-i
redea feciorului cununa părintească, asta era limpede. Iar
odată săvârşit acest lucru, ea îi va sta necontenit alături,
povăţuindu-l în duhul dreptăţii, evlaviei şi înţelepciunii.
Oftă. Privind istovită zidul cu icoane şi pâlpâirea feştilelor
i se năzăriră deodată zidurile gingaş scobite ale mănăstirii
de la Argeş, pe care zugrăveala nu fusese încă sfârşită,
fiindcă lui Neagoe nu-i ajunseseră nici aurul, nici zilele.
Doamne, multe erau de sfârşit, iar pe altele nici nu le
începuse încă… Se ridică amorţită şi porni să-l caute pe
neştiutorul Teodosie.
A doua zi, îmbrăţişându-l la plecare, căută prin lumina
săracă a dimineţii să-i vadă cât mai bine chipul, să şi-l
întipărească adânc în inimă, pentru toată vremea cât va fi
departe. Poate că era de vină ceaţa, dar i se păru că pe acel
chip a înflorit iarăşi blânda, tremurătoarea tristeţe de
altădată, cu toate că în ajun băiatul primise vestea cu
supunere şi înţelegere neprefăcută. O clipă o năpădiră
presimţirile, spaima şi fu cât pe-aci să întoarcă totul, să nu-l
mai lase să plece. Se stăpâni cu greutate, înfingându-şi
unghiile în carne. Îi ridică în jurul gâtului gulerul miţos al
cojocului, căci Teodosie îmbrăcase straie de rând, la fel cu
ceilalţi, şi îl sărută pe frunte cu buzele înghețate.
Se întoarse spre Sidi-Oglan, înfiorată de un gând:
— Pe drumul acesta mişună oamenii băniei. Dacă-l vor
cunoaşte, ce se va întâmpla?
— Nu-l vor cunoaşte, răspunse turcul cu liniştită
convingere.
— Nu fi încredinţat. Poate că la ceasul acesta banul Pârvu
a şi aflat totul; iscoadele lui sunt neadormite.
— Oare jupân Pârvu Craiovescu a pus măriei tale vreo
oprelişte?! păru că se miră paşnicul neguţător.
— Adevărat că nu. Însă această plecare ar putea să-l
nemulţumească au să-l îngrijoreze.
Sidi-Oglan şovăi câteva clipe, apoi şopti surâzător:
— Să nu se frământe măria ta. Banul Pârvu a aflat despre
această plecare nu astăzi, ci mai demult. Totul se face cu
ştirea lui.
Despina rămase ameţită de această noutate. Aşadar,
Craioveştii încuviinţau şi dădeau o mână de ajutor. Dar nu
se lepădaseră ei de Teodosie, sprijinindu-l pe urmaşul
Drăculeştilor? Însemna oare că au planurile lor ascunse? Că
purtarea lor de-atunci era doar o făţărnicie cerută de nevoi?
Dar nu mai avea timp să cugete la asta. Neguţătorul
dăduse porunci de plecare. Umbra uriaşă a lui Milan se
alătură ca o pavăză de tânărul zgribulit. Era o mare
mângâiere pentru dânsa să ştie că acest slujitor viteaz şi
devotat până la jertfă îl va însoţi pretutindeni. Carele se
urniră în pocnet de harapnice, împresurate de călăreţi.
Încet, încet se micşorară în negură şi pieriră cu totul:
tropotul copitelor şi scârţâitul de butuci se stinseră şi ele.
Cu ochii uscaţi şi goi, Despina urma să privească drumul
pustiu, îmbrăţişată strâns de cele două copile. Nu vedea faţa
de înger, scăldată în lacrimi, a Ruxandrei, nu auzea vorbele
drăgăstoase ale Stanei, gândul ei striga mereu şi mereu
aceeaşi poruncă: „Trebuie să mă înfrânez, trebuie să fiu
tare, să fiu tare până la capăt.”.
 Smocuri de iarbă fragedă, strălucind de roua dimineţii, se
căţărau pe malurile lutoase ale pârâului. Soarele de aprilie
scociora cu o lumină veselă toate ungherele firii, dar ploaia
îndelungă şi îmbelşugată contenise abia cu un ceas, două
mai înainte; drumeagul strâmt, şerpuitor, era amarnic
desfundat, semănând el însuşi cu un pârâu de tină. Oameni
şi cai păşeau anevoie, scârbiţi, istoviţi, pătrunşi de
umezeală. Umblaseră toată noaptea, alungaţi ca de vântul
ciumei, dar nu puteau încă să se oprească, nu le era
îngăduit, ţinta lor se afla departe sau poate nicăierea.
Urcuşul era încă lin, dar pentru nişte oameni ajunşi la
capătul puterilor părea o adevărată Golgotă; în depărtare
năluceau munţii albaştri, dar nimeni nu lua seama la
privelişte şi nici nu se bucura de dărnicia soarelui care
zbicea totul, făcând să aburească pământul, sumanele şi
pielea dobitoacelor.
Pâlcurile se subţiaseră mult din pricina îngustimii văii.
— Hm Nu-mi place defel, mormăi Radu de la Afumaţi
către visternicul Oancea, care călărea în dreapta lui. Îşi roti
în toate părţile ochii înroşiţi de oboseală şi înconjuraţi de
cearcăne mari: Nu-mi place defel locul acesta. Suntem ca
nişte furnici înşirate pe făgaşul unei roţi.
Oancea nu răspunse, i-ar fi fost şi greu, falca pe jumătate
zdrobită de un buzdugan îi era înfăşată strâns, omul acesta
abia se tămăduia de o rană, că dobândea alta, să nu rămână
în pagubă. Se mulţumi să ridice din umeri, în semn că „asta
e şi nu avem ce face”. Dragu Sturzu îşi îmboldi calul,
apropiindu-se de voevod să audă ce spune. Bidiviul lui, pe
care şi-l luase în locul celui pierdut în bătălia de la Gubavi,
era un fugar mărunt, cu fruntea berbecată, nu prea arătos,
însă tare şi răbduriu; arăta mai puţin vlăguit decât ceilalţi şi
vodă îi privi aproape cu pizmă.
— Ai avut noroc de cal bun, Sturzule. Oftă: Sărmanele
dobitoace, se clatină pe picioare, abia îşi mai trag sufletul.
Ele poate nădăjduiesc tihnă şi ieslea…
— Nici oamenii nu au o stare mai bună, spuse Dragu.
Voise să adauge că, pe deasupra, ei nu mai au nicio nădejde,
dar îşi înghiţi vorbele. Cu toate acestea, voevodul înţelesese
prea bine ce gândeşte. Îşi lunecă privirea peste
mănunchiurile de oşteni care înotau prin mocirlă. Arătau ca
strigoii. Călcau în neştire, încruntaţi şi fără glas, răniţii se
sprijineau pe cei teferi. Şi cât de puţini rămăseseră…
Un stol rătăcit, din care sfârtecaseră hereţii fără milă. Mai
ales cea din urmă ciocnire, întâmplată chiar pe această vale
a Argeşelului, le rărise rândurile îngrozitor şi nu lipsise mult
ca să-şi găsească toţi mormântul sub malurile abia înverzite.
Se desprinseseră cu greu din încăierare, mergând fără popas
spre miazănoapte ceasuri nesfârşite, izbutind, după
socoteala lor, să pună o depărtare bunicică între ei şi
vrăjmaşi.
Se petrecuseră toate după prevederea lui Radu. Nici nu se
desprimăvărase bine când Mehmet-Beg îşi mâna
sângeacurile peste Dunăre, căci veninul care colcăia în
inima paşalei nu-i mai dăduse răgaz să aştepte. Nu-i
merseseră toate în plin chiar de la început. Cu toate că nu
fusese vreme destulă pentru pregătiri temeinice, iar lipsa de
înţelegere şi nepăsarea unor boieri îngreunase şi mai mult
aceste pregătiri, un trup de oaste valahă, încercat şi
puternic, se afla gata de luptă. La Ştefeni, în smârcurile
Neajlovului, Mehmet-Beg fusese nevoit să dea înapoi, cu
pierderi însemnate. Asemenea la Clejani, pe drumul dintre
Bucureşti şi Giurgiu. Însă morţii lui Mehmet-Beg înviau: din
caice şi de pe podurile plutitoare se revărsau mereu alte
steaguri care umpleau golurile rămase. Oştirea valahă
slăbea însă şi se destrăma. Luptătorii căzuţi nu-i mai
înlocuia nimeni, iar cei încă vii, hărţuiţi fără încetare,
flămânzi, rău înarmaţi, se împotriveau în zadar valului
nimicitor. Pieriseră şi mulţi boieri, căpetenii destoinice,
neînfricate, a căror sabie era o mare îmbărbătare pentru
oştenii de rând. Radu trimisese oameni să ridice oşti de
ajutor din laturile ţării, însă nici oamenii aceia, nici
ajutoarele aşteptate nu mai sosiseră. Blestemul brazdei,
neiertătoarea nevoie de pâine poate că îi ţineau pe plugari
la rosturile lor din toată primăvara; strigoiul foamei, care
ameninţă bordeiele şi pruncii, e mai grozav decât orice
ameninţare. Poate că erau şi alte pricini, cine ştie. În jurul
acelei cete de luptători care se îndârjea să ţină piept vijeliei
parcă se întinsese deodată un pustiu friguros.
Hărţuiala de la Ciocăneşti, lângă Snagov, fusese pentru ei
începutul sfârşitului. Se trăgeau de atunci către munţi
urmaţi pas cu pas de haitele lui Mehmet, stropind cu
sângele lor drumurile pe unde treceau. Când simţeau în
ceafă duhoarea înfierbântată a duşmanului, se întorceau şi
izbeau cu o furie neagră, ca mistreţii cu sfârlele, însă sorţii
izbândei erau totdeauna de partea celor mulţi şi puternici,
cărora abia dacă puteau să le întârzie înaintarea o zi sau
două, aşa încât porneau iarăşi rătăcirea lor, lăsând pe
coclauri alţi morţi fără morminte.
Acum suiau pe valea potopită de soare a Argeşelului, dar
nu vedeau soarele, nici copăceii care-şi scuturau floarea în
lutul lucitor, şi li se părea că orbecăie printr-o văgăună fără
capăt. Radu privi iarăşi, îndelung, viermele omenesc care se
târa pe lângă apa tulbure de ploi. Se întoarse spre Dragu cu
obrazul încreţit de fiorul amintirii:
— Ţii minte, logofete, ziua aceea când mi-ai prăvălit
străjile şi ai dat buzna în cortul meu?
— Cum nu, doamne. Sunt ceasuri cu totul deosebite în
viaţa unui om, care nu se uită vreodată. Iar dacă nu m-ai
iertat nici până acuma pentru necuviinţă, rogu-te fă-o măcar
astăzi.
— Cât mai e timp, vrei să zici? Iertat să fii, râse uşor
voevodul. Mi-ai cerut ocrotire atuncea, şi ai vrut să-ţi legi
firul tinereţii tale de urzeala mea. He-he-he, ia uită-te ce
ocrotire ţi-am dat! arătă el cu mâna mohorâtul convoi. Ba
încă te-am răsplătit pentru vitejie şi credinţă, înălţându-te în
rang şi punându-ţi pe umeri mantie de fum… Ca săracul
care în aiurirea lui împarte galbeni cu amândouă mâinile.
Jilţul tău de logofăt e un bolovan de glod și moșiile tale
sunt câmpuri cu corbi.
— De ce ai venit la mine?
— Măria ta, răspunse Dragu Sturzu cu sfioasă dojană,
crezi oare că eu şi oricare dintre oamenii aceştia care te
urmează şi îşi prăpădesc vieţile zi cu zi o fac în nădejdea
vreunei răsplăţi? Nicio ocară mai mare decât dacă le-ai
spune asta. Ei au înţeles deplin inima şi gândul măriei tale;
dogoarea acestui gând îi mistuie acum şi pe ei şi le dă acea
tărie în faţa morţii pe care o au numai mucenicii. Ei ştiu că
oricât de zadarnică şi nebunească ar părea acum dârzenia
lor, răsunetul ei se va prelungi în vreme, deşteptând mereu
acel simţământ fără de care un neam nu poate să vieţuiască
şi să rămână slobod.
Radu îşi umezi buzele uscate de fierbinţeală, lăsându-şi
bărbia în piept, pe cămaşa de zale acoperită cu pete de
rugină sau poate de sânge. Umerii i se mişcau în pasul săltat
al calului.
— Da, da… Ştiu bine ce ne uneşte, pe mine şi pe voi.
Altfel nimic n-ar fi fost cu putinţă. Dar aş fi vrut ca totul să
nu fie doar o jertfă cu rod târziu. Asemenea fapte îşi au
sfânta lor măreţie. Însă ce înseamnă asta, să clădeşti şi să se
surpe îndată? Să laşi viitorimii doar semne şi gânduri, când
este nevoie de bolţi făcute cu meşteşug! Oamenii adevăraţi
duc totul până la capăt, în amănunt, abia pe urmă se culcă
şi mor. Noi n-am dus nimica la capăt, nu-i îngăduit să
pierim încă.
Pe bărbatul acesta îl călăuzeau în drumul său simţăminte
sublime, dar el dovedea neîntrerupt că, fără a face să
pălească aceste simţăminte, ştie să le pună sub scutul unei
judecăţi pătrunzătoare şi amănunţite. Îi plăcea să vadă pe
unde merge şi să tragă din fiecare faptă foloasele ei. Chiar
în aceste săptămâni de restrişte şi încolţeală, el îşi păstrase
cumpătul mai mult decât toţi, împotrivindu-se oricărei
nesăbuinţe, adulmecând cele mai bune căi de scăpare şi
urmarea era că oamenii aceştia, înfrânţi ce e drept şi sleiţi,
se mai aflau totuşi laolaltă, căutându-şi mântuirea.
Voevodul se întorsese la gândul lui neliniştit dintâi;
cerceta valea care se strâmtase prea mult şi mormăia într-
una. Dragu îndrăzni:
— Măria ta, pe unde puteam să fi mers? E în stânga o
salbă de păduri; drept este că vrăjmaşilor le-ar fi fost cu
neputinţă să se ţină după noi prin desiş, dar nici noi n-am fi
răzbit uşor, vlăguiţi cum suntem, şi poate ne-am fi răzleţit
de tot. În dreapta locurile sunt mai golaşe, dar nu tocmai
netede: iarăşi am fi umblat greu. Acesta e singurul drum.
— Aşa mi-am zis şi eu. Dar uite că acum mă zgândăre o
nelinişte.
Tânărul boier Cârstian căută şi el să-i aline temerile:
— Doamne, mergem fără hodină de ieri, pe când turcii
fără îndoială că au făcut tabără şi au mâncat şi au dormit,
căci copiii lui Alah nu se urnesc până nu şi-au pus
burdihanul la cale şi nu le-a cântat muezinul lor. Aşa că
între noi şi ei sunt multe ceasuri de drum. Apoi, oricum, o
armie atât de mare se mişcă mai greu. Da, niscai călăreţi, un
pâlc, două, s-ar fi putut să ne cadă în spate prin iuţeală şi să
ne pişte. Dar nu este în obiceiul lui Mehmet-Beg să-şi
fărâmiţeze oastea, el atacă doar când ştie că ne va copleşi cu
numărul.
Erau socoteli întemeiate, dar nu reuşiră să alunge norul
de pe fruntea voevodului. Scruta mereu povârnişurile, firul
văii, tăcut şi apăsat. Spătarul Neagoe, care cu toată
slăbiciunea se ţinea în şa drept ca un băţ, părea că
împărtăşeşte şi el neliniştea, întorcea capul pretutindeni
deşi cu fereală, ruşinându-se poate să se arate temător, şi
mirosea văzduhul asemeni vulpoilor bătrâni. Deodată,
undeva, înainte, răsună un ţipăt ascuţit, ţipăt de durere şi
spaimă. Încremeniră cu mâinile pe arme. În clipa
următoare, căpitanul Codin, care deschidea drumul, se văzu
venind îndărăt spre ei, îmboldindu-şi la goană calul costeliv
care împroşca noroiul în toate părţile.
— Măria ta, gâfâi Codin, Mărcuş Strâmbu a zărit o
scăfârlie de turc holbându-se sus pe mal. S-a făcut că nu
vede dar a pus pe furiş săgeata şi a tras. L-a răpus, măria ta,
dar eu cred că n-a fost singur turcul.
Vodă nu mai aşteptă să afle ce anume crede căpitanul
Codin. Se propti în scări, dând un strigăt turbat:
— Sus! Sus, afară de-aici!
Nu era uşor să sui călare coasta lunecoasă şi mult
înclinată, însă răcnetul lui Radu şi simţământul primejdiei
de neînlăturat le dădu aripi şi într-o clipită ajunseră sus,
Dragu Sturzu printre cei dintâi, cu spada ridicată, gata să-şi
vândă pielea scump de tot. Dar spre uimirea lui, căci se
aştepta să dea cu ochii de viermuiala iadului, nu văzu decât
o mână de spahii, șapte sau opt, care încălecară în mare
grabă. Doi dintre dânşii se căzneau să-l aburce în şa pe
tovarăşul lor căruia pesemne săgeata lui Mărcuş Strâmbu
nu-i stinsese viaţa de tot. Când valahii se iviră la creastă,
lepădară însă trupul neputincios, risipindu-se ca
potârnichile. Dragu se repezi în urmărirea celui care-i venea
mai aproape, strigându-i să se dea prins. Omul gonea însă
deznădăjduit, aplecat mult în şa, şi oricât ar fi fost de harnic
calul logofătului, oboseala care-i înţepenise mădularele îl
împiedica să se apropie de fugar. Dar de undeva, ca din
inima pământului, se ivi umbra de centaur mătăhălos a lui
Gherasim tăind calea şalvaragiului. Slujitorul avusese
acelaşi gând de cruţare, căci ieşindu-i în faţă zbieră cât putu
„Stai, mă!” dar spahiul, fie că nu pricepuse, ori că nu voia
să priceapă, se năpusti orbeşte înainte încercând să scape.
Se izbiră şi izbitura fu atât de grozavă, că o clipă oameni şi
cai, se zbătură într-o încâlceală nemaipomenită. Dar îndată
Dragu văzu măciuca lui Gherasim ridicându-se cât o
cumpănă de fântână şi turcul se răsuci sub burta calului,
bufnind de pământ, mai întâi cu grumazul, apoi cu
picioarele.
Niciunul dintre osmanlâi nu izbutise să fugă, îi
ciopârţiseră pe toţi, şi numai doi se mai aflau în viaţă, dacă
nu puneau la socoteală pe cel străpuns de săgeată, care
zăcea în iarbă fără simţire. În jurul celor doi prinşi românii
făcuseră roată. Spahiul cel mai tânăr, aproape un
copilandru, cu faţa albită de spaimă, căzu deodată în
genunchi cu mâinile la piept, căutând înnebunit un licăr de
milă şi îndurare în ochii ghiaurilor. Celălalt, ciolănos, fără
sprâ-cene şi cu obrazul argăsit de ani, care rămăsese drept şi
dispreţuitor, lătră spre el o vorbă aspră. Radu de la Afumaţi
îşi făcuse loc printre ai săi şi auzind mustrarea îi spuse
bătrânului în turceşte:
— Văd că eşti oştean vechi şi nu-ţi place ca unul dintre ai
tăi să se umilească în faţa duşmanului. Prea bine. Dar oare,
venind asupra noastră numai atâţia, aţi nădăjduit că Alah va
face vreo minune şi veţi scăpa nevătămaţi?
Cel întrebat tăcea cu încăpăţânare, însă Radu stărui:
Spune ce a fost în minţile voastre? Aţi vrut să uimiţi lumea
cu vitejia voastră, ori sunteţi numai nişte iscoade?
Turcul îl cunoscuse, fără îndoială, pe domnul Ţării
Româneşti, fiindcă binevoi să descleşteze gura:
— N-am nădăjduit nicio minune. Ştiam că nu vom scăpa
cu uşurinţă. Dar însemnat era să îndeplinim porunca. Ridică
din umeri arătând spre cel rănit: N-am putut s-o facem din
pricina acestui ticălos şi prost, care s-a lăsat văzut de ai
voştri.
 — Aşa… Şi care era porunca?
Turcul tăcu iarăşi. Îl înfrunta pe voevod cu boldurile reci
şi verzui ale ochilor, şi Radu crezu că nu va mai scoate de la
el nicio vorbă. Dar deodată nările slăbănogului se umflară
de răutate şi cruzime, rânji arătându-şi gingiile ştirbe:
— Nu vezi colo arcul şi tolba? Nu le vezi? Cea dintâi
săgeată ar fi trebuit să-ţi străpungă gâtul tău de ghiaur
blestemat şi fără lege! Să-ţi ţintuiască stârvul de pământ
spre bucuria drept-credincioşilor şi să-ţi trimită sufletul în
beznele tartarului…
Radu îl privea mai mult cu scârbă şi uimire decât cu
mânie. Întrebă, stăpânit:
— Cine ţi-a dat această poruncă? Mehmet-Beg?
— Mi-au dat-o cei care vor să cureţe lumea de un câine,
izbucni iarăşi turcul cu glas ascuţit şi o spumă subţire îi
sticli în colţurile gurii.
Vodă rămase adânc îngândurat, dreapta încleştată pe
mânerul paloşului îmbrăcat cu sârmă de aur îi căzu deodată
fără vlagă. Dintre cei de faţă numai Dragu Sturzu şi spătarul
Neagoe înţeleseră vorbele schimbate cu bătrânul spahiu.
Spătarul şopti cu mare tulburare:
— Pune să-l taie, măria ta; e nebun şi ucigaş.
 — Nu! clătină din cap voevodul. Cu toate că nu-mi place
să lovesc oameni neînarmaţi, aş fi făcut-o eu însumi dacă
fapta mea ar fi avut vreo îndreptăţire. Dar omul acesta nu e
decât o unealtă oarbă. Şi apoi ura este ca balaurul din
poveste: îi retezi un cap şi îi cresc altele trei. Străduinţă
zadarnică. Eu demult le aud şuierul limbilor şi simt mirosul
de pucioasă. Dacă va fi cândva cu putinţă voi izbi cum
trebuie şi unde trebuie. Odată şi bine. Se uită la prizonier:
Grosul oştirii voastre unde se află? E aproape? E departe?
Omul nu răspunse nimica şi voevodul înţelese că Mehmet-
Beg nu putea să fie prea aproape: dacă ar fi fost, spahiul n-
ar fi scăpat prilejul s-o spună, spre a se bucura de spaima şi
neliniştea valahilor. Făcu semn alor săi:
— Sloboziţi-i. Lăsaţi-i să plece.
Oştenii nu erau defel dumiriţi. Necunoscând graiul
păgânilor, din ceea ce spusese măria sa la urmă nu
prinseseră tâlcul decât pe jumătate. Oricum, osmanlâii aceia
nu putuseră să le iasă în drum decât cu gânduri mişeleşti, şi
unii dintre ei plănuiseră pentru cei prinşi felurite cazne,
între care jupuirea de vii şi arderea pe jăratec erau cele mai
blânde. Hotărârea domnului nu putea decât să-i
nemulţumească şi nu se sfiiră să mormăie supăraţi, dar
îndepliniră porunca. Spahiii se depărtară iute – pe jos, căci
nu le dăduseră caii – cel tânăr aproape nebun de bucurie,
nevenindu-i să creadă, bătrânul ţeapăn şi mohorât ca o
sperietoare.
Îşi urmară calea, de astă dată pe sus, părăsind drumeagul
de lângă albia pârâului. Nu era lesne să urce şi să coboare
dealuri, să treacă viroage, trudiţi cum erau, dar întâmplarea
din urmă îşi avusese învăţămintele ei. Săgetat de dureri,
visternicul Oancea nu mai putea să-şi mişte fălcile, dar
încerca să grăiască din ochi ceva anume către Dragu Sturzu,
care călărea alături de el. Cu toată silinţa, tânărul logofăt nu
izbuti să înţeleagă semnele acelea ciudate; atâta desluşi, că
Oancea îl îndeamnă să privească chipul marelui spătar
Neagoe. Ceea ce şi făcu, dar fără să vadă ceva deosebit.
Neagoe era galben ca un mort şi parcă îi fugise lumina şi
din ochiul cel teafăr. Lucru firesc, de altminteri. Atâtea
osteneli şi înfrângeri îl secătuiseră şi pe el în cele din urmă,
oricât de tare ar fi fost, iar primejdia prin care trecuse
adineauri măria sa îşi pusese şi ea pecetea ei. Şi pe Dragu
întâmplarea îl răscolise adânc. În război sunt o mie de
vicleşuguri, potrivnicii îşi întind unul altuia capcane, aşa a
fost de când lumea, însă fapta de mai înainte prea semăna
cu un omor la drumul mare. Omul acela cu înfăţişarea unui
derviş şi cu ochi de năpârcă păruse că dă încercării sale
tâlhăreşti un înţeles tainic şi vorbea ca o fiinţă stăpânită de
demoni. Fără îndoială că mintea lui era bolnavă, rătăcită
rău, şi cine ştie ce împrejurări călăuziseră acea nebunie
făcând-o să râvnească moartea voevodului. Poate că Radu
de la Afumaţi ştia mai mult decât voia să arate, ori poate
era numai darul lui de a pătrunde dincolo de faţa ades
înşelătoare a lucrurilor; oricum ar fi fost, purtarea şi
cuvintele lui îi dăduseră de gândit lui Dragu, căuta să lege
între ele judecăţi mai vechi şi mai noi şi să le lumineze
deplin, dar nu putea. Pe măria sa nu îndrăznea încă să-l
sâcâie cu vorba, îl vedea încruntat şi ferecat în sine: nu
ieşea de după acest meterez decât uneori, spre a cerceta
împrejurimile cu ochi de uliu.
Abia la popasul de amiază, când, după ce îmbucaseră din
sărăcăcioasele lor merinde, se lungiră la soare, să-şi mai
tragă sufletul şi să dea răgaz cailor să pască, înnegurarea de
pe faţa lui Radu păru să se mai risipească. Mesteca în dinţi
un fir de iarbă mustoasă, întinzându-şi cu mare plăcere
picioarele amorţite, când Dragu Sturzu se aşeză alături,
înfăţişându-i plosca:
 — Maria ta, slujitorul meu, Gherasim, care e omul cel mai
prevăzător de pe pământ, a păstrat prin nu ştiu ce minune
un strop de Drăgăşani la oblâncul lui, ferindu-l şi de sabia
păgnilor şi de setea lor. Acu’, nu ştiu dacă mai are
limpezimea şi dulceaţa lui, căci vinului nu-i place să-l
bălăbăneşti de colo-colo, dar eu zic că tot e mai bun ca
zeama de iarbă.
Voevodul râse şi bău îndelung, făcând să-i joace mărul
gâtului sub pielea negricioasă. Îşi şterse mustaţa.
— E bun, răcoreşte inima. Doar că a început să fiarbă a
doua oară şi să înţepe la limbă. Acum, primăvara, toate
clocotesc şi înţeapă. Lumina înţeapă ochii, seva clocoteşte în
trunchiuri, iar din pământ suie prin tălpi o fremătare ca de
păsări şi ca de val. Numai că noi suntem surzi şi orbi acuma.
Dumnezeu a plăsmuit toată firea ca să ne bucurăm de ea,
dar oamenii îşi pun câte-un ciubăr în cap, încrâncenându-se
în noaptea şi singurătatea lor. Păcat.
— Păcat, doamne. Dar nu e vina a tuturor. Unii ar vrea să
se bucure de viaţă, iar alţii nu-i lasă. Unele făpturi dospesc
ura în ele ca aluatul, lăsând-o să se reverse peste lume.
— Sturzule, ai văzut şi ai auzit toate azi de dimineaţă.
Spune-mi ce crezi, ce-ai înţeles…
 — Omul acela nu era teafăr la cap, măria ta; avea în el o
aţâţare nemaivăzută. Dar poate că gândul ucigaş nu i-a
venit aşa, dintr-odată, poate că un altul i l-a înfipt în minte;
cu nebunii aşa ceva e lesne.
— Da, da… şopti domnul, din nou înstrăinat şi amar. Dar
starea aceasta nu ţinu decât o clipă, dădu cu palma în lături
ca şi cum ar fi alungat o viespe şi sări sprinten în picioare,
strigând: Căpitane Florea!
Florea se înfăţişă la poruncă, aşteptând; vodă cerceta cu
ochii mica şi jalnica lor tabără. Îşi lăsă o mână pe umărul
căpitanului:
— Floreo, sunt unii răniţi greu şi mă mir cum s-au târât
până aici. A-i sili să ne urmeze în mersul acesta bezmetic
înseamnă a-i osândi la chin şi la moarte. Ia-i şi coboară cu ei
spre Topolog; sunt drumuri şi aşezări ferite, rânduieşte-i
cum se va putea pe la gospodari, să stea până se
tămăduiesc. Văzu şovăiala mâhnită din ochii căpitanului şi
stărui: Trebuie! Nu duce grija mea. Vieţile acestora îmi sunt
scumpe şi ţi le încredinţez. Când se vor înzdrăveni, vor veni
după mine dacă vor vrea.
— Unde, doamne? se auzi un glas sugrumat şi slab.
Veniseră toţi împrejur, şi cei răniţi şi cei teferi,
nedezlipindu-şi privirile de pe faţa voevodului, ca de pe-o
icoană de care se temeau să nu se topească în fumul verzui
al primăverii. Radu arătă spre munţi, stăpânindu-şi tremurul
glasului:
— Un singur loc de scăpare ne-a rămas. Vom trece pe la
Rucăr şi Bran în Ţara Ardealului. Avem acolo prieteni, dar
nu mergem ca să îmbătrânim liniştiţi la vatra lor. Ne vom
întoarce grabnic şi puternici ca trăsnetul.
Ştiau că aşa va fi. Se pornise un foşnet de vânt, şi cu toate
că primăvara era departe de inimile lor, mai târziu aveau
să-şi amintească uimiţi de mireasma pământului înflorit,
simţită atunci întâia dată după un potop de dureri şi
umilinţe.
 Încăperea nu era tocmai ceea ce s-ar fi numit o cancelarie
domnească; nu avea tot dichisul ştiut şi semăna mai degrabă
cu o chilie mare. Dar lumina care străbătea cu zgârcenie
prin ferestrele înguste şi boltite, mai mult nişte firide, dădea
la iveală suluri de hârtie cu peceţi, grămădite pe policioare,
precum şi snopi de pene bine ascuţite, în cupele lor, iar pe
lemnul viermănos al mesei lungi, mănăstireşti, se lăfăiau
pete proaspete de cerneală, dovedind că sudoarea, şi cea din
călimări şi cea de pe frunţile pisarilor, curge aicea din
belşug. Har Domnului, avea într-adevăr mult de lucru în
acele zile logofeţia măriei sale Radu Vodă, rânduită
vremelnic aici. Dragu Sturzu oftă, aşezându-se cu
stânjeneală în jilţul vechi şi greoi, ale cărui crestături şi cuie
de bronz, cu floarea groasă, coclită, împungeau coastele fără
să îmbie deloc la odihnă. De altfel, nici nu tânjea după
odihnă. I-ar fi plăcut acum să se istovească alergând şi
muştruluindu-şi oamenii în tabăra cea mare de la Prejmer,
să-i sune în urechi clinchetul armelor şi nechezatul cailor,
să-şi simtă umerii strânşi de curelele platoşei şi să-şi lase
fruntea zbicită de soarele blând al începutului de vară, însă
măria sa îi încredinţase o slujbă care-şi avea însemnătatea ei
în acele împrejurări hotărâtoare, şi trebuia să şi-o ducă la
capăt. Vechea lui dragoste pentru cărturărie şi slovă nu avea
prea mult a face cu aceste treburi diplomaticeşti. Aici se
întocmeau cărţi felurile, care luau drumuri felurite,
ajungând până la luminăţia sa craiul Ludovic, la riga
Sigismund, al Poloniei, la cardinalul Campegi şi la alţii şi
alţii, căci mulţi erau aceia de care se legau nădejdile
pribegilor fie prin ajutor de oaste sau vărsăminte de bani,
fie doar prin făgăduieli de bunăvoinţă şi prietenie. Nu
trebuia lăsat nimic la voia întâmplării. Unele cărți erau
lungi şi alcătuite cu mare meşteşug: acestea nu aduceau cine
ştie cât folos. Altele mai scurte şi fără vorbe căutate, dădeau
rod mai bun şi porneau fără zgomot şi iute ca vântul spre
ţinta lor. Cunoaşterea graiurilor străine şi priceperea lui de
a da fiecărui cuvânt înţelesul şi tăria trebuitoare făcuseră
din logofătul Sturzu un om nepreţuit pentru voevod,
dregătoria lui nemaiînsemnând în aceste zile înfierbântate
doar o deşertăciune, cum se întâmplă ades, ci trudă fără
răgaz. Dragu îşi împlinea slujba cu toată silinţa, dar fără
deosebită bucurie. Pentru că tocmai clocotul aţâţător din
preajmă, simţământul că undeva, ca pe o mare nicovală se
făuresc tăişurile izbânzii viitoare, nu-i dădeau pace, şi fericit
ar fi schimbat odaia aceea mohorâtă cu bordeiul unui
oştean de rând.
În singurătate, bârlogul cu miros de cerneluri şi mucegai i
se părea şi mai neprietenos. Diecii plecaseră să prânzească,
dar lui nu-i era foame şi bietul Gherasim era nevoit la ceasul
acesta să dea gata fără niciun sprijin bucatele pregătite de
iscusitul jupân Mikael, hangiul de la „Roata de aur”. Oftă
iarăşi, cu năduf, şi se apropie de fereastră. Lumina vioaie
din înalturi se făcea şi ea mai şovăielnică, mai tristă,
poticnindu-se de turlele ascuţite, prelingându-se pe ziduri
cenuşii sau prin ulicioare strâmte ca un fir tulbure. Poate că
celor născuţi şi trăiţi aici, din tată în fiu, toate li se păreau
fireşti şi frumoase. El însă nu putea să se deprindă. E drept,
braşovenii îi primiseră cu multă omenie. Însuşi Ioan
Zapolya, voevodul Ardealului venise aici să-l îmbrăţişeze pe
Radu de la Afumaţi şi să-i ureze bun venit, căci faima
viteazului care se împotrivise vijeliei otomane câştigase,
după cum se vădea, inimile tuturor. Voica, doamna lui
Radu, dimpreună cu fiul său Vlăduţ, şi cu cele două copile,
Anca şi Neacşa, se aflau mai dinainte la adăpost, la Vinţul
de jos, domeniu care împreună cu Vurpărul, fusese dăruit
domnitorului muntean de către Ludovic al doilea, regele
Ungariei, cu grabnică mărinimie. Aşadar, toate se arătau
prielnice. Dar sufletul lui Dragu tânjea după lărgime şi
lumină. Aici pietrele zidurilor erau ca nişte spinări de
broască, înnegrite de fum şi de vreme, porţile caselor aveau
grosimi nebănuite şi zăvoare cât braţul. O cunună verde,
primenitoare, împresura într-adevăr cetatea, uliţele erau
înţesate de meşteşugari şi neguţători, vedeai nobili cu
panaşe mândre şi domniţe cu obrazul alb ca spuma, iar prin
ospătării răsunau îmbietor ţimbale şi flaute. Atâta doar că
lipseau înfloritele, visătoarele grădini ale copilăriei lui şi
întinderea împăcată în care se rătăcesc şi privirea şi glasul,
iar pământul de aici rămânea răcoros, aspru, fără zâmbet.
Se gândi cum va fi arătând la Sturzeni cerul de vară, plutind
albastru peste livezi şi ţarini şi umbra împuţinată a maicii
sale îi răsări în minte ca să se îndepărteze lin şi să se culce
iarăşi sub lespedea timpului.
Fortăreaţa aceasta împlântată în lanţul de cremene al
munţilor părea că străjuieşte marginea unei lumi. Poate că
aşa şi era. Dincolo, dulceaţa colinelor şi câmpiilor se arăta
amăgitoare şi scump plătită, căci era un tărâm al furtunilor
iscate din senin. Deodată, în plină şi bucuroasă muncă,
trosneau şi mugeau vâlvătăile, iar ei trebuiau să se
zbuciume, să asude sânge, să se împotrivească, să piară sau
să îngenuncheze. Furtuna se lovea de meterezele munţilor,
însă cei de-aici îi auzeau urletul şi vegheau bănuitori, cu
îndârjire, de veacuri întregi, fiindcă oricând stavilele se
puteau fărâma. În acest adăpost atât de bine ferecat,
aflaseră şi ei, fugarii, tihnă şi reazim neprecupeţit, iar graiul
românesc, ce-l auzeau pretutindenea, era poate pentru ei
cea mai mare alinare, căci îi făcea să se simtă între fraţi.
Logofătul tresări din gânduri. Auzise afară paşi greoi pe
lespezi şi zornăit de pinteni. Surâse, ghicind cine poate să
fie oaspetele, iar încântarea îi fu deplină când acesta îşi
săltă peste prag făptura mătăhăloasă şi înzorzonată.
Căpitanul de trabanţi Johan Bruder se trăgea dintr-un neam
de umili meşteşugari şi îşi câştigase rangul ostăşesc prin
vitejie şi cu sudoarea frunţii, dar îi plăcea grozav de mult,
după ce lepăda chivără şi platoşa, să îmbrace veşminte
strălucitoare, bogat împodobite, care să-i dea o înfăţişare
cât mai nobilă. Purta cizme cu carâmb înalt, de piele
scumpă, şi nădragi umflaţi la şolduri ca două butoiaşe.
Haina, băţoasă de atâtea broderii aurite, avea de asemenea
la mâneci umflături mari, crestate, iar gâtul îi şedea ţeapăn
în horbota gulerului. Pe cap avea o tichie de catifea creaţă,
cu pană de cocor vopsită verde, iar la gât îi spânzura un
colan greu, cu smaralde cât nucile, biete giuvaeruri de
sticlă, fireşte, fiindcă altminteri nu le-ar fi putut plăti niciun
rege. Cu toate că Johan Bruder era mândru peste măsură de
gătelile lui, acestea atârnau pe dânsul nefiresc, ca un valtrap
de mătase pe un cal de cotigă, stânjenitoare şi caraghioase,
pârâind pe la cusături, însă dacă cineva ar fi cutezat să
spună asta, fie şi numai în glumă, nimeni n-ar mai fi dat o
para pe pielea acelui nesăbuit.
Căpitanul se cumpăni bine pe tălpile-i cât nişte punţi de
corabie şi întinse braţele plin de voioşie către Dragu, de
parcă şi-ar fi regăsit fiul pierdut:
— Scump şi tânăr prieten, iată-te, în sfârşit!
Acest „în sfârşit”, care lăsa să se înţeleagă o despărţire
îndelungată, nu-şi prea avea rostul, fiindcă abia cu o seară
în urmă cinaseră amândoi la „Roata de aur”, dar aşa îi
plăcea să vorbească duiosului oştean. Apoi, ca şi cum
avântul acesta l-ar fi istovit dintr-odată, se lăsă să cadă
dispreţuind scăunelele de scrib, pe masa veche care trosni
îngrijorător sub greutatea lui. Zâmbea cu gura până la
urechi uitându-se la Dragu. Îi era cald pesemne, râuri de
sudoare i se prelingeau de sub tichie pe faţa rotundă şi
roşie, bărbierită la sânge, dar nu se îndura să-şi scoată
minunatul acoperiş. Dragu Sturzu clătină din cap cu
mâhnire:
— Vai, cât belşug de sudoare… Dacă vei aburi tot aşa,
până deseară vei rămâne uscat ca un ogor după şapte ani de
secetă, sărmane prietene.
— Nu, se însufleţi Johan Bruder, asta nu se va întâmpla!
Jupân Mikael are în beciurile lui butoaie cu vin alb şi bere
neagră atât de multe, încât trupul meu nu va cunoaşte
vreodată uscăciunea. Iar domnia ta, prietene cu nume de
pasăre, îmi vei fi martor şi sprijinitor la această străduinţă.
Dragu se apără cu oarecare spaimă, întinzând mâinile: îi
ţinuse de mai multe ori hangul căpitanului la însetatele lui
popasuri prin bolte şi hanuri, dar totdeauna sfârşise doborât
înainte de vreme, căci cine ar fi putut să se potrivească
acestui vajnic băutor, care turna într-însul, cu linişte şi
hărnicie, ca într-un burduf spart… Johan Bruder se întristă:
— Jesus Maria! Doar nu vei fi vrând să zici că te lepezi de
singura bucurie adevărată a vieţii! O, de-aş mai avea eu
odată anii domniei tale, cum m-aş arunca din nou în
vârtejurile cele ademenitoare… Dar anii aceia au zburat şi
nu mai sunt decât un biet bătrân care abia se mai poate
înfrupta. Spune drept: Ţi-e silă de tovărăşia mea? Am văzut
odinioară, într-un castel din Italia cea însorită, un fel de idol
zugrăvit pe perete. Se numea Bachus sau Dionisos şi se zice
că ar fi fost părintele şi oblăduitorul beţivilor. Poate că aşa
arăt şi eu acum: un uncheş nebun, puhav şi desfrânat.
Haide, mărturiseşte că ţi-e silă şi îndepărtează-mă…
Dragu se grăbi să-i alunge temerile. Privea cu plăcere
chipul cinstit, aproape copilăros, al acestui bărbat cu tâmple
încărunţite, dar încă zdravăn. Johan Bruder avea ochi
albaştri-cenuşii, de gânsac, dar înfăţişarea lui era mai
degrabă a unui motan uriaş, şi asta mai ales datorită
crestăturilor de sabie, semânând cu nişte mustăţi albicioase,
vesel întipărite, două pe un obraz şi trei pe altul. Îi desluşi
că nimic nu-i face mai multă bucurie pe lume decât
tovărăşia lui, dar că treburile logofeţiei îi dau tot mai puţin
răgaz. Căpitanul clătină din cap cu înţelegere şi suspină
privind sulurile de hârtie:
— Da, văd şi mă înfior. Mare păcat să-ţi iroseşti tinereţile
în duhul otrăvicios de cerneluri. Dar cu atât mai mult
preţuiesc învăţătura domniei tale, tinere prieten, şi ghicesc
câte foloase îi aduci voevodului valah jertfindu-te astfel.
Puntea de întoarcere pe care cu atâta grabă şi pricepere o
clădeşte măria sa Radu de la Afumaţi cere stâlpi buni, şi
văzuţi şi nevăzuţi. Iar după câte pot să judec eu, mişcarea
astrelor e mai prielnică decât oricând acestor planuri.
— Nu ştiam că domnia sa căpitanul Johan Bruder este şi
un dibaci astrolog, râse Dragu.
— O, răspunse cu modestie sasul, mă gândeam numai la
astrele pământeşti. A fost o vreme când puţin a lipsit ca
visele voevodului valah să nu se destrame. Soliman e un
bun diplomat şi se slujeşte de mijloace atât de simple, că
rămâi înmărmurit. În dorinţa lui de a prinde Ungaria în
cleşte şi a o zdrobi, şi-a făcut doi prieteni puternici: unul
creştin şi unul păgân. Celui păgân – hanul tătărăsc – i-a
fluturat pe sub mustăţi priveliştea unei Polonii lesne de
jefuit, a nesfârşitelor convoaie de robi şi de prăzi bogate,
împăratului ruşilor i-a suflat în ureche că ar fi un bun prilej
să înhaţe pentru totdeauna pământul Litvaniei. El însuşi,
Soliman, s-a apropiat de coasta Dalmată cu o sută de mii de
oşteni şi a poruncit asediul cetăţilor ungureşti de la Dunăre.
În asemenea împrejurări vezi bine că regelui meu nu-i mai
stătea în putinţă şi nu-l mai trăgea inima să dea sprijin
armat unui domn pribeag. El însuşi avea nevoie de ajutor şi
nu-l afla nicăierea.
Dragu Sturzu cunoştea aceste adevăruri amare:
— Da. Nici în ceasul celei mai cumplite primejdii
creştinătatea nu a izbutit să închege acel zid de care să se
sfarme secera semilunii. Şi Riga Sigismund şi slăvitul său
nepot, Ludovic, au ostenit cât au putut. Ştiu cât au umblat
soliile pe la toţi principii, dar au lipsit şi înţelegerea şi buna
voinţă.
— Gott seid dank. Toate acestea au trecut. Deocamdată în
Rodos cavalerii Ioaniţi au început să-i dea de furcă
padişahului, şi acesta e destul de înţelept să nu pornească
lupta în două părţi. Răsuflăm mai în voie cu toţii.
— Iar în curând va suna şi ceasul izbăvirii Valahiei. Mă
bucur că vom lupta alăturea, prietene Johan.
— Eu nu mai puţin. Vezi, nu sunt decât un oştean plătit,
războiul este pentru mine o firească îndeletnicire, dar altul
este imboldul când ştii că te lupţi pentru binele unui frate
sau unui prieten.
Johan era mişcat. Îi tresăltau sprâncenele ca nişte fulgi
roşcovani, iar Dragu Sturzu cugeta cu uimire câtă căldură
poate sălăşlui în fiinţa acestui om cioplit cam din topor.
Căpitanul se hotărî în cele din urmă să-şi scoată tichia cu
pană şi să-şi şteargă fruntea umezită cu o năframă cât un
steag. Oftă privind grinzile afumate:
— Păcat!
— Păcat de ce? Sau de cine?
— Aşa. De noi, de soartă… Mă gândeam la ţara domniei
tale. Am străbătut-o de două ori. Frumoasă ţară. Ca o
grădină. Frumoasă şi fără noroc. Uite, eu nu zic că ajutorul
ce-l primiţi acuma nu este dat din toată inima. Totuşi este la
mijloc şi o socoteală. Sfârşind cu Ioaniţii, sultanul se va
întoarce la gândurile lui dintâi. Şi fără îndoială că va voi să
schimbe Valahia într-un loc bătătorit pe care să aşeze
marele său tun. Înţelegi? Ei bine, majestatea sa vrea să i-o ia
înainte şi să statornicească acolo un domn prieten, dârz şi
hotărât. Voi veţi fi, cum să spun, străjile din afara cetăţii,
care veţi primi întâia izbitură…
— Noi cunoaştem asta, şi nu de ieri, de azi, prietene
Johan. Dar este la noi o vorbă veche: calul de dar nu se
caută la dinţi.
Johan Bruder râse cu lacrimi: nu cunoştea această zicală.
Logofătul urmă:
 — Împotrivindu-ne semilunii, aşa cum se aşteaptă
luminăţia sa craiul, noi ne apărăm înainte de toate
pământul nostru. Şi ce alta crezi că năzuim? Ce crezi că-i
mână pe oamenii aceia care trec munţii încoace, să se aşeze
sub flamura măriei sale Radu? Pot fi la mijloc oricâte
chibzuinţe, noi avem una singură. Mai bine povesteşte-mi ce
mai este în tabără, la Prejmer.
— Rânduiala e desăvârşită şi numărul luptătorilor
sporeşte. Numai Sibiul a dat două mii de oameni. Un convoi
cu încărcătură de arme făurite aici, la Braşov, care luase
drumul Banatului, a fost întors şi trimis la Prejmer…
Vorbiră mult şi cu însufleţire despre pregătirile de luptă,
care acum erau lucrul de căpetenie pentru amândoi. Bătăile
orologiului din turnul învecinat puseră capăt plăcutei lor
singurătăţi: curând avea să înceapă sfatul hotărâtor şi măria
sa Radu nu îngăduia zăbava în asemenea prilejuri.
Sala în care se adunară era la fel de posomorâtă, cu
zidurile tămâiate de timp şi numai sticla ferestrelor, felurit
colorată, alcătuind chipuri şi privelişti ciudate, izbutea să
dea razelor de lumină oarecare vioiciune. Vodă nu se lăsă
aşteptat. Intră însoțit de nobilul Nicolaus de Gerend, un
bărbat ceremonios, cu faţa palidă şi fruntea înaltă, îmbrăcat
în negru din cap până-n picioare. Fără a cheltui vorbe de
prisos, ajunse îndată la miezul lucrurilor:
— Peste o săptămână, prietenul şi sprijinitorul nostru,
voevodul Ioan Zapolya, împreună cu cavalerii săi, va sosi
aici, căci ne va însoţi peste munţi şi se va bate el însuşi,
alături de noi, pentru dreptatea noastră. Rămase o clipă
tăcut, copleşit, căci hotărârea lui Zapolya era plină de
generozitate. Urmă: În clipa aceea, puterea noastră,
socotind trupul de oaste munteană, steagurile de trabanţi,
oştenii români şi unguri pe care ni i-au trimis cetăţile
transilvane, precum şi pe cei de sub ascultarea voevodului,
va număra aproape 30 000 de oameni.
Un murmur de fericită uimire trecu printre cei de față.
Ştiau toţi că vor începe războiul cu o armie puternică, dar la
numărul acesta nu îndrăznise vreunul să viseze… „Într-un
ceas bun, măria ta!” strigă, nemaiputându-se stăpâni,
căpitanul Codin, care se afla şi el acolo, într-o margine,
prăfuit şi ponosit cum venise din tabără, iar izbucnirea lui
aduse un zâmbet până şi pe chipul sever al lui Nicolaus de
Gerend. Radu de la Afumaţi înfăţişă apoi, drâmuindu-și
cuvintele cu tot atâta străşnicie, împrejurările în care
pornesc ei la luptă, arătând limpede de ce trebuie să treacă
pârleazul acum şi nu mai târziu. Adaose la acestea o ştire ce
încă nu le era cunoscută tuturor, despre nişte fapte
întâmplate în Moldova. Ştefăniţă Vodă, lucrând cu o dibăcie
rară şi plin de curaj, măcelărise aproape până la ultimul om
câteva sângeacuri turceşti, ridicându-se astfel făţiş
împotriva luminatei Porţi. Sfârşind de istorisit, domnul se
întoarse spre marele spătar:
— Grăieşte, Neagoe! Boieri dumneavoastră şi fraţii mei.
Ziua de astăzi e plină de făgăduinţi, dar acolo, pe pământul
ce am fost nevoiţi să-l părăsim, bântuie nenorocirea şi iată
de ce sorbim laolaltă dulcele şi amarul. Grăieşte, Neagoe!
Spătarul nu întoarse ca de obicei spre adunare jumătatea
stângă a feţei, nici nu privea undeva anume şi glasul îi era
fără putere, ca al unui om bolnav:
— Noi am venit aici, dar inimile noastre au rămas acolo.
Neîncetat gândim la țară şi am străduit să aven de-acolo
veşti amănunţite. Câte poate să îndure un neam, aproape nu
este de crezut. Mehmet-Beg s-a arătat odată mai mult o fiară
turbată şi un satrap, iar felul cum se poartă nu arată doar
asprimea învingătorului, ci e plin de născocirile unei
cruzimi fără margini. Unii boieri au căutat să se
împotrivească, să-şi ocrotească oamenii, să-i scape de
moartea prin înfometare sau ştreang. Hârcile lor stau acuma
în pari. Iar averile lor nu mai sunt. Sărăcia neagră, jalea şi
frica au acoperit ţara ca un giulgiu.
Sfârşi într-un hohot înecat, stăpânit cu greu. Dragu Sturzu
se uită lung la el. Fireşte, zugrăvind priveliştea ţării lui
scăldată în sânge, a jafului, corvezilor şi caznelor, boier
Neagoe nu putea să nu fie adânc tulburat. Dar mai era ceva
ce Dragu începuse să înţeleagă treptat, de la întâile lămuriri
date odinioară de visternicul Oancea. Nu avea dovezi
anumite, dar simţea că zbuciumul spătarului are şi alte
pricini. Hotărât lucru, Neagoe primise neîncetat veşti din
ţară, dar şi mai vârtos trimisese el însuşi, pe tainice căi,
veşti despre fiecare pas al lui Radu, despre felul cum
mergeau treburile voevodului pribeag. Veşti neplăcute şi
dintr-o parte şi din alta. Căci poate banul Pârvu şi ai săi
nădăjduiseră altceva. Boierul oltean nu fugise din calea lui
Mehmet, ba, mai mult, îi înlesnise într-un fel biruinţa,
rămânând cu braţele încrucişate tocmai când Radu ar fi avut
nevoie de sprijin stăruitor. Nimic mai nimerit să răscumpere
faţă de Mehmet-Beg vina de a-i fi dat cândva ajutor lui
Radu. Dinspre partea lui Radu, atât de stânjenitor prin
voinţa lui îndârjită, banul nu-şi mai făcea griji: socotise
pesemne că, odată trecut peste munţi, va rămâne pierdut şi
înstrăinat pe totdeauna, neaflând reazim la un rege atât de
greu ameninţat el însuşi. Alt voevod în Ţara Românească nu
putea să se ridice prea curând, căci beiul veghea ca un
hultan, tânjind el însuşi după sceptru. Iarăşi nicio teamă:
banul ştia prea bine că padişahul nu îngăduie una ca asta,
iar la mare nevoie putea fi scos în frunte firavul Teodosie.
Aşa încât, până una alta, Pârvu Craiovescu era îndreptăţit să
se simtă stăpân atotputernic, fără hlamidă domnească, însă
temut şi ascultat. Fireşte, nu se bizuise că îl va mlădia pe
Mehmet după vrerea lui, dar nădăjduise într-o bună
cârdăşie; măcar atâta avusese de învăţat încruntatul paşă, că
o prea amarnică asuprire stârneşte răzmeriţa şi că este
nevoie de oarecare îngăduinţă, de prieteşug şi respect faţă
de boierii cei mari, care ţin toate în mâinile lor.
Pătrunzătoare gânduri, împletite fără cusur, ca năvodul
unui pescar bătrân, care ştie cum să momească ştiuca cea
grasă. Dar iată, ursita voise ca totul să dea greş. Mai întâi că
turcul judecase tocmai pe dos, spunându-şi că pierduse jocul
întâia oară deoarece nu se arătase de ajuns de aspru şi îşi
scotea acum paguba jupuindu-i pe toţi, fără milă şi fără
alegere. Apoi, datorită unor schimbări neaşteptate, Radu de
la Afumați dobândise ajuorul cerut şi stătea gata să se
întoarcă mai puternic ca niciodată. Astfel că lui jupân
Pârvu, văzându-se între ciocan şi nicovală, nu-i mai
rămăsese decât să-l aştepte din nou pe Radu Vodă ca pe un
adevărat Mesia.
Tălmăcind toate acestea cu închipuirea, Dragu Sturzu
aproape că nu mai băga de seamă ce se petrece în jur. De
aceea tresări când îi sună în ureche şoapta visternicului
Oancea:
— Rău cu rău, dar mai rău fără rău…
Zâmbiră pe furiş. Gândiseră amândoi la fel şi poate că nu
erau chiar singurii.
Nicolaus de Gerend se înclină către Radu şi buzele subţiri
i se mişcară abia văzut. Spusese ceva însemnat, fără
îndoială, căci vodă încuviinţă solemn şi adaose în chip de
încheiere la cele cuvântate:
— Iubiţii mei prieteni şi oşteni, în drumul pe care
purcedem, Dumnezeu este cu noi, în sufletele noastre.
Pentru izbânda noastră se înalţă rugăciuni în sfintele
biserici şi însuşi arhipăstorul de la Roma ne trimite
binecuvântarea sa prin graiul preafericitului Antonio
Burgos, nuntium apostolicum. Căci să nu uităm defel: ceea
ce făptuim este spre binele şi mântuirea întregii creştinătăţi.
Voevodul vorbise fără vanitate, doar cu pioşenie, şi cei de
faţă plecară o clipă frunţile, ca la liturghie. Multora,
binecuvântarea acelui strălucit şi sfânt părinte care
împărăţea la capătul lumii nu le spunea cine ştie cât, şi
rămăseseră frământaţi de grijile lor pământeşti, grabnice şi
neîndurătoare, însă câţiva îşi făcură cruci mari, apăsate.
Nobilul ungur se retrase. Sfatul se urmă între căpetenii,
amănunţindu-se planurile de luptă, şi se lungi, nu fără
înfruntări şi cârteli, până după lăsarea nopţii. Unul câte
unul boierii plecară, Dragu se pregătea şi el să-i ureze
domnului bună odihnă, când acesta îi făcu semn:
— Rămâi, Sturzule.
Logofătul privi cu un zâmbet neputincios către Johan
Bruder, care aştepta nerăbdător lângă uşă. Vajnicul căpitan
se năpusti afară ca o ghiulea, vânăt de supărare, căci
pierduse pentru seara aceea nădejdea unei plăcute petreceri
cu fratele său valah. Voevodul îl pofti pe Dragu să şadă
alături de el, pe jilţul cu catifea sângerie, destrămată de
vechime. De-a dreapta şi de-a stânga ardeau făclii
împlântate în lăcaşele lor de fier şi bolta negricioasă părea
că se sprijină pe doi stâlpi de lumină. Tânărul logofăt nu se
mira că trebuie să rămână lângă domn; aceasta se mai
întâmplase, şi se sili să-şi alunge oboseala, pentru a ţine
minte desluşit cum şi către cine va trebui să întocmească
noua carte. Căci nu putea fi vorba decât despre o scrisoare
grabnică şi poate de mare taină. Însă Radu tăcea, cu ochii
închişi, şi abia când nedumerirea lui Dragu Sturzu crescuse
afară din cale şi se întreba dacă nu cumva vodă aţipise
acesta vorbi:
— Sturzule, mâine trebuie să pleci la un drum.
Neaşteptata veste îl tulbură atât de tare pe Dragu încât
abia izbuti să îngâne:
— Departe, doamne?
— Nu departe: aproape. Fii liniştit, ştiu ce te roade, zise
Radu cu bunătate. Te vei întoarce la vreme ca să apuci
ceasul cel frumos şi să-ţi iei locul între oşteni, după cum
râvneşti şi ţi se cuvine. Nu de oboseală şi depărtare e vorba,
ci de altceva.
— Maria ta, se însufleţi Dragu, dacă-i vorba de trecut
primejdii, apoi îţi mulţumesc că te-ai gândit la mine!
— Nici primejdii nu sunt, Sturzule.
— Atunci e taină mare şi desăvârşită!
— Hm, nu ştiu cum să spun… Nu trebuie să ne ferim cu
dinadinsul, dar nici să trâmbițăm pe la toate răspântiile.
Dragu nu înţelegea. Rămase privind ţintă în ochii
voevodului, căutând să ghicească, şi acesta îşi arătă
mărgăritarele dinţilor într-un râs tăcut. Apoi îşi rezemă
ceafa de spetează coborând iarăşi pleoapele:
— Ceea ce ai să faci şi ai să spui este o îndatorire pe care
eu însumi trebuia să o împlinesc. Nu pot, lucrul nu-mi dă
pas. Tu, singurul, îmi vei pricepe simţământul, nevoia
aceasta sufletească şi o vei înfăţişa în tot adevărul. Nu văd
pe altul în stare. Sunt în lume lucruri de tot gingaşe, cu
mare înţeles omenesc, pe care dacă nu le săvârşeşti la
timpul lor, rămân pierdute şi te mustră toată viaţa, ca
umbrele…
 Suind spre cetatea Sibiului, Dragu Sturzu rumega iarăşi,
nici el nu mai ştia a câta oară de la plecare, vorbele pe care
Radu le încredinţase minţii şi inimii lui, spre a fi rostite fără
greş acolo unde trebuia. Aflând la cine se va înfăţişa cu
solia, logofătul fusese mai întâi dezamăgit, zicându-şi în
sine că este pus la o treabă fără însemnătate şi că voevodul
putea să trimită pe oricare alt boier, dar ascultând sub roşia
pâlpâire a faclelor acea spovedanie, se pomenise pătruns de
o înţelegere nouă şi începuse deodată să judece altfel. Acum
ştia bine că împlinind porunca lu Radu, săvârşeşte în
numele acestuia una din acele fapte care, fără să aibă
răsunet în afară, în lume, adaugă cârmuitorilor o rază de
frumuseţe în greaua şi aspra lor menire. Dar pe lângă
această cunoaştere, stăruia în el o nelinişte, o şovăială.
Viaţa îl furase în vâltorile ei nu de prea multă vreme, dar
avusese adeseori prilejul, fie din însărcinarea domnească, fie
altcum, să se afle faţă în faţă cu feluriţi bărbaţi, unii foarte
înţelepţi, alţii şireţi sau puternici şi cruzi, şi se deprinsese să
nu-şi mai piardă cumpătul înaintea lor. Însă nicicând nu
trebuise să-şi arate în faţa unei femei iscusinţa şi greutatea
vorbelor şi îl încolţise teama că nu va şti să se descurce, mai
ales când acea femeie era Despina-Miliţa, văduva lui Neagoe
Basarab, strănepoată ea însăşi, de voevozi, mamă, de
asemenea, a unui vlăstar domnesc. Îi cunoştea obârşia
strălucită, faima înţelepciunii şi a firii dârze, care o înălţau
mult deasupra atâtor doamne cu nume mare, dar cu fiinţa
ştearsă, dăruindu-i un nimb şi un farmec covârșitor. Ani în
șir, îi fusese soţului şi domnului său reazim neclintit, şi
tuturora le era cunoscut că, întru slava acestui bărbat şi a
neamului întreg, nu pregetase să-şi jertfească giuvaerurile
până la cel din urmă, spre a vedea ridicată catapeteasma
acelui neîntrecut giuvaer de la Argeş. Acum, sub biciuirea
valurilor vrăjmaşe, după ce Teodosie luase nu se ştie când şi
cum drumul Stambulului, aflase găzduire ferită şi liniştită în
cetatea Sibiului. Dragu Sturzu se îndrepta într-acolo spre a
împlini dorinţa stăpânului său. Pe măsură ce se apropia,
creşteau în el, îngemănate, şi sfiala, dar şi nerăbdarea.
Soarele scăpăta. Zoreau să ajungă la ţintă înainte de
căderea nopţii; de altfel nu mai aveau mult, turnurile şi
gurguiele acoperişurilor se desluşeau bine, mândre şi
puternice sub cerul de vară. O cireadă de bivoli venea
dimpotrivă şi se abătură din drum, aşteptând ca mulţimea
cornutelor şi norul de praf stârnit de copitele lor să se
depărteze. Gherasim folosi acest răgaz spre a se alătura de
Dragu şi a-l iscodi:
— Unde mânem la noapte, stăpâne?
Dragu cunoştea demult această îngrijorare a slujitorului,
această râvnă de a se rostui cât mai bine, cât spre
mulţumirea sa, cât a stăpânului. Fireşte, ca dregător al
voevodului valah, ar fi putut găsi oricând adăpost la vreunul
din oamenii de vază ai cetăţii. Dar nu uitase povața lui
Radu că, fără a se feri cu totul, e mai bine să nu facă multă
zarvă, astfel încât hotărî să-şi caute culcuş la un han.
Aşa şi făcură. Îmboldindu-şi caii, ajunseră la timp pentru
a nu bâjbâi pe uliţele înnoptate. Traseră la hanul cel mai
arătos, pe care Gherasim îl dibui repede, fără să mai întrebe
în stânga şi-n dreapta, şi aşteptările lor nu fură înşelate:
vinul era bun, bucatele gustoase şi aşternuturile albe ca
neaua. A doua zi, pentru că era prea devreme să se
înfăţişeze doamnei, Dragu porni să hoinărească pe uliţi,
însoţit cu mare bucurie de fostul călugăr, căruia îi plăcea să
caşte gura la tot ce era nou pentru dânsul. Aveau ce vedea.
Şi aici, ca şi la Braşov, breslele îşi aveau locurile lor
statornicite, nu se amestecau, şi pretutindeni se lucra cu
mare hărnicie. Meşterii fierari şi armurierii, argintarii,
făuritorii de podoabe scumpe, înconjuraţi de calfele lor,
străduiau într-o tăcere aspră şi era vădit că abia prididesc să
dea gata tot ce li se cerea. Dughenele neguţătorilor erau
înţesate de mărfuri ca şi de cumpărători, însă totul se
săvârşea fără zarvă şi fără tocmelile înfocate, atât de
obişnuite prin târgurile valahe. Forfota de pe uliți era de
asemeni prea puţin gălăgioasă, lipsită parcă de orice veselie,
însă cei doi putură să se minuneze în voie de veșmintele
bogate ce se perindau prin faţa lor, de chivărele şi platoşele
poleite ale oştenilor de rang înalt aflaţi în slujba cetăţii –
căci cei mai mulţi umblau îmbrăcaţi ca de război – cât şi de
caii lor fără seamăn de mari, cu copite cât un cap de om,
care neîndoielnic ar fi putut trage poveri uriaşe.
Apucară într-un târziu spre una din casele nobilului
papistaş Sasz Martin, faţă bisericească şi om peste măsură
de avut, care o adăpostise cu mare curtenie pe Despina-
Miliţa. Găsiră fără greutate acea casă, întrebările lor nu
stârneau bănuieli, de altfel nimeni nu-i prea lua în seamă în
mijlocul acelei mulţimi care se frământa de colo-colo. Dragu
îi porunci lui Gherasim să aştepte într-o firidă umbroasă şi
liniştită şi să deschidă bine ochii, iar slujitorul se supuse
oftând, fiindcă nădăjduise că va fi lăsat slobod să mai
colinde prin cetate.
Când logofătul Sturzu se apropie de poarta grea de stejar
ferecat, aceasta se întredeschise deodată fără zgomot şi un
bărbat păşi afară cu grabă. Era înfăşurat într-o mantie
subţire de mătase cenuşie, iar pălăria cu margini late îi
umbrea trăsăturile feţii. Omul era zorit şi poate îngândurat;
Dragu, stăpânit de asemenea de gândurile lui, nu fusese de
ajuns de ager să se dea în lături, astfel că cei doi se loviră cu
putere piept în piept. Vinovat doar pe jumătate, Dragu
Sturzu deschise gura să-şi ceară iertăciune, după cum se
face între oamenii cu purtări alese, însă vorbele îi rămaseră
în gâtlej. Străinul, căruia îi simțise la izbitură trupul subţire
dar oţelit şi sabia ascunsă sub mantie, ridicase spre el doi
ochi bulbucaţi, întunecoşi, aruncându-i o căutătură
îngheţată, dispreţuitoare şi rea. Ochii aceştia, buzele subţiri
şi albicioase, nasul mare, încovoiat ca un cioc de cucuvea, îi
dădură lui Dragu, fără să înţeleagă bine de ce, un fior de
teamă şi silă. Omul îl scrută o clipă numai, apoi fără să
scoată un cuvânt, cu o smucitură de umăr ţanţoşe şi
mânioasă, se depărtă. Încă buimac, Dragu apucă inelul greoi
de fier răsucit, dar înainte de a bate, supunându-se parcă
unei porunci tainice, se întoarse şi privi înapoi.
Necunoscutul se oprise şi el şi îl măsura încruntat peste
umăr. Întâlnind ochii logofătului, şovăi, apoi pe neaşteptate
îşi văzu de drum cu paşi mari.
Ca răspuns la ciocăniturile lui Dragu, în lemnul porţii se
deschise un ocheţ cât palma, prin care se zări chipul
întrebător al cuiva. Dând lămuririle de cuviinţă, logofătul fu
lăsat să intre. Zâmbi văzând că lângă slujitorul care-i
deschisese se ivise ca din pământ un altul şi că amândoi,
fără îndoială vechi şi credincioşi slujbaşi ai doamnei, îl
cercetau pe furiş cu neîncredere şi migală. Nu venise
înarmat şi în afară de asta poate că faţa lui arăta destul de
cinstită spre a risipi temerile celor doi, aşa că fu poftit într-o
încăpere mare, prin ale cărei ferestre acoperite pe jumătate
cu perdele de brocart lumina pătrundea cu sfială. Oglinzile
mari cu ape înceţoşate, covoarele de pe pereţi ţesute cu
deosebită măiestrie şi înfăţişând vânători de cerbi, sau copii
jucându-se, jilţurile joase, cu picioare încovoiate, o alăută
veche, uitată pe un scrin, toate dădeau odăii cu bolta
zugrăvită în verde o înfăţişare ciudată, mâhnită parcă şi
încremenită, dar nu neprietenoasă. Un pas uşor pe scara
încolăcită, de stejar, care cobora de la catul de sus, îl smulse
pe Dragu din contemplare. Se înclină adânc, chiar înainte de
a o fi văzut bine pe Despina, și abia după aceea cuteză să o
privească în voie. Rochia ei dreaptă, de culoarea amurgului,
voia să arate o stingere, o împăcare cu vremea, însă ochii ei
mari erau încă vii sub arcul bogat al sprâncenelor, și chiar
dacă dobândiseră în cele din urmă, asemeni oglinzilor din
casa aceea veche, o uşoară aburire, raza lor era ca un foc de
smaralde. Logofătul simţi o mare uşurare, tulburarea de
până atunci îl părăsise deodată: da, fiinţa acelei femei era
plină de mândrie, dar nu o mândrie rece, care te umileşte şi
te ţine departe ci una luminată de înţelepciune şi îmblânzită
de suferinţă. Privirea cercetătoare în care îl învăluise nu
ţinu decât o clipă, căci nu voia ca oaspele să se simtă
stânjenit:
— Mi s-a spus că eşti trimis aici de măria sa Radu de la
Afumaţi…
— Întocmai, slăvită doamnă, răspunse Dragu, uimit în
sine că Despina nu cătase să ocolească acel „măria sa”,
vorbind despre un om care, pentru dânsa, era cel ce răpise
tronul lui Teodosie. Apoi adaose, înclinându-se iarăşi: Sunt
logofătul Dragomir Sturzu Buzoianu.
— Numele Sturzu mi-e cunoscut. Neam vechi al Valahiei.
Este pentru mine o fericită întâmplare că mi-ai păşit pragul.
Dragu roşi copilăreşte. Poate că vorbele doamnei erau
poruncite de nevoie şi de obişnuinţa stării ei, căci
înstrăinată cum era şi fără multă putere, nu strica să-şi
apropie inimile prin purtări măgulitoare. Totuşi simţi în
glasul Despinei o urmă de bucurie adevărată şi înţelese că
aceasta, în scurtul răstimp cât l-a iscodit cu ochii, şi-a făcut
despre dânsul o bună părere. Ca spre a-i întări acest
simţământ, doamna urmă:
— Să ştii că nu o spun numai din gură, ci şi din inimă,
logofete. Am urât făţărnicia totdeauna şi numai la mare
ananghie m-am plecat acestei trebuinţe. Dar de la un timp,
cursul vieţii mele, pe care îl cunoşti, s-a abătut printr-o
mare pustietate. Aşa încât l-aş mânia pe Cel de sus dacă nu
m-aş bucura pentru fiecare fiinţă care, aducându-şi aminte
de mine, mă caută. Căci în sihăstria de aici nu văd aproape
pe nimeni.
Dragu se gândi fără să vrea la bărbatul în mantie de
mătase care abia ieşise din această casă, dar se păzi cu
străşnicie să pomenească ceva. Aşezându-se, după poftirea
doamnei, în jilţul cu moliciuni de iarbă, îşi rândui grabnic
în minte cele ce avea de spus:
— Mărită doamnă, stăpânul meu ar fi putut să scrie carte
şi să o trimită. Aşa a şi vrut mai întâi, dar a cumpănit şi a
înţeles că nu este de ajuns. Iar cum datorii necruţătoare îl
împiedică să vină însuşi să-şi plece genunchiul, mi-a
încredinţat mie această cinste. Nu ştiu cât sunt de vrednic,
dar rog pe măria ta să creadă că port cu sfinţenie întipărite
în suflet spusele lui Radu voevod. El n-a fost, nu este şi nu
va fi nicicând vrăjmaşul măriei tale. Demnă de respect este
pentru el amintirea lui Neagoe, și mai degrabă şi-ar pune
dreapta pe jar decât să căşuneze vreun rău urmaşilor
acestuia. Potrivirile soartei au făcut ca totul să se arate într-
o altă lumină, dar trebuie să ştii că nu trufia şi setea de
putere l-au împins pe domnul şi stăpânul meu către scaunul
ţării. I-au fost străine totdeauna asemenea deşertăciuni.
Jungherul turcului ţintea însă către chiar inima Valahiei şi
numai un războinic încercat putea să abată primejdia. Să nu
fi primit? Abia aceasta ar fi fost o purtare neînţeleaptă, ce ar
fi adus stricăciuni mari şi nevindecate unui neam întreg. Era
datoria lui să ridice sabia, să-şi pună viaţa în joc şi şi-a pus-
o fără preget, doamnă, a îmbrăcat de bună voie cămaşa
morţii, căci dacă ar fi rămas liniştit la moşia din Afumaţi,
înconjurat de bună pază, nu i s-ar fi clintit un fir de păr
până la sfârşitul zilelor, pe când aşa s-a aflat de o sută de ori
în marginea pieirii. Apoi, punându-i-se pe umeri, odată cu
această povară, hlamida domnească, nu s-a săvârşit ceva
nefiresc: în vinele lui curge sângele unor voevozi străluciţi.
El cunoaşte prea bine întemeiatele năzuinţe ale măriei tale
în privinţa lui Teodosie, cât şi dezamăgirea şi durerea pe
care le-ai avut. Necazurile unei mame nu pot fi lesne alinate
prin cuvânt, dar este încredinţat că înţelepciunea măriei
tale, ştiinţa de a pătrunde până-n miezul lucrurilor te vor
ajuta să înţelegi deplin şi să nu rămâi înverşunată asupră-i.
Nemângâierea inimii este altceva şi înaintea acesteia se
pleacă întristat, fără nicio putere. A fost nedumerit şi
mâhnit aflând despre fuga lui Teodosie la Ţarigrad, căci din
parte-i nicio primejdie nu-l ameninţa. Nu ştie dacă măria ta
l-ai îmdemnat la aceasta şi nici nu vrea să-ţi judece faptele.
Dar iată că s-a scurs o bucată de vreme de când în scaunul
Ţării Româneşti nu şade nimenea şi nici sultanul, nici
Mehmet-Beg nu s-au grăbit să-l aducă pe Teodosie înapoi.
Nu este oare aceasta o dovadă că oblăduirea Porţii n-a fost,
de la bun început, decât minciună şi înveliş al unor socoteli
întunecate?
Logofătul se opri, ca şi cum ar fi aşteptat ca doamna să
cugete o clipă şi să încuviinţeze. Însă Despina tăcea cu ochii
aţintiţi la desenurile scoarţelor din perete şi Dragu Sturzu
avu simţământul că s-a ostenit în van: fie că nu găsise
vorbele nimerite, fie că ele lunecaseră neputincioase pe
lângă un suflet sleit şi zăvorât. Deodată, fără să-şi mute
privirile de la zid, Despina întrebă:
— Spune-mi, logofete, oastea cu care Radu vodă va
purcede înapoi peste munţi este într-adevăr atât de mare şi
puternică? Şi adevărat este că însuşi Ioan Zapolya îl va
însoţi în această expediţie?
Dragu amuţi de uimire, nu se aşteptase la această
întrebare care-i dădea peste cap tot ce-şi rânduise el în
minte, punându-l într-o mare încurcătură. Despina înţelese,
căci stărui cu glas liniştit, în care se ghicea şi boarea unui
zâmbet:
— Nu te teme, tinere logofăt, nu te silesc să-mi faci
destăinuiri care ţi-ar ştirbi cinstea de oştean şi dregător. Dar
trebuie să ştii, pe de-o parte, că tainele acestea nu mai sunt
chiar atât de adânci, se cunoaşte în tot regatul Ungariei
sprijinul de care se bucură voevodul muntean, iar oștile au
plecat făţiş spre tabăra de la Prejmer. Urmă altfel, nebănuit
de cald: Apoi cugetul meu e curat; voiam doar să ştiu dacă
măria sa are destulă tărie de arme spre a-şi împlini
gândurile. Căci i s-ar cuveni această împlinire, ştiu ce spun:
un om care a luptat cu atâta îndârjire şi patimă, până la
ultimele puteri, nu putea să facă asta gândindu-se numai la
sine. Omul acesta are un vis şi o credinţă. Mi-ai vorbit şi te-
am ascultat, logofete Sturzu, dar adevărul acestor spuse era
mai dinainte statornicit în mintea mea, fiindcă am suferit, e
drept, dar suferinţa nu m-a făcut oarbă şi surdă. Jalea ţării a
ajuns şi până la mine, iar acum, singura nădejde a acestei
ţări, care nu-mi e defel străină, este paloşul acestui domn
pribeag. Pribeag ca şi mine…
Vorbele Despinei nu puteau fi prefăcute, se simţea în ele o
mişcare lăuntrică adevărată şi adâncă. Dragu nu şovăi defel:
— Mărită doamnă, ajutorul pe care l-a primit voevodul
meu este mare şi nepreţuit, iar Ioan Zapolya va trece munţii
împreună cu noi, în fruntea unei oştiri puternice. Mehmet-
Beg va fi zdrobit, războiul nu poate să sfârşească altfel. Ai
grăit bine: norodul aşteaptă mântuire de la paloşul lui Radu,
iar boierii aşijderi sunt nerăbdători.
— Boierii…
 Pe buzele doamnei înflorise un zâmbet trist şi
neîncrezător. Dragu ştiu ce gândeşte.
— Mulţi au metehnele lor, între care trufia şi făţărnicia
nu sunt cele de pe urmă. Însă acum ei doresc cu adevărat ca
măria sa să se întoarcă şi să-i scape de urgie,
— Acum da, fiindcă iarăşi le-a ajuns cuţitul la os. Crezi
poate că vorbesc astfel deoarece într-o anume împrejurare s-
au îndepărtat de mine, lăsându-mă în voia soartei. Nu este
numai atâta. Îi cunosc bine pe aceşti stâlpi ai Ţării
Româneşti, logofete Sturzu. Nu îi osândesc pe toţi, aş
păcătui, însă sprijinul lor e slab şi înşelător.
— Înţeleg, mărită doamnă. Nu mai sunt cei de odinioară,
cu inimi de uriaşi.
— Nu mai sunt… În schimb semeţia lor e tot atât de
mare. Le place să fie stăpâni şi să nu dea seamă nimănui,
neînţelegând cât rău căşunează ţării. De câte ori au auzit
urechile mele: „Boierii vor asta”. Sau: „Boierii nu vor
cealaltă”. Voinţa le e îndârjită şi tot pe-atât schimbătoare
după cum bate vântul nevoilor lor. Zavistia şi zâzania se
stârnesc aproape din nimica. Fireşte, cuvântul unor
căpetenii, cât şi drepturile lor nu pot fi nesocotite; nimeni
nu poate cârmui după bunul său plac, dar nu odată voevozi
vrednici, spre liniştea şi întărirea ţării, au trebuit să se
slujească de chingă şi secure. Răposatul Neagoe a făcu şi el
astfel mai la început, dar îndeosebi a căutat să-i împace pe
fiecare cu vorba. A căutat şi a izbutit, dar şi-a irosit toate
puterile vieţii în această strădanie. Boieri vor. Boierii nu
vor… L-au vrut pe Radu de la Afumaţi. Apoi nu l-au mai
vrut. Acum îl vor iarăşi. Pentru câtă vreme?
Atât de bine tâlcuise doamna rostul lucrurilor, ca un
bărbat înţelept şi departe văzător, încât Dragu simţi că nu
mai are ce să spună. Despina surâse cu prietenie:
— Iartă, logofete. Acestea sunt frământări de odinioară de
care, luând seama la starea mea de astăzi, ar fi trebuit să mă
lepăd. Însă le-am dat glas gândindu-mă la voevodul pe care-
l slujeşti, la soarta lui şi a ţării de care am fos şi voi rămâne
legată cu sufletul, până la moarte.
Bătu din palme şi ca din pământ se ivi umbra unei
slujnice. Şuşoti ceva cu dânsa, apoi, după ce arătarea pieri,
se întoarse spre Dragu:
— Copilele mele au aflat că avem un oaspete. Sunt
crescute în toată cuviinţa, însă nevinovata tinereţe îşi are
imboldurile ei. Ştiu bine cât se zbuciumă acuma, curioase ca
vrăbiile, ţopăind pe la uşi. Nu le osândesc. Ce înţeleg ele?
De atâta vreme le-am însingurat ca pe schivnice tocmai la
anii cei mai frumoşi şi mai dornici de viaţă. Nu le osândi
nici domnia ta şi îngăduie să vină aici câteva clipe, să
iscodească ele cu ochii şi cu urechile lor. Altfel s-ar bolnăvi
de inimă rea.
Cât de lesne găsea femeia aceasta greu încercată de ursită
puterea de a trece de la vorbele cu miez amar la cele
zâmbitoare… Dragu încuviinţă cu îndatoritoare grabă şi cu
voie bună, nerăbdător să cunoască odoarele Despinei.
Se auzi un foşnet mătăsos şi lipăit de conduri pe trepte.
Cea dintâi cobora Stana; mezinei nu i se vedea decât
creştetul bălai mijind ca un soare sfios pe după umerii ei.
Sora cea mare era voinică şi înaltă, dar nu peste măsură, îşi
purta cosiţele fumurii împletite cu meşteşug, ca o cunună, şi
fruntea ei avea albeaţa marmorei. Arăta întocmai ca o
domniță din zugrăvelile meşterilor, ştiutoare de rangul şi
frumuseţea ei; atâta doar că privirea foarte puţin umbrită şi
cutele abia ghicite din colţurile gurii îi dădeau un aer de
înţelepciune tristă, timpurie, de făptură care a pătruns
desăvârşit grijile acestei lumi. Dragu Sturzu făcu o
plecăciune şi în clipa aceea Stana o înfăţişă deplin vederii
pe Ruxandra, dându- se la o parte şi luând-o de mijloc cu
blândeţe, îndemnând-o astfel să-şi învingă sfiiciunea. La
drept vorbind, şovăiala mezinei nu era întru totul
adevărată, semăna mai mult a răsfăţ, şi se cunoştea după
luminiţele jucăuşe ale ochilor că nu mai poate de nerăbdare.
Când privirile lui se înălţară până la ochii aceştia fără
seamăn de mari şi strălucitori, logofătului i se păru deodată
că se cufundă cu capul înainte într-o vâltoare verzuie şi că
iese deasupra îmbrăţişat de pâcle şi cu răsuflarea tăiată. Nu
mai trăise un astfel de simţământ poate din copilărie, de
când fusese întâia dată la slujba învierii, iar cântările
cutremurătoare şi para făcliilor îl desfăcuseră din ghiocul de
lut, săltându-l printre heruvimi. O fericire ameţitoare,
amestecată cu un grăunte de spaimă, îl învălui din creştet
până-n tălpi, făcându-l să înlemnească şi să nu mai cugete
nimica; auzi ca prin vis cuvintele doamnei:
— Acesta este logofătul Dragomir Sturzu, trimis la noi cu
solie prietenească de către măria sa Radu de la Afumaţi.
— Închinăciune şi bun venit domniei sale, rosti cu glas
plăcut Stana, îndoind uşor genunchiul sub faldurile rochiei.
Ruxandrei îi fulgerară alb pietricelele dinţilor, dar nu zise
nimica, poate că gâlgâia în pieptul ei un râs copilăresc, fără
rost, împiedicând-o să grăiască, şi numai privirea scurtă,
dojenitoare, a surorii mai mari îi dădu stăpânirea de
trebuinţă. Ciripi cu dulceaţă şi zăbavă alintată:
— Bucuroase de oaspeţi, logofete. Mulţumim pentru
osteneală… şi pentru că ai înviorat sufletul măicuţei
noastre…
Glasul mezinei, ca o roire de fluturi de argint, rupse vraja
aceea ciudată care-l încleştase pe Dragu; mai bine-spus îi
schimbă starea buimacă, amorţită, într-una de aţâţare şi
freamăt, la fel de nefirească, dar care, cu toate că îi dădea
ghes pe dinăuntru ca un bici, îi îngăduia cel puţin, să vadă,
să audă şi să-şi dezlege limba. Înşiră vorbele cuvenite în
astfel de împrejurări şi făcând aceasta se desfăta culegând
cu văzul fiece fărâmă din boiul fetei şi întipărind-o în sine.
Ruxandra nu era înaltă de stat însă dreaptă şi mlădie, cu
mijlocul ca de viespe strâns în cingătoarea de catifea palidă,
părea plăsmuită din abur şi din raze pâlpâitoare, şi dacă ar
fi atins-o cu un deget măcar, s-ar fi destrămat pentru
totdeauna. Înşelătoare părere, fireşte, căci trupul gingaş al
copilei era închegat din carne pietroasă şi dogorâtoare, dar
înaintea lui Dragu în clipa aceea, nu se afla o fecioară, ci o
zână, un duh din tărâmurile dulci ale poveştii şi închipuirii
şi doar fața ei îi deşteptă amintiri mai pământeşti, căci
semăna mult cu aceea întrezărită cândva, a lui Teodosie,
având aceleaşi trăsături uşor alungite şi aceleaşi luciri de
ivoriu. Atâta numai că nimbul de tristeţe al fratelui era
înlocuit la Ruxandra de mirare, de zâmbet şi de o aplecare
spre zburdălnicie, abia strunită, izvorâtă din sufletul ei fără
prihană şi însetat de viaţă. Iar ochii erau ochii maicii sale
Despina-Miliţa, ochii ei din tinereţe, oricine ar fi putut să
bage de seamă, grei de farmec şi înflăcărare.
Dragu nu mai putea s-o privească astfel, în neştire, ar fi
fost lipsit de cuviinţă, şi se sili să-şi ascundă tulburarea.
Stana, cuminte şi cumpănită, dar curioasă şi ea ca toate
urmaşele Evei, îi punea întrebări despre faptele măriei sale
Radu, despre curtea lui Ioan Zopolya, despre întâmplările
felurite ale vremii. Logofătul răspundea mulţumitor, dar îşi
auzea glasul străin parcă şi în răstimpuri, când prindea
căutătura de văpaie verde a mezinei, îl scutura un fior
nemilos. Aflând ceea ce voia să afle, Stana oftă încetişor:
— Nu te supăra, domnia ta, pentru atâtea ispitiri. Aici
stăpânesc mereu tăcerea şi înstrăinarea. Parcă am fi la
capătul lumii. Nu ai cui să te spovedeşti, nici pe cine să
asculţi.
Gura de mărgean a mezinei fremăta cu neastâmpăr şi
mânie, şi Dragu mai mult ghici decât auzi cum călcâiul mic
izbeşte înverşunat podeaua:
— Ba află, cinstite logofete, că e de-o mie de ori mai rău
decât mărturiseşte sora mea! Aici până şi lumina se cerne
printr-o sită neagră şi nu te poţi bucura de dânsa. O, nu ne
asupreşte nimenea, vezi bine, trăim în linişte şi în belşug,
dar parcă toate drumurile ar fi zăgăzuite de strigoi. Am avut
o pasăre care îmi cânta în dimineţile mele, într-o căscioară
cu sârme de aur. A început să tânjească şi n-a mai cântat şi
am lăsat-o să se ducă slobodă în văzduh. Dar pentru noi
zăvoarele nu se deschid şi nici de afară nu vine nimeni să ne
mângâie aleanul…
După această izbucnire pătimaşă, neaşteptată, se lăsă
tăcerea; Despina doamna îşi muşcă buzele, căci înţelegând
prea bine suferinţa fetei, n-ar fi vrut pentru nimic în lume
ca ea să se dea în vileag cu atâta lipsă de măsură şi de
mândrie în faţa unui bărbat pe care abia îl cunoştea şi al
cărui rang era cu mult mai prejos. Pe Dragu, în schimb, îl
năpădise o înduioşare nespusă. Deodată însă, dintr-un
ungher întunecos al fiinţei lui, amintirea ţâşni ca o năpârcă
şi cu toate că ştia că nu se cade, nu putu să se oprească şi
spuse cu mieroasă, prefăcută linişte:
 — Da, înţeleg aceste mâhniri, mărită doamnă şi
domniţelor. Ştiu ce înseamnă să nu ai un prieten, un
duhovnic, însă bun e Dumnezeu. Şi apoi sunt încredinţat că
toţi cei ce vă păşesc pragul sunt gata să fie pavăză şi ajutor
măriilor voastre. Chiar adineauri, venind aici, m-am
încrucişat cu un falnic cavaler, de a cărui ocrotire oricine v-
ar pizmui…
Zicând aceasta, îşi adunase toate puterile privind ţintă în
ochii Ruxandrei. Fata se împurpură, păru că vrea să spună
ceva, dar nu spuse, căci Despina cuvântă înaintea ei grăbită
şi cu o încruntare a glasului, căci pesemne nu-i trecuse
supărarea pricinuită de vorbele fetei:
— Într-adevăr, câteodată ne copleşesc urâtul şi grijile. Dar
după cum ai spus, bun e Dumnezeu, la dânsul aflăm
mângâiere şi tărie. Iar părăsite cu totul nu suntem. Se mai
găsesc oameni de omenie, precum iarăşi bine ai zis.
Bărbatul pe care l-ai văzut plecând de-aici este un nobil
bogat şi puternic, baronul Kun Ladislau, care ne-a dat multe
dovezi ale bunăvoinţei sale.
Pomenindu-l pe baronul Kun, voise desigur să-l treacă în
rândul acelor „oameni de omenie”, dar părea că nici ea
însăşi nu e tocmai încredinţată de aceasta, ba chiar avusese
în glas un soi de răceală şi nelinişte, încât Dragu, fără să ştie
bine cum şi de ce, simţi o duşmănie aprigă împotriva acelui
străin cu mantie scumpă, a cărui privire trufaşe se cuibărise
în el ca un vârf de săgeată.
— Destul aţi pus la încercare bunătatea şi răbdarea
oaspetelui, dragele mele. Acum duceţi-vă!
Surorile urmară supuse îndemnul blând, dar care nu
cunoştea împotrivire, al maicii lor. Îşi luară rămas bun.
Dragu nu se uită după ele. Rămase cu ochii pironiţi în
podea, dar asculta cu toată fiinţa sunetul paşilor mici ce se
îndepărtau şi pe care de-acum încolo, aşa gândea, l-ar fi
auzit din fundul pământului şi l-ar fi cunoscut dintr-o mie.
— Iartă şi uită, logofete Sturzu. Ţi-am arătat mai înainte
că înţeleg ce este în sufletul acestor copile, însă mă ruşinez
de purtarea Ruxandrei, căci o fiică de voevod cată să-şi ţină
firea în orice împrejurare. Sunt porunci nescrise, dinaintea
cărora slăbiciunile omeneşti trebuie să tacă…
Vorbele Despinei ajungeau în auzul lui Dragu ca un
murmur nedesluşit, căci el plutea printre zodii, purtat de-un
cal năzdrăvan cu aripi de omăt, și se rătăcea printr-o desime
de nouri şi iarăşi răzbea în lumină, călăuzit de cântări de
păsări măiestre şi de ciute cu mers de nălucă. Tresări auzind
numele lui Teodosie şi se întoarse cu greu din tărâmurile
născocite de arderea prea înteţită a inimii. Privi către
văduva lui Neagoe. Faţa ei i se păru plânsă şi îmbătrânită
deodată, însă nu era nici urmă de lacrimă, ochii doamnei
pribegeau ca într-un pustiu măcinat de soare, în care
zadarnic ai căuta mugurii vieţii, vorbele ei păreau o litanie
prelungă:
— …Nu pot să jur că dorinţa de a-mi vedea fiul pe tronul
tatălui său s-a stins în mine cu totul, dar ea a rămas şi poate
va rămâne pururea îngropată adânc, căci prea mari au fost
potrivniciile. Iată-mă despărţită de Teodosie ca de munţi şi
de genuni netrecute. Astăzi singura mea rugăciune este să-
mi revăd copilul; o, de l-aş şti lângă mine, lângă inima mea,
sub privirile mele, să-i ating mâna şi faţa şi umerii aş zice că
nimica nu-mi mai trebuie. Dar el s-a pierdut în vâltoarea
Stambulului şi cu toate străduinţele n-am putut să aflu
măcar dacă mai trăieşte sau ba. Vai mie!
Dincolo de plângerea aceea Dragu auzea ca printr-un
susur de vânt glasul mamei sale Rafira, care murise fără să-l
mai vadă, și dincolo de ochii Despinei licărea şi îl
scormonea raza altor ochi, de căprioară, şi ochii aceştia se
prefăceau în frunze furate şi legănate de acelaşi vânt şi
vântul se făcea vârtej rotitor, când îngheţat, când fierbinte,
scăldându-i sufletul într-o sfântă, neînţeleasă durere. Căzu
în genunchi:
— Mărită şi buna doamnă, măicuţa mea s-a prăpădit,
aşteptând să mă întorc din lume şi nu m-am putut întoarce
la vreme. Ştiu că nu este suferinţă mai mare. Puterile mele
sunt slabe, dar dacă este ceva ce pot să fac întru scurtarea
acestei suferinţe, am să fac. Am prieteni, îi voi pune să
cerceteze pe căile lor. Voi iscodi eu însumi pretutindenea.
Iar dacă gândurile lui Radu vodă vor izbândi şi nu voi pieri
în bătălie, voi merge la Ţarigrad, căci cunosc limba şi
obiceiurile păgânilor, să-l caut pe Teodosie şi să ţi-l aduc.
Binecuvântează, mărită doamnă!
Nu se scursese niciun ceas de când lui Dragu Sturzu
cărările vieţii îi păreau drepte şi desluşite, cu mărăcinii şi cu
primejdiile lor, fireşte, dar oricum fără ocolişuri tulburi. Şi
iată, acum, era gata să se avânte cu înflăcărată râvnă în
gheena pământului, pentru a-l smulge ursitei sale pe fiul lui
Neagoe Basarab, pe care o singură dată îl văzuse, şi atunci
în tabăra prigonitorilor săi şi ai ţării. Iar toate acestea
numai fiindcă în calea tinereţii lui răsăriseră ca doi luceferi
ochii domniţei Ruxandra şi crescuse în ei lujerul unei iubiri
smintite. Mâna Despinei-Miliţa tremură o clipă deasupra
creştetului său plecat, ca o pasăre albă, apoi se trase
îndărăt:
— Ridică-te, logofete!
Tânărul se ridică, păstrând însă în toată înfăţişarea
aceeaşi smerenie şi aceeaşi mare hotărâre. Despina îl privea
ţintă, jalea ei de adineauri făcuse loc uimirii, dar şi altor
simţăminte, fiindcă dinaintea acestei dovezi neaşteptate şi
neîndoielnice de credinţă, în sufletul ei umbrit încolţeau
pesemne nădejdile ca florile, după o iarnă grea. Poate că
rămăsese în fiinţa ei şi o câtime de bănuială, poate că se
trudea să ghicească, şi ghicea pe jumătate, de unde
izvorăşte însufleţirea logofătului, dar nu aceasta era
însemnat pentru dânsa, ci numai şi numai cinstea,
neînfricarea şi mărinimia acelui om, lucruri tot mai rare în
negura vieţii. Spuse:
— Nu pot să binecuvântez. Numai o mână sfântă ar fi
vrednică, după cum sfântă e simţirea domniei tale. Plumbul
păcatelor vechi, pe care nu le-am putut răscumpăra cu aur,
nu-mi mai îngăduie decât umilinţă şi rugăciune. Dar inima
mea, inima unei mame mâhnite, pe care ai stropit-o cu apă
vie, îţi va rămâne pururea recunoscătoare pentru aceste
cuvinte şi aceste gânduri. Da, da, ştiu, urmă ea înţelegând
zvâcnirea lui Dragu, ştiu că nu sunt doar vorbe bune, că eşti
gata să făptuieşti totul. Ştiu şi nădăjduiesc cum n-am
nădăjduit de la nimeni până azi. Apoi, după scurtă zăbavă:
O, cât de tânăr eşti şi curat la inimă! Facă Atotputernicul să
rămâi totdeauna astfel, mărinimos şi neprefăcut, cu toate că
nu acestora le sunt hărăzite bucuriile pământului.
 Drumul unei armate atât de mari prin strâmtorile
munţilor nu era defel lesnicios. Însă nimic nu scăpase minţii
lui Radu şi nu în zadar ostenise el zile şi nopţi întocmind
planuri amănunţite: calea întoarcerii, cu primejdii şi stăvili,
era săpată în gândurile lui ca albia unui râu mânios şi
puternic, ce nu cunoaşte împotrivire. În tabăra de la
Prejmer, cu tot răstimpul scurt, trupurile de oaste, luptătorii
până la cel din urmă, învăţaseră bine unde le e locul, pe
unde vor trebui să meargă şi ce au de făcut în toate
împrejurările. În fruntea pâlcurilor se aflau căpetenii
destoinice şi dârze, astfel încât nimic nu clintea buna
rânduială a oştirii. Însuşi Zapolya, luptător nobil şi încercat,
pentru care meşteşugul războaielor nu mai avea taine, găsea
mereu cuvinte de admiraţie pentru felul desăvârşit în care
se ticluise totul, fiindcă voevodul Ardealului îl însoţea pe
Radu ca prieten şi aliat, lăsându-i acestuia din urmă cinstea,
dar şi greaua răspundere de a conduce întreaga campanie.
Radu primea aceste laude cu un zâmbet lipsit de trufie. De
altfel nici nu zăbovea cine ştie cât să le asculte, doar atât cât
cerea buna cuviinţă, fiindcă părea veşnic cuprins de
înfrigurare şi de neastâmpăr. Când pierea ca o nălucă, în
goană turbată, către cetele dinainte, când se depărta în
lungul şirurilor, până la coada pedestrimii, dând porunci
grăbite, povăţuind, îndemnând şi certând, apoi mistuindu-se
iarăşi către alte locuri, de unde i se auzea, peste zvonul
nelămurit şi greoi al oştirii în mers, glasul limpede şi ridicat.
Unii cugetau poate că toate acestea trădează neliniştea sau
neîncrederea în soarta bătăliilor viitoare, dar oamenii cei
vechi se mulţumeau să râdă în bărbi şi le plăcea purtarea
domnului, fiindcă îl cunoşteau prea bine şi ştiau că în clipa
hotărâtoare el va dobândi ca printr-o vrajă liniştea aceea de
marmoră, pe care n-o au decât oştenii cu adevărat mari şi
neînfrânţi.
Strunga prin care se scurgea şuvoiul omenesc, alăturea cu
şuvoiul apelor Dâmboviţei, părea tăiată în cremenea
munţilor de securea unui uriaş şi multora li se părea că dacă
făptura aceea năzdrăvană se va deştepta din somnul
veacurilor şi va voi să alipească iarăşi stâncile, îi va strivi ca
pe nişte gângănii. Dar nu se întâmpla nimica, zidurile de
piatră rămâneau mute şi nepăsătoare, singurii străjeri ai
locului erau vulturii, rotindu-se la mari înălţimi. Caii păşeau
trudnic prin grohotişuri; ploile primăverii făcuseră multe
stricăciuni, scobind făgaşe, surpând bolovani şi hălci de
pământ cu pădure cu tot. Nimeni nu grijise încă să îndrepte
răul, vremile fiind tulburi, neprielnice, iar oierii cu turmele
lor, singurii călători la acea vreme şi pe acele coclauri, se
împăcau lesne cu aceste năravuri ale firii, strecurându-se cu
dibăcie şi fără păs printre hârburile de piatră. Tot aşa
neorânduiala drumului nu era o piedică pentru pedestraşii
care dibuiau cu talpa şi săreau ca nişte ţapi. Mai anevoie era
pentru călărimea grea, pentru carele cu merinde din coada
convoiului şi mai ales pentru tunurile de bronz cântărind
sute de ocale, purtate pe dricuri înalte, de lemn tare.
Trosnind ca nişte harapnice, obezile roţilor se spărgeau
uşor, izbite în gresie, poverile se lăsau într-o rână, şi
răsunau înjurături amestecate, în româneşte, ungureşte şi
nemţeşte. Dar oamenii nu stăteau să se scarpine în cap.
Frânghiile, parii, dar mai cu seamă braţele, miile de braţe,
hotărâte, dacă ar fi fost nevoie, să care până jos, în câmpie,
chiar muntele întreg, descurcau drumul cât ai clipi. Nicio
zăpăceală, nicio zăbavă cât de mică nu era îngăduită;
cunoşteau cu toţii însemnătatea timpului şi numai la
popasurile mari, dinainte hotârâte, meşteşugarii aveau
răgaz să dreagă pe îndelete ce era de dres.
Grosul oştirii înainta în voie, fără temeri, fiindcă cea
dintâi prevedere a voevodului fusese să trimită, la depărtare
de-o zi, un trup de călărime uşoară care să pipăie locurile.
Treaba acestor călăreţi, puşi sub ascultarea căpitanului
Codin, nu era doar să înlăture primejdia unei ciocniri pe
nepregătite şi să dea de ştire despre tot ce văd şi întâmpină.
Mişcându-se cu uşurinţă, ei nu ţineau cu toţii drumul drept,
răsfirându-se adesea şi având îndatorirea să cureţe
vecinătăţile de subaşii turci şi de cetele lor, lăsate ici-colo
de pază, după obicei. Acest buzdugan viu aruncat
pedepsitor înainte, era alcătuit din oameni aleşi pe
sprânceană, îndârjiţi şi necruţători. Aveau poruncă să nu
ierte pe nimeni, să taie tot şi să nu lase în viaţă decât
limbile trebuitoare pentru a afla câte ceva despre vrăjmaş.
Căpitanul Codin urma să trimită îndărăt ştafete iuţi cu
desluşiri despre orice se îniâmplă, iar dacă i-ar fi ieşit în
cale o putere prea mare pentru el, să nu se încaiere, ci să se
tragă binişor către ai săi. Însă vremea trecea şi nu se arăta
nicio ştafetă. Călăreţii lui Codin parcă se pierduseră într-un
pustiu, iar măria sa începea să se îngrijoreze şi să se întrebe
ce s-a petrecut. Cine ştie, poate că tocmai de aceea nu aveau
nicio veste, fiindcă nu se petrecuse nimic de seamă, iar
posomorâtul Codin, cu oarba lui supunere faţă de Radu, n-
ar fi cutezat să umble şi să lucreze după capul lui, rupându-
se de marea armie şi lăsându-i pe toţi în neştiinţă. Dar, oare,
nu căzuseră într-o capcană? Greu de crezut, nu
încredinţaseră asemenea treabă unor copilandri, dar oricum,
un ghimpe tot stăruia în inima căpeteniilor.
…Osteneala drumului prelungită nemilos întreaga zi de
vară, zi nesfârşită şi dogorâtoare, îi făcu pe toţi, oameni şi
dobitoace, să cadă răpuşi la popasul din amurg. Fură
rânduile străji, tabăra se înjghebă în tăcere şi focurile
începură să pâlpâie odată cu cele dintâi stele. Înnoptau cu
toţii, după o veche deprindere, sub cerul gol, cu şeile
căpătâi şi înfăşuraţi în sumane. De altfel, noaptea era
blândă, călduţă, fiorul vântului aducea în răstimpuri
mireasmă odihnitoare de cetină, care se unea cu cealaltă,
aţâţâtoare, de fum şi de cărnuri fripte pe jar. Câteva corturi
fuseseră totuşi ridicate în pripă pentru Ioan Zapolya, pentru
măria sa Radu de la Afumaţi şi pentru înalţii dregători.
Logofătul Sturzu nu avea sub porunca lui un pâlc anumit de
oaste, rămăsese împreună cu alţi boieri în preajma
domnului, alcătuind mica lui suită, dar nu una de
ceremonie, ci mai mult o mână de războinici, gata oricând
să-şi dea vieţile pentru viaţa lui. Dragu împărţea cortul cu
Drăgan şi cu spătarul Neagoe. Aşa se nimerise. Deşi ceilalţi
doi nu lăsau să se vadă nimica, îi simţea stânjeniţi în unele
clipe, poate că aveau a vorbi de-ale lor şi apoi nici lui însuşi
nu-i făcea prea mare bucurie tovărăşia aceasta. De aceea
rătăcea uneori printre focuri, până târziu, oprindu-se cel
mai adesea lângă vajnicul căpitan Johan Bruder. Începuse
să se închege un simţământ deosebit, de preţuire şi
dragoste, între el şi omul acela cu o putere înfricoşătoare şi
cu suflet de copil. Porni şi de astă dată înspre locul unde
tăbărâseră trabanţii, într-o rânduială desăvârşită, parcă
aşezaţi acolo cu sfoara şi cu ţăruşul. Le auzi de departe
murmurul. Cântau un cântec aspru, nechezat şi fără
mlădiere, dar îşi zise îndată că poate pentru aceşti lefegii
tăcuţi şi viteji, cântecul are o dulceaţă ascunsă şi le
aminteşte de lucruri dragi. Johan Bruder îşi lepădase mantia
pe bolovanul de care se rezema, înjghebând astfel un jilţ de
ajuns de trainic pentru făptura lui mătăhăloasă. Cu plosca
alături, ploscă din care un cal voinic şi-ar fi potolit setea cu
uşurinţă, rodea o ciozvârtă de oaie. Când Dragu Sturzu se
lăsă jos, alături de el, pe faţa lui se răspândi o încântare fără
margini. Lepădă ciolanul şi îşi şterse buzele şi bărbia de
grăsime cu dosul palmei, faptă cam nepotrivită pentru un
nobil, cum voia să pară că este. Izbucni apoi în strigăte
sălbatice, cerând alor săi să aducă mâncare şi băutură
pentru oaspete.
— Nu este nevoie, îl opri Dragu cu blândeţe.
— Cum să nu fie nevoie?! se miră căpitanul. Îmi cunosc
eu mai bine datoria de gazdă.
— Se poate, dar mie nu mi-e foame. N-am venit la ospăţ.
Am venit să mă bucur o clipă de gândurile şi vorbele
domniei tale.
— Pentru mine bucuria e şi mai mare, răspunse Johan,
măgulit, dar plin de şiretenie; să ştii însă un lucru, iubite
prietene, că vorbele şi gândurile, când se rostesc fără a fi
însoţite de răcoarea şi mireasma vinului, sunt totdeauna
searbede, lipsite de miez, și duc la încheieri triste ori
nefireşti. Pe când altminteri, ele capătă strălucire şi
înţelepciune, unind desfătarea trupului cu a minţii.
Dragu zâmbi în întuneric:
— Nu zic că nu ai dreptate. Dar de ce să-i mai necăjim pe
oamenii domniei tale? Sunt trudiţi şi vor să se odihnească.
În clipa aceea o umbră mare se ivi lângă ei şi glasu dogit
al lui Gherasim cuvântă de sus ca dintr-un amvon:
— Stăpâne, nu este nevoie să necăjim pe nimeni. Am adus
eu tot ce trebuie ca domnia ta şi căpitanul neamţ să vă
simţiţi bine. Puse jos ştergarul cu hartane de friptură, azima
şi burduşelul de vin, apoi adaose dojenitor: Nu înţeleg ce se
întâmplă de câtăva vreme, că abia te atingi de mâncare şi ai
slăbit ca un strigoi. Nu e bine, stăpâne. Nădăjduiesc că
măcar acuma, fiind laolaltă cu un prieten, te vei îndemna să
guşti.
Johan Bruder nu înţelesese mare lucru din spusele
slujitorului. În schimb găsea cât se poate de plăcută râvna
lui de a-şi hrăni stăpânul. Călugărul acesta, puternic ca şi el,
iubitor ca şi el de mâncare şi băutură, îi câştigase inima.
Dar Gherasim mai dobândise dragostea cuiva, şi anume a lui
Dietrich, slujitorul devotat al căpitanului de trabanţi, un
lungan visător, cu chica roşie ca pământul ars. Dietrich îşi
aştepta şi el prietenul, ochii îi sticleau undeva, în umbră, şi
nu-l aştepta degeaba, căci sub haina lui Gherasim, care
pornise voios către dânsul, se ghicea, pe lângă rotunjimea
pântecului, rotunjimea unei ploşti ascunsă fără îndemânare.
 Căpitanul destupă burduşelul şi gustă cel dintâi. Plescăi
din limbă, cu ochii închişi, ca de-o mare şi sfântă bucurie.
Sorbi şi Dragu. Vinul era bun, flacără topită cu miros de
smirnă. Băură iar. Şi iarăşi. Dar împotriva judecăţilor lui
Johan Bruder, vorbele nu se legau între ei şi inimile nu
izbuteau să tresalte într-o pornire mai veselă. Pe cerul de
vară se clătinau zodiile împăunate cu mărgăritare roşii şi cu
mătănii de chilimbar, zimţii stelelor se toceau în
rostogolirea lor mută şi depărtată. Oftară amândoi şi băură
din nou. Lui Dragu Sturzu i se năluci prin aburul nopţii şi al
văzduhului o umbră albă coborând trepte de ametist către
el, umbră feciorelnică, fermecată, foşnind ca mătasea şi ca
frunza, cu ochi de frunză fragedă, şovăind şi pierind apoi cu
un râset tăcut. Şi deodată toate grijile şi frământările lumii
se destrămară pentru el, se scufundară în hăuri. Tot mai des
îi dădea târcoale de la un timp plăsmuirea aceasta, se
clădeau în juru-i pe nesimţite ziduri de cleştar pe care nu
putea să le spargă şi strigătul lui de bucurie şi de spaimă se
rotea înăuntru, se întorcea singuratic, lovindu-i inima şi
ameţindu-l. Tot mai des se înfruntau în el închipuirea dulce
cu gândurile treze, pământeşti, iar cea dintâi biruia lesne,
ademenindu-l şi furându-l, aşa încât nu fără temei fusese
dojana bunului Gherasim, care fără să priceapă deplin, avea
o bănuială şi o teamă întunecată.
Altele erau tăcerile şi îngândurările lui Johan Bruder.
Acum trăgea cu călcâiul cizmei lui uriaşe bulgări de jar din
focul pe jumătate stins şi îi strivea cu talpa ca pe nişte
vipere. Din când în când pipăia în neştire burduşelul de vin,
ca un prunc neliniştit care simte că seacă sânul mamei sale.
Apoi mârâia şi deşerta în gâtlej, cu gâlgâit înverşunat, încă
o duşcă de vin: acum tăiase vâna unui vrăjmaş şi îi sorbea
sângele. Ruşinat că îşi lăsase tovarăşul pradă singurătăţii şi
zbuciumului, Dragu îşi lăsă braţul pe umerii lui:
— Ce te frământă?
— Nimica.
— Dar eu le simt amar şi neguros. La ce te gândeşti?
— Mă gândesc la moarte.
— Las-o! Se va gândi ea la noi când va sosi vremea. De ce
s-o zădărâm? E război. Primejdia pluteşte deopotrivă peste
noi toţi. Şi apoi domnia ta n-o înfrunţi întâia dată. Eşti
deprins.
— Tocmai. Sunt deprins. Pentru unii războiul este o
întâmplare a vieţii, o furtună care trece şi după care vin
tihna, truda, bucuriile şi amărăciunile obişnuite. Pentru
mine războiul este o îndeletnicire, moartea o umbră
statornică.
— Toate îndeletnicirile, prietene, au primejdiile lor, mai
mari sau mai mici. De ce zâmbeşti?
— Mi-am adus aminte de un prisăcar pe care l-am văzut.
Lucra între stupii lui. Gol până la brâu. Albinele se
îngrămădiseră pe el ca o blană vie, dar nu-l vătăma niciuna,
îl cunoşteau de stăpân.
— Sabia domniei tale nu te cunoaşte de stăpân?
— Ba da, mă cunoaşte. Dar eu nu m-am făcut crescător de
albine, ci de viespi, iar aceste lighioane nu pot fi îmblânzite.
Veninul lor mă va răpune într-o zi.
Nu era teamă, ci o înţeleaptă, dureroasă împăcare în
vorbele căpitanului. Se răzvrătise un minut, apoi redevenise
filosof. Vinul îşi redobândise şi el aroma, dulceaţa; vlaga şi
bunăvoia se întoarseră în trupul uriaşului.
— Să bem, prietene cu nume de pasăre, pentru izbânzile
noastre din viitor. Să bem pentru izbânda lui Radu de la
Afumaţi, voevodul domniei tale. Şi pentru a lui Ioan
Zapolya, slăvitul meu stăpân.
Băură. Burduful se golea şi erau nevoiţi să înalțe ochii tot
mai sus, către cerul în care stelele spânzurau ca nişte nuci
de aur în coroana unui arbore albastru. Ar fi ajuns un vânt
mai puternic, ori un braţ viguros care să scuture nevăzutul
trunchi şi ele ar fi căzut ropotind în ţărână. Tabăra se
cufundase în somn. Numai umbrele străjerilor se mişcau
într-o mare tăcere. Căpitanul privi împrejur:
— Totul este cum nu se poate mai bine orânduit. Îmi
place, spuse el, cu preţuirea unui vechi oştean. Măria sa
Radu voevod are o adâncă pricepere, nu lasă nimic la voia
întâmplării. Este un om care îşi pregăteşte izbânda şi o
merită. Fireşte, e bine şi frumos ca un mare conducător de
oşti să fie pentru ai săi o flamură vie, iar spada lui un fulger
de îmbărbătare. Dar în acelaşi timp el nu trebuie să
dispreţuiască îndatoririle mărunte, să nu pregete a cerceta şi
îndruma singur acele treburi umile, care în război se
dovedesc de o mare însemnătate. Radu de la Afumaţi a
înţeles acest adevăr.
— Aşa este. Radu vodă a făcut o îndelungată şi aspră
ucenicie, ştie că o biruinţă se câştigă nu numai prin vitejie şi
jertfă, ci şi cu înţelepciune, cu sudoare şi migală. Apoi
adaose, simţindu-se dator să întoarcă laudele căpitanului:
Legătura lui Radu cu Ioan Zapolya este aceea dintre doi
oameni mari ai timpurilor, fiindcă voevodul Ardealului are
un suflet neînfricoşat, nobil şi generos. Graba cu care i-a
sărit în ajutor prietenului său o dovedeşte.
Burduful secătuise de tot. Johan Bruder îl pipăi cu
tristeţe, pentru ultima dată. Dădu din cap, gânditor:
— Îl slujesc demult pe voevod, iar însuşirile alese despre
care vorbeai i le preţuiesc eu însumi. Pe deasupra el ştie să
îmbine nobleţea cu nevoile clipei. Căci ţi-am ma spus,
dincoace de munţi este bine să se aşeze un prieten devotat.
Tăcu o vreme, apoi urmă cu glas tainic: Şi uite îţi mai dau o
lămurire, pe care n-aş da-o oricui, dar vinul acesta şi
războiul ne-au unit ca pe fraţi… S-ar putea ca într-o zi
stăpânul meu să aibe el însuşi nevoie de ajutor. Nu, nu la
primejdia otomană mă gândesc. Dar coroana Ungariei, care
nu șade astăzi pe cât ar trebui de neclintită şi măreaţă, va
stârni în juru-i tot mai multe pofte şi înfruntări. Iar Ioan
Zapolya este mai demn şi mai îndreptăţit decât mulţi alţii să
se bucure de strălucirea ei. Înţelegi? Odată şi odată, el va
avea nevoie de sprijin frăţesc, neprecupeţit. Gâfâia, aţâţat:
Ioan, riga Ungariei… Raza acelor timpuri se va revărsa
binefăcătoare şi asupra mea, căci sărmanul, neştiutul Johan
Bruder, căpitan de trabanţi, va fi atuncea generalul Johan
Bruder şi careta lui va intra duruind pe sub bolţile palatului
crăiesc, trasă de cai albi ca zăpada. Iar cine ştie, poate că pe
uşile acelei carete, el va porunci să i se zugrăvească un urs
cu ţepuşe aurite în creştet, sau alt însemn heraldic, căci
mărinimia lui Zapolya o cunoşti domnia ta însuţi, şi apoi ce
înseamnă pentru un rege să dea cuiva o baronie? E ca şi
cum aş dărui eu unui om sărac o pereche de ciubote vechi…
Rămase cu ochii aţintiţi la tăciuni, subjugat de marele său
vis. Dragu nu ştia ce să zică. Deşertăciunea
deşertăciunilor… Totuşi nu-l osândea pe omul de lângă el.
Fiecare suflet poartă în lume o năzuinţă ascunsă. Iar
dorinţele căpitanului Johan Bruder erau cât se poate de
fireşti. Şi îndreptăţite, la urma urmelor. Căci unui luptător
viteaz, care îşi slujeşte voevodul cu pricepere şi credinţă, i
se cade răsplata cea mai înaltă. Dar vai, cât de departe era
strălucirea visată şi cât de aproape erau primejdiile,
spaimele, moartea cu tăişul ei îngheţat. Cu câteva clipe mai
înainte însuşi căpitanul, cuprins de presimţiri, cugetase cu
glas tare la toate acestea, iar acum ademenirea bogăţiei şi
gloriei suna în auzul său lăuntric ca o trâmbiţă de aur.
„Însuşirea aceasta minunată de a se amăgi, de a trece iute
de la o stare la alta, o au numai copiii, gândi logofătul.
Fericite Johan Bruder… Ori poate că este la mijloc şi tăria
vinului…”
Dar nu mai avu vreme să-şi urmeze chibzuinţa; tresăriră
amândoi, fiindcă undeva, în marginea taberei, se simţise
mişcare şi larmă înăbuşită, iar curând se arătară umbrele
unor călăreţi, şase sau şapte. Săriră în picioare grăbind către
ei. Apropiindu-se, Dragu cunoscu faţa încruntată a lui
Horhocea, mâna dreaptă a căpitanului Codin. Între cetaşii
acestuia, înghesuit de scările lor, se ţinea drept în şa, cu
mâinile legate, un bărbat subţiratic şi spân, înfăşurat în
burnus de mătase.
— Limbă? întrebă logofătul.
— De soi, răspunse cu mândrie Horhocea. Trebuie s-o
înfăţişez îndată măriei sale.
Dragu Sturzu ar fi voit să mai întrebe câte ceva, dar
înţelese graba şi porunca aspră care-l mânau pe Horhocea.
De altfel, vodă fusese înştiinţat, sau auzise singur gălăgia,
fiindcă tocmai ieşea din cort, ca o furtună. Se iviră şi ceilalţi
boieri, cu ochii cârpiţi de somn, numai voevodul Ioan
Zapolya păşea măreţ şi netulburat, înzăuat din cap până-n
picioare, parcă pregătit de asalt.
— În sfârşit! strigă Radu. Credeam că aţi murit cu toţii.
— Nu am murit, doamne. Suntem vii. Şi ne-a căzut în laţ
o pasăre măiastră, pe care am adus-o să o faci măria ta să
cânte.
Privirea domnitorului lunecă o clipă către cel prins.
— Bine, văd. Dar mai întâi grăieşte tu, spune ce şi cum.
Repede, scurt.
— Am urmat întocmai poruncile, doamne, începu omul
căpitanului Codin, ferindu-şi ochii cu palma, căci se
strânseseră toţi, ca la urs, iar mulţi oşteni se grăbiseră cu
torţe, să lumineze pentru măria sa, şi le vârau zeloşi în
barba bietului Horhocea, gata să i-o pârlească. Am bătut
locurile ca hăitaşii, dar pe muteşte, fără zarvă, şi cu ochii în
patru. Spre mirarea noastră însă, nu întâlneam picior de
vrăjmaş. De pe unde fuseseră, tocmai plecaseră. Cădeau
bieţii oameni în genunchi, plângând de bucurie, căci le
aduceam mântuirea. De la aceşti oameni am aflat noi că
pâlcurile de osmanlâi, de unde până atunci tăiaseră,
jefuiseră şi schingiuiseră fără milă, fără ruşine, fără teamă,
ca-n ţara nimănuia, piereau peste noapte, în goana mare, ca
luate de vânt. Am înţeles din asta că vestea sosirii noastre
ajunsese pe-acolo mai dinainte. Căci altfel n-ar fi fost
nebuni s-o ia la fugă, mai ales că am dat pretutindenea
peste grămezi de bucate, strânse de ei şi lăsate apoi în voia
soartei. Aşa stând lucrurile, am grăbit şi noi pasul, cât am
putut. În Valea Mierlii am dat peste mai multe asemenea
cete adunate la un loc. Căutau să înjghebeze o putere mai
mare. Dar erau încă tulburaţi şi osteniţi. După ce am văzut
câţi sunt şi în ce stare, am dat peste ei din toate părţile şi i-
am tăiat, cruţându-l numai pe acest agă al lor, pe care l-am
adus aici, după poruncă.
Domnul ascultase cu luare-aminte, totul:
— Bine, foarte bine aţi făcut, Horhoceo. Tăiaţi legăturile
turcului şi daţi-l jos de pe cal.
Oştenii se grăbiră să facă ce spusese măria sa.
Ismailiteanul îşi freca încheieturile amorțite de frânghie.
Faţa lui, luminată acum din plin, nu arăta duşmănie, dar
nici frică. Cu toate că abia scăpase dintr-un măcel şi încă nu
ştia ce-i este sortit, părea stăpân pe sine, se cunoştea că nu e
un luptător de rând. Vodă nu socoti de cuviinţă să-i
cerceteze numele şi rangul. Începu de-a dreptul:
— De unde aţi ştiut că venim? Cine v-a dat de veste? Cum
aţi aflat că suntem atât de mulţi şi de tari?
Turcul găsi putere să zâmbească:
— Numai hotărârile şi căile lui Alah rămân nepătrunse,
încolo, tot ce gândim şi făptuim noi, oamenii, se află cu
uşurinţă.
— Ai dreptate, încuviinţă Radu, fără să dea semne de
nerăbdare. Atâta că noi nu despicăm acuma firul
înţelepciunii veşnice. Vreau să cunosc de la tine lucruri
pământeşti, trecătoare, dar grabnice. Că mă voi întoarce
într-o zi pentru Mehmet-Beg nu era o taină. Dar nu ştia când
anume şi cu câtă oaste. Noi ne-am îngrijit să nu afle prea
multe dar iată că a aflat. Cum?
Celălalt dădu din umeri:
— Nu sunt iscoadă, sunt oştean; pe mine nu mă privesc
asemenea treburi. Fără îndoială că Mehmet-Beg are oameni
care au ştiut să înşele veghea voastră.
— Unde se află beiul?
— Nu cunosc.
— Ce porunci ai avut?
— Să adun cetele răzleţite şi să aflu un loc prielnic unde
să vă ies în cale.
— Ştiaţi că asupra voastră vine o tărie pe care n-o veţi
putea întoarce din drum?
— Ştiam, răspunse turcul. Dar dacă am fi avut răgaz, să
facem ceea ce gândeam, n-aţi fi răzbit atât de uşor. V-am fi
ţinut pe loc.
 — Cât? Până când? Până când sosea Mehmet-Beg cu
grosul armatei?
— Nu ştiu. Până când pieream.
Omul nu se cufundase nicio clipă în tăcerea aceea
îndărătnică pe care o păstrează îndeobşte cei de-un sânge eu
el când cad în mâinile duşmanului. Dar nici nu pălăvrăgea.
Poate că într-adevăr nu ştia mai multe. Radu voi să mai
întrebe ceva, dar deodată se răsgândi şi făcu semn oștenilor
să-l ducă de-acolo. În timp ce prizonierul se îndepărta,
boierii şoptiră înfriguraţi între ei, noutăţile îi stârniseră.
— Crezi că ne putem aştepta curând la un atac? întrebă
Zapolya.
— Da. Este cu putinţă.
— N-am fost destul de prevăzători. Credeam că vom
cădea ca trăsnetul.
— N-am fost. Niciodată nu suntem. Dar acum e târziu să
ne facem mustrări. Trebuie să ne gândim la altele.
— Da, va trebui să înaintăm mai repede şi totodată cu
mai multă băgare de seamă.
— Asta, neapărat. Dar pe mine mă mai frământă ceva. Îl
cunosc pe Mehmet; l-am înfruntat şi i-am deprins
obiceiurile. Are multe cusururi, dar e şiret ca o vulpe Omul
acela a spus adineauri: „V-am fi ţinut pe loc până când
pieream”. Este tocmai ce obişnuieşte să facă beiul de la
Nicopole. Când ştie că va trebui să dea piept cu o oaste mult
mai mare ca a lui, nu pregetă să-şi jertfească o parte din
oameni, pentru a-i mântui pe ceilalţi şi pe sine însuşi. În
felul acesta, el nu a fost înfrânt niciodată cu totul, iar capul
i-a rămas totdeauna pe umeri.
— Ciudat fel de a lupta. Şi demn de dispreţ. Acest
Mehmet-Beg nu este un diamant strălucitor în cununa lui
Soliman.
— Pe Sultan nu-l atinge nimica, fiindcă se socoteşte
deasupra muritorilor. Şi apoi de ce-ar osândi tactica beiului?
Împrejurările îi cer să-şi cruţe luptătorii.
— Aşadar, poate că în clipa de faţă, Mehmet, în loc să
vină spre noi, se pregăteşte de retragere.
— Dacă nu cumva a şi început-o.
— Ar fi nedrept, după atâtea străduinţe, ca şacalul să
scape cu colţii întregi.
— Nici eu nu zic altfel. Ţara a sângerat sub muşcăturile
lui, nu trebuie să scape. Vom încerca să-i tăiem drumul.
Voevodul Zapolya tresări, privindu-l cu uimire:
— Cu atâta oaste, din care mai mult de jumătate
pedestrime? Mă îndoiesc că-l vom ajunge, cu atât mai puţin
să-i ieşim în cale. Nu putem lăsa în urmă pedestrimea,
tunurile, călărimea grea, carele cu provizii, tot ce
alcătuieşte puterea noastră. Ar fi o nebunie.
— Ştiu.
— Atunci? Te gândeşti să împingem avangarda atât de
mult?
— N-ar fi înţelept. Călăreţii căpitanului Codin nu trebuie
să se depărteze. Dar putem trimite pe alţii. Să zicem o mie.
O mie nu sunt mulţi, însă de mai mulţi nu ne putem lipsi.
Oamenii aceştia trebuie să zboare ca vântul şi să taie
vrăjmaşului cărările întoarcerii. Poate că goana lor va fi
zadarnică, poate că Mehmet urcă acum spre noi şi nici nu se
gândeşte să fugă. Dar dacă fuge într-adevăr, ei trebuie să-l
oprească şi să-l abată aşa cum abat zăvozii turma.
— Numai că în loc de turmă, vor întâmpina o haită de
lupi.
— Ştiu. Dar vor avea săbiile în chip de ragilă. Vor sfâşia,
vor hăcui, vor rupe şi nu vor lăsa pe nimeni să treacă, decât
peste trupurile lor.
— Oameni de jertfă…
— Întocmai.
 Ioan Zapolya înţelesese. Se uită în jur. Ochii lui se opriră
cu o lucire mândră şi mulţumită asupra lui Johan Bruder.
Acesta zornăi din pinteni şi înroşindu-se deodată ca un rac,
îşi umflă şi mai mult pieptul, sub platoşa căruia ar fi încăput
fără caznă doi oameni obişnuiţi. Nu era nevoie de cuvinte.
Voevodul Ardealului se întoarse către Radu de la Afumaţi.
— Căpitanul Johan Bruder e un viteaz fără pereche iar
sub comanda lui are asemenea oameni, încât s-ar duce cu
dânşii în infern şi l-ar aduce pe Satana legat. Va pleca
îndată şi va face tot ce e de făcut.
Radu cunoştea prea bine vitejia şi meşteşugul trabanţilor;
nu avu nimic împotrivă. Însă chiar atunci, logofătul Sturzu
făcu un pas înainte şi privindu-l ţintă cu ochii aceia care-l
mişcaseră atât de mult pe domnitor, într-o iarnă, la Afumaţi,
spuse încet:
— Nu mă uita şi nu mă umili, doamne. Ai făgăduit.
— Ce am făgăduit?
Tăcere. În cugetul lui vodă izbucni deodată aducerea-
aminte. Da, îi spusese Sturzului, trimiţându-l la Sibiu, să nu
poarte grijă, că va avea partea sa de trudă în acest război.
Dar iată că el se grăbea, cerând partea leului. Surâse:
— Vrei să mă laşi singur, Sturzule?
 — Nu eşti singur, doamne. Iar dacă plec, plec cu folos
pentru măria ta şi pentru ţară. Şi pentru sufletul meu,
adaose încetişor, iar chipul i se schimonosi sub puterea unei
amintiri crâncene.
Radu se înfioră, pricepând. Aceştia erau oamenii lui,
fiecare purta aninată ca un belciug, de inimă, o suferinţă
veche, iar Mehmet nu avea de înfruntat o oaste, ci blestemul
unui neam şi al unui pământ. Blestem de foc. Cuprinse
umerii logofătului în palme:
— Facă-se voia ta. Te vei alătura, cu cinci sute de
călăraşi, căpitanului Johan Bruder. Ca zborul săgeţii,
Sturzule.
— Ca aripa morţii, măria ta.
 De la Cotmeana apucaseră drept în jos, pe albia râului
Vedea. Era drumul cel mai scurt către ţinta lor. Înainte de
Ruşii de Vede, urmau să se abată pieziş în dreapta, către
Olt, și să coboare aţă până la Turnu, căci dacă într-adevăr
Mehmet-Beg avea de gând să părăsească Valahia fără a
scoate hangerul, apoi acolo şi numai acolo ar fi putut să-l
prindă la strâmtoare, mai înainte ca tunurile din raia să-i
ocrotească fuga şi să-i uşureze trecerea spre Nicopole.
Goana lor era o goană de diavoli. Încetineau numai când
se strâmta drumul şi devenea anevoios, sau când simţeau că
vor crăpa caii dacă nu-i lasă să răsufle cât de cât. Popasurile
erau scurte, numai atât cât le trebuia dobitoacelor să-şi
potolească setea şi foamea, spre a mai deştepta în ele un
rest de vlagă. De la plecare, cei o mie cinci sute de călăreţi
lepădaseră tot ce era de prisos. Nu purtau platoşe sau arme
grele, sabia şi puținele merinde din coburi erau singurele
poveri. Aleseseră caii cei mai vânjoşi şi mai iuţi. Cu toate
acestea se prăvăleau destui, iar alţii începeau să şchioapete,
răzleţindu-se repede de cârdul care pierea ca o fantasmă
spre miazăzi. Soarta oştenilor singuratici, rămaşi în urmă şi
pe care pâlcurile turceşti puteau oricând să-i prindă şi să-i
căsăpească, nu era tocmai norocoasă. Dar nimeni n-avea
răgaz să se gândească la ei şi să le poarte grija. Se vârâserâ
de bună voie în treaba aceasta primejdioasă, iar singura lor
scăpare, după cum suna de altfel şi porunca, era să facă
rost, cum-necum, de alţi bidivii şi să încerce să-i ajungă din
urmă pe ceilalţi.
Trecuseră munţii pe vreme frumoasă, uscată, dar cu cât
înaintau în şes, către Dunăre, cerul se posomora; îndată se
porniră şi ploile, ploi mărunte, nesfârşite, ca de noiembrie,
cu toate că se aflau în miezul verii. Cernerea lor întristată se
ţinea după dânşii ca o pacoste, caii lunecau în mocirlă şi
glod, stropindu-şi burţile şi coapsele; înşişi călăreţii, mereu
împroşcaţi, începuseră să semene cu nişte duhuri negre.
Datorită acestei potrivnicii a firii nu puteau să alerge pe cât
erau ei de grăbiţi, dar se mângâiau cu gândul că nici oastea
beiului nu făcea o ispravă mai bună.
Pătrunşi de umezeală, mânjiţi de tină până-n albul
ochilor, Dragu Sturzu şi căpitanul Johan Bruder sângerau cu
pintenii coastele armăsarilor, strunindu-i totodată cu putere
când lunecau, astfel încât bietele animale asudau îngrozite,
nemaiştiind ce să facă, să gonească ori să bage de seamă pe
unde calcă. Johan Bruder avea un cal uriaş, pe măsura lui,
cu spinarea lată şi picioare cât trunchiurile. Dragu zâmbise
la început, văzând această fortăreaţă mişcătoare, dar calul
nu numai că se dovedise neaşteptat de sprinten, ci acum,
prin mâzgă şi făgaşe, se cumpănea mult mai uşor pe
mădularele-i groase. Iar zâmbetul se mutase repede pe
chipul lui Johan Bruder, care trăgea cu coada ochiului la
murgul logofătului, prăsilă scumpă, dar cam buimăcit de
asprele încercări.
Zâmbet? Nu, nu mai era zâmbet, ci doar un rânjet chinuit,
căci feţele lor murdare, brăzdate de oboseală şi nesomn, îşi
pierduseră înfăţişarea omenească şi numai lucirea
înfrigurată a ochilor trăda gândul care-i ţinea încă dârji,
îmboldindu-i peste câmpuri: să ajungă la vreme şi să-şi
împlinească datoria.
Drumul pogora ades prin vâlcele, tăind şuviţe de apă
tulbure, noroioasă, apoi iar o ţinea întins pe imaşuri,
şerpuind numai câteodată, după toanele râului pe care-l
însoţea credincios. Aşezările omeneşti erau destul de rare;
ici-colo, prin pânza ploii, se arătau crucea strâmbă din turla
unei biserici, o moară cu stăvilarul ridicat, o târlă pustie, o
îngrămădeală de colibe prizărite ca nişte ştiubeie. Nu
avuseseră până acum nicio întâlnire mai însemnată. Poate
că neştiind cine sunt şi ce gânduri au, locuitorii se fereau
din calea lor. Puţinele sate străbătute în goană îi
întâmpinaseră doar cu lătratul câinilor uzi şi hămesiţi; nimic
nu mişca prin ogrăzi, şi numai uneori simţiseră aţintiţi
asupra lor ochi nevăzuţi, iscoditori.
În dimineaţa aceea de duminică, ploaia conteni, dar cerul
rămăsese tot întunecat, coborât peste lume ca o rogojină de
fum. Câmpia era netedă ca-n palmă. Se zărea departe
marginea coclită a unui crâng. Cu un ceas ori două mai
înainte auziseră dangăt de clopot, fără să ştie de unde
anume vine, căci satul ori satele rămâneau ascunse privirii.
Alte bătăi în acioaie, tremurate şi lungi, sunaseră ca un
răspuns tinguitor către soare-apune. Poate că bieţii creştini,
în toată sărăcia şi supărarea lor, cătau să nu uite că e zi
sfântă, şi se chemau unii pe alţii la rugăciune. Oştenii se
înfioraseră o clipă ascultând acel zvon al credinţei, înăbuşit
parcă şi pierdut în neguri; mulţi lăsaseră caii la pas, scoţând
cuşmele şi făcându-şi semnul crucii. Până şi nepăsătorii
războinici ai lui Johan Bruder întâmpinaseră cu evlavioasă
mirare glasurile străvechi, venind de nicăieri. Acum
stăpânea din nou tăcerea, pământul muced schimba ropotul
copitelor într-o clefăială surdă. Trecură prin crângul
sărăcăcios, rămăşiţă a unei mari păduri de odinioară, şi
ieşiră din nou în lărgime. Căpitanul şi logofătul văzură
amândoi odată mogâldeţele negre, nemişcate, din fundul
zării, şi tresăriră. Păreau să fie ciori, un cârd de ciori
ciugulind pe şleau, dar nu erau păsări, erau oameni, li se
desluşeau tot mai bine umbrele, şi Dragu dădu poruncă alor
săi să fie gata pentru orice întâmplare. Johan Bruder, care
scruta ca un vultur arătările acelea, păru foarte nedumerit:
— Nu sunt mulţi, sunt puţini. Ein, zwei, drei… Îşi
întrerupse numărătoarea: Dar dacă sunt iscoade ale
duşmanului, de ce s-au proţăpit în drum? Cercetaşii caută să
vadă fără să fie văzuţi. Zum Teufel! Dar se înfăţişează ca o
adevărată oştire, au şi o flamură, priveşte!
— Aceea nu e o flamură, ci un prapor bisericesc, semn al
păcii şi bunei întâmpinări, lămuri Dragu, a cărui privire
încruntată începea să se însenineze. Şi nu sunt iscoade, căci
ar fi rupt-o la fugă, ci pământeni de-ai noştri.
Apropiindu-se tot mai mult, cunoscură într-adevăr, după
straiele prăpădite, că au de-a face cu o mână de săteni ieşiţi
în privelişte. Răsuflară uşuraţi. Nu se temuseră, dar orice
încăierare însemna zăbavă. Lui Johan Bruder îi plăcea să fie
întâmpinat ca un viteaz şi aşa, din galop, căută să se țină în
şa cât mai măreţ. Rumânii aceia aşteptau neclintiţi. Dar,
lucru curios, în loc să se rânduiască pe marginea drumului,
după datină, se buluciseră în mijloc, cu praporul lor înălţat
ca un steag. Erau zece, ori doisprezece. Năvala călăreţilor
venea peste ei ca o furtună, dar nici pomeneală să se sperie
şi să se dea la o parte. Dimpotrivă, păreau cotropiţi de o
mare bucurie, vânturau braţele strigând ceva neînţeles, iar
oştenii din frunte spre a nu-i lua în piepturile cailor fură
nevoiţi să smucească frâiele cu toată puterea. Într-un mare
tumult şi nechezat, oastea se opri îmbulzită.
— Sunteţi nebuni?! răcni Dragu plin de furie.
Însă cei de jos nu părură să fi auzit ocara. Un bătrân
puţintel la trup, cu faţa ca o frunză veştedă, pe care îi
crescuseră în chip ciudat smocuri şi tuleie de barbă
încenuşată, urâtă, ca o pecingine, se apropie iute de calul
lui Johan Bruder, pe care după înfăţişarea-i falnică îl
socotea o mare căpetenie, şi îmbrăţişând cisma uriaşului,
ridică ochii spre el, cuvântând cu glas întretăiat, subţire,
însă plin de un foc neobişnuit.
— Mărite căpitan, slavă unuia Dumnezeu care-a ascultat
rugăciunile noastre, căci el v-a adus încoace în ceasul al
doisprezecelea. Viaţă şi izbăvire, măria ta! strigă uncheaşul
ca apucat de friguri. Viaţă şi izbăvire! Şi pedeapsă cu sabia
îngerului Mihail! Foc pentru foc! Sânge pentru sânge!
Stingherit şi nedumerit, neamţul privea în jos la bătrân.
Dragu Sturzu, căruia îi trecuse furia dintâi, îl scoase din
încurcătură:
— Moşule, ghicesc ce e în inima dumitale, căci şi noi
simţim la fel, dar acum nu e vremea vorbelor.
— Adevărat, se însufleţi iarăşi moşneagul, nu e vremea
vorbelor, ci a faptelor, căci doar de aceea am alergat noi să
vă ieşim înainte. Iertare, boieri dumneavoastră! Ne frige
pământul sub tălpi, iar eu m-am apucat să flecăresc ca un
smintit. Iertare! Să purcedem degrabă! Fii bun, măria ta, şi
porunceşte oştenilor să ia pe câte unul din noi de-a călare
îndărătul şeii, că altfel n-om putea ţine pasul.
— Unde să purcedem? Şi de ce să vă luăm cu noi? întrebă
Dragu uimit.
Pe faţa omului se aşternu o lumină blândă. Desluşi cu
îngăduinţă, ca unui copil, oşteanului acesta prea greoi la
minte sau prea ostenit ca să priceapă dintr-odată un lucru
atât de simplu:
 — La Copăceni, măria ta, la Copăceni. Uite-acolo, ia,
arătă el cu mâna spre zările din dreapta.
— La Copăceni? Şi de ce tocmai acolo? se încruntă
logofătul, tot mai nedumerit şi simţind iarăşi un val de
mânie împotriva moşneagului care îi ţinea pe loc cu vorbe
fără şir.
De astă dată bătrânul făcu un pas înapoi, privindu-l
bănuitor:
— Oare nu sunteţi oştenii măriei sale Radu Vodă?
— Ba da, suntem! Şi ce-i cu asta? Şi mai întâi de unde aţi
aflat…
— Oho, cum păcatele să nu aflăm, când de amar de
vreme doar cu nădejdea asta ne hrănim. Turlele par oarbe şi
coroanele copacilor oarbe, dar ele nu sunt oarbe, au ochi şi
v-au văzut demult. N-aţi auzit clopotele? Clopotele vorbesc
cu tot felul de glasuri şi semne, ca tulnicele. Întâi au dat de
ştire de la Dâlga la Cioara, iar paraclisul din Cioara ne-a
vestit pe noi, Copăcenii. La Copăceni sunt turcii, măria ta!
se avântă iarăşi bătrânul, cu glas piţigăiat.
— Turcii? tresări logofătul Sturzu. Oștile lui Mehmet?
— Nu toate oștile, ci un pâlc de akingii, dar mulţi, măria
ta. Aproape două sute.
 Dragu se linişti. De la început i se păruse cu neputinţă ca
Mehmet, în retragerea lui, să apuce un asemenea drum rău
şi ocolit. Iar ceata aceea de slujbaşi prădalnici nu intra în
socotelile lor. Spuse:
— Bine aţi făcut că aţi dat fuga să ne vestiţi. Sunteți
oameni vrednici. Dar pâlcul despre care spui nu ne
primejduieşte cu nimica şi altul este vânatul pe care vrem
să-l încolţim. Fiţi fără grijă, adaose, că nici aceia nu vor
rămâne nescărmănaţi.
Îşi îmboldi calul, voind să dea poruncă de plecare, dar
deodată bătrânul îi încleştă frâul cu mâinile-i uscate ca nişte
gheare; de pe faţa lui pierise orice urmă de însufleţire, în
ochi i se putea citi o groază fără margini:
— Măria ta, opreşte-te. Nu m-ai înţeles. N-ai înţeles
nimica!
— Ce mai este? Spune, dar scurt. Fiece clipă pierdută e în
folosul vrăjmaşului, iar tu le faci unealta lui.
Buzele, bărbia uncheaşului tremurau; vorbele repezi
gâfâite, păreau ale unui om care se îneacă într-un iaz
tulbure:
— La Copăceni strâng ei bunurile luate cu anasâna, acolo
e cuibul lor, al procleţilor, şi de-acolo pornesc convoaiele.
Iar noi, când am ştiut că veniţi, am tras repede carele pline
în curţile boierului Costandin Vrabie, care a fugit demult şi
a lăsat toate vraişte. Tot acolo am adăpostit femeile şi
copiii, ca să nu-şi verse osmanlâii veninul asupra lor, şi am
ferecat porţile cum am putut. Numai noi ăştia am fugit să vă
aţinem calea, ceilalţi sunt înăuntru.
— Pentru ce aţi făcut asta? întrebă Dragu. Descumpănit
de neaşteptata veste.
— Cum pentru ce? Dar acolo era toată agonisita noastră,
truda atâtor mâini, zestrea copilelor şi pâinea pruncilor.
Cum să-i fi lăsat să plece aşa? Şi apoi pedeapsa, măria ta,
pedeapsa pentru silniciile îndurate…
— Omule, se înăspri logofătul, pricepe că noi nu suntem
slobozi să ne răfuim cu cetele de akingii, lua-le-ar toţi
dracii. Avem o treabă grea şi prea însemnată pentru ţară,
treabă ce nu suferă amânare. Mulţumiţi-vă că v-aţi pus
avutul la adăpost şi lăsaţi-i pe netrebnici să se ducă. Ţi-am
mai spus, vor avea partea lor.
— Dar nu vor pleca, mărite, nu se vor duce! Ochii
bătrânului se rostogoleau mari şi însângeraţi sub fruntea
zbârcită. Cum oare nu înţelegi? Moslemii nu-şi lasă prada
atât de lesne, iar conacul nu e cetate de piatră. Îngrăditurile
sunt vechi şi stricate, iar ai noştri nu au niciun fel de arme.
Mai mult de câteva ceasuri nu se vor putea împotrivi. Apoi
vrăjmaşul va intra peste ei şi-i va tăia pe toţi.
Se lăsă o tăcere de moarte. Chipul logofătului împietrise
şi numai buzele îi tremurau încet, la fel ca bătrânului mai
înainte. Socotise fulgerător. Satul era, fără îndoială, la o
depărtare bunicică. Să ajungă până acolo, să-i spârcuiască
pe akingii şi să se întoarcă în drumul lor, însemna o
jumătate de zi zăbavă, pe puţin. O jumătate de zi, în
asemenea împrejurări, era hotărâtoare. Da, erau în joc
vieţile unor oameni. Putea să le scape. Dar cu ce preţ?
Neascultarea poruncii lui vodă, zădărnicirea unui gând
îndrăzneţ… Aici, pedepsirea câtorva tâlhari, dincolo
capcana întinsă celui mai mare vrăjmaş al Valahiei. Aceste
două fapte nu puteau sta în cumpănă. Şi totuşi inima lui era
într-o cumpănă deznădăjduită, simţea cum i se sfâşie şi
sângeră, brăzdată cu cârlige de fier. Murmură în neştire:
— Oameni buni. Pentru ce… pentru ce aţi făcut asta…
Atâta nesăbuinţă…
— N-a fost nesăbuinţă, măria ta! strigă bătrânul. Dar în
cine să mai fi crezut şi să mai fi nădăjduit, dacă nu în oastea
lui Radu Vodă? Iar paharul era plin, căci pătimirile noastre
au fost fără seamăn, gemu el ridicând braţele către cer. În
clipa aceea sumanul i se desfăcu, şi îi văzură cu toţii pieptul
slab şi galben, ca de mucenic, cu rănile vergilor încă
necojite, brăzdându-i coastele.
— Acuma, urmă bătrânul parcă aiurind, acuma ei se
apără cu ultimele puteri şi cată încoace pe drum, aşteptând
mântuirea care nu mai vine. Maria ta, oştene, viteazule, te
rugăm ca pe Hristos, nu-i lăsa să piară. În genunchi te
rugăm. În genunchi, fraţilor!
Sătenii îngenunchiară toţi odată în clisa drumului, ca pe o
lespede de altar, cu ochii agăţaţi de chipul logofătului
Sturzu. Şi era de neîndurat umilinţa aceasta zadarnică în
care licăreau laolaltă spaima, nedumerirea şi o rămăşiţă de
nădejde. Unul dintre ei, luminându-se deodată, se scotoci
grăbit în sân şi dădu la iveală o bucată de azimă învelită în
ştergar. O întinse logofătului cu dreapta, iar în căuşul
celeilalte înfăţişă câteva grăunţe de sare vânătă. Gândindu-
se el singur, sau poate cu toţii, să-i întâmpine pe oşteni
după datină, cu pâine şi sare, darul fusese uitat în
buimăceala dintâi, iar acum el slujea ca o ultimă, sublimă
încercare de a-i îndupleca.
— Nu se poate! urlă Dragu ca ieşit din minţi. Am zis, nu
se poate! În lături, sau vă fărâm cu calul! Glasul i se frânse:
Iertare, moşule. Iertare, creştinilor. Nu mă blestemaţi…
Oamenii se ridicară. Pricepuseră că nu mai au nimic de
aşteptat şi feţele lor erau pustiite, ochii îngheţaţi. Se traseră
în tăcere la marginea drumului. Numai uncheaşul mai
zăbovi câteva clipe, cu fruntea plecată:
— Eu te-am iertat, fiule, fără să înţeleg. Facă
Atotputernicul să dobândeşti la fel de uşor iertarea celor ce
vor muri astăzi lipsiţi de îmbărbătare şi ajutor.
Porniră năprasnic, odată cu ploaia, care rupsese din nou
zăgazurile cerului. Niciunul dintre călăreţi nu avu puterea
să se uite îndărăt la mogâldeţele negre, care rămăseseră
nemişcate în câmp, ca nişte stâlpi de tăciune. Goneau cu
aceeaşi grabă şi îndârjire, dar imboldul nu mai era acelaşi,
nu mai erau dulăii străduind să încolţească fiara; se simţeau
ei înşişi fugăriţi de umbre şi de suspine, iar peste chipurile
lor, peste sufletele lor se aşternuse o pâclă nesuferită.
Căpitanul Johan Bruder privi într-o parte, spre logofăt, şi îi
văzu faţa udă, poate că o ridicase în bătaia ploii, şi atât de
chinuită, încât vorbele pe care voise să i le spună îi muriră
în gâtlej. Nu-i sunase lămurit fiece cuvânt schimbat între
Dragu Sturzu şi bătrânul cu barba jupuită, dar înţelesese
prea bine că oamenii aceia se aflau într-o mare primejdie,
iar logofătul nu voise să le dea ajutor. Fireşte, nici el, Johan
Bruder. Oştean vechi, cu inima aspră şi punând datoria mai
presus de orice, n-ar fi luat altă hotărâre. Dar suferinţa
prietenului său îl înfiora, căci ţăranii părăsiţi în nevoie erau
de-un sânge cu acesta, şi chiar dacă n-ar fi fost, numai un
ticălos îşi leapădă semenii în ghearele morţii, fără mustrări
de cuget. Ce-ar mai fi putut să-i spună? Orice alinare era de
prisos.
Călăriră în tăcere până la popasul de seară. Se opriseră la
marginea unei pădurici şi ducându-şi caii de dârlogi intrară
la adăpostul copacilor. Bolta de verdeaţă era încă jilavă, dar
stratul de muşchi şi de frunze moarte era de ajuns de uscat,
îngăduindu-le să se odihnească. Nu fusese nicio oprelişte,
dar nimeni nu se îndemnă să aprindă focul, această singură,
străveche mângâiere a pribegilor şi oştenilor. Rămaseră
amorţiţi în întuneric, poate că nici nu voiau să-şi vadă
chipurile. Nu se auzea decât sforăitul cailor şi ronţăitul
măselelor puternice, căci le puseseră trăiştile cu grăunţe la
bot. Oamenii rupeau pâinea tare, sfărâmicioasă, împărţind-o
între ei şi tăiau cu jungherele carnea sărată, mestecând
îndelung fiece dumicat. Gherasim se foi o vreme neliniştit,
îmbiindu-şi stăpânul să mănânce, dar acesta bolborosi ceva
neînţeles şi, împotriva obiceiului său, slujitorul nu mai
stărui. Căpitanul de trabanţi îmbuca sârguincios, însă Dragu
Sturzu rămase tot timpul rezemat de un trunchi, cu ochii
închişi, luminat ca de o candelă de raza unei stele albastre
care, strecurată printr-o spărtură a frunzişului, i se prelingea
pe faţa palidă. Sfârşind de mâncat, Johan Bruder destupă
plosca şi după ce trase câteva înghiţituri, i-o întinse cu sfială
logofătului:
— Gustă, prietene. E vin alb, rece şi curat ca lacrima.
— Aş simţi că beau lacrimi. Nu pot.
— Încearcă. Nu este un păcat. Înţeleg foarte bine starea
domniei tale, dar caută s-o birui. E o luptă grozavă, ştiu; eu
nu m-am temut niciodată de vrăjmaşul care venea să mă
străpungă cu spada, dar m-am înfricoşat şi am gemut la
împunsătura gândurilor negre. De aceea a fost lăsat însă
vinul, să înteţească bucuria şi să uşureze amărăciunea.
Încearcă.
— Mai păcătos aş fi încercând să-mi tulbur minţile şi să
uit.
— Nu-ţi cer să le tulburi. Dar nici nu poţi să te culci la
pământ şi să mori. Atunci jertfa sufletească a domniei tale
ar rămâne fără înţeles. N-ai acest drept. Ne trebuie putere să
ducem la capăt ce am început.
Dragu Sturzu bău şi înapoie plosca:
— Este în mine o arşiţă care nu se va stinge curând. Am
călcat cea mai sfântă învăţătură a veacurilor: Iubeşte pe
aproapele tău…
— Stai să ne gândim. De ce ai călcat-o? Din slăbiciune?
Din cruzime? Nici una, nici alta. Noi vrem să retezăm capul
hidrei, să nu mai verse alt sânge şi să nu mai pârjolească
lumea cu suflarea ei. O asemenea ispravă cere să nu te laşi
înduioşat sau abătut de nimica.
— Da, da, judecată rece, înţeleaptă, fără cusur… O mie de
vieţi plătesc mai mult decât una singură. Dar oare avem noi
căderea să jertfim un om spre a mântui alţii o mie? Fratele
tău, care se îneacă întinzând mâinile spre tine, ce va zice
văzând că te îndepărtezi de el? Îl poţi sfătui să moară
împăcat, fiindcă tu te duci să cauţi vadul cel bun pentru
alţii? Nu va crede nimica şi te va blestema. Iar blestemul
acesta singur nu va cântări el mai greu înaintea Domnului
decât o mie de rugăciuni? Pentru ce am pornit acest război?
Nu spre a pune capăt unor suferinţe? Şi iată că începem prin
a răsuci cuţitul în rana celor împilaţi. Cine ne va da
dreptate? Ţara? Voevodul? Vremurile viitoare? Poate. Dar
oare sângele acestor nevinovaţi nu va striga pururea în
sufletele noastre şi nu ne va otrăvi zilele?
Erau întrebări fără răspuns. Căpitanul Johan Bruder oftă
plecând capul în piept. Logofătul rămase rezemat de
trunchiul aspru, ca un răstignit, până la mijlocul nopţii.
Apoi se ridică şi dădu porunci pentru plecare. În timp ce
oamenii adăpau caii la pârâul din apropiere, ţinură sfat
despre drumul pe care aveau să-l urmeze. Se apropiaseră
mult de locul unde, după chibzuinţa lor, ar fi trebuit, să dea
piept în piept cu oştirea mahomedană. Trebuiau să fie cu
luare-aminte şi totodată să încerce a scurta calea cât mai
mult cu putinţă, fiindcă irosiseră destulă vreme. Bătrânul
oştean Toma Corcodel, care cunoştea locurile ca pe cutele
cămăşii lui, şi care devenise un fel de călăuz al pâlcului,
desluşi că au de ales între două rele. Drumul cel vechi de
care, ce venea tocmai de la Găieşeni şi Glavacioc,
străbătând Deliormanul şi pogorând acuma către Olt, era
ţinut cumsecade şi avea pat de prundiş pe-alocuri, însă
şerpuia prea mult şi se lungea, ocolind zăvoaiele,
mâncăturile şi meleagurile neprielnice. Era şi alt drum mai
de-a dreptul, dar pe acela umblau doar bivolarii şi hoţii de
cai, fiindcă era sălbatic, prost, iar într-un loc tăia o viroagă
lată, plină de sălcii şi smârcuri. Asupra acestor greutăţi
stărui cu deosebire Corcodel.
— Este drum, sau nu este? întrebă Dragu mohorât.
— Este, cum să nu fie, dar…
— Niciun dar. Nu avem tunuri sau căruţe. Pe unde au
trecut alţii, vom trece şi noi.
— Măria ta, sunt locuri necurate…
— Oare te temi de duhuri, Tomo? rânji logofătul.
— Nu mă tem, bombăni Corcodel, pipăindu-şi sub zeghe
crucița de lemn sfinţit pe care o purta la gât. Altceva este.
Drumul acela, pe timp secetos, te scoate la liman, de bine de
rău. Dar au căzut ploi multe, mlaştina s-a întins, se vor
afunda caii. Noaptea e şi mai greu.
— Nu zic că e uşor. Dar n-avem încotro, vom căuta să
răzbatem. Nu mai cobi şi nu te mai văicări. Mai bine dă-ţi
toată silinţa să ne îndrumezi bine.
— Nu era nevoie să mă înveţe domnia ta ce am de făcut,
se supără omul. Am vrut numai să lămuresc toate.
Îşi îndesă cuşma pe frunte, în semn că nu mai are nimic
de spus. De altfel, orice-ar fi spus era în zadar. Cele două
căpetenii ar fi ales drumul cel scurt chiar dacă la mijlocul
lui i-ar fi pândit Ucigă-l toaca. Porniră la trap întins, apoi
după ce sângele cailor se mai încălzi, zvâcniră în galop.
Mult mai repede decât ar fi crezut, ajunseră la scobitura
aceea mlăştinoasă şi se afundară printre sălciile negre. Era
pe-acolo, sau fusese odată, un drumeag, un fel de vad, care
pesemne nu se usca niciodată cu totul şi pe care belşugul de
ploi îl schimbase într-un aluat moale şi rău mirositor.
Şiragul călăreţilor se subţiase şi se lungise mult. Căutau cu
toţii să nu se abată în stânga sau în dreapta, unde luceau
petece verzui de lintiţă, ca nişte ochi drăceşti. Trunchiurile
cocoşate ale sălciilor, în măciulia cărora creşteau
mănunchiuri de nuiele subţiri, păreau nişte capele de
demoni cu părul zbârlit. Caii sforăiau neliniştiţi, ciulind
urechile la fâlfâitul păsărilor de noapte; păşeau cu teamă,
copitele se smulgeau anevoie din mocirlă, scoţând un sunet
asemănător cu clefăitul porcilor la troacă şi iscând deasupra
miasme urâte, de putreziciune.
Gherasim, ascuns sub glugă, mormăia cu sârguinţă ceva,
poate o rugăciune pentru izbăvirea sufletelor.
— Pe cine prohodeşti acolo? întrebă logofătul supărat de
bolboroseala lui.
— Pe Mehmet-Beg, stăpâne, răspunse repede vicleanul
călugăr.
— Mehmet e de altă lege, lasă-te păgubaş.
— Ba nu, datori suntem să ne rugăm pentru mântuirea
tuturor oamenilor, chiar dacă sunt închinători de idoli, căci
numai necunoaşterea adevărului i-a dus în păcat.
— Hm, făcu Dragu. Eu zic să ai răbdare până vom ieşi de-
aicea, fiindcă s-ar putea să avem chiar noi nevoie de slujbă.
Să nu te osteneşti de două ori.
Parcă grăise într-un ceas rău. Nu după mult, cărarea
aceea pierdută în smârc se înfundă de-a binelea într-o
încâlceală de putregaiuri şi tulpini găunoase, doborâte de
vânt, sau cine ştie, de mână omenească. Fură nevoiţi să
ocolească stavila neaşteptată. Nu mai putea fi vorba de mers
în rânduială, apucă fiecare pe unde nimerea şi i se părea
mai lesne, răzleţindu-se astfel cu totul. Nădăjduiseră să
regăsească repede drumul sau ce-o fi fost el, dar se vede că
simţurile deveniseră înşelătoare în hăţişul acela de sălcii, iar
ca un făcut, luna, care luminase destul de bine până atunci,
se ascunse într-o cireadă de nori negri, aşa încât se
pomeniră orbecăind în beznă, fără să mai ştie încotro. Dar
nu asta era nenorocirea cea mai mare ci mlaştina care
încleşta ţurloaiele cailor, făcându-i să tremure de încordare
şi spaimă. Mulţi descălecară, spre a uşura chinul
credincioaselor animale, dar şi aşa se cufundau şi
ştiobâlcăiau; li se agăţau de pulpe lipitori şi alte lighioi
spurcate, cizmele călăreţilor se umpleau de apă amestecată
cu nămol. Ierburile tari, vâscoase şi lungi ca nişte târâtoare,
alcătuiau laţuri care îngreunau şi mai mult mersul, căutând
cu înverşunare să-i ţină pe loc, să-i doboare, să-i îngroape
pe vecie în mâl ca într-un ţintirim fără nume. Dar nu
blestema nimeni, nimeni nu se gândea să cârtească
împotriva căpeteniilor care-i vârâseră în această cloacă,
fiindcă ştiau cu toţii de ce o făcuseră; cât despre soldaţii lui
Johan Bruder, şi mai puţin se frământau, erau oameni de
fier. Şi dacă li s-ar fi poruncit să sape găuri ca sobolii şi să
treacă pe sub pământ, ar fi trecut. Dar fără voia lor, simţeau
toţi un fior rece în suflet, iar întunericul se făcuse greu şi le
apăsa umerii ca o piatră de moară. Se auzeau chemări
înăbuşite, căci parcă se sfiau să strige tare, însă oamenii se
căutau unul pe altul, voind să fie aproape, să se sprijine şi
să înfrunte laolaltă răul. Câţiva scăpăraseră, aprinzând torţe
mici de răşină, pe care le păstrau prevăzători în desagă.
Acum ele nu slujeau la mare lucru, dar le plăcea să le vadă,
deoarece lumina aduce îmbărbătare.
 Căpitanul neamţ descălecase printre cei dintâi. Ducipalul
său avea şi aşa destul de furcă. Johan Bruder purta cizme
înalte, mai sus de genunchi, şi puţin îi păsa, dar poticnindu-
se de o rădăcină ascunsă, se prăvăli cât era de lung în noroi,
cu o bufnitură ca de ghiulea. Se sculă repede, fără să
crâcnească, însă Dragu văzându-l la lumina unei facle se
îngrozi, căci era negru ca un drac, numai dinţii îi sticleau
într-un rânjet silit.
— Ce zici, sunt chipeş? întrebă căpitanul. Şi fiindcă nu
primi niciun răspuns, urmă: Dacă m-aş înfăţişa astfel la o
serbare a curţii, domniţele s-ar întrece să mă poftească la
danţ, crezându-mă regele maurilor.
— Poate. Dacă giulgiul acesta de noroi nu ar puţi atât de
rău.
— Aşa este, se învoi căpitanul, adulmecând cu scârbă. Dar
să ştii, prietene, că noroiul pe hainele unui oştean e mai
nobil decât aurul, adaose fericit de gândul lui.
— Slabă mângâiere. Şi pe urmă noi nu ne bălăcim aicea
încâieraţi cu duşmanul, ci din prostia şi nesocotinţa noastră.
Parcă mi-a luat cineva minţile când am ales asemenea
drum.
— Nu te mai învinovăţi degeaba. Altă hotărâre nu era cu
putinţă. Fiecare clipă câştigată ne apropie izbânda.
— Până una alta, ne îndepărtăm de toate. Şi de izbândă,
şi de liman, şi de viaţă. Rătăcim ca umbrele prin iad. Am
hotărât aşa cum trebuia, dar este o voinţă care se
împotriveşte şi ne spulberă strădania. Înţelegi? Poate s-a şi
rostit asupra noastră greaua osândă.
Johan Bruder încercă să întărească sufletul prietenului
său şi să-l întoarcă de pe tărâmurile întristării, dar nu avea
nici el destulă putere pentru asta, iar necontenita şi trudnica
bâjbâială nu le lăsa răgaz să vorbească prea mult. Ajunseră
la marginea smârcului tocmai când albea de ziuă, sleiţi de
oboseală. Nu se puteau lăuda că au câştigat timp. Ba,
dimpotrivă, băgară de seamă deodată că unul dintre pâlcuri,
cel de sub ascultarea lui Vasile Păun, oştean tânăr şi cam
prea vijelios, lipsea în întregime, ca şi cum l-ar fi înghiţit
pământul. Erau o sută de oşteni, de astă dată nu-i puteau
lăsa în voia soartei, şi începură iarăşi chemările şi căutările.
Oamenii lui Păun se iviră într-un târziu de unde nici nu se
aşteptau; căutaseră de capul lor o trecere mai lesnicioasă,
dar nu le mersese tocmai bine, fiindcă erau uzi şi murdari
ca nişte guzgani. După întâmplările nopţii, toată oştirea
semăna cu o hoardă, nu mai insufla respect, ci mirare şi
frică; se clătinau pe picioare, aveau ochii tulburi şi se
simţeau atât de vlăguiţi încât parcă jucaseră într-o horă de
iele. Mulţi gândeau ca şi Dragomir Sturzu, că ursita le este
acum potrivnică dar se păzeau cu străşnicie să dea în vileag
acest gând.
 Ploaia, pe care în ajun o suduiseră, ar fi fost acum o
adevărată binefacere, fiindcă i-ar fi curăţat şi înviorat ca un
botez, dar soarele, care se ridicase în toată strălucirea lui, se
înverşuna să-i bată şi să-i răscoacă; solzii de tină uscată se
fărâmau şi cădeau, întreg convoiul părea un balaur lung,
care năpârleşte lăsându-şi pielea pe drum. Se apropiau de
şleaul cel mare care se lăsa înspre Dunăre şi în ciuda
oboselii înteţiră goana. Caii, pricepând parcă şi ei că soseşte
o clipă hotărâtoare, îşi încordară puterile fără prea multe
îndemnuri. Simţea fiecare cum i se redeşteaptă aţâţarea
dintâi, căci străbătuseră ţara din hotar în hotar purtaţi ca de
vârtej, orbi şi surzi la toate, iar acum se dezmeticeau, ţelul
lor se arăta din nou limpede şi înfricoşat, la câţiva paşi. Dar
începuseră şi întrebările să-i scormone. Apucaseră oștile lui
Mehmet să treacă? Nu trecuseră încă? Şi dacă nu, se
îndreaptă cu adevărat încoace? Şi dacă da, vor putea ei să le
închidă calea şi să le ţină piept, puţini şi trudiţi cum erau,
până când măria sa Radu îi va ajunge din urmă?
Până una alta, în câmpie domnea liniştea şi zburau
ciocârlii peste lanurile coapte. Era vremea secerişului, dar
pământenii, cine ştie de ce, nu se grăbeau cu lucrul, nu se
vedeau pe nicăieri. Abia către amiază dădură de-o ceată,
mai mult bătrâni şi muieri, care fugiră să se ascundă în
secară. Unul singur rămase, un bărbat spătos şi cărunt, cu
secera în mână, hotărât parcă să apere cu arma aceea
prăpădită miriştea şi snopii. Mai pe urmă văzură că omul
era şchiop şi neputând s-o ia la sănătoasa, aşteptase acolo,
gândind să-şi vândă pielea cât mai scump dacă-l vor încolţi.
Înţelegând că nu e oaste vrăjmaşă, strigă după ceilalţi, care
se întoarseră ruşinaţi, dar bucuroşi. Femeile se holbau mai
ales la războinicii lui Johan Bruder, care într-adevăr nu erau
rău făcuţi, şi şuşoteau între ele, căci fiicele Evei îşi arată
arama în toate împrejurările.
La întrebările lui Dragu, şchiopul răspunse:
— Apoi cum să nu ne fi temut, boierule? Nu mai departe
ca ieri, dacă nu puneam un pândar în pomul de colo, poate
că acuma domniile voastre găseaţi doar nişte hoituri bâzâite
de muşte.
— Cum aşa?
— Aşa, de. Păgânul nu ştie multe. Dacă i se pare că-i stai
în drum, te face una cu pământul. Noroc că i-am văzut şi
am fugit.
— Pe cine aţi văzut? Oaste turcească?
— Sodom de oaste, boierule. Nu se mai isprăveau. Eu
rămăsesem mai la margine şi uitându-mă mi s-a făcut părul
măciucă.
— Au trecut… de vale, spre apă?
— Spre Turnu, măria ta, la ghizuinele lor.
Se lăsă o tăcere adâncă. Omul înţelese deodată şi îngână
cu părere de rău:
— De-acu’, nu-i mai ajungeţi… Zoreau ca nişte
sălbătăciuni. Apoi eu am fost pescar, mi-am făcut veacul tot
pe lângă cetate cu vârşele, căci să nu mint, îmi plăteau
cinstit peştele în vremea păcii. Şi vă spun că îi cunosc. Sunt
ei zăbavnici la altele, dar când le frige fundul vreo
primejdie, leagă punţile cât ai clipi şi fac pod şi trec dincolo
repede, repede... De-acu’ nu-i mai ajungeţi, s-a isprăvit.
Apoi adaose preţuind dintr-o ochire puterea pâlcului de
călăreţi şi clătinând din cap cu înţeles: Doamne, că mulţi
mai erau!
Dragu îi tălmăci căpitanului neamţ cele ce aflase, cu gura
strepezită ca de cucută. Johan Bruder slobozi o sudalmă
crâncenă în limba lui, dar ceilalţi tăceau ca pământul. Se
uitau aproape cu ură la schilodul care le dăduse vestea cea
rea. Ce putea să priceapă el? Voise să spună că turcii erau
atât de mulţi, încât i-ar fi covârşit dacă se izbeau şi părea
mulţumit că nu s-a întâmplat astfel. Dar oare n-ar fi fost de-
o mie de ori mai bună moartea decât amărăciunea şi
umilinţa care mocnea acum într-înşii? Se simţeau acoperiţi
de ruşine cu toate că nu ei fugiseră de duşman, ci duşmanul
de ei. Voevodul se încrezuse în iuţeala şi dârzenia lor, şi
poate că în inima sa vărsase o lacrimă pentru cei ce vor
pieri striviţi de năvala turbată a beiului. Dar ei nu fuseseră
vrednici nici de biruinţă, nici de moarte.
Căpitanul se apropie de Dragu fără să-l privească în ochi,
ştergându-şi faţa cu mâneca hainei, sfâşiată peste noapte
într-un ciot:
— Acuma nu mai avem pentru ce să ne grăbim. Să ne
odihnim întâi cumsecade, căci oamenii sunt frânţi şi caii, de
asemenea. Pe urmă vom pleca îndărăt, să ne unim cu oastea
cea mare.
Logofătul dădu din umeri în semn că îi e totuna.
Descălecară pentru popas şi se trântiră fiecare pe unde
apuca, lăsând caii să pască. Dragu se lungi pe pământul gol,
cu faţa în sus, acoperindu-şi ochii cu braţul îndoit, poate
fiindcă îl supăra lumina orbitoare, poate din alte pricini.
Căpitanul de trabanţi îşi scoase cămaşa, iar credinciosul
Dietrich îi buciuma fără milă spinarea uriaşă, plină de
sudoare şi jeg.
— Lasă, vorbi căpitanul, nu te mai necăji atâta. Războiul
nu s-a sfârşit, vom mai avea noi de lucru. Vulpoiul ne-a
scăpat, dar poate că a lăsat pui pe undeva. Sunt sigur că
foarte curând vom scoate sabia, am nişte furnici în mâna
dreaptă, niciodată nu m-a înşelat semnul acesta. Şi mai află
domnia ta, adaose cătrănit, fiindcă logofătul nu răspundea
nimica, află că moartea nu-i nevoie s-o cauţi atât de
înverşunat, vine ea singură.
— Măcar de-ar fi aşa, mormăia Dragu. Lasă-mă să dorm.
Câteva leliţe se apropiaseră privind cu neruşinare trupul
gol până la brâu al uriaşului, care le zâmbea cu bunăvoinţă.
Veni şontâcăind şi fostul pescar; avea sămânţă de vorbă,
oştenii nu-l prea ascultau, dar el sporovăia într-una:
— Eu, dragilor, am umblat, pe Dunăre în sus până la
Orşova şi mai departe încă, unde este o cetate veche,
numită Golubăţ. Acolo mi-am şi fărâmat piciorul, când au
scăpat edecarii funia şi ne-am izbit cu barcazul de stânci. Pe
apă e mai rău ca în război, ascultaţi ce vă spun. Te pândeşte
moartea fără încetare şi nu ai nici măcar alinarea unui
mormânt, căci se înfruptă peştii din carnea ta.
— Peştii sau viermii, totuna e, îl întrerupse un oştean
morocănos.
— Ba nu, nu e totuna. Mahomedanii mai ales se tem
grozav să moară înecaţi, fiindcă nu-i mai primeşte Alah în
grădina lui. Să vedeţi ce a păţit odată un neguţător turc.
Este mai sus de Turnu, înspre Celei, o schelă mică, ascunsă
într-un cot al Dunării, unde trag caicele unor neguţători de
grâne. O parte din dajdia cuvenită sultanului, akingii o fură
şi o vând acelor neguţători pe preţ de nimica. Şi-au ales
bine locul, căci nu sunt în priveliştea celor din cetate, nici în
bătaia ghiulelelor. Iar neguţătorul de care vă spun…
— Cum se cheamă? Dragu se ridicase în coate: N-auzi,
omule, cum se cheamă?
— Neguţătorul? Ştie-l necuratul. Poate Suleiman, poate
Iusuf sau Giafer…
— Eu te întreb de schela aceea.
— N-are nume, boierule. E mai mult un cuib de hoţi.
— Şi e departe de Turnu?
— Nici două ceasuri cu piciorul, pe mal. Cu barca, în
susul apei, faci mai mult.
 — La vremea asta se mai află acolo corăbii?
— Totdeauna sunt. Şi aşteaptă chilipirul. Aşa cu
neguţătorul, fraţilor. Pofteşte într-o zi să mănânce raci…
Până atunci oştenii îl ascultaseră cu o singură ureche, dar
acum nimeni nu mai lua aminte la ce spune. Omul pricepu
deodată şi înlemni. Mirat de tăcerea aceea, Johan Bruder îi
ceru logofătului desluşiri. Dar după cele dintâi cuvinte, faţa
lui rotundă şi rumenă ca un măr se lungi şi se subţie, iar
ochii, dimpotrivă, i se bulbucară ca la broaşte, gata să-i iasă
din cap.
— Domnia ta, ai înnebunit! izbucni el mânios. Nu ştii ce
spui.
— Dar n-am spus încă nimica…
— Încă nu, dar vechiul domniei tale prieten nu e un prost
cum socoteşti şi înţelege ce gânduri îţi umblă prin cap. Să
zicem că am putea trece dincolo cu toţii, pe corăbiile acelea.
Ei şi? Suntem noi o armată în stare să asedieze Nicopole?
Vor ieşi şi ne vor măcelări până la unul. O moarte fără folos
şi fără glorie. Oamenii mei mă urmează orbeşte, dar nu i-am
dus niciodată la pieire zadarnică. Nu-i voi duce nici de astă
dată!
— Dar cine-ţi vorbeşte de asediu, dragul meu? Ştiu, te
gândeşti la războaiele lungi, cu care eşti deprins, şi care au
rânduielile lor. Dar noi pe-aici mai luptăm şi altfel. Fiind
putini, ne bizuim câteodată în şiretenie şi îndemânare.
Dumnezeu vede şi iartă, pricepând cu marea-i înţelepciune
că n-avem încotro. Ai să pricepi şi domnia ta îndată că ceea
ce gândesc nu este tocmai o nebunie. Cunosc câte ceva
despre aşezarea şi obiceiurile păgânilor pe celălalt mal,
unde se află tăria lor. Dar ca să te încredinţezi, vom cerceta
pe unul care poate că ştie mai multe decât mine. Hei,
omule, vino mai aproape! Cum te cheamă?
— Pruncu, măria ta. Semion Pruncu, răspunse fostul
pescar, apropiindu-se cât de repede îi îngăduia piciorul
strâmb.
— Hm, nu prea mai semeni cu numele tău. Ai cărunţit şi
te-ai zbârcit. Dar n-are a face. Spui că ai hălăduit pe apă, în
preajma păgânilor. Poate că ai trecut şi dincolo…
— Numai o dată, boierule? N-am păr în cap. Omul trebuie
să trăiască într-un fel, iar peştele mi-l plăteau…
— Bine, bine. Îl străpunse cu tăişul ochilor: Spune-mi tot
ce ştii despre traiul oştilor turceşti acolo, la cetate. Dar să
nu uiţi nimica, fiindcă eu pot să te fac să-ţi aminteşti.
— Nu e nevoie să mă ameninţi, boierule, răspunse omul
liniştit. Ştiu ce vreţi şi nu e lucru uşor, dar se poate. Unii
dintre oşteni îşi au sălaşul înăuntrul zidurilor, în odăi mari
de piatră, în care dorm câte o sută la un loc. Aceştia sunt cei
mai buni şi beiului îi place să-i aibă mereu lângă sine. Însă
alţii, şi sunt destui, căci oştenii padişahului parcă se prăsesc
ca gândacii, trăiesc afară din cetate, în tabere de corturi, ori
în colibe de ceamur, care alcătuiesc sate în lege, fiindcă şi-
au adus acolo muieri, orătănii şi tot felul de boclucuri…
— Cum este rânduită paza lor?
— Noaptea?
— Noaptea.
— Nu au de ce să se teamă. Însă ceauşii lor nu-i lasă să
lâncezească. Ziua fac muștru, iar noaptea pun străji peste
tot.
— Oameni prevăzători.
— Căpeteniile da, fiindcă au simbrie mare, însă oştenii de
rând ba, căci li se urăşte veghind singuri, pe întuneric, să nu
i se fure beiului cipicii. Se adună la câte-un foc şi fac
bairam, jucând zaruri şi bând vin care le este oprit de
profetul lor.
— De unde ştii că este aşa?
Omul plecă ochii stingherit:
 — De multe ori a trebuit să mă furişez eu noaptea cu
vinul acela, pe care-l plăteau mai bine decât peştele…
— Eşti un om trecut prin multe, după cum văd.
— Prin multe, boierule, aşa e. De asta mi-aş îngădui să vă
dau o povaţă: Nu vă repeziţi la cetate, e ca un mistreţ, de
fier cu o mie de râturi şi de colţi, iar noaptea porţile se
încuie straşnic, nu mai intră nici musca. Şi încă ceva. Dacă
treceţi, nu treceţi cu cai cu tot. S-ar face larmă mare şi apoi
sunt animale năzuroase, eu am văzu corăbii răsturnându-se
din pricina cailor speriaţi.
— Prea bine, Semion Pruncu. Nu vom săvârşi asemenea
nesăbuinţe. Însă tu va trebui să ne călăuzeşti până la schela
aceea mică dinspre Celei. Fii fără grijă, te vom răsplăti
pentru osteneală.
Şchiopul se dovedi a nu fi doar un guraliv, ci şi un om
inimos, căci spuse:
— Nu-mi trebuie nicio plată, căci sunt şi eu al acestui
pământ şi nu-i iubesc pe tartori. Dar ca să pot merge, îmi
veţi da un cal. Am piciorul vătămat, însă de-a călare umblu
ca Alisandru Machedon.
Logofătul se sfătui îndelung cu Johan Bruder. Ochii
căpitanului căpătară o lucire de lup, căci isprava, aşa cum i
se înfăţişa acum, începuse să-i placă.
— Îi vom lovi noaptea, în somn, încheie Dragu, iar mulţi
dintre ei nu vor mai apuca să se roage în zori, cu faţa spre
Meca. Tabăra e prost păzită, fiindcă se cred la adăpost de
orice, însă primejdie pentru noi tot va fi, fiindcă intrăm
chiar în cuibarul viespilor.
— He-he, râse căpitanul, arătându-şi colţii mari şi albi,
dacă n-ar fi nicio primejdie, nu te-aş urma pentru nimic în
lume. Şi te mai rog, iubite prietene, să uiţi şi să ierţi ce am
spus adineauri. Eram supărat şi acrit de neizbândă. Află
domnia ta că nu m-aş fi dat în lături să merg asupra cetăţii
şi s-o dărâm cu pumnul.
Nu minţea. Pesemne că ar fi fost în stare s-o facă. Şi iarăşi
poate că nimeni nu s-ar fi mirat văzând matahala aceasta,
clădită din piatră şi bronz, că înfruntă cu pumnul gol
zidurile trufaşe ale Nicopolei. Înveselit, Dragu îl îmbrăţişă
sărutându-l pe amândoi obrajii, ceea ce făcu să se
umezească ochii uriaşului, atât de simţitor la dovezile de
prietenie.
Porniră cu vreun ceas înainte de asfinţit, aşa că tocmai
bine ajunseră la ţinta lor când se iviră cele dintâi stele.
Aşezarea aceea pitită între sălcii număra abia câteva
cocioabe învelite în stuf, semănând mai mult cu un cătun
prăpădit de pescari, însă la mal se aflau priponite, una lângă
alta, corăbii şi bărci mari. Caicgiii frigeau pe jăratic peşte şi
hartane de oaie. Când oamenii lui Dragu se năpustiră asupra
lor, începură să se văicărească şi să zbiere că sunt nişte
neguţători cinstiţi, crezuseră mai întâi că au picat oşteni
turci de la Turnu, să pună capăt treburilor necurate pe care
le învârleau ei, dar când văzură că sunt ghiauri,
încremeniră. Logofătul le spuse să şadă liniştiţi, că nu vor
păţi nimic rău. Dar când aflară că oştenii aceia ieşiţi ca din
pământ au nevoie de corăbiile lor, începură iarăşi să-şi
smulgă părul din cap şi să ţipe atât de tare, încât Gherasim,
scos din fire, îl apucă pe unul de gât şi strângându-l numai
puţin îl făcu să se învineţească şi să scoată clăbuci. Lui
Dragu mijlocul acesta de îmblânzire îi păru prea aspru, şi de
aceea, după ce îi încredinţă că le va aduce vasele înapoi fără
nicio stricăciune, îi lăsă mai mult morţi decât vii în paza
câtorva trabanți, pentru ca nu cumva să le dea prin minte
cine ştie ce nerozie.
Găsiră trase la ţărm cinci corăbii mari şi trei barcazuri
mai mici. Le fură de folos şi cele câteva luntri pescăreşti,
încăpătoare, în care oştenii săriră îndată şi începură să
vâslească spre malul dimpotrivă. Duceau cu ei odgoane
groase şi lungi, legate vârtos de botul corăbiilor. Ajungând
pe uscat, se încredinţară mai întâi că nu se află nici ţipenie
prin locurile acelea, apoi unindu-şi puterile începură să
tragă la funii. Nu era treabă uşoară. Corăbiile înţesate de
oameni năzuiau s-apuce la vale, pe firul apei, însă cu
ajutorul cârmacilor musulmani care urcaseră pe punte cu
jungherul în coaste, trecerea se săvârşi fără pagube.
Să fi fost la un pătrar de ceas după miezul nopţii când
ultimul om puse piciorul pe malul turcesc, deoarece cu toată
hărnicia lor nu putuseră să zorească mai tare. Nu le
rămânea prea mult timp pentru ce aveau de făcut. În
deplină tăcere, cetele se rânduiră cu săbiile gata, aşteptând.
Fără cai nu prea le era la îndemână, iar pământul acela
străin, învăluit în întuneric şi taină, li se părea plin de
ameninţări, dându-le însă totodată un soi de întărâtare şi
nerăbdare abia stăpânită. Semion Pruncu ţinuse morţiş să
treacă şi el dincolo. Avea să rămână la barcazuri, fireşte, dar
mai înainte le dădu toate lămuririle pe unde să apuce şi
cum să se strecoare. Lămuriri de preţ, fiindcă altfel ar fi
putut să bâjbâie toată noaptea.
Porniră iute, înghesuindu-se unii într-alţii. Aveau de
străbătut un zăvoi foşnitor, de ajuns de rar ca să le îngăduie
mersul. Raf-traf, raf-traf, tropăiau nemţii lui Johan Bruder,
fiindcă nici aşa, în beznă, nu-şi părăseau obiceiul lor de a
păşi toţi odată, ca şi cum le-ar fi bătut cineva darabana.
Dragu, plin de îngrijorare, i se plânse căpitanului că
oamenii lui fac prea mult zgomot, dar acesta răspunse jignit
că sunt oşteni, şi nu pisici. Văzând că l-a cuprins iarăşi
harţagul, logofătul începu şi el să bombăne supărat, şi poate
că s-ar fi certat de-a binelea, dar nu mai avură când. Ieşind
la loc gol, zăriră deodată licărul focurilor. Se trântiră cu
toţii la pământ, fără a mai aştepta poruncă. După câteva
clipe însă, înţeleseră că focurile ismailitenilor nu erau chiar
atât de aproape şi că oricum nu puteau fi văzuţi. Scrutând
înaintea lor, desluşiră dincolo de pălălăile la care se
perpeleau pesemne străjile, o îngrămădeală de case scunde,
fără îndoială satul despre care le pomenise pescarul cel
şchiop. Ieşiră cu toţii din umbra zăvoiului şi desfăşurându-
se ca un tăiş de seceră înaintară o vreme aplecaţi. Când
lucrul acesta nu mai fu cu putinţă, fiindcă depărtarea dintre
ei şi vrăjmaş scăzuse primejdios de mult, o porniră şerpeşte,
târându-se pe burtă. Se căzneau cu toţii să nu facă zgomot,
mai ales să împiedice zăngănitul armelor, iar mişcarea lor
uşoară se pierdea în foşnetul vântului. Dar undeva în stânga
se aflau nişte cai sloboziţi la păscut, le văzură umbrele
forfotind cu sărituri mici, căci aveau picioarele dinainte
împiedicate, dar tot atunci îi simţiră şi caii şi începură să
sforăie neliniştiţi. Înţelegând că se petrece ceva neobişnuit,
dar crezând poate că este vreo jivină care dă târcoale, unul
dintre păzitori se ridică de la foc şi aruncă priviri
iscoditoate în întuneric. Nevăzând nimica, scoase un strigăt
scurt şi supărat, pesemne o huiduială în limba lui, apoi
luând de jos un bulgăre de pământ, îl azvârli cu putere
încotro i se păruse că ar fi mişunând sălbăticiunea.
Bulgărele îl nimeri pe Johan Bruder în spinare. Neamţul nu
zise nici pâs, dar cum nu avea de gând să se lase bătut cu
ţărână de un prostănac oarecare, şi cum tot nu puteau să
aştepte acolo până la sfârşitul lumii, îl împinse cu cotul pe
Dragu Sturzu, care încremenise lângă el, cu faţa în iarbă.
Zvâcniră amândoi odată în picioare, răcnind şi fluturând
săbiile. Un şirag de umbre diavoleşti ţâşni atunci din lutul
câmpiei, sărind şi urlând. Când străjerii taberei înţeleseră că
vine moartea, era prea târziu; aproape niciunul dintre ei nu
mai avu vreme să apuce hangerul ori suliţa. Cel asupra
căruia se năpustise Dragu şi care stătuse ciucit lângă jar nici
nu mai avu putere să se ridice, i se muiaseră vinele; îşi
primi sfârşitul cu ochii holbaţi de groază, iar logofătul,
înainte de a-l mirui, văzu cu mirare, căci turcului îi căzuse
cealmaua, cum i se ridică tot părul în creştet, ca un tufiş.
Câteva clipe câmpia fu plină de strigăte de groază şi
horcăituri. Apoi strigătele tăcură, căci nu mai erau decât
nişte trupuri fără viaţă, însă hărmălaia îi deşteptase pe cei
care dormeau liniştiţi în colibe şi care dădeau acum buzna
afară, aproape despuiaţi, neînţelegând ce se petrece. Unii,
pe care somnul nu-i amorţise de tot, înşfăcaseră iataganele,
alţii se bălăbăneau buimaci, fără nimica, şi pe ulicioarele
strâmte ale taberei se dezlănţui un măcel înfiorător. La
început totul se întâmplă pe întuneric, muntenii şi trabanţii
îşi cunoşteau potrivnicii numai după lipsa veşmintelor, însă
câţiva oşteni puseră mâna pe nişte cioate aprinse şi le
aruncară pe acoperişurile de paie ale colibelor care începură
să ardă ca nişte torţe, trosnind şi ridicând roiuri de scântei.
Cei care mai rămăseseră înăuntru damblagiţi de spaimă
ieşiră şi ei, nemaiavând altă cale. Unii cădeau în genunchi
cerşind îndurare în numele lui Alah şi dându-se robi, dar nu
de robi aveau trebuinţă ghiaurii, şi rugăminţile lor se înecau
în geamătul morţii. Ienicerii bâtrâni ştiau că nu pot
nădăjdui cruţare şi se apărau, ca turbaţii, cu hangerul, cu
pumnalul, sau numai cu ghearele şi cu dinţii, până la ultima
suflare.
— Luptaţi, băieţi! Luptaţi, băieţi! zbiera logofătul ca ieşit
din minţi, de parcă acestea ar fi fost singurele vorbe pe care
le cunoştea. Foc pentru foc! Sânge pentru sânge!
Cu părul vâlvoi, cu straiele pârlite de flăcări, Dragu
răsucea sabia grea ca pe-o biată vărguţă, căci îi crescuseră
puterile unui demon; dinaintea ochilor i se nălucea faţa
chinuită a uncheaşului de la Copăceni, iar cu tot tumultul
de strigăte şi vaiete din preajmă, în auz îi răsuna un singur
glas, glasul hârâit al moşneagului îngenuncheat: „N-a fost
nesăbuinţă, boierule. Paharul era plin, iar pătimirile noastre
fără seamăn…”
— Foc pentru foc! Moarte pentru moarte!
Gherasim aproape că se sperie de înfăţişarea stăpânului
său, nu-l mai văzuse vreodată astfel, şi cum boldea ochii la
dânsul, ar fi fost negreşit străpuns de suliţa unui moslem
tuciuriu, dacă paloşul lui Dietrich, mare şi greu ca de gealat,
n-ar fi retezat la timp braţul ucigaş. De altfel, măcelul se
sfârşea, se sfârşise. Sute de trupuri ciopârţite zăceau acolo,
între colibele mistuite de foc; unele mai zvâcneau încă, dar
trabanţii, după legea lor războinică, le dădeau lovitura
milei, ca să nu se mai chinuiască. Dintre ieniceri nu scăpase
niciunul cu viaţă, poate doar câţiva, care izbutiseră să fugă
în clipele dintâi şi să se risipească în beznă.
Răsună o bubuitură ca şi cum s-ar fi rostogolit un butoi
plin şi s-ar fi spart, iar un fulger roşu strălumină zarea din
faţă. Fără îndoială cei de la cetate văzuseră şi pricepuseră,
în sfârsit; glasul tunului era semn de primejdie. Johan
Bruder îl prinse de braţ pe Dragu:
— Fertig! Nu mai avem ce face aici. Să plecăm iute,
fiindcă am stârnit viesparul. Dacă cei din cetate deschid
porţile şi varsă peste noi puterea dinăuntru, aici rămânem.
Drumul de întoarcere spre corăbii îl străbătură mult mai
repede ca la venire, fiindcă nu mai erau nevoiţi să se
ferească şi alergau de le sfârâiau călcâiele. Dragu se lăsă
purtat între ai săi ca un bolnav fără simţuri. Abia pe puntea
barcazului, sub adierile răcoroase ale Dunării, îşi mai veni
în fire. Dădură semn cu o torţă aprinsă, iar luntraşii care
trecuseră din vreme îndărăt, cu frânghiile, începură să tragă
vârtos. Cele opt vase se desprinseră greoaie de ţărm,
înaintând cu mişcări smucite spre mijlocul fluviului. Johan
Bruder se apropie de Dragu, care stătea rezemat de
parapetul corăbiei, privind în apa întunecoasă:
— Am făcut-o şi pe-asta, prietene. A fost o expediţie
norocoasă şi le-am căşunat păgânilor mai mult rău decât un
cutremur de pământ. Spune-mi, eşti mulţumit, ţi-ai alinat
arşiţa care te mistuia?
Dragomir Sturzu zăbovi o clipă cu răspunsul. Apoi, fără să
ridice privirile din genunea mişcătoare a undelor, spuse:
— Nicio viaţă nu se plăteşte cu alta. Răzbunarea e ca o
beţie cumplită din care te dezmeticeşti cu un gust de leşie.
Iar morţii nu se mai ridică decât la judecata din urmă.
Căpitanul oftă, deoarece cunoaşte bine acest adevăr. Îşi
întoarse privirile în urmă, spre flăcările care dănţuiau
departe, ca o gură de iad.

Talpa corăbiilor scrâşni pe prundiş. Oamenii săreau jos

fără să le mai pese că se udă, pleoscăiau veseli prin apa
până la brâu, dar când făcură primii paşi pe uscat, se opriră
încremeniţi. Din întuneric se lăţea înspre ei o pădure de
călăreţi ale cărei margini nu puteau fi cuprinse cu ochii.
Lăsaseră aici o mână de oameni, iar după câteva ceasuri
numărul lor se înmiise ca printr-o vrajă. Cel dintâi gând fu
al trădării şi primejdiei, mâinile se încleştară pe săbii:
hăcuiseră pe unii, acum era rândul lor, dar cel puţin nu vor
cădea fără împotrivire. Deodată, câţiva dintre călăreţii
necunoscuţi înălţară facle şi Dragu Sturzu, care ieşise
înfrigurat înainte, dădu un strigăt de uimire:
— Măria ta!
— Bun venit pe pământul românesc, logofete Sturzu, grăi
Radu Vodă cu zâmbet. Apoi pe faţa lui căzu iarăşi norul
aspru, mohorât: N-am fost cu voi, şi-mi pare rău că nu am
fost, dar înţeleg după văpaia de-acolo şi după înfăţişarea
voastră că n-aţi făcut lucru de mântuială.
— Am făcut cum ne-au ajutat puterile şi priceperea
doamne. Nu este o vrednicie deosebită.
— Aşa zici tu. Însă ţara zice altfel, căci arsura pe care au
răbdat-o pământul şi oamenii ei trebuia să o simtă cândva şi
schingiuitorul. Aţi adus mărturie celui rău că braţul nostru
este de ajuns de lung şi de puternic să dibuie grumazul chiar
la el în bârlog. Poate că n-au să uite asta.
Privi lung peste apă, către locul unde flăcările încă
zburdau ca un vifor roşiatic şi toţi ochii se întoarseră într-
acolo, în tăcere. Singur logofătul Sturzu nu privi, nu voi să
privească; el îşi ridică faţa către domnul său şi murmură cu
o durere ciudată, înăbuşită, care se zămislea dincolo de
înţelesul cuvintelor:
— Iertare, măria ta, că n-am putut împlini porunca aşa
cum fusese dată. N-am şovăit deloc şi nu am cruţat nimica,
însă am ajuns târziu.
— N-aveţi nicio vină. Ştiu că nu aţi cruţat nimica. Nici
simţămintele voastre fireşti şi sfinte…
Era mustrare şi osândă în vorbele voevodului? Era
recunoaştere şi laudă a tăriei ostăşeşti? Cine ar fi putut să
spună… Dragu izbuti să îngaime, cu buzele uscate:
— Măria ta… cum ai aflat?
— Urmând drumul vostru. Căci ne-am ciocnit cu pâlcurile
lăsate înapoi de Mehmet şi le-am înfrânt, dar tot atunci am
priceput că nu mă înşelasem şi că beiul, cu floarea oştilor
sale, a tulit-o spre Dunăre. Drept care am purces şi noi cu
repeziciune, nădăjduind să-l prindem la strâmtoare. Am
trecut şi prin Copăcenii care-i ştii.
— Doamne… oamenii aceia… le-ai adus oare mântuirea?
— Am lăsat acolo câţiva oşteni care să le sape
mormintele. Atât am putut face pentru dânşii, căci nu mai
erau decât o risipă de leşuri. Un singur bătrân am aflat în
viaţă şi el mi-a spus tot.
— Spunându-ţi, omul acela a rostit asupra mea blestem
înfricoşat?
— N-a făcut-o, Sturzule. Poate nu ai trăit destul ca să
înţelegi sufletul acestor necăjiţi. Şi nici eu. Buzele lui n-au
blestemat, ci s-au rugat pentru odihna tuturor. Dar dacă a
fost un păcat şi un blestem, le iau fără şovăire asupra mea,
fiindcă port şi altele mai grele pe umeri.
 Zăpezile se topiseră devreme în primăvara aceea a anului
1523; din pămintul jilav se ridicau în bătaia soarelui aburi
călduţi, iar crengile pomilor plesneau şi dădeau muguri.
Petice de omăt rămăseseră numai prin viroagele adânci,
nevăzute de lumină, drumurile se zbiceau şi ele. Lucrul
acesta îl aşteptau demult tunarii lui Zapolya, care primiseră
poruncă să pornească îndărăt, spre ţara Ardealului, cu
balimezurile lor. Roţile cu obezi grele şi butuci groşi ale
grozavelor arme se depărtau huruind şi lrurducându-se,
trase de boi trupeşi. În urma lor păşeau agale soldaţi cu
pălării de fier şi cu suliţa pe umăr, cântând într-o limbă
aspră, fericiţi fără îndoială că îşi vor vedea locurile de
baştină.
De la fereastra lui, Dragomir Sturzu privea cu tristeţe
plecarea convoiului. Tunurile acelea nu aduseseră prea mult
folos, luptele fiind repezi şi aprige, fără răgazuri sau
înfruntări îndelungate, dar, oricum, ştiindu-le acolo, la
Târgovişte, ca pe nişte zăvozi uriaşi, încercau cu toţii un
simţământ de mândrie, de linişte şi putere. Acum zăvozii se
duceau să latre aiurea, poate că însuşi viteazul rigă de la
Buda avea nevoie de străşnicia lor.
Căpitanul Johan Bruder puse mâna lui mare şi păroasă pe
umărul logofătului. Trabanţii rămăseseră pe loc, să-i fie de
ajutor lui Radu Vodă şi toată lumea se bucurase, dar mai
mult decât toţi se bucurase Dragu Sturzu, fiindcă păstra
lângă sine un prieten rar.
— Nu-ţi face griji, mormăi căpitanul, care se ridicase cu
părere de rău de lângă carafa cu vin roşu; nu-ţi face griji, nu
aceste păsări călătoare înseamnă tăria Valahiei. Şi fiincă
Dragu îl privea cu mirare, adăogă: Ştiu că te miri auzind
asemenea vorbe din gura unui lefegiu străin…
— Pentru mine nu mai eşti străin, te simt ca pe un frate.
— Poate nu ştii că aceste cuvinte îmi încălzesc inima mai
mult decât măgulirile unui prinţ. Dar altceva am voit să-ţi
spun. Venind în ţara domniei tale o cunoscusem prea puţin.
Ne-am bătut alături de valahi şi nu pot zice că am fost mai
prejos unii decât alţii în vitejie şi iscusinţă războinică. Însă
dincolo de acestea, oamenii crescuţi aici, în hotarul
furtunilor, mai au ceva, ceva fără nume, uimitor şi măreţ
pentru mine.
 — Nu înţeleg…
— Se poate să nu înţelegi, se poate să te prefaci, dar află
că eu nu pot să lămuresc mai mult. Poate că este ceva care
vine din adâncul mileniilor. Oricum, această putere tainică
voi aţi avut-o înainte de a sosi noi aici; ea va dăinui şi după
plecarea noastră, neschimbată.
— Vorbeşti, căpitane Bruder, ca despre un lucru
vrăjitoresc.
— E o forţă lăuntrică şi atâta tot, ştii bine. Eu am ajuns s-
o înţeleg şi s-o admir în acast lung răstimp de hărţuieli şi
lupte, de bucurii şi necazuri ostăşeşti.
Tăcură. Gândeau amândoi la aceleaşi lucruri, fiindcă într-
adevăr, din vremea norocoasei şi fulgerătoarei lor expediţii
pe malul drept al Dunării, lunile se scurseseră într-un
zbucium neîntrerupt, cu bătălii crâncene, cu izbânzi
răsunătoare şi înfrângeri dureroase, cu nădejdi şi nelinişti,
cu zile de nehotărâre, cu tăcute, nesfârşite retrageri, apoi iar
cu năvală şi biruinţă, ca într-o tălăzuire smintită de viaţă şi
de moarte. Însă cugetările logofătului Sturzu, pe chipul
căruia toate aceste înlâmplări lăsaseră urme adânci,
cioplindu-l şi înăsprindu-l cu un cuţit nemilos, erau
îndreptate mai ales pe un anumit făgaş:
 — Da, multă vreme ne-am aflat împreună în bătaia
grindinei. De-a mirare că ne-au rămas scăfârliile întregi.
— Însă dacă stăm să socotim, noi am lăsat pe trupul fiarei
răni grele. L-am înfrânt pe Mehmet la Alimăneşti. L-am
zdrobit la Grumazi, unde n-am lăsat paloşul din mână o zi şi
o noapte. Apoi am trecut din nou apa, cu Radu voevod în
frunte: am izbit la Şiştov şi Nicopole şi am făcut prăpăd
mare…
— Prăpăd mare. Aşa este. Însă iartă-mă, domnia ta ai
obiceiul să vezi doar o faţă a lucrurilor. E bine şi nu e bine.
Îţi aminteşti ce spunea măria sa în acea noapte de pomină?
„Vrăjmaşul a văzut că îl putem ajunge în chiar bârlogul său.
Poate că nu va uita asta.” Însă vrăjmaşul s-a dovedit că nu
are ţinere de minte. Sau dacă o are, ea nu lucrează spre
domolirea lui, ci, dimpotrivă, îl întărâtă mai rău. Să fie
chiar toată oastea mahomedană o adunătură de nebuni
care-şi caută pieirea? Nu cred. Mai degrabă e altceva.
Domnia ta însuţi îmi vorbeai odinioară, la Braşov, despre
puterea înspăimântâtoare a lui Soliman. Păreai atunci
stăpânit de mari îngrijorări. Nu, nu mă înţelege greşit, ştiu
că nu te îmspăimântă nimica, dar pe-atunci judecai cu
limpezime şi tăria şi planurile padişahului.
 — Iar acum nu mai gândesc limpede? se burzului
căpitanul.
— Stai, nu te înfuria. Am înfruntat alături oștile lui
Soliman şi domnia ta ai înţeles cu bucurie că ele pot fi
biruite. Noi cunoşteam aceasta din vechime, căci i-am bătut
de multe ori, după cum am fost şi bătuți. Dar când am
pierdut bătălia n-am bocit şi nu ne-am smuls părul din cap,
iar când am învins noi, tot aşa nu ne-am bucurat în gura
mare şi n-am bătut în pinteni. Avem învăţătură aspră. Ce
erau acele oşti pe care le-am risipit noi, iubite prietene?
Fărâme dintr-un nor uriaş care poate să acopere lumea la un
semn al sultanului. Leul din Stambul e în stare să adune sub
flamurile sale seminţii nesfârşite, de la harapii cei oacheşi,
care vieţuiesc ca şopârlele în nisipurile arzătoare ale pustiei,
până la mârzacii cu ochi piezişi, ale căror ceambuluri
îngrozesc stepele. Numărul lor nu scade niciodată şi
izvorăsc din pământ ca legiunile lui Antihrist. Domnia ta ştii
toate acestea la fel de bine ca mine, numai că nu vrei să te
gândeşti la ele acum. Eu mă gândesc. Mă mai gândesc şi la
altele. Ce înseamnă pentru padişah pierderea câtorva
pâlcuri? Scoate o ciutură de apă din fântână: tot atâta apă
rămâne înăuntru. Pe când noi suntem puţini şi săraci. N-am
supus noroade, să le mânăm cu gârbaciul, și nu avem
haznale cu aur şi mărgăritare. Iar războiul acesta fără capăt
a secătuit ţara şi mai rău. Holdele s-au scuturat neculese.
Altele s-au prefăcut în cenuşă. Au ars bordeie şi coşare şi
stoguri. S-a împuţinat pâinea. Iar dintre bărbaţii neamului,
câţi au pierit în acest răstimp nu e nevoie să-ţi mai spun,
căci i-ai văzut însuţi acoperind câmpia cu trupurile lor. S-au
topit sub zăpezi, în măduva pământului şi acum le sfarmă
plugul osemintele. Îmi zic că dacă o vom duce tot astfel, n-o
să mai avem loc de arat şi semănat, căci vor fi numai
ţintirime, peste tot. Au căzut şi dintre oamenii de rând şi
dintre boieri, cu nemiluita, floarea vitejilor, iar mulţi au
rămas schilavi pentru tot restul zilelor, buni să aştepte
pomană în tinda bisericilor. Cei încă teferi priveşte-i cum
arată şi dacă ştii să citeşti în sufletele lor, spune-mi ce ai
citit…
Dragu încleştă braţul căpitanului, aţintind cu ochi
întunecaţi priveliştea de-afară. Oştenii valahi ieşiseră în uliți
să vadă bombardele plecând, dar se uitau la ele cu o ciudată
nepăsare. Ce era dincolo de această nepăsare, nimeni nu
putea şti. Numai un ochi pătrunzător şi încercat ar fi putut
să ghicească ceva după straiele lor scorţoşate de sudoare şi
tină uscată, după calpacele roase şi zalele ruginite, cât mai
ales după feţele lor. Feţele acestea scofâlcite şi tăbăcite, cu
ochi încercănaţi, păstrau o nemişcare fioroasă, iar umbrele
verzui le făceau să pară năpădite de muşchi; trunchiuri
vechi aşteptând furtuna sau securea sau focul, fiecare în
singurătatea lui şi totuşi aproape unul de altul, fără o
şoaptă, ştiind bine că aşa este lăsat, că pădurile nu se pot
rupe din rădăcini şi nu pot fugi nicăieri de ursita lor.
Johan Bruder îşi simţi deodată inima apăsată şi ochiul
tulbure şi lăsându-se greoi în jilţul său suspină.
— Prietene, nu te învinuiesc, căci tot ce mi-ai spus văd şi
simt, dar aş fi voit să nu văd şi să nu simt. Căci nu e bine
pentru un oştean să cugete prea mult la viaţă şi la moarte.
Asemenea clipe sunt pentru mine ca otrava. De ce nu mă
cruţi? Iată, nu mai pot să sorb din vin şi nu mai pot să
înghit bucatele.
Logofătul surâse cu bunătate şi îngăduinţă:
— Are să-ţi treacă repede. Ai mai fost în asemenea, stări
şi ţi-a trecut, fiindcă domnia ta eşti un înţelept adevărat, pe
când eu nu. Am metehnele mele, iartă-mă. Haide să bem şi
să nu mai rumegăm gânduri zadarnice. Singur spuneai că
vinul prieşte şi la bucurie şi la necaz.
 Şi zicând acestea, înclină pocalul vărsând jos o picătură
de sufletul răposaţilor, apoi îl goli până la fund cu o linişte
nefirească.
Prin nu se ştie ce potrivire tainică, un lucru, asemănător
se petrecea chiar atunci în odaia slujitorilor, unde cuviosul
Gherasim, înainte de a duce ulcica la buze, lăsa să se scurgă
un strop de vin în ţărâna închipuită, sub privirile pătrunse
de respect ale lui Dietrich, care mai văzuse şi cunoştea acest
obicei pravoslavnic. Atâta doar că cei doi vorbiseră până
atunci despre cu totul altele, iar gândurile lor nu lunecaseră
pe albia întristării. Dimpotrivă, erau voioşi şi zâmbitori, iar
vinul din ulcior, se cunoştea asta la fiecare nouă clătinătură,
scădea cu iuţeală.
— Ssst, făcu Gherasim, lipindu-şi urechea de vrana mică,
de lut, îl aud cum fierbe.
— Cum aste, fierbe?! se miră neamţul.
— Aşa, bine: fsssşşşfiuuuu, scoase el un şir de sunete
lămuritoare. Primăvara vinul fierbe, sângele fierbe.
— Ach, so! Primăvara bun, râse Dietrich şi înşfăcă de pe
masă un picior de raţă pe care începu să-l roadă.
— O fi, dar vinul se oţeteşte şi face floare şi nu mai e bun
de nimica, poţi să-l dai la porci. Doamne fereşte!
 Gherasim făcu grăbit semnul crucii asupra ulciorului ca să
alunge puterile diavoleşti ce lucrau acolo, iar chipul
lunganului cu păr roşu căpătă iarăşi o înfăţişare gravă.
Dietrich se împrietenise cu Gherasim şi ţinea la el din tot
sufletul, iar faptul că rotofeiul valah fusese şi încă mai era
călugăr, îi sporea acest simţământ, deoarece şi la ei, la
nemţi, multe feţe bisericeşti încingeau paloşul peste
veşmântul de monah, dovedind mare vitejie şi bucurându-se
de toată cinstea. Însă râvna evlavioasă a călugărului era
totodată un necurmat izvor de nelinişte pentru neamţ.
Creştini erau şi unul şi altul, însă Gherasim avea părerile lui
neclintite în ce priveşte adevărata credinţă, pe care căuta s-
o vâre în sufletul sărmanului scutier, folosind deopotrivă
şiretenia şi înfocarea. Nevoind să-l supere prea tare, Dietrich
se apăra mai mult prin tăcere, însă uneori potopul de vorbe
al potrivnicului său îl copleșea.
— Am auzit, începu Gherasim gânditor, după ce-și șterse
barba şi mustăţile de vin, am auzit că arhipăstorului vostru
de la Roma îi cam place să tragă la măsea. Nu căsca ochii,
fiindcă eu nu-l cert pentru asta, dimpotrivă. Alte rânduieli
ale sale nu mă încântă, ca de pildă aceea de a nu le îngădui
preoţilor de mir să nuntească. Spune, ce fel de popă e acela
fără preoteasa lui şi fără copiii lui, dacă nu un copac sterp,
un clopot fără limbă şi o casă fără coperiş? Asprime fără
rost, fiule. Mă gândesc uneori că poate din zgârcenie a pus
asemenea oprelişte, deoarece muierea şi pruncii înseamnă
cheltuială şi guri de hrănit la casa omului. Spun asta fiindcă
am auzit eu cu câtă cumpătare, ca să nu zic altfel, sunt
făcute toate la voi. Am intrat odată în biserica cea mare a
papistaşilor din Braşov. Spun drept că nu mi-a plăcut. Nu
răsună cântări mângâioase, ca la noi, şi nu se văd icoane şi
zugrăveli aurite şi podoabe şi policandre… Ziduri golaşe de
piatră şi straie sărăcăcioase. N-am găsit măcar un sfânt mai
acătării, pe care să-mi odihnesc privirea.
— Sfinţi avem, se împotrivi Dietrich cu sfială, înghiţind
ultima bucată de friptură.
— Care sfinţi? Îndoielnici sfinţi, bombăni Gherasim. S-au
strecurat în grădina raiului pe portiţa din dos, când aţipiseră
câinii. Unde e strălucirea faptelor lor? Păi dacă ţi-aş istorisi
toate minunile pe care le-a făcut sfântul Mina, sfântul
Simion stâlpnicul sau marele mucenic Dimitrie, ai rămâne
fără glas.
— Aceşti sfinţi mai trăiesc? întrebă cu nevinovăţie
Dietrich.
 — Nu, au răposat demult întru Domnul. Însă nu te teme,
avem şi unii trăitori.
— Și fac ei minuni?
— Sigur că fac. Altfel cum?
— Ştii, dacă eu văd o minune singură, una cât de mică,
atunci…
— Crede şi nu cerceta! răcni călugărul cuprins de mânie
către neamţul cel deşirat, care se strânse speriat ca un melc.
Însă cearta lor nu putu să mai urmeze, căci în încăperea
alăturată se auziră zgomote şi Gherasim ieşi să vadă ce este.
Se întoarse peste câteva clipe cu bărbia repezită în sus.
— Suntem poftiţi astă-seară la cină de către măria sa,
spuse el cu trufie de arhiereu, spre deplina umilire a
scutierului.
Poftirea aceasta, la care vrednicul slujitor se făcuse singur
părtaş, era, fireşte, numai pentru logofătul Sturzu. După ce
se despărţi cu părere de rău de Johan Bruder, îndată ce află
vestea, Dragu îmbrăcă fără tragere de inimă singurele lui
veşminte mai de doamne-ajută, şi grăbi să se înfăţişeze la
ceasul cuvenit. Ştia de ce a pus la cale voevodul acest ospăţ,
la care chemase toţi dregătorii şi boierii cei mari. De câteva
zile se afla ca oaspete în cetate nobilul ardelean Georgius
Basy, om de vază, cărturar şi diplomat iscusit, care adusese
cu el şi subsidiile trimise de sibieni voevodului valah.
Georgius Basy mai fusese la Târgovişte cu câteva luni în
urmă, de Crăciun, şi prin purtările sale câştigase stima
tuturor. Acum urma să plece înapoi cu mica-i suită, iar cina
aceea era de rămas bun.
Ajuns însă la palatul domnesc, băgă de seamă că boierii
care aşteptau sunt mai tulburaţi ori mai însufleţiţi decât ar
fi fost firesc. Visternicul Oancea se apropie de el
şchiopătând, căci ultima dată fusese rănit la picior şi rana
nu i se tămăduise încă. Îi şopti cu ochii plecaţi, netezindu-şi
brâul de catifea:
— N-are să fie un ospăţ obişnuit, căci vom avea ce vedea
şi auzi. Banul Pârvu a venit să întrebe de sănătate pe măria
sa.
Dragu tresări. Jupân Pârvu Craiovescu îşi părăsea numai
arareori vizuina. Lucrul părea îndreptăţit, fiindcă avea
grijile lui adânci şi istovitoare, de mare cârmuitor, care nu-i
dădeau prea mult răgaz, însă depărtarea la care se ţinea era
tălmăcită de toţi în adevărata ei lumină, bineînţeles pe
tăcute, căci nimeni nu putea să vorbească în gura mare
despre asemenea lucru gingaş: era ca şi cum ai fi umblat cu
lumânarea aprinsă pe lângă un butoi de pulbere. Poate că
unii ar fi fost ispitiţi să apropie feştila cât mai mult, dar se
temeau să nu fie sfârtecaţi ei înşişi.
Aşadar, marele ban se arăta rareori la Târgovişle, şi
atunci cu totul pe negândite, iar niciodată nu ştiai dacă de
pe urma acestei iviri trebuie să te aştepţi la bine sau la rău.
Logofătul căzu pe gânduri. Nu venise el Craiovescu numai
ca să fie de faţă la plecarea nobilului ardelean. Cine ştie ce
fel de ouă clocea. Îl năpădi deodată furia. Răposatul Neagoe
ştiuse să-i înfrâneze cu mare meşteşug pe aceşti boieri
trufaşi şi puternici, iar măria sa Radu căuta să facă la fel.
Dar erau alte timpuri. Decât să umble cu ei precum cu o
bubă coaptă, oare n-ar fi fost mai bine să pună mâna pe
paloş şi să taie buba? Dar nu, tocmai pentru că nu mai erau
vremurile de odinioară, iar ţara se afla mereu cu suliţa în
coastă, o asemenea faptă ar fi însemnat mare necuminţenie.
Oftă, amintindu-şi cât de limpezi i se păreau toate atunci,
când păşise în tabăra de la Afumaţi şi cât de mult se
încâlciseră acum şi cât se mai încâlceau.
Ca şi cum i-ar fi ghicit gândurile, Oancea îl trase într-un
cotlon, luându-l alături şi pe firavul stolnic Şerban.
— Cinstitul stolnic, aici de faţă, are să-ţi spună o zicală…
 — „Cine ţi-a scos ochiul? începu Şerban cu glas de
ţârcovnic. Frate-meu. Aha, de aceea ţi l-a scos aşa de
adânc.”
Dragu cunoştea zicala. Ridică din umeri fără să priceapă
încotro bat aceste vorbe. Deodată rămase ca trăsnit.
Pricepuse. Aceasta era o altă suferinţă a lui vodă, care-i
umplea zilele de amărăciune. Măria sa avea mai mulţi fraţi.
Însă unul dintre dânşii, comisul Radu Bădica, frate vitreg,
într-adevăr, dar oricum din aceeaşi stirpe bărbătească, și
care până nu de mult păruse om paşnic şi înţelept, începuse
dintr-odată, văzând poate strălucirea la care a ajuns
mezinul, să râvnească el însuşi la sceptrul ţării şi să dea glas
acestei dorinţe care se înteţea tot mai mult. Căutându-şi
prieteni şi sprijinitori şi negăsind altceva mai bun, nimerise
curând sub aripa bătrânei cloşte, beiul Mehmet. Poate că de
sumeţirea lui Radu Bădica Craioveştii nu erau străini, dar
când fusese vorba să-l ia de-a binelea în cârcă, şovăiseră
pesemne. În schimb, Mehmet-Beg, care îşi văzuse spulberate
planurile de domnie fiindcă padişahul rămânea surd de
urechea aceea, îl primise cu braţele deschise. Astfel numărul
vrăjmaşilor lui vodă, sporise cu încă unul, iar din nenorocire
şi ca un ghimpe al soartei, acela unul se nimerise să fie
sânge din sângele lui.
— Nu înţeleg, murmură logofătul, de ce vreţi să înviem şi
să scormonim o durere pe lângă altele.
— Stolnicul are veşti, răspunse Oancea încruntat.
Grăieşte, stolnice, să ştie şi dumnealui Dragomir Sturzu.
Şerban se uită în toate părţile, nu era nicio ureche
iscoditoare lângă ei:
— Comisul Radu Bădica se află la Craiova, în casele
marelui ban.
— Nu-i cu putinţă!
— Ba da. Şade acolo şi nu se arată nicăieri. Puţini ştiu
despre asta, dar mie mi-au spus oameni de încredere.
— Să fi venit oare banul Pârvu aici ca să înfăţişeze
supunerea şi căinţa comisului şi să mijlocească o împăcare
între fraţi?
— Mă îndoiesc. Nici comisul, nici banul Pârvu nu sunt ei
asemenea oameni.
— Atunci poate că vrea să-l dea pe Radu Bădica în
mâinile măriei sale, ca să-şi răscumpere păcate vechi
— Şi mai rău mă îndoiesc. Craiovescu nu are destulă
putere să-l ridice în scaun pe comis şi poate nici nu vrea
asta cu dinadinsul. Însă păstrându-l lângă sine şi ameţindu-l
mereu cu făgăduieli, el crede că va mlădia mai uşor voinţa
lui Radu Vodă.
— Pe măria sa nu l-au frânt şi nu l-au înduplecat
ameninţări mai grele.
— Noi ştim asta, însă banul gândeşte altfel şi nu socoate
nimic de prisos în jocul lui. Îi place să aibă la îndemână tot
soiul de arme.
— Da… Eu tot mă întreb de ce s-a arătat astăzi aici pe
nepusă masă.
— Cum de ce? rânji visternicul Oancea. Doar măria sa l-a
chemat de-atâtea ori, cu stăruinţă, să vină să se sfătuiască
despre nevoile ţării, dar el a trimis răspuns că îl ţin treburile
legat de mâini şi de picioare. Ei, atuncea n-a putut, dar
astăzi a putut.
— Hm! făcu logofătul.
— Hm! făcu şi stolnicul Şerban.
Mai mult nici n-avură vreme să zică, deoarece banul
Pârvu se arătă sub bolta uşilor şi era atât de falnic şi tropăia
atât de zgomotos, încât parcă intrase călare. Boierii se
înclinară după cuviinţă, iar banul îşi scutură coama de leu
cu mândrie, însă nu neprietenos. De după doi stâlpi ai
încăperii se arătară surâzători postelnicul Drăgan şi spătarul
Neagoe. Se cunoştea că pândiseră acolo ca nişte huhurezi
ivirea lui Pârvu, iar acum înaintau spre dânsul fără grabă şi
fără plecăciuni, ca să nu bată la ochi, ci doar ca nişte
dregători care îşi arată respectul faţă de altul mai mare, dar
se citea pe chipurile lor o nerăbdare abia stăpânită. Veneau
către el din două părţi, gata parcă să i se vâre în subsuori şi
să-l sprijine ca nişte cârji, fiindcă banul era mai înalt decât
ei cu un cap. Dar în clipa când cei doi cumnaţi fură la un
pas de el, Pârvu, părând că nici n-a băgat de seamă
apropierea lor, deşi îi văzuse bine, zvâcni pripit înainte,
către un pârgar mărunt şi bătrân, căruia începu să-i
vorbească prietenos şi care, mirat de atâta cinste, îl asculta
cu ochii holbaţi. Neagoe şi Drăgan rămaseră stane de piatră.
Grasul clipea repede, gata parcă să dea drumul lacrimilor,
iar chipul spătarului căpătase o pojghiţă de ceară.
Dezmeticindu-se cel dintâi, Neagoe făcu câţiva paşi spre
dreapta, căutând să cadă sub privirile Craiovescului, dar
acesta, simţind, se întoarse ca din întâmplare cu spatele,
încât acum era limpede că banul nu doreşte să-i vadă şi că
se fereşte de ei ca dracul de tămâie. Văzuseră destui
mişcarea aceasta şi mai ales cei care ştiau ce ştiau rămaseră
muţi de uimire. Nu cumva banul Pârvu urmărise să înlăture
nişte bănuieli, făcându-se că nici nu-şi mai cunoaşte
oamenii devotaţi? Greu de crezut. Era prea iscusit să facă
asta: dacă ar fi voit cu adevărat să curme clevetirile, s-ar fi
purtat firesc cu Neagoe şi Drăgan, măcar moţăind din cap
către dânşii, dar în răsucirea lui fusese o mânie rece. Cei doi
înţeleseseră şi ei aceasta şi se clătinară sub puterea loviturii.
Abia îi urmară pe ceilalţi, împleticindu-se tehui, în sala de
ospăţ. Aveau un stăpân puternic şi îngăduitor, pe măria sa
Radu, dar cine ştie dacă nu-l socotiseră totdeauna un stăpân
vremelnic şi cine ştie dacă nu socoteau că rangul şi puterea
lor la curte se bizuie în primul rând pe ocrotirea banului
Pârvu, iar dacă li se tăia craca de sub picioare, fără îndoială
că nu se aşteptau la nimic bun.
Abia se aşezaseră când se ridicară să-l întâmpine pe Radu
de la Afumaţi, care intră pe-o uşiţă lăturalnică, împreună cu
Georgius Basy. Nobilul ardelean avea o bărbuţă ascuţită, cu
fire argintii, frunte înaltă, iar ochii lui luminoşi, împresuraţi
de creţuri mărunte, priveau cu un fe de înţelepciune tristă,
aşa cum este orice înţelepciune adevărată. Purta veşminte
simple, de catifea cenuşie, iar până şi strălucirea colanului
de plăcuţe aurite se stingea în această severitate necăutată.
Vodă îl pofti pe oaspete la dreapta sa, în stânga avându-l pe
banul Pârvu. Vlădica Ambrozie binecuvântă bucatele, după
care, în loc de cădelniţe, se auzi îndată clinchetul voios al
cupelor. Marele ban vorbea cu Georgius Basy, iar domnul le
surâdea pe rând amândurora, lăsat pe spătarul jilţului ca să
nu stânjenească şi slobozind numai arareori cuvânt. În afară
de cei câţiva hămesiţi de felul lor, cărora nu li se odihneau
fălcile, ceilalţi meseni, sătui şi încălziţi de vin se dedară şi ei
curând taifasului, după prietenii şi după cum erau aşezaţi.
Numai spătarul şi postelnicul păreau coborâţi în mijlocul lor
ca de pe altă lume, cu toate că făceau sforţări deznădăjduite
să arate veseli şi fără griji. Privind către ei, Oancea se plecă
la urechea logofătului:
— Acelora doi le-a rămas câte-un os în gât. Merg să-i bat
după ceafă, căci s-au învineţit sărmanii.
Dragu zâmbi ascunzându-şi faţa în ştergar şi uitându-se cu
fereală în jur. Lângă el şedea subţirelul stolnic Şerban, iar
lângă Oancea un boier foarte bătrân şi fudul de urechi,
Manole Crihan, care după cea dintâi cupă golită dormita
fericit. Puteau să grăiască în voie, mai ales că era atâta
zumzăială în jur şi fiecare se asculta mai mult pe sine.
— Mult mă mir, zise logofătul. Mult mă mir şi nu pot să-
mi dau seama ce este la mijloc. Banul Pârvu le-a arătat atâta
scârbă încât păreau nişte câini ciomăgiţi şi alungaţi. Poate
că au încetat să-l mai slujească la fel de credincioşi ca
înainte, iar el a aflat.
— Ba dimpotrivă, eu socot că l-au slujit cu prea multă
râvnă, i-o întoarse visternicul uitându-se cruciş, căci îl
înjunghia piciorul.
— Ce vrei să spui, domnia ta?
— Cine are urechi de auzit să audă, iar cine are minte să-
şi amintească. A fost mai demult o întâmplare pe valea
Argeşelului, care a rămas nelămurită.
— Ce ştii? tresări Dragu.
— Nimic mai mult decât domnia ta. Însă judec. Cine crezi
că a putut să-l asmuţă atunci pe musulmanul acela fanatic
întru ucidere mişelească? Crezi că i s-a arătat Mahomet
însuşi şi l-a învăţat ce să facă? De unde ştia atât de fără greş
ce drum va alege voevodul?
În gândurile lui Dragu se arătară faţa spânatică a turcului
bătrân şi ochii lui verzi ca veninul. Auzi ca prin vis vorbele
domnului; „Ura e ca balaurul din poveste, îi retezi un cap, îi
cresc altele nouă”. Visternicul îşi urmă şoapta:
— Poate îţi par bănuitor şi rău din cale-afară, însă gura
păcătosului adevăr grăieşte, iar pe lângă întâmplarea aceea,
dacă mai cauţi găseşti şi altele.
— Bine, îngăimă Dragu Sturzu, să zicem că-i aşa. Înţeleg
ca banul să se fi supărat că au dat greş. Însă domnia ta spui
că l-au slujit cu prea mult zel…
— Tocmai. Aici e buba. Eu sunt încredinţat că n-au avut
asemenea îndemnuri şi că au răstălmăcit după capul lor şi
după sufletul lor gândurile Craiovescului. Au mers mai
departe decât trebuia. Banul Pârvu e puternic, mândru,
afurisit şi viclean, dar nu e un ucigaş. Îi place să supună, să
stăpânească, să strângă cu uşa, să fie ascultat şi măgulit şi
nu-i place să i se poruncească sau să se atingă cineva de ale
sale. A înlăturat pe mulţi din calea lui, dar nu înfigându-le
jungherul în spate. Iar nu uita că faţă de vitejia lui Radu
Vodă are preţuire adevărată.
Dragu se uită fără să vrea către marele ban, amănunţindu-
i trăsăturile pline de un farmec aspru şi ciudat. Într-alt fel
mândru şi într-altfel plăcut era chipul voevodului… „Doi
bărbaţi puternici şi atât de deosebiţi, cugetă logofătul. O,
dacă aceştia doi s-ar apropia sufleteşte şi şi-ar uni voinţele,
altă făină s-ar măcina la moara Valahiei…” Dar în aceeaşi
clipă ştiu că acest lucru nu era cu putinţă, încă nu era, şi că
ar fi fost nevoie de împrejurări cu totul deosebite, grozave
poate, ca atunci când se smulg râurile din matca lor şi se
alătură unul de altul în puhoi sfărâmând zăgazuri, pentru ca
asemenea minune să se săvârşească.
Se rostiră urări şi vorbe măgulitoare în cinstea oaspetelui
care părăsea ţara a doua zi. Georgius Basy răspunse cu voce
caldă, puţin cântătoare, cu mare meşteşug şi fără înflorituri
de prisos, iar spusele lui mergeau la inimă, ceea ce dovedea
o veche, migăloasă deprindere şi a judecăţii şi a vorbirii. Un
taraf porni să cânte în odaia învecinată, după perdea, şi se
aduseră zaharicale şi naramze parfumate, precum şi alte
vinuri, şi dulci şi acrişoare, după gustul fiecăruia, iar după o
vreme se ivi făcând temenele boierilor, un cimpoier bătrân
care începu să mlădie cântece de demult, tânguitoare. Îi
stăpânea pe toţi o moleşală şi tristă şi plăcută, iar ochii
nobilului ardelean se arătau înrouraţi. Dar mai erau şi unii
care nu-şi lăsau simţirea slobodă, iar doi dintre aceştia se
dovediră a fi chiar vodă şi marele ban, căci măria sa după
ce ceru îngăduinţa oaspetelui să lipsească puţin pentru nişte
treburi grabnice, pieri pe aceeaşi uşiţă pe care venise,
însoţit de astă dată de jupân Pârvu Craiovescu.
Vremea se scurgea pe nesimţite, nici nu băgaseră de
seamă că domnul lipseşte de mai bine de-un ceas, când cei
doi se arătară iarăşi, tocmai când lăutarii şi cimpoieru îşi
isprăveau cântările măiastre, ca şi cum ar fi fost înţeleşi cu
aceştia. Dragu, care băuse cumpătat şi îşi păstrase mintea
limpede, privi pe furiş feţele celor doi bărbaţi, încercând să
ghicească în ce fel s-a încheiat vorbirea lor tainică, dar nu
putu să străvadă nimica, amândouă păreau liniştite şi
nepătrunse ca bronzul. Cu şi mai mult nesaţ şi cu patimă
neliniştită încercau să ghicească ceva spătarul Neagoe şi
postelnicul Drăgan, însă nefiind mai buni tălmaci, lăsară
nasurile în jos dezamăgiţi.
Puţin după miezul nopţii, deşi unora le-ar fi plăcut să mai
lungească petrecerea, măria sa dădu a se înţelege că e târziu
şi boierii se ridicară să plece. Fu nevoie şi de ajutorul
slugilor, deoarece câţiva aveau capul dogit şi picioarele cam
moi, iar biet Manole Crihan adormise tun în scaunul său.
Privind fără supărare toate acestea, vodă îi făcu semn tăcut
lui Dragu să mai zăbovească. Logofătul nu se miră, era
obicei vechi, în timpul meselor domnitorul cugeta parcă şi
mai mult la unele trebi, pe care, spre a nu le scăpa din
vedere, le împărtăşea îndată după cum era nevoie, unuia
sau altuia dintre boierii divaniți. De mirare era că lângă ei
doi rămăsese şi trimisul ardelean, care deşi îl cunoscuse
bine pe Dragomir Sturzu îl cerceta ca şi cum l-ar fi văzut
întâia dată, liniştit şi binevoitor.
— Sturzule, începu măria sa, iarăşi te pun pe drumuri.
Dar simt că nu-ţi va părea rău, fiindcă eşti nedomolit ca
pasărea al cărui nume îl porţi. După datină, se cade ca
înaltul nostru oaspete să fie însoţit până la hotar şi l-am
poftit să numească pe cine va voi, ca să-i fie drumul plăcut.
Domnia sa te-a ales pe tine.
— E o cinste deosebită, se înclină Dragu. Nu ştiu întrucât
am meritat-o, însă mă bucur din toată inima.
— Cinstea şi bucuria sunt pentru mine, logofete Sturzu,
spuse Georgius Basy. Tinereţea şi judecata cumpănită sunt
două lucruri la fel de plăcute, dar care se întâlnesc rar
laolaltă. De aceea am cutezat să-mi opresc alegerea asupra
domniei tale. Să fim înţeleşi însă, n-aş vrea să ai neajunsuri
şi păreri de rău lăsând pentru o vreme treburile logofeţiei.
— Nicio grijă, îl linişti vodă. Când întârzie prea mult între
cerneluri îl apucă neastâmpărul şi durerea de cap. Ce să-i
faci, am dat pana în mâna unui oştean. Dar e mai bine aşa,
decât să fi pus sabia în mâna unui diac
— Înţeleaptă hotărâre, zâmbi ardeleanul.
— Vremurile ne învaţă. Aşadar, logofete, îl vei însoţi pe
domnia sa până la hotar. Şi fiindcă tot purcezi la drum, m-
am gândit să mergi şi mai departe oleacă.
Lui Dragu nu-i scăpară privirile repezi schimbate între
voevod şi Georgius Basy, şi înţelese deodată că alegerea
aceea nu fusese făcută numai după gustul nobilului
ardelean, că era la mijloc o chibzuinţă mai adâncă.
Ardeleanul tuşi încetişor, semn ca voieşte sa se retragă, iar
măria sa îi întinse amândouă mâinile:
— Să nu ne uiţi, iubite oaspete. Şi să nu uiţi nimic din ce
ai văzut şi auzit, căci este singurul adevăr. Noi nu păstrăm
nimic în taină, afară de durere.
După ce oaspetele plecă la odihnă, vodă îl trase pe Dragu
într-o odăiţă cu pereţi albi, a căror singură podoabă, dacă se
putea numi astfel, era o cruce înaltă, neagră, de lemn, cu un
Hristos răstignit. Se aflau acolo o mescioară şi câteva scaune
scobite cu mare şi simplă frumuseţe; Radu îi făcu semn să
şadă, însă logofătul nu îndrăzni, căci măria sa urmă să
păşească multă vreme de la un zid la altul, cu mâinile
împreunate, parcă fără să vadă nimica.
— Iartă-mă! oftă într-un târziu, ghemuindu-se înapoia
măsuţei de tei. E mult şi nu e mult de spus. Cum să te fac eu
mai bine să înţelegi?
 — Mă voi strădui, doamne.
— Nu e vorba de străduinţa ta, ci a mea, surâse blând
voevodul. M-am hotărât să fac ceea ce este de făcut. Voi
trimite sultanului cărţi de supunere şi împăcare, iar dacă va
fi nevoie, şi până la urmă cred că va fi, voi merge eu însumi
acolo.
Abia acum se aşeză logofătul, fără poftire, căci îşi simţi
picioarele de cârpă şi urechile îi vuiau ca şi cum l-ar fi
plesnit un harapnic peste ceafă.
— De ce taci? urmă vodă. De ce nu arunci asupră-mi hula
şi scârba şi mânia care-ţi stau pe limbă? De ce taci? Nu căta
că sunt domnul ţării, în inima ta poate nici nu mai sunt din
clipa aceasta, spune ce simţeşti!
— Măria ta, izbuti să îngaime Dragomir Sturzu, prea
adânc te cunosc ca să socotesc aceasta drept… drept
slăbiciune sau frică sau neiubire de neam sau poftă de
mărire.
— Nu minţi, Sturzule?
— Jur, măria ta. Iar dacă ai hotărât astfel, înseamnă că
altă cale nu mai este.
— Nu mai este. Iar aceea una pe care o visam copilăreşte
rămâne vis zadarnic.
 — Care anume, doamne?
— Năzuiam pe ascuns, în nopţile mele tulburi, să-mi dau
singur viaţa în mâinile vrăjmaşului, iar acesta să se
mulţumească doar cu atâta, lăsând în pace ţara și oamenii,
şi oricare ar fi fost caznele sortite mie, le-aş fi îndurat
fericit. Însă unuia singur, fiul lui Dumnezeu, i-a fost hărăzit
să se jertfească pe sine pentru mântuirea oamenilor, spuse
ridicând ochii către picioarele sângerânde ale răstignitului.
Poate că năzuinţa aceasta deşartă mi se va ierta la judeţul
de apoi. Însă altceva ştiu că nu mi s-ar ierta: să duc la pieire
fără înţeles, om după om, un norod întreg.
— Un înţeles este…
— Ştiu, nu mă învăţa, însă preţul e atât de mare, încât
înţelesul se pierde şi el.
— Mai îndrăznesc a spune măriei tale că oamenii aceia nu
mânaţi cu sila, ci de bună voia lor vin să lupte şi să moară
sub flamura ţării.
— Şi asta o ştiu: e tocmai ceea ce mă cutremură şi mă
doare. Ei înţeleg prea bine că nu este nicio nădejde în faţa
puhoiului nesfârşit, şi totuşi nu pregetă să-l înfrunte. Te
întreb: drept este să se stingă un astfel de neam? Adevărat,
mai târziu alţii vor cunoaşte că am trăit şi am murit
neîngenunchiaţi. Este un lucru măreţ. Dar mi-am pus
întrebarea: Oare nu li se pot păstra acestor oameni şi
nădejdile şi vieţile? Să cântărim. Şirul războaielor a bătut
mai rău decât ciuma şi a umplut pământul de morţi. Bucate
nu-s, se sălbăticesc ogoarele, au început acum să piară
femeile şi pruncii de foame, iar pentru puţina oaste câtă a
rămas nu putem strânge niciun fel de merinde. Ne-am aflat
biruitori ultima dată. Poate ne vom mai afla. Dar sângele
ţării se scurge printr-o mie de răni, iar osânza vrăjmaşului e
atât de groasă, încât jungherele noastre nu-i pot străpunge
inima.
Dragu se gândi zguduit că tot ceea ce rostea acum măria
sa Radu, el rostise cu câteva ceasuri mai înainte către
căpitanul neamţ. Asculta cu inima tescuită ca de nişte pietre
reci şi colţuroase, dar fără a putea tăgădui o fărâmă din
adevărul acesta cumplit.
— Sultanul a văzut şi s-a încredinţat că nu ne temem de
moarte. Dar el nici nu vrea să murim cu toţii, căci nu
râvneşte să pună piciorul într-un pustiu. Ne-ar fi vrut robi.
A înţeles că nu poate să ne aibă robi. Poate vom ajunge la o
învoială. Decât nimica şi decât hărţuială fără sfârşit, poate
ca îi va fi mai la îndemână sa primească un haraci care să
nu împovăreze ţara prea tare. Ştiu, oricât de puţin, pentru
noi e mult, iar ruşinea e mai amară chiar decât birul. Dar e
singura noastră putință de a ne mai trage sufletul, de a ne
înjgheba şi întări aşteptând un ceas prielnic. Ceasul acela
cred că nici nu e atât de departe. Puterea semilunii nu poate
fi înfrântă decât prin unirea întregii creştinătăţi, iar cu toate
dezbinările şi şovăielile de până acum, poate că tocmai
primejdia care sporeşte neîncetat va face să se înfăptuiască
minunea.
— Măria ta, aceşti creştini şi prieteni care ne-au ajutat
până acum ce vor zice aflând?
— Tocmai de aceea pleci tu unde pleci. Scoase dintr-o
răcliţă de abanos un sul de hârtie în învelitoarea lui de piele
roşcată: Vei înmâna aceasta vice-voevodului, căci după cum
ştii, Ioan Zapolya este plecat la rege şi va zăbovi acolo
multă vreme. Am ticluit totul noaptea trecută şi a scris
diacul Paraschiv, mutul. Am căutat să desluşesc că n-am
încotro, că de unul singur nu se mai poate şi că această pace
cu Soliman nu înseamnă decât un răgaz câştigat de noi în
folosul tuturor. Poate că vor înţelege.
— Dar poate că nu vor înţelege.
— Mă gândesc şi la asta, răspunse domnul mohorât. Apoi
adaose după o mică tăcere: La întoarcere îi vei însoţi până
aici pe doamna şi pe fiul meu. Socot că de-acum locul alor
mei e lângă mine.
— Măria ta, voi împlini poruncile cum voi putea mai
bine.
— Nici nu mă îndoiesc, Sturzule. Altfel cum crezi că aș fi
hotărât să mergi tu? Dar bagă de seamă, oricine te-ar ispiti,
spune numai că pleci ca însoţitor al oaspetelui ardelean.
Atâta tot.
— Bănuieşti măria ta că vor încerca unii să mă tragă de
limbă?
— Nu ştiu. Se poate. Oamenii sunt curioşi. Iar despre cele
ce am hotărât prea puţini au cunoştinţă. Înţelegi singur de
ce trebuie să fie aşa.
— Înţeleg. Dar, măria ta, iartă întrebarea, printre aceştia
puţini se numără şi marele ban al Craiovei?
Vodă îl privi pătrunzător şi încruntat, iar Dragu se temu
să nu fi îndrăznit prea mult, nemulţumindu-l pe domn,
răscolindu-i tainele şi mâhnirile, dar înţelese îndată că acea
încruntare nu era pentru el, ci izvora din frământări vechi.
— Mintea lui Pârvu e mai ascuţită şi mai mlădioasă ca o
lamă de Damasc, spuse voevodul. Dar are un cusur, că
uneori judecă pe alţii după sine. Mă socoate prea semeţ ca
să mă ploconesc lui Soliman. Nu înţelege că soarta ţării e
deasupra mândriei unui om. Ori eu m-am întărit şi mai mult
în hotărârea mea după cele ce am vorbit astă-seară cu
marele ban. I-am cerut să mă ajute să scot ţara din impas, să
pot hrăni şi înarma oștile, să dreg cetăţile vechi, să ridic
altele noi. Mi-a răspuns, ca de obicei, că nu putem trăi
mereu gata de război, ceea ce este adevărat, că oamenii
trebuie să-şi lucreze ogoarele, ceea ce iarăşi este adevărat,
dar eu i-am desluşit că tocmai simţindu-se tari şi apăraţi,
pământenii îşi vor vedea mai cu sârg de vite şi de plug. Mi
s-a plâns atunci că nu are bani şi de nici unele, că a dat de
fundul sacului. Nu zic ba, nici pe el nu l-au cruţat vremurile,
dar mai vârtos decât sărăcia, altul e temeiul acestei
încăpăţânări. Nu vrea să mă simt niciodată prea liniştit în
scaunul meu. Se teme să nu-l strâng în chingi, să-i micşorez
puterea, fala şi avuţiile, iar atâta vreme cât mă bate şi mă
clatină vântul dinspre împărăţia turcească, el răsuflă mai
slobod. Nu vrea să înţeleagă că vântul acela îl va spulbera şi
pe el când ţara întreagă nu va mai avea nicio pavăză. Ceea
ce chibzuiesc eu e în binele tuturor, şi al lui, dar va fi
dezamăgit şi furios văzând că nu-şi mai poate juca jocul lui.
Poate dă Dumnezeu şi îi trece după aceea. Căci cea mai
fierbinte rugăciune a mea este ca omul acesta să mă
înţeleagă şi să-mi fie prieten.
 Vice-voevodul Ardealului era un om greoi şi burduhănos,
căruia îi plăcea traiul bun. Punea în toate cât mai puţină
osteneală, iar când era nevoit să purceadă undeva la drum,
se suia mai bucuros în caleaşcă decât în şaua calului. Însă
nici trândăvia, nici mâncarea îmbelşugată nu izbutiseră să-i
micşoreze agerimea minţii şi ştia să prevadă atât de bine
desfăşurarea unor fapte, încât parcă le-ar fi călăuzit el
însuşi.
Tolănit în jilţul lui moale şi încăpător, dinaintea mesei
uriaşe, cu picioare sculptate în formă de labe de leu, părea
că moţăie fără griji. De partea cealaltă a mesei, ţinându-şi
sabia între genunchii acoperiţi de cizmele înalte până la
şold, şedea slăbănogul general Mezarosz, oştean ţanţoş, cu
pomeţii obrajilor ieşiţi ca ai tătarilor şi cu mustăţi ascuţite
ca nişte suliţi. Mezarosz ştia bine că omul din faţa lui nu
dormitează, ci gândeşte, şi aştepta răbdător. Într-adevăr,
vice-voevodul deschise ochii înecaţi în grăsime, se scărpină
în urechea dreaptă, apoi, ţuguindu-şi buzele şi plescăind de
plăcere sorbi din filigeanul cu băutură aburindă, care
umpluse încăperea cu suavele şi ameţitoarele miresme ale
orientului, şi la care generalul privea cu dispreţ, fiindcă în
afara vinului de Tokai, gâtlejul lui nu răbda nimic.
— Aşadar, o nouă stea se pregăteşte să se înalţe pe cerul
Valahiei, gâfâi vice-voevodul, fiindcă osânza îi apăsa bojocii
şi inima. Rămâne de văzut dacă va apuca să strălucească
sau se va stinge înainte de vreme.
— Cine e acest Vladislav? întrebă generalul.
— Nomen nescio. Până acum, vreau să zic. Mlădiţă
obscură a Dăneştilor, duşmani de moarte ai Drăculeştilor.
— Care sunt meritele lui?
— Merite? Hm… În afară de îndreptățirea sa ca urmaş, n-
aş putea să-ţi pomenesc vreunul. Nu este niciun războinic de
seamă, niciun diplomat abil. Bănuiesc că are avere multă,
dovadă că a reuşit să câştige bunăvoinţa marelui vizir şi să
capete firman de înscăunare.
— Firmanul nu înseamnă nimic, atâta vreme cât pe tronul
Ţării Româneşti se află alt cârmuitor.
— Fireşte. Însă Vladislav nu va veni de unul singur să-şi
ceară drepturile, ci sub ocrotirea oştilor otomane.
Generalul îşi ciuguli neliniştit sfârcul mustăţilor:
 — După câte înţeleg, Radu de la Afumaţi nu cunoaşte
încă nimic în legătură cu planurile acestui primejdios rival.
Ar trebui să-l înştiinţăm cât mai grabnic.
— E cu totul de prisos, dragul meu. Primo: pentru că
voevodul valah nu este omul care să se lase luat pe
nepregătite, veghează ca o acvilă, zi şi noapte. Secundo:
pentru că o simplă înştiinţare nu i-ar folosi mare lucru, el
are nevoie de un ajutor armat pe care nu i-l putem trimite
în clipa de faţă.
Mezarosz scrută atent faţa puhavă a vice-voevodului:
— Nu cred că este dorinţa înălţimii sale Ioan Zapolya de
a-și lăsa în părăsire prietenul şi aliatul.
— Voi militarii judecaţi lucrurile cu prea multă grabă şi
aprindere. Asta poate să prindă bine pe câmpul de luptă,
dar în politică e cu totul altceva. Cine-ţi vorbeşte de
părăsire? Nu uita că Radu de la Afumaţi are pe lângă sine
trupe de mercenari plătiţi de noi şi că nu demult i s-au
înmânat ajutoare băneşti. Însă o armată mai numeroasă nu-i
putem trimite. Asta cere timp, iar împrejurările nu sunt
favorabile, ştii bine. Să nădăjduim că ameninţarea nu va
veni atât de repede, sau dacă va veni, valahul va face faţă
cu propriile-i puteri, cum a făcut şi altădată.
 Generalul clătină din cap cu îndoială:
— S-au dat atâtea bătălii în ultimul an, încât nu ştiu ce va
mai fi rămas clin oştirea acestui viteaz. Mare păcat. E un
destin care mă înfioară. Omul acesta veşnic hărţuit de
necazuri poartă pe frunte nu o coroană, ci un şarpe de foc.
Până şi împotriva fratelui său a fost nevoit să lupte. Iar
acum, când credeam cu toţii că se va bucura măcar de o
linişte vremelnică, vine asupră-i altă stihie.
— Într-adevăr, se străvede parcă pecetea unui destin
tragic. Este greu să ghiceşti deznodământul. Fireşte, vorbesc
despre viaţa şi cârmuirea acestui bărbat deosebit. Fiindcă în
ce priveşte mersul întâmplărilor viitoare în această parte a
lumii, eu am părerile mele care, trebuie să-ţi mărturisesc, nu
sunt tocmai pline de încredere şi speranţă. Dixit, urmă vice-
voevodul după o scurtă tăcere dezlipindu-şi anevoie
pleoapele umflate. Dar să mă întorc la principele valah.
După cum aflu, starea locuitorilor Ţării Româneşti nu este
acum dintre cele mai înfloritoare. Domneşte foametea. Iar
dacă se va face război…
— Văd că aveţi ştiri amănunţite despre tot ce priveşte
Ţara Românească şi pe voevodul ei, îl întrerupse generalul
cu neascunsă mirare.
 — E foarte firesc să avem. Din fericire, se găsesc acolo
oameni foarte zeloşi, gata să ne înştiinţeze cu cea mai mare
grabă. Nu-i putem numi spioni sau trădători, adaose văzând
strâmbătura plină de silă a generalului, fiindcă ei nu dau
aceste veşti unor duşmani, ci unor aliaţi. Sunt nişte oameni
prevăzători, dornici să-şi asigure bunăvoinţa şi protecţia
noastră. Atâta tot. Ce vrei, oamenii sunt pretutindeni la fel,
se gândesc mai întâi la ei înşişi.
Generalul Mezarosz se simţea ispitit să-i spună că nu toţi
oamenii sunt la fel, că numai făpturile josnice şi laşe se
gândesc doar la propria lor piele. Era un om dintr-o bucată,
un oştean brav, care-ar fi fost gata să-şi dea ultima picătură
de sânge pentru regele său, iar şiretlicurile şi dedesubturile
politiceşti îi inspirau teamă şi dezgust. Dar înţelegea că
acestea le sunt unora tot atât de trebuincioase ca aerul, şi
ascultă mai departe, resemnat, vorbele vice-voevodului:
— Înălţimea sa Ioan Zapolya rămâne fidel alianţei sale cu
Radu de la Afumaţi, pentru că dintre toţi pretendenţii la
tronul Valahiei el s-a arătat singurul îndârjit şi neîmblânzit
în dorinţa sa de a se împotrivi invaziei otomane. Şi facem
totul pentru a-l păstra pe acest om alături de noi, legat de
noi…
 Un surâs tainic flutură pe chipul vice-voevodului şi
generalul înţelese înfiorat că aceste cuvinte spun mai mult
decât s-ar părea şi că pentru a-şi atinge ţelul, omul din faţa
lui nu s-ar da în lături de la fapte care încalcă legile onoarei
şi cavalerismului. Dar se stăpâni şi de astă dată; întrebă
numai, zăngănindu-şi uşor sabia aurită:
— Cât socotiţi că va dăinui îndârjirea acestui om, în
mijlocul unor furtuni atât de mari?
— Întrebarea aceasta mi-o pun demult. Câteodată închid
ochii şi încerc să citesc în inima lui, cântărind toate
întâmplările. Vitejia lui nu e o vitejie oarbă, cum ar putea să
pară. Nu e lipsit de mlădiere şi înţelege aproape desăvârşit,
ca un filosof, drumurile istoriei. Când nu va mai prididi să
rămână de-a curmezişul torentului, va căuta să câştige un
răgaz. În ce fel anume? Nu-i prea greu de ghicit…
În clipa aceea se auzi o uşoară bătaie în uşă, şi primind
încuviinţarea vice-voevodului, un bătrân secretar se strecură
umil în încăpere. Amintea înălţimii sale că este ora hotărâtă
pentru audienţa boierului valah care l-a însoţit pe Georgius
Basy şi că pomenitul boier aşteaptă în anticameră.
Generalul Mezarosz, care ştia că grăsunului nu-i place să
aibă martori la asemenea întrevederi, se grăbi să plece pe o
uşiţă dosnică, iar logofătul Dragomir Sturzu fu poftit
înăuntru cu toată ceremonia.
Călătoria lui Dragu nu fusese tocmai obositoare, Georgius
Basy se dovedise un încântător tovarăş de drum, astfel încât
se înfăţişă vice-voevodului cu mintea limpede și într-o stare
sufletească prielnică, străduindu-se totodată să arate tot
respectul cuvenit unui atât de mare dregător. Nu-i plăcu
defel maldărul acela de slănină, dar se dojeni, spunându-şi
că nu înfăţişarea este lucrul cel mai însemnat. De altfel,
vorbirea aleasă şi meşteşugită a vice-voevodului te făcea să
uiţi repede acest cusur. După ce gazda întrebă amănunţit şi
cu grijă despre sănătatea măriei sale Radu şi după ce
schimbară între dânşii o seamă de cuvinte fără însemnătate,
dar obişnuite în asemenea împrejurări, logofătul înmână
cartea domnească.
Vice-voevodul desfăcu peceţile cu un cuţitaş de ivoriu şi
se apucă să citească pe îndelete. Dragu simţi deodată o
strângere de inimă, căci urmărind cu ochii mijiţi trăsăturile
rotofeiului bărbat, în timp ce acesta citea, încerca să-i
surprindă cât de cât gândurile, simţămintele, dar nu putea
să desluşească nimic pe faţa aceea care rămânea mereu
netedă şi nepăsătoare ca o mască. Îngrijorarea lui spori şi
mai mult când, la urmă, vice-voevodul puse scrisoarea de-o
parte netulburat şi cu aceeaşi moliciune de parcă ar fi citit
un lucru mai dinainte cunoscut, înălţimea sa îşi împreună
pe masă mâinile dolofane şi pe chip îi apăru din nou
zâmbetul politicos. Se uita la oaspete ca şi cum ar fi fost
gata să înceapă iarăşi a vorbi despre nimicuri frumoase. Dar
în aceeaşi clipă îşi făcu pesemne socoteala că trimisul valah
nu este un curtean înfumurat, care după ce şi-a încheiat
misia e gata să pălăvrăgească vrute şi nevrute. Fără îndoială
că logofătul cunoştea prea bine cuprinsul scrisorii, marea ei
însemnătate, şi chiar dacă nu avea împuterniciri deosebite,
pândea cu sufletul la gură ecoul acestui mesaj.
Nemaiputând deci să ocolească miezul lucrurilor, vice-
voevodul căută să dea de înţeles că nu e în stare să
cântărească singur şi pe loc hotărârea domnului muntean:
— Tot ceea ce ne împărtăşeşte aici voevodul Ţării
Româneşti va fi adus fără zăbavă la cunoştinţa voevodului
Ioan Zapolya, precum şi a majestăţii sale regelui. Desigur,
această hotărâre va face obiectul unui consiliu... O, n-aş
vrea să fiu înţeles greşit, eror humanum est; noi nu ne
îndoim nicio clipă de buna credinţă a unui principe care a
aflat de-atâtea ori azil pe pământul Transilvaniei, dar se
ivesc prin acest act împrejurări noi, pe care trebuie să le
privim amănunţit…
Erau vorbe cât se poate de chibzuite şi întemeiate, însă pe
Dragu nu-l părăsea starea de nemulţumire şi nelinişte, ar fi
voit mai curând să vadă în ochii acestui dregător o seânteie
de furie, o umbră de tristeţe, o tulburare, în sfârşit, un
oarecare simţământ omenesc, dar vice-voevodul grăia cu
răceală, ca dintr-o carte învăţată pe de rost. Ce-ar fi putut
să-i răspundă? Ar fi avut ce zice fireşte, căci în mintea lui
colcăiau sumedenie de gânduri şi le-ar fi dat glas cu toată
patima, dar se temu ca tocmai această patimă să nu strice şi
să învenineze lucrurile. Ar fi zugrăvit fără greş, cu întreaga-i
simţire, starea nenorocită a ţării şi ar fi arătat cât de
îndreptăţite sunt planurile măriei sale, dar cine ştie dacă
omul acesta care semăna cu un taur năpârlit, bătrân şi gras,
ar fi înţeles pe deplin, căci sunt lucruri care trebuie înţelese
şi cu inima, nu numai cu capul. Şi apoi măria sa nu-i
poruncise să se facă tălmaciul gândurilor şi nevoilor sale,
aşa că trebuia să se arate cât mai stăpânit. Spuse numai:
— La cartea domnului şi stăpânului meu este un adaos…
— L-am citit.
— Măria sa doreşte să-i aduc lângă sine pe doamna şi pe
fiul său.
— Ajungeam şi la aceasta. Este dorinţa firească a unui soţ
iubitor, pe care vitregiile soartei l-au împiedicat să aibă
alături pe cei dragi. Eu înţeleg bine această nerăbdare, iar
voinţa principelui e sfântă pentru noi. Îndrăznim însă a da
măriei sale un sfat: să mai lase o vreme aici pe doamna
Voica şi pe copilul Vlad. Nu este clipa cea mai potrivită spre
a-i porni la drum.
— Drumurile sunt bune şi vremea senină, nu se putu
stăpâni logofătul.
Dar vice-voevodul rămase la fel de liniştit:
— Nu despre asta e vorba. Avem ştiri sigure că turcii
nutresc iarăşi gânduri războinice. Ar fi o mare greşeală
aducerea tocmai acum în ţară a familiei voevodului. Având
aici în pază pe doamna şi fiul lui Radu de la Afumaţi,
suntem răspunzători de soarta lor şi ar însemna să-i
trimitem noi înşine în ghearele primejdiei. De aceea ne-am
gândit să dăm această povaţă prietenească.
— Trebuie să înţeleg că nu voi putea îndeplini porunca
măriei sale? întrebă Dragu, palid ca un mort.
— Nicidecum, nicidecum! răspunse grăsanul, arătând
mare mâhnire că vorbele lui nu sunt pricepute cum trebuie.
Dacă stărui, noi îţi vom înlesni îndată îndeplinirea acestei
porunci. Dar îţi atrag luarea-aminte că în acest fel greaua
răspundere de care vorbeam va apăsa numai şi numai pe
umerii domniei tale, logofete Sturzu. Eu zic că mai bine o să
te înapoiezi singur, iar dacă principele, aflând cele ce ţi-am
spus, tot nu se va răzgândi, atunci facă-se voia sa. Şi voia
Celui de sus, adaose cu evlavie şi resemnare.
Dragu şovăi, răscolit. Primejdii plutiseră neîntrerupt peste
sărmana ţară a Valahiei. De unde şi până unde, deodată,
atâta grijă faţă de cei apropiaţi măriei sale? Oare nu
încercau să-i ţină zălog pe doamna Voica şi pe Vlăduţ?
Zălog pentru ce? Pentru datoriile băneşti? Pentru ca Radu să
nu-şi întoarcă gândurile în altă parte? Mai degrabă. Dar
dacă omul acesta nu e un prefăcut şi se teme cu adevărat de
o mare primejdie? Nu se va căi el, Dragu, până la moarte,
de un asemenea pas pripit? Pe de altă parte simţea
nelămurit că, încăpăţânându-se să îndeplinească porunca, s-
ar ivi mereu alte şi alte piedici şi până la urmă n-ar face
nicio ispravă. Din nou îl stăpâni gândul că tot ceea ce spune
vice-voevodul e dinainte chibzuit şi hotărât, cu
neînduplecată voinţă. Nu mai stătu în cumpănă. Doar măria
sa Radu putea să desfacă asemenea nod încâlcit.
 Făcu o sforţare să nu arate nimic din ceea ce simţea şi
luându-şi rămas bun cu ceremonia cuvenită plecă
posomorât, încolţit de tot felul de temeri.
În ziua aceea îl căută de câteva ori pe Georgius Basy cu
care ar fi vrut să se sfătuiască înainte de plecare, dar nu
izbuti să-l găsească. Spre seară se întoarse trudit la bogata
locuinţă ce-i fusese dată pe timpul rămânerii sale la curte.
Fusese poftit la cină de către câţiva nobili din preajma vice-
voevodului, însă nu primise, arătând că e ostenit şi are
fierbinţeli şi vâjâituri în urechi. În schimb lacomul Gherasim
se folosise din plin de bunăvoinţa gazdelor, poruncind în
numele stăpânului său o masă îmbelşugată, cu care îl
aştepta mândru şi nerăbdător. Logofătul gustă fără poftă din
bucate, dar goli până la fund o carafă cu vin gălbui ca
mierea, cu mireasmă rară, căindu-se în sine că nu-l are
alături şi pe vrednicul căpitan de trabanți Johan Bruder. Se
trânti apoi îmbrăcat pe patul larg cu baldachin de mătase şi
cu saltele de puf, care s-ar fi potrivit mai curând unei
prinţese. Treptat, zbuciumul minţii i se alină. Căldura
vinului şi moliciunea aşternutului îl toropeau. Pâlpâirea
făcliilor de ceară parfumată isca năluci prin ungherele odăii.
I se părea că dănţuie în juru-i o horă de umbre, încercând
să-l ademenească într-o lume necunoscută şi se împotrivea
din răsputeri acestei ispite, dar din noianul umbrelor se
desprinse una gingaşă, subţire, cu două nestemate de foc
verde sub fruntea dalbă şi veni către el cu braţele întinse,
tot mai aproape, până la un pas, apoi înfricoşată parcă,
începu să se tragă înapoi, către răceala şi depărtarea
zidurilor. Se ridică buimac şi tremurând în capul oaselor.
Nălucile pieriseră, dar în adâncul inimii lui dăinuia un chip
viu, fraged şi curat ca zăpezile dintâi şi un nume mângâietor
ca o boare, pe care buzele lui îl şoptiră înfrigurate, cum îl
şoptiseră de-o mie de ori în visuri.
Cum se deşteptase în el această dulce amintire tocmai în
clipa celei mai depline osteneli şi amărăciuni? Nu se munci
prea mult să înţeleagă, deşi n-ar fi fost atât de greu,
deoarece călătorul tocmai când este mai trudit şi mai
copleşit de greutăţile drumului râvneşte mai cu putere
blândul liman. Venind încoace împreună cu nobilul
ardelean, gândurile îi zburaseră tot mai des către cuibul
făgăduinţei, căci pasul îl apropia vrând-nevrând de el şi nu
o dată cavalerul Georgius cătase la el cu tăcută mirare,
văzându-i privirile pierdute ca într-o genune vrăjită.
Neliniştile din urmă, legate de îndatorirea sa, îndepărtaseră
vremelnic aţâţarea şi farmecul, dar iată, fantasma iubirii
învia atotputernică.
Chibzui repede că un ocol până la Sibiu, la casa văduvei
lui Neagoe, nu i-ar fi luat mult timp şi că ar fi scos cu
prisosinţă zăbava luând cai de schimb şi gonindu-i fără
milă. Popasul lui acolo nu mai avea un temei, ca data
trecută, dar se linişti, gândind că Despinei nu i se va părea
prea ciudat, devreme ce îi arătase atât de însufleţit râvna de
a o sluji şi adânca înţelegere pentru necazurile ei.
Zicându-şi aceasta, adormi adânc şi împăcat, ca un prunc
ce simte pe fruntea jilavă mâna alinătoare a maicii sale, cu
toate că din încăperea alăturată străbătea prin uşă sforăitul
lui Gherasim, ca scrâşnetul neîncetat al unei pietre de
moară măcinând în gol.
 Porniră la drum în dimineaţa limpede şi răcoroasă de
primăvară şi ieşind din cetate dădură pinteni, fără să cruţe
bidiviii. Galopând pe drumurile largi şi bine îngrijite, fără
hârtoape, întâlneau ades pâlcuri de oşteni călări sau pe jos
precum şi cavaleri cu panaşe mândre, însoţiţi de suita lor
înarmată, şi care întorceau capetele curioşi după aceşti
străini avântaţi în goană nebunească. Era, fără îndoială mai
multă forfotă ca de obicei, văzură chiar cete de ţărani
bărboşi, secui, români şi unguri, căci portul îi deosebea
oarecum, care după toate semnele mergeau să îngroaşe
oastea voevodului, pe a cărui cheltuială, asta se ştia, erau
bine hrăniţi şi îmbrăcaţi. Dar nu luară prea mult seama la
aceasta, alte gânduri îi călăuzeau, şi ajunseră la Sibiu fără
întâmplări deosebite.
Traseră la acelaşi han de odinioară, spre bucuria
slujitorului, care pătrunse îndată în cuhnia uriaşă, unde se
perpeleau fripturile şi bolboroseau tingirile cu mâncări
usturate, amestecându-se în toate, gustând, bodogănind şi
dând slujnicuțelor uluite sfaturi neînţelese. După ce se
curăţă de praf şi se învioră cu apă rece, Dragu nu mai avu
răbdare să aştepte şi lăsându-i lui Gherasim în stăpânire
întreaga ospătărie, porni de unul singur spre locuinţa
Despinei doamna. Mergea cu pas întins pe uliţele pietruite,
înguste şi umbroase ca nişte grote, dar se simţea mângâiat
de o lumină cerească şi parcă ar fi călcat nu pe bolovani de
gresie, ci pe o pajişte moale, înflorită. Anii fireşti ai
zburdălniciei se mistuiseră pentru el în necazuri şi hărţuieli,
iar de atunci, de când o văzuse întâia dată pe Ruxandra,
sufletul lui se înăsprise şi mai mult sub povara vieţii. Dar
aşa cum scot capetele ghioceii primăvara, de sub platoşa
gheţurilor topită la soare, tot astfel simţământul acela, fiorul
acela ameţitor şi trist totodată, izbucnea în el cu o putere
înnoită, risipind orice neguri şi îngrijorări, iar dacă nu i-ar fi
fost ruşine de lume, ar fi luat-o la fugă, să ajungă cu câteva
clipe mai devreme la ţinta lui.
Dinaintea porţii mari, ca de cetate, a caselor Despinei, se
opri puţin, să se reculeagă, să-şi limpezească gândurile, şi
după ce răsuflă adânc întinse mâna către inelul de fier. În
clipa aceea avu simţământul stânjenitor că îl arde în ceafă
privirea cuiva. Se răsuci scurt pe călcâie, însă locurile erau
pustii împrejur, numai după colţul unui zid mâncat de
vreme i se păru că zăreşte o fâlfâire întunecoasă. Aşteptă,
nemişcat. De după zidul părăginit se ivi o bătrânică în strai
mohorât, păşind mărunt, cu un coş de răchită pe cap.
„Pesemne încordarea acestor zile a fost prea mare şi am
ajuns sperios ca o babă. Nu e bine” îşi zise.
Bătu. Ocheţul cât palma se deschise fără zgomot şi aceiaşi
ochi iscoditori îi cercetară faţa. Mai înainte de a spune cine
este, bănuitoarele slugi îl recunoscură şi nu după mult timp
se afla iarăşi în marea încăpere cu ferestrele acoperite de
brocat şi cu oglinzi neguroase. Rămas singur, făcu câţiva
paşi, privind minunatele tapiserii cu sfiala şi smerenia cu
care un dreptcredincios priveşte zugrăvelile de pe pereţii
unei biserici. Deodată, în liniştea odăii se auzi o tuse uscată
şi şovăitoare, „châm-châm”, ca şi cum cineva ar fi zornăit
nişte coji de alune într-o tipsie. Aşadar, se mai afla cineva
acolo, cineva pe care, intrând, nu-l zărise din pricina luminii
scăzute, şi care stătuse nemişcat, iscodindu-l. Ascunzându-şi
stinghereala, se întoarse încet către colţul de unde venise
tusea aceea şi avu înainte unul dintre cei mai ciudaţi
oameni pe care-i văzuse vreodată. Nu trecea cu mult de o
jumătate de stânjen, dar avea umeri laţi şi prin nădragii
strâmţi de catifea i se ghiceau picioarele scurte, crăcănate,
însă vânjoase. Încălţările cu catarame de argint cizelat şi cu
tocuri neobişnuit de înalte nu izbuteau să-l ridice cine ştie
cât de la pământ. Haina lui creaţă şi umflată la umeri, deşi
părea croită din postav scump, nu arăta tocmai curată şi se
lăfăiau pe dânsa pete de toate culorile. Pe cap, omuleţul
purta o tichie pleoştită, tot de catifea, de sub care atârnau
viţe rare şi lungi de păr alb ca zăpada. Tuşi din nou, spre a
dovedi că o făcuse doar spre a atrage luarea-aminte asupra
sa, apoi smulgându-şi tichia ponosită şi măturând podeaua
cu ea, se înclină până la pământ, ceea ce nu era prea greu,
dată fiind micimea staturii lui:
— Prea-plecatele şi desăvârşitele mele omagii, nobile
senior. Pentru că, nu-i aşa, am de-a face cu un nobil?
întrebă el cu o mică nelinişte.
Dragu, stăpânindu-şi un zâmbet, îl încredinţă că nu se
înşală. Prichindelul îşi umflă atunci pieptul şi luând o
înfăţişare trufaşă, spuse privindu-l ţintă pe sub sprâncenele
stufoase:
— Sunt Gianpiero Salvatore Delacorsa.
Logofătul se înclină la rândul său, arătând că este bucuros
de această cunoştinţă, dar pe chipul bătrânului se întipări o
dezamăgire cumplită. Desigur, se aşteptase ca numele său să
răsune ca o bubuitură de tun şi nepăsarea lui Dragu îl
rodea. Îşi muşcă buzele, gânditor:
— Sunteţi străin? Veniţi de departe?
— Din Valahia.
— Da, da… Atunci înţeleg cum n-aţi auzit încă de
pictorul Salvatore Delacorsa.
Aşadar, iată cum se tălmăceau petele de vopsea de pe
veşmântul omuleţului. Dragu îl cercetă plin de curiozitate.
Cunoscuse cândva zugravi de biserici, printre ei chiar şi
câţiva italieni, dar niciunul nu semăna cu acest bărbat
mărunţel, neastâmpărat şi orgolios. Ca şi cum i-ar fi ghicit
nedumerirea, pictorul râse cu îngăduinţă:
— Nobile şi tinere domn, înţeleg că în patria domniei
voastre nu aţi întâlnit decât bieţi iconari, dintre care unii,
nu mă sfiesc s-o spun, sunt dăruiţi cu mare meşteşug, dar
care nu se pot ridica prea sus datorită împrejurărilor
vitrege. Şi eu mi-am făcut ucenicia zugrăvind biserici, dar
am părăsit curând această îndeletnicire şi am îmbrăţişat
greaua şi gingaşa artă a zugrăvirii chipului şi sufletului
omenesc. Înţelegeţi ce vreau să spun? Trăsăturile omeneşti
poartă în ele pecetea sufletului, cu toate aplecările sale,
bune şi rele. Iată ce mă strădui eu să pătrund şi să înfăţişez
cât mai bine. N-aş vrea să par un lăudăros, dar am făcut
portretele multor oameni de seamă ai occidentului, printre
care se aflau şi câteva capete încoronate. Cu toate că,
adaose el misterios, uitându-se repede în jur ca şi cum s-ar fi
temut de cineva, cu toate că, trebuie să vă mărturisesc,
cavalere, câteodată mai bucuros sunt să aştern pe lemn sau
pe pânză chipurile unor oameni de rând decât ale unor
prinţi, fiindcă nicio coroană, oricât de strălucitoare, nu
poate înlocui viaţa lăuntrică, cea care dă cu adevărat
măreţie şi frumuseţe, şi pe care o caut eu. Apoi, speriat
parcă de cuvintele sale, ţinu să adaoge: Aceasta nu
înseamnă că nu sunt un om cu frica lui Dumnezeu şi că nu
dau cinstea cuvenită cârmuitorilor lumii.
Dragu zâmbi, privind cu mai multă băgare de seamă la
bătrânul cel mititel. Încurajat de această privire, în care se
citea bunăvoinţa, pictorul urmă:
— Vedeţi, uneori, aceşti oameni puternici ne pun pe noi,
artiştii, în rând cu cei care le şterg ciubotele sau le ţesală
caii. Sunt mulţumiţi că i-am făcut nemuritori, ne plătesc,
atunci când ne plătesc, şi atâta tot, fără să înţeleagă că
sărmanul zugrav lucrează pentru o singură nemurire: a sa.
Aş păcătui însă dacă i-aş vârî pe toţi în aceeaşi oală. Sunt şi
unii care pătrund adevărul. Iată, cu totul altfel, cu stimă şi
prietenie, am fost chemat în această casă, unde am făcut,
poate, cea mai bună lucrare din viaţa mea…
— Aici, în această casă?! se miră Dragu.
— Da, aici. Am zugrăvit portretul celei mai încântătoare
domniţe, fiică a principelui Neagoe Basarab şi strănepoată a
împăraţilor Comneni.
Zicând aceasta, omuleţul alergă sprinten la fereastră şi
dădu la o parte draperia grea, spre a lăsa lumina să
pătrundă în voie, apoi merse la un fel de tăblie cocoţată pe
picioare subţiri, de lemn, şi ridică, plin de gingăşie pânza
albă care o acoperea. Logofătul se apropie, curios, şi
deodată rămase înmărmurit de-o fericită uimire, căci din
tabloul abia ceva mai mare decât o frunză şi chenăruit
rotund îl privea chipul fără seamăn al Ruxandrei. Bătrânul
zugrav avea dreptate, poate că se întrecuse pe sine, căci nu
se putea măiestrie mai desăvârşită. Ochii fecioarei, adânci,
plini de surâs, de taine şi de întrebări, gura ei ca o inimă
roşie, obrazul prelung şi palid, arcul sprâncenelor, totul era
viu, cald şi neprihănit ca însăşi fiinţa ei adevărată. Văzând
extazul lui Dragu, omuleţul se împurpură de mândrie şi
rămase neclintit, să nu-l tulbure din contemplare. Dar nu
atât la meşteşugul pictorului cugeta logofătul în acele clipe,
căci el se pierduse în mrejele ochilor verzi, uitând de-a
binelea că nu are înainte-i decât o pulbere subţire şi
amăgitoare de vopseluri. Tresări, şoptind gâtuit:
— Spune-mi… ai putea să faci şi pentru mine unul
asemănător?
— Desigur, oricând. Aveţi o faţă cu trăsături deşi aspre,
totuşi plăcute şi nespus de grăitoare…
— Nu m-ai înţeles, nu vorbeam despre mine…
— A! Hm! He-he! Un asemenea lucru nu izbuteşte de
două ori. Dar îmi voi da toată silinţa.
— Mai e ceva, urmă Dragu toi mai încurcat. N-aş vrea să
ştie nimeni. Nici chiar domniţa.
— Şi mai greu, dar nu e cu neputinţă. Din fericire, am
acasă câteva schiţe după care mă pot călăuzi.
— Să ştii însă, glumi Sturzu îngrijorat, că cu nu-ţi pot
plăti chiar regeşte…
— Nu-i nimic, ne putem înţelege, tinere cavaler, ne putem
înţelege, râse bătrânelul, frecându-şi mâinile uscăţive, mult
prea lungi pentru piticenia lui. N-am să vă jefuiesc, cum n-
am jefuit pe nimeni până astăzi, dovadă că am rămas tot
atât de sărac ca acum cincizeci de ani, când am plecat cu
tolba pe umăr din Toscana. Numai să ştiţi că e treabă
migăloasă, îmi vor trebui câteva săptămâni.
— N-are a face, fiindcă tot n-aş fi putut adăsta nicio zi.
Voi trimite atunci un om al meu, de încredere.
Îi spuse numele hanului unde trăsese, rugându-l să vină
acolo pe înserat, spre a cădea la învoială. Omul făgădui că
va veni, şi punând grijuliu la loc pânza de in, spuse cu
încântare:
— Veţi avea singura copie după un portret care va preţui
cândva multe pungi cu aur. Cu atât mai mult cu cât
portretul acesta va intra curând în stăpânirea unui cap
încoronat.
— Ce tot spui… ce cap încoronat?
— E o taină, însă un nobil ca domnia voastră ştie să
păstreze tainele. Acest portret a fost cerut de principele
moldav Ştefăniţă. După câte am înţeles, domniţa, pe care o
cunoaşte de mititică, i-a fost făgăduită cândva de tatăl ei,
iar acum e nerăbdător s-o vadă cum arată în toată înflorirea
ei.
Dragomir Sturzu nu-l mai asculta pe bătrânul zugrav.
Trăsnetul să fi căzut asupră-i şi nu şi-ar fi simţit făptura
zguduită şi arsă de asemenea văpaie. Se clătină, dar se
rezemă iute de spătarul unui jilţ şi rămase astfel, nemişcat,
cu obrazul alb, răsuflând greu, stăpânit de o singură
dorinţă: să adune destule puteri spre a fugi din locul acela.
Poate că ar fi şi făcut-o, dacă în acea clipă pe scara
încolăcită nu s-ar fi arătat mărita doamnă, foşnindu-şi
rochia de atlaz cenuşiu. Dragu plecă genunchiul ca-n vis, iar
Despina, cu o lucire mirată şi bucuroasă în priviri, îi întinse
mâna pe care el i-o sărută cu buze uscate, tremurătoare.
Apoi doamna se îndreptă spre pictorul Salvatore Delacorsa,
căruia, după ce schimbă cu el câteva cuvinte şoptite, îi
înmână o pungă de mătase, doldora, pe care italianul o făcu
nevăzută sub haina lui pătată de vopsele. După ce
bătrânelul se retrase cu plecăciuni pline de respect –
Despina îi făcu semn logofătului să şadă. Poftire binevenită,
fiindcă Dragu simţea că-şi pierde ultima picătură de vlagă.
Dar în vreme ce se cufunda în jilţul moale, o rămăşiţă de
mândrie bărbătească, zvâcnită dintr-un ungher al minţii, îi
porunci lui Dragomir Sturzu să nu-i lase acestei nobile femei
putinţa de a vedea ce se petrece în fiinţa lui.
— Vii din partea măriei sale Radu? întrebă Despina.
— Nu, slăvită doamnă. Gândurile lui Radu vodă se
îndreaptă către înălţimea ta cu statornic respect şi cu
aceeaşi prietenie, însă de astă dată am venit fără să fiu
trimis anume. Mântuind trebile mele de sol la o cetate
transilvană, m-am abătut pe-aici spre închinăciune şi
nădăjduiesc că nu am greşit îndrăznind…
— Dimpotrivă, logofete Sturzu. Spusu-ţi-am cândva că mă
bucur de câte ori cineva îşi aminteşte de mine, singuratica.
Şi apoi nu pot să uit câtă alinare şi îmbărbătare ai adus
inimii mele atunci, când plângeam după rătăcitul meu fiu.
Obrajii lui Dragu se împurpurară. Îşi aminti făgăduielile
pe care le făcuse cândva în privinţa bietului Teodosie,
făgăduieli pe care oricum nu le-ar fi putut ţine în
împrejurările de tot potrivnice, ce se înlănţuiseră
neîntrerupt. Căută să-i desluşească doamnei câte urgii au
bătut de-atunci înlăuntrul ţării şi cât de neînsemnate au fost
răgazurile, însă Despina îl opri cu blândeţe:
— Nu te dezvinovăţi, logofete. Eu preţuiesc nespus
mărinimia domniei tale, ştiu cât este de adevărată şi mai
ştiu că de-ai fi putut n-ai fi pregetat să faci ceva.
Văduva lui Neagoe începu apoi să-l cerceteze despre
sănătatea măriei sale Radu, despre dregători mai vechi pe
care îi cunoştea, despre nevoile şi necazurile ţării, iar Dragu
răspundea fără greş, cu glas neschimbat, însă gândurile lui
băteau alte drumuri. „Oare ce-am aşteptat şi ce-am râvnit eu
în nebunia mea? se întreba. Mi-am înălţat ochii spre o
treaptă de aur la care nu puteam ajunge. Asemeni fericire
nu este hărăzită unui oştean sărac şi fără nume. Oricum,
farmecul s-ar fi destrămat cândva. Nu este oare mai bine că
s-a întâmplat acum decât mai târziu?”
Despina tăcuse, îl privea îngândurată cu ochii ei mari şi
pe totdeauna mâhniţi, ce luminau de sub vălul mohorât
care-i înfăşura strâns fruntea şi obrajii.
— Păcat, spuse ea deodată, mare păcat că odraslele mele
nu se pot bucura de sosirea domniei tale. Cea mare este
bolnavă, în toată primăvara capătă fierbinţeli, iar cea mică
nu se dezlipeşte de dânsa, căci se iubesc cum n-am mai
văzut…
Logofătul tresări. Dădu glas neliniştii sale în legătură cu
boala domniţei Stana, dar îşi punea în sine întrebări fără
răspuns: Acesta să fie oare adevărul? Nu cumva Despina le
poruncise înadins copilelor să nu se arate? Să fi băgat de
seamă ceva, încă de data trecută? Era de crezut, fiindcă
această femeie avea o pătrundere cu totul neobişnuită. Însă
de ce-ar fi putut să se teamă ea? Îşi ştia fetele mult mai
presus de râvna unui boier pe jumătate pribeag, aveau
cărările lor demult plănuite. Atunci? Doamne, câte
frământări zadarnice… Pesemne că niciodată nu va şti ce-a
fost şi ce n-a fost.
Luându-şi bun rămas, Dragomir Sturzu aruncă fără să
vrea o privire către ungherul unde se afla portretul
Ruxandrei, acoperit cu pânza aceea albă. Se gândi că dacă
bătrânul Salvatore îşi va ţine făgăduiala, va avea şi el unul
aidoma. Doar atât îi va rămâne din marele, zănatecul său
vis: un crâmpei de zugrăveală cu lumini de smaragd şi
umbre de porfir, o pulbere subţire, amăgitoare ca dragostea
şi ca viaţa.
Înapoiat la han, găsi masa pusă într-o încăpere mai
retrasă, ţinută anume pentru oaspeţii de seamă. Nici nu ştiu
ce mănâncă şi nu înţelese aproape nimic din cotcodăceala
lui Gherasim, care lăuda bucatele alese şi priveghiate de el.
Sfârşind această corvoadă, se ridică şi ieşi ca un lunatec,
străbătând sala cea mare a ospătăriei, plină de lume şi de
mirosuri. Neguţători, oşteni, meşteşugari şedeau de-a valma
la mesele lungi, înfulecând, vorbind zgomotos în toate
limbile şi ciocnind cănile uriaşe de lut smălţuit. Printre
mese se bălăbănea un călugăr buhăit, beat turtă, într-o
sutană slinoasă, cu gluga lăsată pe spate, fâlfâindu-şi
întruna mânecile largi ca nişte hornuri. Era ras pe mijlocul
capului, iar de jur împrejur îi atârna o cununiţă de păr
cenuşiu, bătând în verzui, ca mucegaiul. Ţinea într-o mână
o bucată de caltaboş, iar în cealaltă un codru de pâine,
muşcând din ele pe rând şi bolborosind cu gura plină, ca şi
cum ar fi ţinut o predică. Văzându-l pe Dragu, porni cu
voioşie, clătinându-se, în întâmpinarea lui, dar la un pas de
el podeaua îi fugi de sub picioare şi ca să nu se lungească pe
jos se agăţă deznădăjduit de umerii logofătului. Rămase o
vreme astfel, pesemne că îi plăcea, era odihnitor, ori n-avea
curajul să se ţină singur pe tălpi, însă Dragu îl împinse cu
scârbă, căci râgâia şi duhnea ca o troacă. Îmbrâncit şi
primejduit să cadă, nenorocitul monah se agăţă de
veşmintele valahului şi aproape că l-ar fi târât şi pe acesta
în căderea lui, căci cântărea multe ocale, dacă n-ar fi sărit în
clipa aceea bunul Gherasim. Târându-l şi susţinându-l
anevoie pe beţivan, slujitorul îi vorbea dojenitor:
— Copăcel, sfinţia ta, ţin’te-bine. Nu, nu într-acolo…
Ruşine, părinte, ce pildă dai sfinţia ta credincioşilor? Apoi
în şoaptă: Şi eu mă mai aghezmuiesc, cuvioase, dar nu în
halul ăsta şi nu în văzul oamenilor…
Cu chiu cu vai îl purtă până la o laviţă de lângă perete,
lungindu-l acolo, să doarmă. Popa îşi îndesă în gură
rămăşiţa de cârnat şi rămase astfel, tâmp şi holbat, în
hohotele de râs ale mesenilor, pe care întâmplarea îi
înveselise nespus. Dragu însă, fără să mai privească în urmă,
ieşi afară din han; nu voia să urce în odaia lui, simţea că-l
apasă zidurile şi că n-are aer de ajuns. O porni în neştire pe
uliţe. Se întunecase. Neguţătorii îşi zăvorâseră dughenele şi
nu mai era atâta forfotă. Prin ferestrele oblonite ale caselor
străbăteau raze foarte palide de lumină, noroc că luna, care
se ridicase binişor, poleia totul cu strălucirea ei, şi zidurile
groase de piatră, şi turnurile zvelte şi porţile scunde, bătute
în cuie cu floarea groasă şi ferecate cu drugi cât braţul.
De undeva, un orologiu îşi trimise bătaia prelungă şi
tremurătoare, ca fâlfâitul unei aripe de bronz. De câtă
vreme mergea astfel? Uitase curgerea timpului, uitase cine
este, de unde vine şi încotro se duce. Sunetul orologiului îl
dezmetici. Se uită împrejur. Era un loc mărginaş, cu
înfăţişare pustie, împrejmuit de ziduri cu tencuiala căzută.
Auzi sforăitul unor cai, pesemne că era un grajd în
apropiere. Vântul susura în coroanele copacilor. Se întoarse
încercând să ghicească pe unde trebuie s-apuce ca să ajungă
din nou la han. Deodată îi ajunse în urechi zgomotul unui
pas singuratic. Curând văzu şi omul care cobora grăbit
înspre el, pe-o ulicioară strâmtă ca un gârlici. Voi să pară că
nici nu l-a zărit, cine ştie dacă străinul acela era bucuros de
întâlniri la asemenea ceas, şi îşi cătă de drum nepăsător.
Dar necunoscutul zori şi el pasul, aproape că alerga, era
limpede acum că vrea să-l ajungă din urmă, cu toate că nu
scotea un cuvânt. Avu tăria să nu se întoarcă, poate că omul
se simţea stingher şi îşi căuta un tovarăş de drum. Îi
zornăiau pintenii, dovadă că era un oştean sau un nobil, şi
abia când îi simţi în ceafă răsuflarea gâfâită, Dragu se răsuci
iute spre el. Deschise gura să-l întrebe ce pofteşte şi de ce
fuge după el, dar rămase încremenit, căci de sub marginea
pălăriei uriaşe recunoscu ochii aceia întunecoşi şi arzători,
nasul încovoiat ca un cioc de vultur, buzele subţiri şi bărbia
ascuţită, care i se întipăriseră atât de bine în minte cândva.
Îi răsunară în urechi vorbele Despinei: „Bărbatul pe care l-ai
văzut este un nobil bogat şi puternic, baronul Kun
Ladislau.” în clipa aceea ştiu că nu este o întâlnire
întâmplătoare şi că simţământul încercat mai înainte, în
clipa când păşea pragul doamnei, că este pândit şi sfredelit
de o privire ascunsă, nu fusese doar o nălucire.
Aşteptă cu prefăcută linişte, dar plin de curiozitate şi
încordare. Baronul se oprise şi el şi tăcea, străpungându-l cu
privirile reci ca nişte pumnale.
— Cu cine am cinstea? întrebă logofătul, dornic să pună
capăt acestei înfruntări fără rost şi fără grai.
— Nu te preface! mârâi nobilul. Ştii bine cine sunt,
precum şi eu ştiu cine eşti.
— Dacă-i aşa, tot nu mai avem ce ne spune. Să ne dorim
noapte bună şi să ne vedem fiecare de drum. Ia-o domnia ta
înainte, fiindcă mi s-a părut că eşti grăbit.
— Nu mai sunt. Am fost. Acum am ajuns la ţinta mea.
— Deci eu eram ţinta aceea? surâse Dragu. Mă sim foarte
măgulit, dar nu înţeleg…
— De ajuns cu vorbăria! E timpul să sfârşim.
— Ce anume să sfârşim, domnule baron? Doar, pe câte
ştiu, n-am început nimica amândoi.
Ochii lui Ladislau Kun licăriră şi mai ameninţători iar
dinţii îi clănţăniră o dată scurt, ca de friguri:
— Gândindu-mă bine, am ajuns la încheierea că unul
dintre noi doi e de prisos în cetatea aceasta.
— Atunci nimic nu vă împiedică să plecaţi spre alte
ţinuturi, unde nu este atâta înghesuială.
— Nu eu, ci domnia ta vei pleca mâine în zori şi pentru
totdeauna. Căci dacă vei mai pune vreodată piciorul aici…
O mare amărăciune îl podidi pe Dragu. Ştia bine că nu va
mai călca nicicând prin aceste locuri, osânda aspră a
destinului îl îndepărta de ele, însă trufia nesuferită şi fără
margini a acestui nobil, ameninţarea lui nu putea s-o rabde.
Spuse liniştit:
— Nu s-a născut încă omul care să-mi poruncească astfel,
ca unei slugi. Sunt slobod să plec sau să nu plec, după cum
mi-e voia. Iar vorbele acestea jignitoare, mai bine mă prefac
că nu le-am auzit.
Baronul scrâşni şi îi licăriră spume la colţurile gurii Făcu
o mişcare largă, iar pelerina i se desfăcu.
— Prea bine! răcni. Atunci am să-ţi desfund eu urechile
cu spada. Apără-te!
Lama luci ca o viperă de argint în razele lunii, spre
uluirea lui Dragu, pe care neaşteptatul vrăjmaş l-ar fi putut
străpunge cu uşurinţă în acea clipă. Însă baronul nu era un
ucigaş de rând, căci după ce-i mai strigă o dată, înverşunat,
să se apere, adaose:
— Ştiu că ai un rang la curtea Valahiei şi de aceea îţi voi
face cinstea să te omor eu însumi. Altfel aş fi pus oamenii
mei să te alunge cu şpanga.
 Dragu, care îşi mai venise în fire, trase la rândul său
sabia. Nu era arma lui grea, de război, ci o sabie scurtă,
uşoară, însă de ajuns de mlădioasă. Clinchetul fiarelor
încrucişate, căci baronul nu zăbovi nicio clipă să-l atace,
avu darul să-i limpezească în întregime gândurile
logofătului… „O, îşi zise, sărman nebun care te năpusteşti
asupra mea să-mi iei viaţa… La ce ţi-ar folosi sângele meu?
Nu înţelegi oare că ne batem pentru o fericire care nu e
sortită nici unuia dintre noi?”
Nu mai avea niciun fel de răgaz să-i împărtăşească lui
Kun acest adevăr sfâşietor, şi chiar dacă ar fi avut ar fi fost
în van, poate nici nu l-ar fi ascultat, căci omul din faţa lui,
orb şi turbat, avea o singură dorinţă, să-şi răpună cât mai
repede potrivnicul. Sabia lui vâjâia prin aer cu furie şi c-o
iuţeală cumplită; logofătul pricepu că n-are altceva de făcut
decât să-l înfrunte, căci orice şovăială l-ar fi pierdut. Se
mulţumi să se apere, să abată grozavele lovituri, dar
îndârjirea şi dibăcia baronului, căci era neîndoielnic un
mare spadasin, îl sileau să dea înapoi pas cu pas. Încurajat
de această retragere, Kun îşi înteţea atacurile, socotind
pesemne că are de-a face cu un adversar nu tocmai iscusit;
pe faţa lui înflorise un zâmbet crud şi batjocoritor. Logofătul
îi urmărea mişcările ca un vulpoi. N-ar fi vrut să-i căşuneze
vreun rău acestui zevzec înfumurat, cu toate că sărise
asupra lui cu atâta ură; ştia acum mai bine ca oricine că
patima şi iubirea fără noroc îl pot scoate din minţi pe
bărbatul cel mai tare, aşa încât căuta un prilej să-i arunce
sabia din mână, pentru a-l sili să renunţe la luptă. Dar
loviturile repezi ca grindina ale nobilului îl primejduiau fără
încetare, tăişul îi atinse sfârcul urechii pricinuindu-i o
aprigă usturime. Întinse braţul cât putu, spre a-l ţine la
depărtare pe furiosul atacator, dar în aceeaşi clipă, acesta se
aruncă înainte cu toată greutatea trupului, năzuind se vede
să-i dea o lovitură hotărâtoare. Dragu simţi cum vârful
spadei pătrunde în carne ca într-o tulpină moale; îşi trase
fulgerător mâna îndărăt, dar era prea târziu. Scăpând sabia,
baronul îşi duse amândouă palmele în partea stângă a
pieptului, unde se lăţea o pată întunecoasă. Pe chipul lui se
întipărise o uimire fără margini; un geamăt chinuit îi scăpă
printre buzele pe care se şi iviseră picături de sânge, şi se
lăsă să cadă pe spate, tigva lui sună înfundat izbindu-se de
pietre. Năucit, cu tâmplele zvâcnind, Dragu se plecă iute să
vadă dacă-i mai poate fi de vreun ajutor nefericitului baron,
dar în apropiere răsună tropot grăbit de paşi. Peste o clipă
se pomeni înconjurat de şapte sau opt arcaşi cu feţe
încruntate, cu capetele înfăşurate în glugi de zale lucitoare.
Unul dintre ei ridică o torţă, luminând de aproape chipul
logofătului, apoi pe cel al potrivnicului său întins la pământ.
Cel care părea căpetenia arcaşilor puse o mână grea pe
umărul lui Dragu:
— Dă-mi spada şi urmează-ne.
— Nu sunt un ucigaş. Omul acesta s-a năpustit asupra
mea şi am fost nevoit să mă apăr.
Căpetenia străjerilor privi veşmintele bogate ale celui
căzut şi clătină din cap cu îndoială, fiindcă nu i se părea de
crezut ca un nobil să sară asupra cuiva în toiul nopţii, ca un
tâlhar. Totuşi spuse:
— Vei da desluşiri acolo unde trebuie. Şi pentru că ghicea
nehotărârea lui Dragu, adaogă: Dă-mi spada! Nu căuta să te
împotriveşti, fiindcă va fi mai rău.
Omul avea dreptate. N-ar fi fost înţelept să se încaiere cu
întreaga ceată de arcaşi. Lucrurile aveau, oricum, să se
lămurească. Nu se simţea vinovat cu nimic şi apoi se afla
aici ca sol al voevodului Ţării Româneşti.
 Judele căruia Dragu îi fu înfăţişat, în dimineaţa
următoare, după ce petrecuse restul nopţii păzit cu
străşnicie, ca un răufăcător, era un om greoi la minte, care
pe deasupra avea slăbiciunea să se creadă şiret şi iscusit
nevoie mare în îndeletnicirea lui. Îl lăsă pe Dragu să
istorisească toată întâmplarea dând mereu din cap cu
bunăvoinţă, deşi se vedea bine că nu crede nimic din tot ce
aude.
— Aşadar, spui că omul acela s-a repezit asupra domniei
tale cu sabia scoasă. Nu cumva avea de gând să te jefuiască?
întrebă el cu nevinovăţie, căutând să-l atragă în capcană.
— Nici pomeneală de aşa ceva, se împotrivi Dragu.
— Hm, făcu judele dezamăgit, atunci de ce s-o fi făcut
oare? Avea vreun motiv anumit să-ţi ridice viaţa?
Deşi ştia bine că ascunzând adevărul, starea lui se va
înrăutăţi şi mai mult, Dragu nu i-ar fi dezvăluit pentru
nimic în lume acelui om pricina pentru care baronul îi ieşise
în cale provocându-l la luptă. Nu era o taină pe care s-o
încredinţeze unui asemenea zbir căpăţânos. De aceea se
mărgini să ridice din umeri, în semn că nu-şi poate închipui
nimica.
— Deci nu-l cunoşteai pe omul pe care l-ai străpuns?
stărui judele. Nu l-ai mai văzut niciodată înainte? N-ai avut
cu dânsul o ceartă, un temei de duşmănie?
— Nu. Nu-l cunoşteam şi deci n-am cum să ştiu pentru ce
a vrut să mă ucidă.
— Ciudat, foarte ciudat! spuse judele căutând să ia o
înfăţişare blajină. Aşadar, a ieşit din întuneric şi s-a repezit
către domnia ta să te spintece, fără ca măcar să bănuieşti
pentru ce.
— Întocmai. N-aş fi crezut că asemenea fapte se pot
petrece în cetatea Sibiului.
— Nici nu se petrec, află! strigă judele cu ifos, ridicându-
se în picioare. Nici nu se petrec! Te prefaci că nu știi cine e
cel pe care l-ai tăiat cu sabia, dar am să-ţi spun eu: e
baronul Kun Ladislau, unul dintre cei mai de seamă şi mai
onoraţi nobili din Transilvania. Un om ca el nu se aruncă
noaptea asupra trecătorilor, să-i înjunghie. Rău ţi-ai mai
ticluit povestea, băiete… Ai crezut că mă poţi duce de nas,
poate cu altul ai fi izbutit, dar cu mine vezi că ţi s-a
înfundat. Mai bine spune adevărul adevărat, căci numai aşa
poţi nădăjdui să rămâi cu capul pe umeri.
— Domnule jude, fie, un nobil atât de respectat nu poate
săvârşi o faptă mişelească. Dar eu? Am eu oare înfăţişarea
unui tâlhar de drumul mare?
— Nu mă învăţa pe mine cum arată un tâlhar. Am văzut
de tot felul.
Neclintit în prostia şi răutatea lui, judele nu glumea defel.
Logofătul simţi că-i atârnă deasupra capului o grea
primejdie.
— Poate că ai văzut. Dar pe mine nici nu m-ai întrebat
măcar cum mă cheamă. Sunt logofătul Dragomir Sturzu,
dregător al măriei sale Radu de la Afumaţi, domnul Ţării
Româneşti.
Judele avu o scurtă şovăială. Nu era numai prost şi
îngâmfat. Era şi fricos. Abia acum privi mai cu luare-aminte
straiele împricinatului, înfăţişarea lui demnă, care nu
aducea defel cu a unui haiduc de uliţi. Dacă omul acesta
spunea adevărul, apoi trebuia să fie prevăzător, căci într-un
fel se face dreptatea pentru nişte prăpădiţi, şi într-alt fel
pentru cei puternici, mai ales când e la mijloc numele unui
domnitor străin. Îşi privi îngândurat vârful nasului:
 — Da… Şi cu ce prilej te afli pe meleagurile noastre?
— Am fost trimis ca sol pe lângă vice-voevodul
Ardealului.
Judele avu o nouă tresărire. Spuse mieros:
— Atunci fii bun domnia ta, căci aşa se obişnuieşte, şi fă
dovada că eşti cine eşti şi îndeplineşti ceea ce ai spus…
Dragu duse mâna liniştit în partea dreaptă a cingătorii, la
tăşcuţa din piele de cerb, pe care o purta totdeauna asupră-i
ca să aibă la îndemână înscrisurile, dar deodată tot sângele
îi fugi din obraji. Tăşcuţa era spintecată dintr-o parte într-
alta şi nu mai fu nevoie să scotocească într-însa ca să
înţeleagă că e goală. Amuţi. Păstra acolo cartea întăritoare a
lui Radu Vodă, precum şi pe cea de slobodă petrecere pe
care i-o dăduse la întoarcere secretarul vice-voevodului şi
nu se despărţise nicicând de tăşcuţă, tocmai ca să n-o
rătăcească, iar noaptea o punea cu grijă sub căpătâi. Cine
putuse să-l prade de hârtiile acelea care pentru altul n-aveau
nicio putere şi nicio însemnătate? Şi mai ales când anume?
Doar nu se apropiase nimeni de el atât de mult încât să-l
jefuiască fără a băga de seamă. Nimeni? Dar călugărul acela
beţiv, de la han? Voi să înlăture gândul, părându-i-se de tot
prostesc, dar cugetând cu repeziciune înţelese că altcineva
nu putea fi. Nemernicul! Cât de bine se prefăcuse a umbla
pe şapte cărări şi cu câtă deznădejde se agăţase de el…
Fusese o jucărie pentru un lotru atât de dibaci să taie
învelitoarea de piele, să fure cărţile şi să le ascundă în
mânecile largi ale sutanei. Ladislau Kun îşi alesese bine
omul. Căci de bună seamă baronul, spre a se dumiri cine e
străinul care dă târcoale pe la casele Despinei, pusese la cale
acest furtişag.
Îşi muşcă buzele. Judele îl privea cercetător, şi văzându-i
încurcătura îşi arătă din nou colţii:
— După cât bag de seamă nu poţi aduce dovezile cerute!
— Nu pot, oftă Dragu. Vezi şi domnia ta că am fost jefuit,
spuse, arătând tăşcuţa spintecată.
— Păcat, mare păcat! îl căină judele cu prefăcută
mâhnire. Ce nenoroc ai avut să dai numai peste hoţi şi
ucigaşi… Dar ia stai: nu poţi numi pe cineva care să pună
mărturie pentru domnia ta?
Logofătul gândea cu înfrigurare. Să trimită la han, după
Gherasim? Era de prisos, fiindcă nu mărturia unui slujitor o
aştepta omul acesta, iar pe deasupra şi neînţelept, căci
judele putea foarte bine să-l pună în fiare şi pe Gherasim,
drept tovarăş al său de fărădelegi. Însă liber fiind, cine ştie,
poate că vajnicul călugăr i-ar fi fost de mai mare ajutor.
Numele Despinei hotărâse odată să nu-l amestece cu niciun
chip în această întâmplare. Într-un singur fel putea să curme
bănuielile acestui neisprăvit:
— Ba da, este cine să pună mărturie pentru cinstea mea şi
pentru îndeletnicirile mele: înălţimea sa vice-voevodul
Ardealului.
Omul sări iarăşi de pe scaun, holbându-se la el:
— Îţi închipui oare că pentru toate răutăţile ce se
săvârşesc în cetatea asta îl putem necăji cu întrebări pe
înălţimea sa? Crezi că vice-voevodul nu are altceva mai bun
de făcut decât să dea mărturie pentru unul şi altul? Eu sunt
cel pus aici să vegheze şi să împartă dreptatea, iar dacă n-aş
fi fost în stare să-mi fac singur slujba, demult mi-aş fi
pierdut-o. Iar gâdele nostru îşi cunoaşte şi el prea bine
meşteşugul, aşa că dacă nu poţi întări altcum cele ce ai
spus…
— Nu, nu pot, răspunse Dragu cu mânie stăpânită, iar
domnia ta, tocmai pentru că ai fost pus aicea să faci
dreptate, eşti dator să mă asculţi şi să ceri mărturie acolo
unde am spus. Ia seama, dacă nu o vei face, şi dacă eu voi
avea de pătimit, vei plăti scump aceasta, căci sunt solul
unui voevod.
Judele era la ananghie, îşi ascundea cu greu tulburarea,
căci ameninţarea lui Dragu îi vârâse o ţepuşă în inimă,
făcându-l din nou să şovăie. În cele din urmă hotărî în sine
că, orice-ar fi, n-are pentru ce să se grăbească. Dacă
învinuitul minţea, şi l-ar fi supărat de pomană pe vice-
voevod, putea să aibă mari neajunsuri. Dacă, dimpotrivă,
spunea adevărul, iar după ce apuca el să-l spânzure acest
adevăr ieşea la iveală, iarăşi nu i-ar fi fost moale. Aşa că
mai bine era să aştepte. Se mai aflau în temniţele cetăţii
destui oameni care putrezeau de vii, aşteptând de ani de zile
să li se lămurească pricinile. Unul mai mult sau mai puţin,
n-avea nicio însemnătate. Blestemă în tăcere încurcătura
aceasta şi le făcu semn străjerilor să-l ia de-acolo pe valah,
mormăind către acesta:
— Bine, bine, vom vedea ce se poate face…
Logofătul pricepu şi el că n-are ce nădejde să tragă de la
acest cap de fier şi după ce se văzu în încăperea strâmtă şi
umedă ce-i fusese hărăzită şi după ce auzi trântindu-se în
urma lui uşa grea ca o lespede de mormânt, îl apucă o furie
oarbă. Îl ocărî pe Ladislau Kun, cu toate că i se ivea mereu
înaintea ochilor faţa lui palidă pe care se aşternea răceala
morţii, se ocărî pe sine, ocărî soarta duşmănoasă şi haină,
lovi cu pumnii în pietrele zgrunţuroase ale zidului până ce
începură să-i sângereze, iar în cele din urmă, cuprins de jale
şi de scârbă, se lăsă să cadă pe paiele tocate şi putrezite, pe
care înaintea lui mai zăcuseră pesemne sumedenie de
nenorociţi.
Rămase astfel toropit, întreaga zi, fără să simtă pişcăturile
gângăniilor şi fără să-i pese de guzganii care se fugăreau pe
podea, trecându-i adesea peste picioare. În zidul temniţei,
ceva mai sus decât înălţimea unui stat de om, se afla o
ferăstruică prin care lumina se furişa cu greu, şi după razele
ei, la început ceva mai vii, apoi tot mai sărăcăcioase, mai
stinse, putu să-şi dea seama de scurgerea timpului. Adormi
târziu, cu mare caznă, şi avu un somn zbuciumat, plin de
vise urâte.
Îl trezi în zori zgomotul zăvoarelor. Un temnicer pleşuv,
cu faţa mâncată de vărsat, îi lăsă lângă uşă căuşul cu apă şi
o strachină cu fiertură negricioasă. Orice încercare de a-i
vorbi dădu greş, omul părea surd şi orb. Se întinse iarăşi pe
stratul de paie mucegăite, cu mâinile sub cap, coborând
pleoapele peste ochii tulburi şi grei de osteneală. Auzi ca
prin vis un zgomot mic de tot, ca un hârşcâit, dar socoti că
vreun şoarec încearcă să se strecoare din borta lui, momit
de mirosul blidului cu mâncare. Peste câteva clipe zgomotul
se auzi din nou, mai aproape. Deschise ochii şi privi în jur,
gata să alunge scârboasa vietate. Nu văzu nimica, dar pe
podeaua de piatră zăceau două rămurele despre care ar fi
putut să jure că nu fuseseră acolo mai înainte. Le cercetă cu
mirare. Erau verzi şi musteau, se părea că fuseseră chiar
atunci rupte din copac şi fără îndoială că nu putuseră
ajunge la el decât prin ferestruica zăbrelită. Ridică ochii
într-acolo, dar nu întrezări nimica, deschizătura era mult
prea sus. Pe când şedea astfel, cu crenguţele în palmă, tot
mai adâncit în nedumerirea lui, de-afară se auzi un şuierat
de mierlă. Apoi încă unul şi încă unul. Ciuli urechea. Nu,
hotărât, nu o biată pasăre putuse să frângă nuieluşele cu
ciocul şi să i le arunce lui înăuntru. Şi-apoi, nici nu era
tocmai şuieratul unei mierle adevărate, ar fi pus mâna-n foc,
căci auzul lui se deprinsese încă din copilărie, prin codrii
Buzăului, să deosebească toate cântările păsărilor de pe
lume. Din nou răsună dulcele fluierat, stăruitor ca o
chemare. Nu mai şezu pe gânduri. În zid, chiar sub
ferestruică, era prins un belciug gros, de care pesemne erau
înlănţuiţi răufăcătorii primejdioşi. Proptind călcâiul în
belciugul acela şi agăţându-se de pietrele mai ieşite, izbuti
să se salte până în dreptul deschizăturii şi apucându-se
zdravăn de drugi, privi afară. La început nu desluşi mare
lucru, lumina primăverii îl orbea; apoi văzu că zidul din
afară al temniţei răzbea într-un fel de grădină cu pomi
stufoşi, dar cam sălbatică şi neîngrijită. Ferestruica lui se
afla destul de sus, la peste doi slânjeni, în dreptul coroanei
copacilor. Auzind un trosnet, privi în jos şi zări un arcaş cu
glugă de zale, care se plimba nepăsător pe lângă temelii. El
să fi aruncat, aşa, în joacă, bucăţelele de lemn? Se prea
putea.
Fu cât pe-aci să coboare, dezamăgit, când şuieratul
mierlei răsună iar, drept înaintea lui. Privi încordat şi atât
de mare îi fu uimirea, încât dacă nu s-ar fi ţinut vârtos de
gratii, s-ar fi prăvălit îndărăt, pe podea: printre ramurile
abia înverzite ale arborelui cel mai apropiat se ivise ca un
fruct uriaş faţa strălucitoare a lui Gherasim. Bunul,
credinciosul, nepreţuitul slujitor şi frate al vieţii lui
frământate… În nenorocirea care-l lovise uitase cu totul de
el, dar fostul monah nu-şi uitase defel stăpânul şi iată, se
arăta pe neaşteptate, ca un soare al speranţei, la zăbrelele
temniţei. Cine ştie prin câte peripeţii trecuse şi câte
şiretlicuri folosise ca s-ajungă aici…
— Eu eram mierloiul, stăpâne! Ştiam c-o s-auzi şi să
înţelegi.
Dragu privi îngrozit la străjerul de jos, căci oricât de
înceată ar fi fost şoapta lui Gherasim, nu se putea să n-o fi
auzit. Dar, lucru ciudat, omul părea cu totul nepăsător la ce
se întâmplă, ba chiar făcu câţiva paşi mai încolo. Ghicind
pesemne spaima logofătului, călugărul îl linişti:
— Nicio grijă, stăpâne, i-am dat cât se cuvenea ca să nu
se uite în sus şi să n-audă nimica.
— Pentru Dumnezeu, cum mi-ai luat urma şi cum ai ajuns
până aici?
Gherasim se foi, aşezându-se mai bine între crăcile care-l
înghioldeau:
— Întâi m-au trecut sudorile morţii văzând că ai pierit
aşa, ca-n gaură de şarpe. Mă şi temeam să întreb. Dar îndată
s-a lăţit vestea în toată cetatea că un străin, un valah, l-a
ciopârţit cu sabia pe înălţimea sa baronul Nu-ştiu-cum şi se
află acum întemniţat. Cine putea fi valahul?
— Eu eram, într-adevăr, răspunse cu tristeţe Dragu. Dar
cum ai izbutit să te apropii de mine?
— Nici asta n-a fost prea greu. Livada pe care o vezi este
a mai marelui temnicerilor, căruia puţin îi pasă de ea,
lăsând-o în grija unui dulău mort de foame. Dulăul acum e
sătul şi mă cunoaşte de prieten şi binefăcător. La fel şi
fratele acesta arcaş are acum chimirul plin, căci mi-a
îngăduit să vorbesc cu domnia ta, ba chiar m-a ajutat să mă
caţăr în copac.
Istorisea atât de firesc, încât lui Dragu, mişcat, aproape că
îi dădură lacrimile
— Îţi mulţumesc pentru toate, bunule Gherasime.
— N-ai pentru ce să-mi mulţumeşti, stăpâne, căci n-am
făcut încă nimica. Abia de-aci încolo am de gând să fac.
— La judele care m-a vârât aicea să nu te duci, căci e
tâmpit şi ticălos. Mai degrabă ia caii cei mai buni şi aleargă
la castelul vice-voevodului. Stăruie să fii primit de cineva şi
spune acolo în ce bucluc am intrat.
Faţa zâmbitoare a lui Gherasim se umbri:
— Şi eu mi-am zis întâi că e bine să dau fuga la niscai
mărimi, care să te scape de-aci. Dar nu sunt sorţi de
izbândă, stăpâne, căci l-ai ucis pe împăunatul acela.
— Dar el a sărit asupra mea, n-am făcut decât să mă apăr.
Martor mi-e Dumnezeu că n-am voit să-l ucid!
— Tocmai, că precât am aflat nu este alt martor în afara
Celui de sus. Iar baronul ungur are neamuri atât de mari şi
de puternice, încât nu vor îngădui să fii cruţat. Oamenii
spun că s-ar putea cel mult, întrucât eşti boier şi sol străin,
să nu te atârne în ştreang, ci să-ţi reteze capul cu securea.
Dragomir Sturzu simţi că i se înmoaie braţele, dar le
încleştă şi mai tare pe drugii de fier:
— Iată că nici măcar nu putem să ne îmbrăţişăm pentru
ultima dată, frate.
— Ce tot vorbeşti, stăpâne? Dacă vei vrea să mă
îmbrăţişezi n-ai decât s-o faci, dar ai răbdare să te scot întâi
de-aicea.
— Eşti nebun! Pe unde şi cum să mă scoţi?
— Pe fereastra aceea, stăpâne. Pe uşă ar fi mai greu.
— Dar eşti orb şi nu vezi drugii ăştia? Nu sunt nişte beţe
de ceară, Gherasime!
— Lasă măria ta drugii. Ei se pot îndoi şi desgărdina, iar
treaba asta am s-o fac eu când va veni vremea, căci măcar
atâta putere oi mai fi având. Numai că va trebui să-mi dai
pe dinăuntru o mână de ajutor. Of, ce bine că nu te-au pus
în fiare, fiindcă n-aş fi putut să car până aicea baros şi
nicovală…
Spunând acestea, călugărul începu să lunece spre vârful
crengilor care trosneau atât de îngrijorător sub greutatea
lui, încât Dragu se temu să nu se prăvale drept în capul
străjerului de jos. Când nu mai putu să se apropie mai mult,
Gherasim scoase din sân ceva lunguieţ, înfăşurat în cârpe şi
încredinţându-se că arcaşul nu se uită deloc în sus,
murmură:
— Prinde!
Dragu prinse destul de anevoie, c-o singură mână, lucrul
acela, şi prin cârpa moale simţi mânerul şi ascuţişul prelung
al unui pumnal.
— E un jungher tare, cu care poţi să tai şi cremene.
Domnia ta trebuie să scobeşti cu el tencuiala pietrelor de
sub gratii, până ce se vor clătina în lăcaşul lor. Cât timp
crezi că-ţi va trebui?
— Ştiu şi eu? Poate cinci-şase zile. Zidul e gros.
— Prea bine. Eu voi veni în fiecare zi, să văd cum merge,
şi-ţi voi aduce şi câte ceva de-ale gurii, căci nu trebuie să-ţi
pierzi puterea. Când vei mântui trebuşoara aceea cu
scobitul, îmi vei da de veste, iar în ăst timp eu am să fac
rost şi de o scară, fiindcă altfel nu ne putem descurca.
— Bine, toate le înţeleg. Dar străjerul? L-ai plătit ca să-ţi
îngăduie să vorbeşti cu mine. Însă nu cred că e nebun să
vadă cum mă scoţi de-aicea şi să stea de lemn. Pentru asta
poate să-şi piardă nu numai pâinea, dar şi capul.
— Nu va mai avea ce pierde, stăpâne.
După rânjetul crud al lui Gherasim, Dragu înţelese că
pentru acesta viaţa arcaşului nu mai preţuieşte nici cât un
bănuţ de aramă. Întrebă înfiorat, pătruns deodată de
îndoieli:
— Gherasime, ascultă… socoteşti într-adevăr că altfel nu
se poate?
— Dacă s-ar fi putut şi altfel, n-aş fi ales această cale,
fiindcă mai întâi şi mai întâi gâtul meu e în primejdie. Dar
nu se poate. Apucă-te de lucru, stăpâne, fără să mai pierzi o
clipă. Eu mă duc, căci nu mai pot zăbovi, adaose văzând că
arcaşul dă semne de nerăbdare.
După ce slujitorul pieri din ochii lui, Dragu îşi dădu
drumul pe podea, cu mâiniie şi picioarele amorţite. Se lungi
mai întâi pe culcuşul lui prăpădit şi cugetă îndelung la toată
întâmplarea. Nu, orice şovăială ar fi fost nebunie curată.
Chiar dacă nu mai punea atâta preţ pe viaţa lui, pieirea
aceasta ruşinoasă şi nedreaptă nu era cel mai bun mijloc de
a se despărţi de dânsa. Se ridică, apoi după ce ascultă
îndelung la uşă, ca să vadă dacă nu e nimeni prin apropiere,
se căţără din nou pe belciugul de fier, şi ţinându-se cu o
singură mână începu să râcâie cu nădejde.
Mergea greu, nu numai din pricină că tencuiala era tare
ca stânca, dar stând astfel, atârnat, mădularele îi înţepeneau
şi trebuia să se odihnească ades. Dar nu se dădu bătut.
Jungherul era într-adevăr o sculă minunată şi pătrundea
deget cu deget în grosimea zidului. Stătea mereu cu urechea
aţintită la uşă, ca să nu-i descopere careva tainica
îndeletnicire, iar sfărâmăturile căzute le aduna grijuliu şi le
îndesa prin unghere.
Lucră astfel, neobosit, patru zile încheiate. După cum
făgăduise, Gherasim venea mereu, la acelaşi ceas,
cercetându-l cât a mai înaintat cu săpatul şi aruncându-i de
fiecare dată o legăturică doldora cu de-ale gurii. În cea de-a
patra zi, Dragu putu în sfârşit să-i spună:
— Mâine, până la amiază, voi isprăvi. Mai este puţin de
tot. Mare noroc, fiindcă lama, oricât de tare, s-a tocit şi s-a
ştirbit.
— Prea bine, stăpâne. Cu două ceasuri înainte de apusul
soarelui voi fi aici. Când vei auzi şuieratul mierlei, n-ai
altceva de făcut decât să te caţeri sus. Restul las’ pe mine.
Totul va fi gata în câteva clipe şi vei privi slobod cerul lui
Dumnezeu.
Pe măsură ce trecea timpul, logofătul devenea tot mai
nerăbdător. Scurmă cu îndârjire ultimele fărâme de
tencuială, apoi căută să mişte pietrele. Nu izbuti să le
clintească, dar n-avea nicio îndoială că puterea uriaşă a
braţelor lui Gherasim le va smulge din lăcaşul lor cu drugi
cu tot. Încercă să se odihnească, însă nu-şi afla astâmpăr.
Clipele se scurgeau mult prea încet, cu toate acestea începu
să bage de seamă, după împuţinarea luminii, că vremea
hotărâtă a trecut. Glasul mierlei nu se auzea, nu răzbea
niciun foşnet de-afară, iar nerăbdarea începu să se schimbe
în teamă şi nelinişte. Curând se întunecă de tot şi înţelese că
în seara aceea nu are rost să mai aştepte. Fără îndoială se
ivise o greutate, o piedică pe care Gherasim, cu toată
dibăcia lui, nu putuse încă s-o înlăture, dar nu trebuia să-şi
piardă încrederea. Dormi puţin şi prost, iar cum se lumină
de ziuă se căţără la ferestruică, lipindu-şi de gratii faţa
galbenă şi trasă. Frunzişul rămânea însă nemişcat, străjerul
care tropăia la poalele zidului era altul decât cel din ajun.
Întreaga zi şi-o petrecu astfel, cocoţându-se mereu pe
belciugul de fier şi dându-se jos dezamăgit, tresărind la
fiecare sunet şi umblând fără încetare de la un perete la
altul. Amurgi din nou şi se arătă luna roşie ca tipsia pe care
fusese înfăţişat capul sfântului Ioan Botezătorul. Fără să
lipească geană de geană, se zvârcoli toată noaptea ca un om
pus de viu în frigare. În ziua a doua se mai urcă de câteva
ori la locul său de pândă, dar în cea de-a treia zi nu mai avu
nici puterea, nici dorinţa s-o facă. „Acum, îşi zise, nu mai
poate fi vorba doar de-o amânare, căci nu m-ar fi lăsat el
atâta timp pradă grijilor şi frământării. Nu încape îndoială
că nefericitul a căzut şi el în mâinile călăilor mei ori a păţit
ceva tot atât de rău. Aşa ţi-a fost scris, logofete Sturzu…
Împacă-te cu ursita şi împacă-te cu Dumnezeu, aşteptând
marea lui îndurare.”
E drept că nu se mai zbuciumă atât de mult, dar nici
împăcarea, seninătatea râvnită nu voia să vină. Prin minte i
se perindau crâmpeie din viaţa lui trecută, unele blajine şi
luminoase, altele pline de amărăciune sau de vârtejuri şi tot
mai des i se năzăreau mormintele părinteşti, şi le vedea
părăsite şi uitate, troienite de florile cireşilor, ultime
mărturii ale unui neam fără noroc, care se va stinge curând,
odată cu dânsul. Apoi ca dintr-o ceaţă albastră, împresurată
de nimburi, se ivea faţa de fildeş a Ruxandrei, privindu-l
nemişcată ca o sfântă, şi atunci lacrimi fierbinţi i se
prelingeau pe obraji, căci o iubise fără să aibă parte de ea,
iar acum pierea neştiut, tot pentru dânsa.
Chipul i se scofâlcise, barba şi mustăţile îi creşteau
sălbatice, ca la pustnici, hainele jilave şi murdare i se lipeau
de trup. Zăcea aşa întruna, istovit, întunecat, şi ajunsese să
dorească a sfârşi astfel, în tăcere şi singurătate, mai înainte
ca satârul gâdelui să-i reteze capul. Dar într-o dimineaţă,
odată cu cele dintâi raze de soare ce se strecurau în temniţă,
se deşteptă altfel, aţâţat, stăpânit de îndârjire şi de-o furie
zmintită. Mâna lui pipăi sub paiele putrede şi scoase de-
acolo jungherul. Uitase cu totul de el. Avea o armă la
căpătâi şi zăcuse atâta vreme ca un nevolnic, fără să se
gândească la asta… Îi cercetă vârful. Era cam bont, dar încă
putea să slujească. Avea de ales: ori să şi-l împlânte în
inimă, ori…
De ce să-şi curme singur viaţa, când putea prea bine s-o
curme mai întâi pe-a altora, pe-a prigonitorilor săi, care-l
ţineau aicea fără nicio vină, măcar pe-a câtorva dintre ei,
apoi întâmplă-se orice…
Curând avea să se arate temnicerul cu mâncarea. Chibzui
atât de repede ce avea de făcut, încât înţelese cu uimire că
planul acesta stăruia demult într-un colţişor ascuns al minţii
lui. Adevărat, temniţa îl vlăguise, dar simţea că-i cresc
puteri de jivină încolţită, şi apoi paznicul cel ciupit pe faţă
nu era tocmai o matahală: luându-l pe neaşteptate îi va tăia
lesne beregata. Nu ştia câţi străjeri va mai avea de înfruntat
până la poarta cea mare a temniţei. Dacă va izbuti să-şi
croiască drum, cu-atât mai bine, dacă nu, cel puţin va pieri
bărbăteşte.
Se lipi de zid, într-o latură a uşii, și aşteptă ţinându-şi
răsuflarea. I se părea că şade astfel de-o veşnicie, când auzi
în sfârşit sunetul înăbuşit al paşilor. Zăvoarele fură trase şi
uşa se deschise încet, cu scrâşnetul ei neplăcut. Se repezi,
fulgerător, dar mâna ridicată încremeni, apoi căzu
nepuincioasă, căci cel ce intrase nu era temnicerul. Izbuti să
îngâne:
— Domnia ta aici… domnule Basy…
Palid la faţă, căci trecuse la un pas de moarte, Georgius
Basy află putere să surâdă:
— Eu, logofete Sturzu. Dar după câte văd, am nimerit
într-o clipă nepotrivită. Apoi, cu tot felul său stăpânit şi
demn, desfăcu larg braţele şi cuprinzându-l pe Dragu îşi lipi
obrazul de obrazul lui: Nici nu ştii cât mă bucur… Mă
temusem că te voi găsi bolnav şi descurajat, dar după
primirea pe care mi-ai făcut-o, văd că ai rămas tare şi
neîmblânzit.
— Cum ai aflat? Cine ţi-a dat de ştire? Cum ai ajuns până
la mine? întrebă Sturzu peste măsură de tulburat.
— Ţi le voi spune toate pe îndelete. Mai întâi să ieşim
însă cât mai grabnic din locul ăsta blestemat. Fiindcă eşti
liber, prietene.
Străbătând nesfârşitele şi întunecoasele strâmtori ale
temniţei, Georgius Basy fu nevoit să oprească iarăşi năvala
întrebărilor lui Dragu, şi abia după ce urcară în caleaşca ce-i
aştepta în uliţă, se îndură să grăiască:
— Mă întrebi cum am aflat. Ei bine, credinciosul domniei
tale slujitor e cel ce mi-a dat de veste.
— Gherasim? Trăieşte? E liber? De ce n-a venit şi el cu
domnia ta?
— Trăieşte şi e liber ca pasărea. Dar nu i-a fost tocmai la
îndemână să vină aici, fiindcă pe cât se pare a cotonogit o
mulţime de vrednici slujitori ai temniţei şi s-a temut să nu-l
recunoască vreunul.
— Cum asta? Nu înţeleg nimic…
— Vei înţelege îndată. Îţi aminteşti, desigur, că într-o
anume zi, la anume ceas, Gherasim urma să vină cu o scară
sub ferestruica domniei tale, pentru acel lucru despre care e
mai bine să nu pomenim, ca nu cumva un jude cunoscut de
noi să moară de inimă rea. Ei bine, răzbătătorul om şi-a
ţinut făgăduiala, dar pesemne că desele lui drumuri prin
locul acela stârniseră bănuielile cuiva, căci s-a pomenit
împresurat de haidamaci. Neavând încotro, s-a bătut cu ei şi
după ce i-a culcat la pământ a luat-o la sănătoasa. O nouă
încercare era în zadar să mai facă. Din fericire, după cum el
însuşi spune, Dumnezeu i-a luminat mintea şi l-a trimis în
căutarea mea. M-a găsit cu destulă greutate, şi fiindcă nu se
înţelegea defel cu slugile mele, care nu-i îngăduiau să intre
buzna, a mai făcut câteva victime, râse Georgius Basy cu
încântare. Ascultând păţaniile domniei tale mult m-am
mirat şi m-am neliniştit, drept care m-am grăbit să vin aici
să aflu cum şi ce fel, deoarece ai fost pentru mine nu numai
un plăcut însoţitor, ci mi-ai câştigat inima prin însuşirile
domniei tale, aşa încât aveam o straşnică îndatorire. Mai
întâi şi mai întâi am aflat că baronul Kun Ladislau n-a murit
din acea împunsătură de sabie, şi cu toate că rana e destul
de grea, e pe cale să se tămăduiască. Am purces spre casele
lui, căci îl cunosc demult, dar a trebuit să vin de mai multe
ori până ce medicii mi-au îngăduit să-i vorbesc. L-am găsit
foarte schimbat; nu numai trupeşte, căci suferinţa îl slăbise
mult, dar părea muncit de nişte gânduri amare şi ascunse,
lucru firesc altminteri, pentru că îngerul morţii, când trece
pe lângă cineva, îi umbreşte şi sufletul. Nu i se spusese încă
nimic despre întemniţarea domniei tale. Aflând de la mine,
a rămas multă vreme tăcut şi posomorât. Apoi a pus să fie
chemat judele, în faţa căruia a dat mărturie că n-ai nicio
vină, că el însuşi te-a provocat şi că aţi luptat în chipul cel
mai cavaleresc. Când l-am părăsit, părea mai uşurat şi mai
luminat; se mai întremase, iar împotriva domnie tale n-a
arătat niciun fel de vrăjmăşie.
— Dar… n-a mărturisit şi pentru ce anume m-a silit să
încrucişez spada cu el? întrebă Dragu cu inima strânsă
— Ba da. Judele a întrebat, fiindcă aşa cerea rânduiala,
iar el a răspuns că a fost în joc mândria lui de stăpân al
unor cai arăbeşti, despre care domnia ta ai spus că sunt
nişte gloabe. Judele s-a arătat mulţumit.
— Dar domnia ta… ai fost mulţumit? Vreau să zic ţi s-a
părut aceasta o pricină adevărată şi destul de puternică?
— Desigur. Alţii se străpung pentru şi mai puţin, fără să
înţeleagă că viaţa, oricât de aspră şi chinuită, este un bun ce
nu ni se dăruieşte de două ori.
 Pe faţa lui Basy flutura un surâs suav şi îngândurat; ţinea
privirile plecate, iar logofătul îi strânse mâna în tăcere, cu
recunoştinţă, căci omul acesta înţelegea uimitor de multe
lucruri, dar înţelegerea lui era gingaşă şi nesupărătoare.
În poarta hanului îi aştepta Gherasim. De bucurie,
inimosul slujitor nu mai putea să rostească un cuvânt, şi voi
să sărute mâna stăpânului regăsit, dar Dragu şi-o trase
îndărăt şi-l strânse la pieptul său, sub privirile mişcate ale
lui Basy.
— Ţi-am spus eu, stăpâne, izbuti să mormăie slujitorul, ţi-
am spus eu că de vei vrea mă vei îmbrăţişa după ce-ai să
răsufli iarăşi slobod. Iată-te, în sfârşit slobod, lăudat fie
numele lui Isus! Nu s-au săvârşit toate după cum plănuisem,
dar tot cu bine s-au încheiat.
— Desluşeşte-mi, Gherasime, îşi aminti logofătul, cum te-
au dibuit atuncea şi cum ai putut să scapi din capcana lor?
— Nu ştiu nici azi cum m-au dibuit. Iar de scăpat, nevoia
te învaţă, stăpâne.
— Am auzit că ai frânt multe oase. Au faţă bisericească
eşti?
— Tot de nevoie, stăpâne, îndrugă ruşinat călugărul. Au
sărit asupra mea zece ori doisprezece, iar eu mă aflam cu
scara aceea în mâini. M-am rotit o dată cu ea şi nu ştiu cum
se face că au căzut cât erau de lungi. Iar pe câţi mai mişcau,
i-am aşezat la loc cu pumnul gol, căci nu era potrivit să se
ţină scai după mine.
Nu peste multă vreme, spălat şi primenit, cu barba şi
pletele rotunjite de Gherasim. Dragu Sturzu se înfrupta
împreună cu nobilul ardelean dintr-un ospăţ cu adevărat
împărătesc. Către sfârşitul mesei, după ce umplură a nu știu
câta oară cănile cu vin înspumat şi închinară fiecare în
sănătatea celuilalt, se aşternu tăcerea, iar Dragu băgă de
seamă că Georgius Basy e frământat de ceva. Nu fu nevoie
să-l mai cerceteze, fiindcă Basy începu el însuşi spovedania:
— N-am vrut să-ţi umbresc întâile clipe de libertate,
prietene, dar au sosit veşti rele din ţara domniei tale.
— Mehmet-Beg?!
— Cine altul? Dar nu a venit singur de astă dată, ci cu
acel Vladislav, despre care poate ai auzit…
— Auzit. Un câine pribeag căruia demult îi curg balele
după sceptrul Valahiei. Padişahul i-a dat oare firman?
— Vezi bine, îndată ce a intrat în țară cu putere
turcească. Se poartă lupte grele, şi după cum am aflat,
măria sa Radu s-a tras îndărăt după întâile bătălii, căci
numărul duşmanilor e copleşitor.
Dragu plecă fruntea. Iarăşi blestemul, neîndurătorul
blestem. Spuse, răscolit:
— Dacă-i aşa, trebuie să pornesc la drum neîntârziat.
— Vei porni, logofete, dar nu încotro năzuieşti domnia
ta…
— Locul meu e lângă măria sa, în toate ceasurile grele,
strigă logofătul, mirat şi supărat de vorbele ardeleanului.
— Linişteşte-te. Radu-Vodă a trimis olăcari şi odată cu
cererile de ajutor a sosit şi poruncă pentru domnia ta.
Porunca sună ca, dac-ai apucat să purcezi cu doamna lui, s-
o întorci din drum, iar dacă nu, oricum să rămâi de pază, la
Vinţ, în preajma măriei sale.
— Măria sa doamna Voica se află la adăpost şi are străjeri
şi oameni de credinţă.
Georgius Basy clătină din cap mustrător:
— Am văzut că eşti devotat ca nimeni altul lui Radu
voevod. Atunci de ce cauţi să tălmăceşti ca neîntemeiată o
poruncă a sa? Fii împăcat. L-am cunoscut puţin pe domnul
Valahiei, dar ştiu că fiece cuvânt al său are temei adânc.
Dragomir Sturzu îl privi lung. Atunci când voia, nobilul
ardelean avea un anume fel de a rosti cuvintele, iar pentru
cei ce aveau urechi de auzit era limpede că ele spun mai
mult decât s-ar părea. Îşi dădu seama că Basy cunoaşte
unele fapte, unele adevăruri pe care nu-i este îngăduit să le
dea în vileag. Să fi fost oare aceste fapte în legătură cu
umflatul vice-voevod şi cu tainicele sale urzeli? N-ar fi putut
să jure că-i aşa, dar hotărî să plece fără zăbavă către Vinţ.
Porni la drum în zorii zilei şi ajunse acolo îndată după
căderea serii. Primul lucru care îl izbi fu strălucirea a zeci şi
zeci de focuri ce pilpâiau pe coline în preajma castelului şi
întâriturilor. Se întoarse spre Gherasim;
— Ce să fie asta?
— Nu ştiu, stăpâne, însă tare mult seamănă cu o tabără
de oşteni.
Îndemnară caii, prevăzători şi îngrijoraţi. Se încredinţară
curând că aşa este. În jurul focurilor se foiau oşteni bărboşi,
pregătindu-şi bietele culcuşuri pentru noapte, şi când în
urechea lui Dragu ajunse o cumplită şi întortocheată
sudalmă cum numai pe meleagurile valahe se pot auzi,
înţelese tristul adevăr.
O şpangă se îndreptă ameninţătoare spre pieptul calului şi
văzu lucind pălăriile de fier ale trabanţilor. Dar mai înainte
de-a apuca el să spună cine este, auzi un glas prea cunoscut
şi Johan Bruder se ivi ca o fantomă uriaşă dintre oamenii
săi. Un Johan Bruder îmbătrânit, acoperit de glod, cu ochii
duşi în fundul capului şi cu fruntea înfăşurată într-o
legătură ce fusese cândva albă. Sări din şa, îmbrăţişându-şi
cu căldură prietenul. Prima lui întrebare fu:
— Măria sa e aici? Teafăr?
— Teafăr. Întrucâtva şi noi, râse neamţul schimonosindu-
se de durerea rănii. Mie a vrut un păgân să-mi radă părul de
pe cap cu hangerul, dar din greşeală mi-a luat şi pielea.
Domnia sa visternicul Oancea are un vârf de săgeată în
picior. Nu te întrista, prietene, orice rană se vindecă.
— Unele numai pe deasupra, iar veninul rămâne să
colcăie în adânc.
 Pe drumurile Transilvaniei se scurgeau în toate părţile,
încrucişându-se ca o forfotă neînţeleasă de albine, dar care
au ţinta şi rosturile lor bine hotărâte, steaguri nenumărate
de oaste, precum şi pâlcuri mai mici, alcătuite fie din
călăreţi cu pieptare de zale şi cu coifuri ca nişte ceaune
sclipitoare, fie din pedestraşi înarmaţi cu suliţi înalte şi cu
halebarde, fie din ţărani abia intraţi în rândurile oştirii,
care, fără să aibe semeţia şi liniştea luptătorilor încercaţi şi
umblând cam în neorânduială, păreau totuşi crunţi şi plini
de dârzenie, cu marile lor baltage pe umăr, păroşi şi
îmbrăcaţi în straie groase, de culoare întunecată, în care
asudau din belşug. Din când în când, treceau cu mâna în
şold şi cu penajul coifului fâlfâind în vânt falnici cavaleri în
armuri smălţuite, arătând, pe caii lor înalţi, cu valtrapuri şi
fruntare de fier, ca nişte turnuri mişcătoare. Duruiau încolo
şi încoace grelele tunuri de bronz, cu ţevile ca nişte guri
căscate, păzite şi cocoloşite de tunari mustăcioşi, precum şi
nesfârşite convoaie de harabale cu provizii. Din munţi
coborau încet carele cu piatră gata cioplită, precum şi uriaşe
trunchiuri de copaci, trase de câte trei perechi de bivoli,
menite să întărească zidurile vechilor cetăţi. De altfel,
întreagă ţara Ardealului părea o nesfârşită cetate, ai cărei
apărători se pregătesc cu înfrigurare să înfrunte asaltul, sau
tot atât de bine o mare gospodărie unde oamenii întâmpină
prevăzători o iarnă ce se vesteşte aspră, aşteptând urgia
viscolului. Atâta doar că viscolul ce ameninţa din depărtări
cu palele lui îngheţate, făcându-şi de pe acum simţită
cumplita răsuflare, nu aducea cu sine vârtejuri de omăt şi
harapnice usturătoare, ci cascade de sânge şi fum, deasupra
cărora sclipea taişul semilunii şi vuiau poruncile
neîmblânzitului Soliman.
În mijlocul acestui furnicar, al acestui nor îngroşat şi
învolburat de nelinişti, mica tabără românească de la Vinţ
îşi ducea traiul ei tăcut şi aspru. Oamenii nu duceau lipsă
aproape de nimica şi păzeau cu străşnicie rânduielile
ostăşeşti, fără să trândăvească sau să se lase răpuşi de jalea
pribegiei, căci mai fuseseră fugari de-atâtea ori. Iar sufletele
lor întărite de necazuri ştiau să rabde şi să aştepte. Puţinele
pâlcuri care trecuseră munţii cu Radu Vodă erau alcătuite,
în afară de mercenarii străini, din luptători vechi, în
scuturile cărora izbiseră toate furtunile şi fiecare purta pe
trup semnele războaielor ca pe un herb glorios, singura lor
nobleţe de plugari şi păstori fără nume. Însă dincolo de
această linişte şi cumpătare a zilelor, plutea un simţământ
apăsător. Nimeni nu mărturisea acest simţământ, nici
oştenii de rând, nici ursuzii căpitani cu plete cărunte,
coborâtori parcă dintr-o seminţie de uriaşi fără moarte, nici
boierii care se sileau să-i fie lui Vodă mângâiere şi ajutor la
tot pasul. Dar stinghereala stăruia mai departe şi pricina ei
era înţeleasă de toţi. Măria sa Radu se închisese în sine ca
într-o chilie şi îl durea această însingurare, acest zid nevăzut
ridicat între ei şi domn, căci se obişnuiseră să-l aibă pururea
în mijlocul lor, să le limpezească gândurile cu vorba lui, să
cerceteze tot şi să le ţină trează flacăra nădejdii fără de care
nu se poate trăi. Însă pe voevod aproape că nu-l mai vedeau
decât la sfânta slujbă, pe care o asculta cu fruntea plecată
adânc, încât nu i se desluşeau trăsăturile feţei, trecând apoi
printre dânşii la fel de gârbov şi tăcut, cufundat în gândurile
sale. Poate că îl mistuia prea rău amărăciunea ultimei
înfrângeri, adăogată la şiragul atâtor năpaste şi
nestatornicii, deoarece ştiut este că adesea o singură
picătură face să se reverse paharul, iar pentru aceea îşi
regăsea mai greu puterea sufletească de altădată. Poate i se
cuibărise prea adânc în oase osteneala anilor petrecuţi mai
mult călare şi cu platoşa pe umeri. Poate că era la mijloc şi
zăcerea doamnei Voica, năduful ei vechi, care se întețise şi
care, cu toate străduinţele vracilor, o făcea să se topească
încet, ca o făclie de ceară. Poate că erau toate acestea
laolaltă şi încă ceva pe deasupra, ceva obscur şi nepriceput,
cu întortocheate rădăcini în vremuri şi în zodii. Numai când
i-l aduceau slujitorii pe cuconul Vlad se mai descreţea
fruntea domnitorului, şi umblând cu el prin lumina
primăverii, îl ţinea lipit strâns lângă sine, cu palma pe
umăru-i ascuţit, şi plăpând, aşa cum stejarul ocroteşte lângă
trunchi mlădiţa lui, iar pe chip i se răspândea o fericită
înduioşare. Se simţeau cu toţii bucuroşi şi mişcaţi privind pe
furiş această revărsare de dragoste părintească, iar nu puţini
erau aceia care îşi striveau o lacrimă în colţul genelor,
fiindcă aveau şi ei undeva, la vetrele pierdute, prunci şi
lăstari omeneşti, pe care nu puteau să-i dezmierde decât în
vis.
În aceste împrejurări sosi ca oaspete la Vinţ cavalerul
Georgius Basy. Aducea cu sine pe un bătrânel ghebos,
slujbaş la cancelaria vice-voevodului. Logofătul Dragomir
Sturzu îl întâmpină cu mare însufleţire pe musafir, şi după
ce îl înfăţişă domnitorului, în odaia de primire, împreună cu
slujbaşul cel cocoşat, voi să se întoarcă la trebile lui. Dar
vodă, cerând din priviri îngăduinţa nobilului ardelean, îl
opri:
— Rămâi, Sturzule! Nu am taine pentru urechile tale şi
pentru inima ta credincioasă. Când va fi să mă spovedesc
părintelui Macarie îţi voi zice să pleci, fiindcă aşa e
rânduiala. Dar astăzi rămâi.
Ghebosul scoase dintr-un cufăr învelit în piele groasă şi
bine cetluit, pe care-l cărase cu chiu cu vai, doi săculeţi
doldora, sigilaţi cu ceară verde, şi-i puse pe masă înaintea
voevodului. Apoi desfăcu un soi de condică roasă, pe care,
ştergând-o de praf cu mâneca, începu să dea glas, cu deplin
respect, dar şi cu mare migală, unor socoteli încâlcite, pe
care Radu-Vodă le ascultă răbdător până la capăt. Sfârşindu-
şi îndatoririle, slujbaşul se retrase cu nenumărate
plecăciuni. Georgius Basy îl privi pe domnitor cu un surâs
stânjenit:
— Îmi pare nespus de rău, alteţa voastră. Asemenea
lucruri s-ar putea petrece şi altfel, mai puţin supărător, însă
acestor slujbaşi care mânuiesc bani le-au intrat în sânge
apucături cămătăreşti…
— Împrumuturile băneşti n-au fost niciodată o treabă
prea plăcută, răspunse vodă. Dar nu m-a supărat nimica,
fiindcă socotelile trebuie ţinute în bună rânduială.
Dimpotrivă, trebuie să spun că mă simt copleşit de această
generozitate, întrucâtva neaşteptată, căci nu prea demult
am simţit cum şovăie şi se clatină încrederea prietenească.
Nu este aşa, logofete Sturzu?
Dragu încuviinţă mohorât din cap: îi istorisise în
amănunţime lui Radu cele vorbite atunci cu vice-voevodul,
adăogând temerile şi înţelegerile lui amare. Basy păru
mâhnit:
— Ştiu, ştiu, dar nu trebuie să dăm unor lucruri mai
multă însemnătate decât au. Oamenii devin câteodată robii
îndeletnicirilor lor şi cu cât îşi fac mai bine datoria, cu atât
se înstrăinează de marile şi adevăratele simţăminte
omeneşti. Scrisoarea măriei voastre i-a făcut pe acei inşi să
despice firul în patru, să se frământe şi să se poarte ca nişte
neguţători fricoşi să nu li se înece corabia. Ei nu înţeleg că
talazurile nu pot fi domolite cu mijloace mărunte şi
meschine. Majestatea sa regele şi voevodul Ioan Zapolya
cunosc însă desăvârşit grelele împrejurări prin care au
trecut şi trec Ţara Românească şi principele ei. Au mare
admiraţie pentru înţelepciunea şi dârzenia măriei voastre şi
nu-şi vor precupeţi niciodată ajutorul prietenesc.
Se lăsă tăcere. Radu Vodă, cu mâinile împreunate pe
masă, ridică fruntea şi privi prin fereastră într-o depărtare
numai de el cunoscută:
— Da, da… Oameni nobili, simţiri nobile. Nu o dată,
braţul acesta prietenesc a însemnat pentru mine viaţa. Cu
atât mai mult preţuiesc bunul reazim în această vreme de
mare restrişte, când valurile morţii bat nu numai peste
sărmana mea ţară, ci ameninţă o lume.
Erau vorbe pe deplin cinstite, dar ele cuprindeau şi un
adevăr de netăgăduit, acela că nu numai mărinimia îi
împingea acum pe vecini să se ajute, dar şi o aprigă nevoie:
când arde casa cuiva, iar vântul aduce vâlvătăile spre
acareturile tale, musai să alergi cu căldarea. Iar pârjolul
ameninţa să izbucnească dintr-o clipă într-alta: Soliman
încheiase în Rodos răfuielile sale cu Ioaniţii şi îşi întorcea
acum iarăşi ochii spre miazănoapte şi apus, duiumul oștilor
sale se îngrămădea din nou la Dunăre. Nobilul ardelean ştia
prea bine aceasta, de aceea oftă:
— Dumnezeu să ne păzească.
 — Dumnezeu este de partea credincioşilor săi, dar
întrebându-l în rugăciunile şi sfaturile mele mute, mi-a
arătat că nu este bine să aşteptăm numai de la El, şi că
suntem datori mai întâi să ne păzim şi să ne apărăm noi
înşine.
Basy îl privi cu neascunsă admiraţie:
— Gheara leului e veşnic ascuţită!
— Curajul singur nu preţuieşte mare lucru astăzi, iar
domnia ta, ca om încercat şi pătrunzător, înţelegi de ajuns.
Este nevoie de unire deplină şi temeinică mai înainte de
orice. Scut lângă scut, sabie lângă sabie, numai astfel
puterea creştinătăţii, care, luată laolaltă este mai mare decât
a semilunii, ar putea să zdrobească duşmanul. Se cunoaşte
acea pildă din vechime: o singură nuia o frângi lesne: un
mănunchi întreg e cu neputinţă.
— Tare mă tem, alteţa voastră, că unirea despre care
vorbiţi şi în care am nădăjduit cu toţii nu se va putea
înfăptui nici de astă dată. Zadarnic se străduieşte sfântul
părinte Adrian, de la Roma, pentru împăcarea şi înţelegerea
tuturor…
— Aud că a făgăduit bani mulţi, cincizeci de mii de
ducaţi.
 — Întocmai. Şi se roagă fierbinte ca duhul înţelepciunii să
lumineze măcar în ceasul al doisprezecelea minţile
stăpânitorilor de noroade. Predicile şi cărţile sale sunt
cutremurătoare.
— Nu mă îndoiesc, căci înalt preasfântul se înfioară mai
mult ca oricine de primejdia Islamului. Padişahul la fel ca
înaintaşii săi, va preface catedralele în moschei iar odată cu
împărăţiile creştine se va nărui şi tronu papal.
— Da, dar iată că vrajba, interesele şi patimile se arată
mai puternice decât glasul adevărului. După cun ştiţi, riga
Sigismund se războieşte fără încetare cu Albert, marchizul
Brandemburgului, fiecare râvnind să fie singurul stăpân al
ţărmurilor baltice. Împăratul german Carol se ceartă de
asemenea cu Francise I, suveranul Franţei, pentru o
stăpânire amăgitoare… Urechile lor ramân astupate.
— Dar mai sunt și veneţienii, spuse logofătul Sturzu.
Asupra lor cuvântul sanctităţii sale are mai multă greutate.
— Aşa s-ar părea, zâmbi trist ardeleanul. Dar veneţienii
sunt ei înşişi dezbinaţi, dogele a ajuns o jucărie în mâinile
consilierilor săi, care trag unii într-o parte, iar alţii într-alta.
Şi-apoi falnica putere de odinioară a Veneţiei nu mai este
ce-a fost de când oștile lui Mahomed al II-lea au cucerit
Bizanţul, tăindu-le drumurile pe mare. Flota, marea lor
mândrie, a rămas o nălucă jalnică, iar trimiterea unei
caravele în Spania sau în Normandia li se pare acum o
expediţie nemaipomenită. Ce se mai poate aştepta de la
nişte navigatori fără corăbii, de la o cetate care nu mai
poate năimi oşti, fiindcă are visteria goală şi trăieşte mai
mult din amintirea gloriei trecute?
Amănunţitele şi amarele cunoaşteri ale lui Georgius Basy
dovedeau şi mai mult şubrezenia oricăror speranţe, a
oricăror planuri în înjghebarea unui zid puternic împotriva
puhoiului otoman. Radu îşi apăsă cu degetele pleoapele
vinete peste ochii furnicaţi de lumina prea crudă a zilei:
— Noi, valahii, zicem: om trăi şi om vedea. Unii, murind,
nu mai apucă să vadă şi poate că e mai bine de ei. Mă
gândesc însă cu profund respect la acest tânăr rege Ludovic
al Ungariei, atât de plin de virtuţi, care nu-şi pierde
cumpătul şi se pregăteşte să înfrunte urgia ca un viteaz din
vechime.
— Da, spuse Basy cu căldură, în regatul Ungariei mii de
inimi bat cu devotament pentru majestatea sa, care le-a
câştigat din plin dragostea prin alesele-i însuşiri. Acest rege
tânăr şi viteaz, după cum bine aţi arătat, se aseamănă
cavalerilor fără pată, de odinioară, şi fără îndoială că într-
un război s-ar avânta cel dintâi la atac în fruntea oştenilor
săi. Mai sunt însă şi alte adevăruri. Astăzi, o ţară nu mai
poate fi cârmuită doar prin vitejie, ca în trecut. Nu-i ajunge
unui monarh toată înţelepciunea veacurilor pentru a ţine în
frâu atâtea voinţe care se ciocnesc, atâta invidie şi atâtea
patimi care colcăie. Între el şi năzuinţele sale, între el şi
mulţimea supuşilor săi, creşte un râu satanic, blestemat.
Nici nu bănuiţi câte certuri se zămislesc în sânul nobilimii
ungare fie pentru ranguri şi averi, fie îmbrăcând veşmântul
neînţelegerii bisericeşti, sub care, la urma urmelor, se
ascund tot nişte lacome jinduiri.
Vodă şi logofătul tăceau înneguraţi. Omul acesta le
vorbea cu mâhnire despre racilele ce mâncau trupul ţării
sale, dar parcă le zgândărea lor înşile răni foarte vechi şi
dureroase, iar Dragomir Sturzu mormăi cu obidă:
— Se vede că e blestemul acestui veac şi acestei lumi.
Nici împărăţiile mari şi nici ţările mărunte nu sunt cruţate
de asemenea luptă oarbă pentru slavă şi putere.
Georgius Basy dădu din cap fără cuvânt; el, a cărui minte
străbătea cu atâta pătrundere şi claritate printre iţele
încâlcite ale acestei vremi, nu se putea să nu cunoască
deplin frământările lăuntrice ale Ţării Româneşti şi scârba
din sufletul voevodului pribeag. De altfel se părea că
aşteptase tocmai această clipă care-i uşura calea unor
destăinuiri:
— Am a împărtăşi alteţei voastre unele lucruri care nici
nu sunt tainice, dar nici nu am fost împuternicit anume să
vi le aduc la cunoştinţă, fiindcă am venit aici numai ca
vechi şi statornic prieten. Cunoaşteţi, desigur, că doi soli ai
uzurpatorului Vladislav au fost puşi în lanţuri la Braşov…
— Cunosc. Au cerut voevodului alungarea mea şi s-au
purtat cu mare neruşinare, ameninţând şi ocărând.
— Eu nu i-aş mai fi pus în lanţuri, mârâi fioros logofătul.
Nobilul ardelean îşi ascunse un zâmbet:
— Nu ştiu ce vor face până la urmă cu ei. Dar din
nenorocire nu sunt numai aceştia doi. Se ştie fără greş că
Vladislav a împins încoace o mulţime de iscoade. Dacă nu a
mers cu ameninţările, încearcă pe alte căi. El stă pe tron, la
Târgovişte, dar se teme grozav ca nu cumva vulturul să se
ivească de peste munţi, să-l înşface în gheare şi să-l arunce
de-acolo. Trimişii săi tainici caută să învenineze bunele
legături dintre alteţa voastră şi cârmuitorii Transilvaniei,
ceea ce vă pot chezăşui eu că n-au să izbândească. Pe de
altă parte, dorind să vă ştie cu totul singur şi părăsit, se pare
că va încerca să-i momească pe boierii care v-au urmat aici,
făgâduindu-le dregătorii înalte. Adaose apoi, voind poate sa
micşoreze ecoul stânjenitor al vorbelor sale: Aceste
nevrednice mijloace, vechi de când lumea, n-au adus
niciodată roade bune mânuitorilor lor, însă nu strică să fiţi
cu luare-aminte la toate.
— Da, da, spuse Radu, bine este să veghezi totdeauna la
ce se întâmplă în juru-ţi, să ştii dincotro bate vântul şi să
adulmeci la timp mirosul de jivină. Nada e destul de
cărnoasă ca să ispitească peştii cei lacomi. Dar spune
domnia ta, la ce bun aş împiedica eu ştiucile să se agațe în
cârlig? Una din două: aceşti tovarăşi ai mei de bejanie ori
sunt slabi de înger şi şovăielnici în credinţa lor, iar atunci
ducă-se să-şi caute norocul în altă parte căci mie nu-mi
trebuiesc, ori sunt curaţi şi neabătuţi, şi dacă sunt aşa vor
îndepărta ei singuri momeala, cu silă şi mânie.
Era o atât de simplă şi de mare înţelepciune în aceste
vorbe, încât Georgius Basy nu mai avu ce răspunde. După
un pătrar de ceas îşi luă rămas bun, căci se abătuse pe-aici
numai în treacăt şi îl chemau treburi grabnice în alte părţi.
După plecarea lui, voevodul, care-l mai ţinuse pe Dragu
lângă sine pentru întocmirea unor scrisori, îşi aruncă
deodată ochii spre săculeții cu aur care rămăseseră pe masă
şi porunci să fie chemat visternicul Oancea. Acesta se arătă
după oarecare zăbavă, şchiopătând zdravăn dar nu de
piciorul drept, care se vindecase demult, ci de stângul, în
carnea căruia se cuibărise acel vârf afurisit de săgeată.
Ridică spre domnitor o faţă pământie şi plină de acreală.
— Nu ţi-s boii acasă, Oanceo, băgă de seamă Radu Vodă.
Te junghie tare?
— Da, doamne, însă nu genunchiul, ci mai mult inima.
— Ce spui? Te pomeneşti că până la urmă te-au săgetat
dragostele, glumi vodă, care cunoştea vechea spaimă de
însurătoare a visternicului.
— Ba, măria ta. Se petrec aici blestemăţii pe care mai
bine n-aş fi ajuns să le văd.
Radu cunoscu din vocea visternicului că nu bate defel
câmpii şi îl arde pe dinlăuntru un foc mare. Îi porunci
încruntat:
— Spune lămurit şi fără ocolişuri: ce s-a petrecut atât de
grozav?
— Neagoe şi Drăgan, măria ta… Au plecat încă din zori,
chipurile să încerce nişte armăsari pe care i-a adus comisul
Stoica tocmai de la Alba, precum ştii. Au plecat şi nu s-au
mai întors nici până acum.
— Ei, şi? Poate că au poposit pe undeva şi s-au dedulcit la
un vin bun.
— Mă las tăiat în bucăţele dacă-i aşa. Fiindcă trebuie să-ţi
mai spun, doamne: am aflat că slujitorii acestor doi au
plecat şi ei, încă de noapte, cu cai de povară, încărcaţi, fără
să spună nimănuia nimic.
— Hm, făcu voevodul, pe tine, visternice, după cum văd,
tare mult te îngrijorează soarta şi faptele acestor boieri.
— M-au îngrijat totdeauna, doamne, rânji supărat
Oancea, dar tocmai când trebuia n-am avut ochi să văd şi să
înţeleg.
— Ce să înţelegi?
— Cum, tresări uimit visternicul, măria ta mai ai vreo
îndoială că nemernicii s-au sfătuit să treacă munţii, la
Vladislav?
Domnitorul puse mâinile pe umerii vrednicului şi
mărunţelului Oancea, privindu-l în ochi:
— Nu, Oanceo, nu am nicio îndoială. Cred întocmai ce
crezi tu. Dar de ce să ne facem sânge rău? Se alege grâul de
neghină, iar vânturătoarea asta mi-o face însuşi vrăjmaşul
meu, drept pentru care ar trebui să-i mulţumesc. La ce i-aş fi
oprit? Au venit cu mine de bună voie, slobozi sunt să plece
când vor.
— Măria ta ai dreptate, oftă visternicul. Dar eu tot le-aş fi
ars câte-un lat de sabie peste şale. Când m-ai chemat,
tocmai pregăteam un pâlc să-l trimit pe urmele lor.
— Fără să-mi spui nimica?
— Fără. Ţi-aş fi spus după aceea, înfăţişându-i pe fugari.
— Rău, Oanceo, foarte rău. Ar trebui să te cert, dar nu
mai am putere, căci mă mâhneşte mai rău purtarea ta decât
fuga acestor neisprăviţi.
După ce visternicul plecă, nedumerit şi nemulţumit, cu
cei doi săculeţi, vodă rămase nemişcat ca o stană în jilţul
său, cu o cută adânc săpată între sprâncene. Dragomir
Sturzu se dezlipi de marginea ferestrei de care şezuse
rezemat şi cuprins deodată de înflăcărare înaintă către
dânsul, dar văzând că vodă nu ia aminte la nimica, îndrăzni:
— Măria ta, leapădă această suferinţă! Te prefaci
nepăsător, dar eu simt cum se zămislesc îndoielile şi aceste
îndoieli ne vor apăsa pe toţi de-acu’ înainte. Nu trebuie,
doamne. Sunt în jurul tău inimi şi săbii pe care nu le poate
frânge nicio potrivnicie şi nicio ispită. Şi chiar dacă printr-o
nefirească întoarcere a ursitei şi a legilor omeneşti vei
rămâne fără toţi aceştia, eu unul nu te voi părăsi până la
moarte.
O neasemuită lucire de mândrie şi de bucurie se aprinse
în ochii voevodului, dar ea pieri iute, ca suflată de vânt, şi
Radu spuse cu o mare, ba parcă mulţumită linişte:
— Ba mă vei părăsi, Sturzule, şi încă cel dintâi.
Dragu făcu un pas înapoi şi simţi că-i îngheaţă sângele în
vine; nu putea să descleşteze gura, obrajii îi tremurau şi
ochii stăteau gata să-i sară din găvane.
— Stai, nu m-ai înţeles, auzi glasul lui vodă. La ce te-ai
gândit?
— M-am gândit, bâlbâi Dragu, m-am gândit la vorbele pe
care Mântuitorul le-a spus apostolului său cel mai drag:
„Adevăr grăiesc ţie, Petre, că nu vor cânta cocoşii a treia
oară şi te vei lepăda de mine.” Oare măria ta ai grăit aceasta
ca o prorocire?
— Ca o prorocire, da, însă nu cum ţi-ai închipuit tu. Căci
mă vei părăsi, dar printr-o învoială între noi, despre care nu
trebuie să ştie nici pământul. Tot nu înţelegi?
 Flacăra feştilei făcea să i se legene umbra ca un clopot pe
zidurile încăperii strâmte şi boltite, mai mult o chilioară de
duhovnic sau un culcuş de slujnică decât odaie boierească.
Însă cel mai adesea Dragu o asemuia în mintea lui cu o
hrubă de închisoare, căci se simţea acolo pândit şi păzit fără
contenire. Şi nu se înşela prea mult. Îi făcuseră chipurile o
cinste deosebită, găzduindu-l aici, în preajma domnitorului,
ca pe oamenii de mare credinţă, dar adevărul era că voiseră
să-l aibă toată vremea sub ochi şi să-i cunoască orice
mişcare, până şi-n somn. Încă nu-l învredniciseră cu o
dregătorie sau cu vreo treabă anumită la curte. „Ai venit la
spartul târgului”, îi spusese râzând postelnicul Drăgan, care-
i arătase din prima clipă o voioasă prietenie. Vodă Vladislav
stătuse îndelung de vorbă cu el şi îl descususe cu destulă
dibăcie, părând că vrea să afle cât mai multe despre
potrivnicul său Radu, dar în fapt căutând să-şi dea seama ce
anume cloceşte acest logofăt picat cu totul pe neaşteptate
între dânşii. Ştia de la alţii că Dragomir Sturzu este poate
cel mai devotat curtean al lui Radu de la Afumaţi şi îl
mirase nespus fuga lui. Dar întorcându-l pe toate feţele şi
neputând să descopere nimic rău, îşi arătase marea lui
mulţumire că un boier cu atâta faimă îşi înţelesese până la
urmă menirea, venind lângă adevăratul domn şi stăpân al
ţării, ca să-l slujească. Dragu arătase din parte-i cât de mare
i-a fost dorul de ţară, ceea ce era cu totul adevărat şi cât de
adânc se căieşte de greşelile tinereţii, ceea ce era un
groaznic neadevăr, fiindcă nu se căia de nimica. Drept care,
bătrâniciosul voevod îşi desfăcuse gura încreţită ca o poamă
într-un zâmbet larg, făgăduindu-i că la cel dintâi prilej îl va
ridica pe treapta cuvenită şi sfătuindu-l să fie fără grijă, că
va avea tot ce-i pofteşte inima, deoarece el, iertătorul şi
darnicul Vladislav, nu va lăsa nerăsplătită nicio vrednicie:
slavă Domnului, poate şi are de unde.
De-atunci era poftit întruna la ospeţe, căci, spre lauda
măriei sale, erau dese şi bogate ospeţele, cu toate că sărăcia
se cuibărise în vatra ţării ca la ea acasă. Era poftit şi la
sfaturi, dar nu chiar la toate, şi avea pricini să creadă că
tocmai acelea erau cele mai însemnate. Aşadar,
neîncrederea lor nu se topise cu totul. Cel puţin unii dintre
boieri îi dădeau a înţelege asta cât se poate de făţiş. Era ca
şi cum ar fi sosit acolo dintr-un ţinut bântuit de ciumă şi se
ţineau departe de el, căutându-i cu teamă pe trup semnele
trădătoare ale molipsirii. Dintre toţi cel mai bănuitor părea
Neagoe, care, spre deosebire de ruda sa Drăgan, căuta parcă
mereu să-i pătrundă cele mai ascunse gânduri, privindu-l
stăruitor şi răutăcios cu ochiul cel teafăr. De altfel, logofătul
nici nu ştia ce este mai greu de îndurat: neîncrederea şi
duşmănia lui Neagoe, sau prietenia iubăreaţă şi deşănţată a
veşnic unsurosului Drăgan. Totul era greu de îndurat aici,
unde nu numai că trebuia să-şi ascundă cu grijă adevăratele
simţăminte, dar era musai să se poarte şi să cuvânteze ca un
adevărat fugar şi vânzător, căci altminteri tot planul ar fi
dat greş. Însă nici spusele şi purtările sale nu puteau fi din
cale-afară de mieroase, căci abia atunci ar fi bătut la ochi şi
i-ar fi dat de gol prefăcătoria, aşa încât îi trebuia multă
iscusinţă şi multă stăpânire. Un joc aproape peste puterile
lui. Îmbrăţişase planul lui Radu cu mare uşurinţă, gândind
că îl va sluji mai cu folos aici, în chiar bârlogul lupilor, dar
nici nu bănuise prin câte chinuri va trece. Căci una e să
înfrunţi primejdia cu spada, şi alta e să îmbraci mantia
minciunii, care-ţi arde umerii şi-ţi otrăveşte sângele…
Tresări din gândurile lui. Clipele se scurgeau cu
repeziciune şi era timpul să se ducă la ospătăria lui Eftimie
Alvanitul. Aşa îi poruncise măria sa: în toată sâmbăta, după
asfinţit, să meargă acolo şi să aştepte până la miezul nopţii,
amestecându-se între băutori, căci va veni un om căruia
trebuia să-i încredinţeze veşti. Nu-i spusese cum va arăta
acel om. Atâta ştia: că se va apropia de el îmbiindu-l să
cumpere un cal moldovenesc alb, cu urechile roşii.
Câte sâmbete trecuseră? Pierduse numărul, aşteptând în
zadar, ros de nelinişte şi cu simţământul că a fost uitat,
părăsit pentru totdeauna printre caiafe şi netrebnici. Acelaşi
simţământ îl încerca şi acum, mai amar ca oricând, pe când
golea în silă ulcica de vin prost, asurzit de larmă şi înăbuşit
de căldură şi de fumul gros al seului care picura în vatra
uriaşă. Se uitase cu băgare de seamă în jur, dar nu era nicio
faţă cunoscută, şi chiar dacă ar fi fost, faptul că venea aici
să-şi stingă setea nu putea stârni nicio bănuială. Tocmai
golise cana şi voia să strige după slujnica durdulie care
alerga ca o sfârlează de colo-colo, când de la masa
alăturată, o masă lungă, la care beau laolaltă mai mulţi inşi,
unii fără să se cunoască între ei, se ridică un bărbat în straie
cam ponosite, dar nu de tot sărace, cu obrazul ras şi plin de
o senină voioşie. Se apropie de el clătinându-se oleacă,
semn că dăduse peste cap cam multe ulcele şi grăi răguşit,
dar plin de respect:
— Măria ta, să-mi fie cu iertare, văd că eşti singurul boier
pe-aici, şi numai un boier adevărat poate să se priceapă şi să
preţuiască marfa pe care o am eu…
— Eşti neguţător?
— Da, boierule, şi am de vânzare un cal cum nici
hatmanul cel mare al cazacilor, care are o mie de iepe de
prăsilă, n-a încălecat vreodată. Un cal moldovenesc, alb ca
omătul şi cu urechile roşii.
Tulburat, aproape nevenindu-i să creadă că mesagerul
aşteptat se află înaintea lui, Dragu spuse stăpânindu-se cu
greu să nu-l îmbrăţişeze pe străinul acela:
— Omule, demult caut eu un asemenea cal. Stai aici lângă
mine şi cere să-ţi aducă vin. O să ne tocmim şi poate vom
cădea la învoială, căci nu pari cârcotaş.
Omul vorbi îndelung, cu glas cât mai tare, lăudând
însuşirile bidiviului său, ca să fie lămurit pentru oricine ar fi
tras cu urechea. Dar nu asculta nimeni, hărmălaia crescuse
şi abia dacă se înţelegeau unul pe altul, mai mult după
mişcarea buzelor.
— Mult te-am mai adăstat, îndrăzni logofătul, oftânc din
rărunchi.
— Mult. Dar să ştii că înaintea mea a mai fost unul care,
după cât am înţeles şi noi, n-a putut ajunge până la domnia
ta. Fii liniştit, adăogă el văzând că Dragu pălise, chiar dacă
a căzut în mâinile cui știm, acela nu e om care să vorbească
vrute şi nevrute. Mai degrabă s-ar lăsa jupuit de viu.
Dragomir Sturzu scrută faţa străinului:
— Nu te cunosc. Nu te-am mai văzut niciodată.
— Cei ca mine au o pricepere: să se lase văzuţi de toată
lumea şi nimeni să nu-şi amintească de ei. Iar pe cel ce m-a
trimis îl slujesc de puţină vreme, din poruncile cuiva, aşa
încât oricum nu m-ai fi putut cunoaşte.
Fără să ştie bine de ce, lui Dragu îi trecu prin minte
chipul lui Georgius Basy; poate că din porunca lui îl slujea
necunoscutul acesta pe măria sa Radu, dar ce însemnătate
mai avea… Întrebă:
— Ai adus pentru mine vreo solie?
— Scrisă nu. Nu-mi place să port răvaşe asupra mea. Dar
câte unele îţi voi spune prin viu grai. Să afli mai întâi şi să
te bucuri că în jurul păstorului pribeag s-au adunat iarăşi
puzderie berbecii cu coarne de fier şi aşteaptă doar şuieratul
stăpânului.
 Logofătului îi veni să zâmbească de vorbirea ocolită şi
înflorită a necunoscutului şi se bucură înţelegând că măria
sa strânge iarăşi oaste, pregătindu-se să vină în ţară. Îşi
închipui fierberea şi forfota din tabără, acele ceasuri pline
de osteneală, de zarvă şi nerăbdare, pe care le cunoştea atât
de bine, şi îi păru deodată nespus de rău că nu se află acolo,
între luptătorii lui. Îl întrebă cu inima strânsă pe omul de
lângă el:
— Ce gândesc şi ce grăiesc despre mine boierii rămași
acolo, căpeteniile de oaste? Nu căuta să mă înşeli; nimic
mai firesc decât să mă hulească şi să mă ocărască fiindcă
pentru ei nu mai sunt decât o lepădătură…
Omul privi gânditor fumul ce se înălţa în trâmbt groase
spre bagdadie:
— Să ştii că eu n-am zăbovit decât prea puţin între vechii
tovarăşi ai domniei tale. Şi nu i-am auzit niciodată
pomenindu-te în vreun fel: nici cu ură, nici cu mâhnire.
— Chiar şi pe morţi îi mai pomeneşti când şi când, buni
sau răi, cum au fost…
— Nu te necăji. Se vor lămuri toate la vremea lor Treaba
ce ţi s-a încredinţat domniei tale nu se putea face cu surle şi
tobe. Mai bine spune-mi ce lucruri vrednice de luare-aminte
se întâmplă în acest cuib de prepeliţe jumulite, peste care se
rotesc hereţii în şalvari…
Hotărât, omului îi plăcea vorbirea în pilde, cu păsări şi
animale, ca grecului Esop odinioară. Dragu îi răspunse cu
un surâs firav:
— Să ştii, e adevărat că mai la tot pasul te împiedici pe-
aici de bărbile moslemilor, dar aceştia sunt mai mult
slujbaşi care se îngrijesc de strângerea haraciului şi vătafi
care scot cu sila oamenii la podvezi. Oşteni sunt mai puţini
ca altădată. Beiul n-a putut să lase aici atâţia ieniceri câţi ar
fi vrut Vladislav.
— Sst, mai încet, nu rosti nume. Învaţă-te şi cu asta:
cotoşmanul chiar când pare că doarme, aude chiţcăitul
şoarecilor în bortă.
— Bine. Aşadar, beiul a trebuit să se pună cu toate oștile
sub ascultarea padişahului, care-şi adună grozava lui putere
undeva, mai în susul Dunării.
Neguţătorul de cai dădu din cap, în semn că are
cunoştinţă. Dragomir Sturzu desluşi mai departe, încet:
— Vodă a căutat să-şi alcătuiască în pripă oastea lui. Însă
merge greu. Se pare că peşcheşurile împărţite cu atâta râvnă
i-au cam sleit şi lui averea, iar sacul gol ştiut este că nu stă
în picioare. Acum împarte mai cu uşurinţă făgăduieli decât
bani. Face zaiafeturi, adesea, însă plata lefegiilor a întârziat
şi haidamacii cârtesc. Steagurile boiereşti sunt o proastă
adunătură. Aduc oameni cu arcanul, dar aduc o sută şi fug
de două ori pe-atâţia, fiindcă trăiesc rău şi nu mănâncă
niciodată pe săturate. Singurul care are oaste înjghebată şi
cât de cât puternică e marele ban. Însă el nu uită că vodă l-a
scos mai întâi din bănie şi abia când a priceput câtă nevoie
are de dânsul i-a dat din nou rangul, pupându-l pe gură, ca
o muiere, încât mare greaţă i-a fost Craiovescului. Şi face
ce-a făcut totdeauna: încearcă să ţină tronul la cheremul său
şi pe vodă cu frica în sân. L-a oploşit iar lângă sine pe
comisul Radu Bădica. Poate că-l ţine aşa, ca pe o stafie cu
care să sperie nopţile şi visele lui vodă. Poate că acuma
cântăreşte de-a binelea care-i mai prilenic: comisul sau
Dănescul. Atâta că alegerea nu e tocmai lesnicioasă; nu-l
place pe Vladislav, însă Vladislav e plăcut turcilor, iar dacă
încearcă să-l îndepărteze, îşi aprinde paie-n cap cu Mehmet-
Beg. Şi nu mă mai privi atât de încruntat şi nu mă mai lovi
peste ţurloaie că nu ne-aude nici dracu. Aşa. Voind să tragă
spuza pe turta lui, banul Pârvu caută până una alta să şi-i
apropie cât mai mult pe boieri, cu toate că pentru unii nu
simte decât silă şi dispreţ. Astfel că, pe cât e vodă de
neajutorat acum, la un semn al Craiovescului s-ar pomeni
deplin părăsit.
Omul lovi cu ulcica în masă şi ducând-o la buze răcni cu
mare veselie:
— În sănătatea domniei tale, boierule! Ştiam eu că până
la urmă vom face târgul, căci nu eşti dintre cei scumpi la
tărâţe şi ieftini la făină. Apoi adaose încet: Degeaba te-ai
răţoit la mine. Aci este mare gălăgie, într-adevăr, însă eu am
cunoscut pe unul surd ca un bolovan, care înţelegea din
depărtare tot ce vorbeşti, numai privindu-te în faţă. Să
nădăjduim că nu se află pe-aici un asemenea pehlivan şi că,
vorba domniei tale, nu ne-a auzit nici dracu. Oricât de
păcătoasă e viaţa mea, eu ţin la dânsa şi vreau s-o lungesc
pe cât s-o putea. Dar să lăsăm asta. Toate câte mi le-ai spus
sunt lucruri însemnate, despre care cineva ar trebui să aibă
ştire numaidecât.
— Tocmai, aşa gândesc şi eu. De aceea e bine să porneşti
cât mai grabnic îndărăt.
Neguţătorul scutură din cap cu părere de rău:
— Din nenorocire, treaba asta n-o pot face. Stai liniştit,
nu te scula în picioare şi nu scrâşni, că hangiul şi-a lăsat
frigările şi se uită la noi curios, poate crede că ne-am
îmbătat. Află că eu n-am pornit singur încoace, însă
tovarăşul meu, cel care trebuia să plece îndată peste munţi,
cu veştile, s-a îmbolnăvit pe drum de nişte friguri rele şi l-
am lăsat mai mult mort decât viu, în seama unor fraţi de la
o sfântă chinovie. Eu unul nu pot face calea-ntoarsă atât de
curând, deoarece calea mea merge drept înainte, mult mai
departe ca aici. Domnia ta să mă crezi: am cugetat şi m-am
frămânat de ajuns, dar nu se poate. Acolo unde mă duc am
de împlinit un lucru mult prea gingaş şi prea de seamă ca
să-l pot lăsa baltă: atârnă de el multe vieţi şi poate însăşi
cumpăna viitorului.
— Încotro te îndrepţi? Şi din a cui poruncă?
Omul, luând o înfăţişare mirată şi mustrătoare, se
întoarse la vorbirea lui presărată cu pilde:
— Vulpea, când îşi caută loc de fătat, umblă singură şi-i
arată colţii până şi vulpoiului, temându-se să nu-i mănânce
puii. Aşa sunt şi eu. Nu-mi pot îngădui să destăinui nimic
nimănui. Înţelegi de ce.
Logofătul înţelegea prea bine. Avu deodată încredinţarea
că tainicul şi primejdiosul drum al solului duce către
Stambul, către matca viesparului turcesc, dar asta nu mai
avea nicio însemnătate pentru sine, în acea împrejurare.
Întrebă abătut şi şovăielnic:
— Iar acum, ce este de făcut?
— Rău îmi pare că nu pot să te ajut cu nimica. Eu de asta
te-am şi aşteptat aici, să-ţi spun că va trebui să te descurci
singur, cum vei şti mai bine. N-ai niciun om în care să te
poţi bizui desăvârşit, un prieten, un slujitor?
— Prieten? Nu. Prietenii mei au rămas unde ştii şi m-au
şters din inima lor. Am în schimb un slujitor care mi-e mai
mult ca un frate. Dar nu crezi că va da de bănuit plecarea
lui aşa, zor-nevoie? Îl cunosc toţi pe-aici, are apucăturile şi
faima lui, nu e o biată făptură ştearsă.
— Ceartă-l şi alungă-l de faţă cu alţii, poţi să-i cari şi
câteva beţe pe spinare, strigând că ţi-a furat o pafta de
argint şi a vândut-o, iar dacă se laudă mai întâi el cu asta,
către celelalte slugi, e şi mai bine. Ori lasă să se creadă că l-
ai trimis cu daruri la o ibovnică de departe. Ori spune
numai că a fugit fiindcă nu-i plătiseşi simbria, şi ocărăşte-l
cum îţi vine la gură. Nu e greu să născoceşti ceva demn de
crezare.
Se despărţiră în uşa ospătăriei, bătând palma şi vorbind
zgomotos, ca doi oameni cu chef, mulţumiţi de târgul
încheiat. Restul nopţii Dragu şi-l petrecu cu uşa bine
zăvorâtă, scriind carte amănunţită către măria sa. Ştia că
trimiterea unei scrisori nu este lucrul cel mai cuminte. Dar
cu toate că avea o bună părere despre isteţimea lui
Gherasim, nu voia să-l pună la o încercare peste puterile lui:
stările din Valahia erau prea încâlcite şi firul istorisirii lor
prea întortocheat, iar vrednicul călugăr, cu tot felul său
nesfiit, poate că şi-ar fi pierdut cumpătul înaintea lui vodă,
uitând cu ce să înceapă şi cu ce să sfârşească.
Nu mult după ce se luminase de ziuă auzi la uşă un soi de
râcâitură, ca şi cum ar fi zgrepţănat un câine cu laba: aşa se
deprinsese Gherasim să-şi trezească stăpânul, prevăzător şi
pe tăcute, de când trăiau amândoi printre neprieteni. Nevoit
să joace în mijlocul slujitorilor acelaşi joc pe care-l juca
logofătul printre boierii de la curte, Gherasim îşi pierduse
oarecum măreţia şi bunăvoia lui de altădată. Dar nu şi grija
înduioşătoare faţă de stăpânul său. Privi patul nedesfăcut,
chipul tras al lui Sturzu, adulmecă fumul înecăcios al
feştilei, care tot mai plutea prin odaie şi izbucni supărat:
— Pesemne ţi-ai pus de gând să te omori, stăpâne. Ai
slăbit ca un mucenic şi ai cearcăne la ochi ca buhnele. Apoi
crezi că eu puţin mă frământ? Însă noaptea dorm de poţi să
tai lemne pe mine, fiindcă nesomnul e boală curată.
— Bine, bine, nu mă mai cicăli, i-o reteză Dragu. Noaptea
asta am vegheat nu din pricina gândurilor, ci pentru că
aveam de sfârşit un lucru grabnic. Sfârşit, vorba vine,
fiindcă tu, care mă priveşti acum cu atâta neînţelegere şi
vrăjmăşie, va trebui să-l duci mai departe, şi pe tine va
cădea tot greul, să ştii. Încuie bine uşa.
— Am încuiat-o. Numai să deschid fereastra, să iasă
putoarea feştilei.
— N-o deschide. Nu trebuie să audă nimeni ce vorbim
noi.
— Fereastra e sus, stăpâne…
— Ei, şi? rânji Dragu, amintindu-şi prevederea şi vorbirea
ciudată a neguţătorului de cai. Dacă trece vreo pasăre?
Păsările ascultă şi pe urmă ciripesc de răsună lumea. Nu e
bine. Arătă slujitorului uluit scrisoarea făcută sul, în
învelitoarea ei de piele: Vezi asta? Aici se ascunde tot rodul
străduinţelor noastre, căci de-aia ne-am prefăcut fugari şi
haini şi am răbdat atâtea. Cartea trebuie s-ajungă fără nicio
zăbavă la măria sa Radu.
Abia acum înţelese Gherasim ce treabă anume i se cerea
lui să ducă la bun sfârşit. Pieptul şi pântecul falnic i se
umflară şi mai mult de mândrie. Încremeni astfel, uriaş,
bine proptit în călcâie şi cu bărbia înălţată dârz. Nu mai era
un slujitor oarecare, din multele sute şi mii; se vedea ridicat
deodată la rangul de purtător al unor veşti de care atârnau
biruinţe şi înfrângeri, răsunătoare schimbări ale acestei lumi
nestatornice. Umilinţa creştină a fostului monah se topise ca
o spumă sub dogoarea acestui gând şi se ridicase iarăşi
deasupra neastâmpărul trufaş, aţipit numai, din vremea
aprigei lui tinereţi. Strânse pumnii mari ca nişte ghioage şi
faţa i se înroşi:
— Stăpâne, n-am să pierd nicio clipă. Cobor chiar acuma
la grajduri şi m-avânt pe Bâtlan, că e mai iute şi mai vânos
decât Şargul. Voi trece munţii ca trăsnetul. Dumnezeu să-i
pregătească de pe-acuma loc în împărăţia sa celui care va
încerca să-mi aţină calea. Apoi adaose mişcat ca niciodată în
viaţa lui: Stăpâne, ştiu că vorbele sunt de prisos şi că
înţelegi ce simt, dar vreau să mai afli: dacă mi-ai fi dăruit o
moşie, inima mea n-ar fi întinerit mai mult.
Dragomir Sturzu îl privi lung, în tăcere. Chibzuise până
acum totul cu răceală şi amănunţime, după cum îi
porunceau împrejurările. De-abia în faţa acestei copilăroase
înflăcărări a slujitorului burtos şi cărunt avu pentru prima
dată înţelegerea limpede că îl supune unei primejdii de
moarte. Cine-i dădea lui asemenea drept? Văzu cu ochii
minţii umbra nedomolită a lui Radu, feţele aspre ale
oştenilor care adăstau acolo, departe de ţară, ceasul luptei,
şi frământările cugetului slăbiră, însă nu se simţi deloc mai
liniştit în privinţa lui Gherasim, căci primejdia rămânea la
fel de mare şi adevărată. Ar fi vrut să-l sărute ca un fiu pe
obrazul tăbăcit şi ţepos, luminat de încredere, dar în loc de
asta spuse fără nicio legătură cu vorbirea lor de până atunci:
— Îţi aminteşti, Gherasime, când eram eu copilandru şi
fugăream prin văile Buzăului sirepii luaţi pe ascuns din
herghelia lui Neculai Spânu?
— Îmi amintesc, stăpâne. Ne biciuia vântul în faţă de-mi
răsturna comanacul şi ne aducea în nări miros de sulfină şi
de cimbru sălbatic. Iar spadele le duceam înfăşurate într-un
sac, să nu se vadă, şi le răsuceam în câte-o viroagă până
osteneam amândoi. Fericite vremuri.
— Fericite. Ele mă leagă ca o rădăcină de pămânlul acesta
sărman. Şi de tine, cuvioase Gherasime, dascălul meu întru
bărbăţie şi paloș. Să nu ne despărţim niciodată unul de altul
şi de acele timpuri în sufletele noastre.
— Amin.
 — Iar acum fii cu luare-aminte. Plecarea ta va fi tot pe
ascuns, şi nu acum, ci la noapte, fiindcă va trebui să spun
tuturor că m-ai părăsit şi ai fugit ca un nemernic cine ştie
unde. Iartă-mă! Nu am altă cale. Înţelegi?
— Înţeleg prea bine, stăpâne.
— Ştiu că nu te temi şi văd că pleci vesel ca un mire. Dar
încă o dată îţi spun: Nu se poate să purcezi ca la război,
răcnind şi fluturându-ţi sabia. Trebuie să te strecori cât mai
nebăgat în seamă. Orice nesăbuinţă nu numai că ne poate
pierde pe tine şi pe mine, asta-i floare la ureche, dar va
întârzia, poate chiar va zădărnici planurile măriei sale. Să
nu uiţi.
 Toată ziua logofătul nu putu să se scuture de nelinişti şi
de apăsare; de câteva ori fu cât pe-aci să se răzgândească, să
amâne plecarea aceasta, în nădejdea că va găsi un mijloc
mai bun, dar ştia că e o nădejde stearpă şi că l-ar fi amărât
de pomană pe călugăr. Peste noapte somnul nu se lipi de el,
rămase toată vremea cu urechea ciulită, aşteptând să audă
tropotul înăbuşit al calului, cu toate că de-acolo de unde se
afla n-avea cum să audă nimic. De dimineaţă îşi chemă
slujitorul cu mare harţag, îl căută pretutindeni, întrebă de
dânsul pe fiecare, ocărându-l cum îi venea la gură, însă toţi
ridicau din umeri, privindu-l cu mirare şi spaimă. Un singur
oştean îi spuse că l-a văzut seara, târziu, ducând nu se ştie
unde o boccea. Începu să tune şi să fulgere şi mai rău,
strigând că ticălosul l-a prădat şi a fugit, până când un
bătrân slujitor al lui vodă îl rugă plin de sfială să nu mai
umple sălile cu larmă, căci măria sa Vladislav se odihneşte
încă. Dar departe de a se domoli, umblă forfota de colo-
colo, căutând să-i întâlnească pe cât mai mulţi boieri şi
jeluindu-se tuturor de nerecunoştinţa acelui proclet care
trăise la el ca-n sânul lui Avraam. Unii bombăneau plictisiţi,
alţii căutau să-l împace, spunând că-i vor găsi ei, degrabă,
alt slujitor, mai vrednic. Într-o săliţă dosnică dădu mai
târziu peste Neagoe. Era cu armaşul Iepure şi cu doctorul
Maşcovici, mazovianul, care le povestea cu amărăciune, în
graiul lui stâlcit, despre boala domnitorului, căruia i se
umflaseră picioarele ca butucii şi nu voia să bea apă în care
au fiert câteva cozi de cireşe, leac minunat, de care îşi bătea
joc, făcându-l nebun şi nepriceput. Şedeau acolo tustrei,
morocănoşi, aşteptând să fie chemaţi la vodă, sau, cine ştie,
pândind o clipă prielnică să intre nechemaţi. Doctorul
Maşcovici, om foarte învăţat de altfel, parcă nici nu trăia pe
lumea aceasta, neinteresându-l decât beteşugurile şi
leacurile sale năstruşnice; ceilalţi doi îi erau însă nesuferiţi,
armaşul Iepure aproape tot atâta cât şi Neagoe, fiindcă avea
un fel de a se uita la om de parcă ar fi chibzuit unde e mai
bine să-l atingă cu buzduganul, între ochi sau la tâmplă. Cu
toate acestea nu pregetă să răbufnească şi înaintea lor,
vărsându-şi focul pe slujitorul necredincios. Spătarul Neagoe
întoarse către el jumătatea nestricată a feţei şi aţintindu-l cu
ochiul rotund, păsăresc, îngână:
 — S-a dus, ducă-se. De ce te mai văicăreşti? Îţi lipseşte
atât de mult?
— Era leneş şi greoi, însă mă deprinsesem cu el şi se
pricepea la bucate. Altul nou, până va învăţa rosturile şi
chefurile mele…
— Nu-i nimica. Prea departe nu cred c-a ajuns el. Poate îl
vei regăsi mai repede decât te aştepţi.
Inima lui Dragu zvâcni. Ce voise să spună? Vorbise aşa,
într-o doară? Sau cuvintele lui aveau şi un miez ascuns,
ameninţător? Dar Neagoe se grăbi să tălmăcească el însuşi:
— Se va întoarce cu coada între picioare, n-ai grijă,
fiindcă nu mai găseşte el stăpân atât de îngăduitor. Iar după
aceea cată de-l struneşte mai bine.
Răsuflă uşurat. Pe încetul temerile i se risipeau şi se
bucura de fiecare ceas trecut în linişte, socotind în minte
cam cât drum va fi străbătut Gherasim. La cină se arătă
chiar mai voios ca de obicei, ţinându-i piept la mâncare şi la
băutură postelnicului Drăgan, spre marea desfătare a
acestuia. Se duse la culcare îngreunat, cu capul tulbure. Nu
mai aprinse feştila, îşi scoase încălţările şi se lungi pe pat cu
un oftat de mulţumire. Iată că totul izbutise cum nu se
poate mai bine. În scurtă vreme cartea se va afla în mâinile
măriei sale Radu. După care se va încheia şi şederea lui în
cloaca aceasta unde abia mai putea să răsufle din pricina
miasmelor urii, vicleniei şi dezmăţului. Nu, nu era doar o
nemulţumire a gândului, simţea cu adevărat că se înăbuşe
în chilioara aceasta strâmtă şi mucegăită, de osândit; se
ridică şi îmbrânci ferestruica plumbuită, să intre frăgezimea
nopţii. Rămase nemişcat în firida adâncă, în care se adunau
foşnetele cerului şi pământului ca o învălmâşire de glasuri
străvechi. Calea robilor se boltea albicioasă peste lume,
pierzându-se în văgăuni de fum, zodie neclintită sub care se
năşteau şi mureau oamenii. Stelele, şi ele neclintite, ca nişte
giuvaere îngheţate pe tipsia albastră, îşi înteţeau şi îşi
micşorau în răstimpuri focul strălucirii, ca şi cum acolo, în
tării, ar fi suflat un vânt molatic. Însă jos, pe pământ, nu se
clintea o frunză în coroanele arborilor. Umbrele zidurilor se
grămădeau posomorâte şi bondoace şi stăruia o linişte de
loc pustiu, tulburată doar de strigătul străjilor. Prea puţine
lumini mai ardeau. Însă undeva, pe roşeaţa cărămizilor, se
arătară răsfrângerile încă mai roşii ale unor facle care
înaintau cu şovăiri parcă şi cu opinteli. Curând se auziră şi
vorbe: scurte, repezi, întărâtate. Logofătu aşteptă curios
până când torţele şi purtătorii lor ajunseră în priveliştea
ferestrei, mai la lărgime. Văzu lucind platoşele seimenilor
de pază, o ceată nu prea mare. Să fi sosit vreun oaspete,
vreun sol la ceasul acesta? De mirare. Şi apoi oştenii aceia
erau mult prea gălăgioşi şi aprinşi, iar dacă într-adevăr se
afla un străin în mijlocul lor, pesemne că acela nu mergea
de bună voie cu dânşii.
Orice ar fi fost, trebuia să vadă, să afle, nu strica să afle şi
nimeni nu putea să-i ia în nume de rău că a sărit să întrebe
ce se petrece. Se grăbi cât putu, dar ciudatul alai de noapte
ajunsese înaintea lui în curticică şi adăsta acolo într-un
zumzet mai potolit acum. Se înmulţiseră făcliile, apăreau ca
la poruncă de prin cotloane şi se auzea pocnet de uşi, fără
îndoială că zarva îi deşteptase şi pe alţii, care dădeau fuga.
Suit pe o treaptă de piatră, armaşul Iepure privea cu braţele
încrucişate, îmbrăcat din cap până-n picioare, ca şi cum ar fi
aşteptat acolo demult. În mijlocul oştenilor se afla într-
adevăr un om, ţinut cu străşnicie de doi zdrahoni, mai mult
sprijinit de altfel, fiindcă avea mâinile legate la spate şi n-ar
fi putut să se smulgă dintre ei. Nimbul purpuriu al torţelor
căzu deodată peste el şi Dragu îşi opri cu greu mugetul de
furie şi durere cunoscând pe Gherasim în omul acela cu faţa
însângerată şi cu părul vâlvoi. Nu scosese niciun sunet, dar
împotriva stăpânirii lui făcu câţiva paşi repezi înainte şi
auzi ca prin somn lătratul armaşului:
— Bucură-te, logofete, ţi-am adus slujitorul pierdut.
Numai că nu ştiu cum o să te slujească de-acuma, fiindcă
pare cam vătămat.
În lumina vie Dragu Sturzu scrută repede făptura lui
Gherasim. Ochiul drept îi era închis cu desăvârşire, de o
lovitură sălbatică, printre pleoapele celuilalt străbătea o
rază oarbă nicăieri aţintită, dar pricepu îndată după uşoara
clătinare, după straiele sfâşiate şi pline de sânge că nu era
vorba doar de chipul stâlcit: fără îndoială era plin de răni şi
înainte de a cădea prins dăduse o bătălie crâncenă. Gâfâi:
— Nu înţeleg… l-aţi lovit şi l-aţi cetluit ca pe tâlhari…
— N-ai spus domnia ta că e un hoţoman? rânji armaşul.
— Nu e numai atâta!
Logofătul întoarse repede capul. Din întuneric se ivise ca
un strigoi spătarul Neagoe, înfăşurat în mantia aruncată se
vede la repezeală peste veşmintele de noapte. Îşi sucea
întruna gâtul şi faţa lui uscăţivă părea mânjită cu fiere. Dar
glăsuia liniştit, aproape blând:
— Omul acesta nu e doar o slugă nevrednică şi un fur.
Dac-ar fi fost numai atâta, boier Sturzule, ţi-l dădeam pe
mână, să-l pedepseşti cum vrei. Avem însă pricină să
credem că vinovăţia lui e mult mai grea. Te uiţi la mine şi
văd că nu înţelegi. Să te dumiresc eu. Noaptea trecută,
oameni credincioşi care veghează întruna l-au dibuit pe
acesta că forfoteşte pe ascuns punând ceva la cale. Şi-a
pregătit armele, a înşeuat un cal şi i-a înfăşurat copitele în
trenţe. Vezi domnia ta, un slujitor care fuge de la stăpân nu
gândeşte el la atâtea, pleacă fluierând. Oricine ar fi înţeles
că nu-i lucru curat. Când mi s-a dat mie de veste, fugarul nu
mai era în cetate, dar seimenii şi oamenii armaşului s-au
luat grabnic după dânsul. Aşa este, armaşule?
— Aşa este. Nichita, spune tu, cum i-aţi dat de urmă şi de
ce v-a trebuit atâta timp să-l aduceţi.
Oşteanul numit astfel, căruia braţul drept îi atârna răsucit
nefiresc, vorbi încruntat:
— Ehei, parcă poţi lua urma peştelui în apă? Omul acesta
e viclean ca un diavol şi mai avea şi armăsar de soi. Ştiam
noi cam încotro se duce, dar se depărtase binişor şi nici nu
ţinea drumul mare, căci pe cine întrebam, nu-l văzuse. Am
gonit cât am putut, dar era cât pe-aci să trecem pe lângă el
şi să ne scape. Făcuse popas într-o pădurice, căci trebuia să-
şi mai tragă sufletul şi el, însă nu aprinsese foc şi stătea
acolo, pitulat în desiş cu jivinele. Noroc că iapa lui Sinişa şi-
a umflat nările şi a nechezat ca turbată în dreptul acela. Mai
întâi am crezut că într-adevăr pândeşte pe-acolo vreo jivină
spurcată, dar am băgat de seamă că altfel rânchezeşte şi
freamătă iapa şi am înţeles că este un armăsar aproape. Ne-
am răsfirat ca să-l prindem la mijloc; omul ne simţise şi
aştepta cu baltagul în mână. Celui dintâi care s-a apropiat
de dânsul i-a despicat ţeasta omorându-l pe loc. Apoi a
căzut Duşan, cu greabănul tăiat. A mai schilodit încă trei
până ce dintr-o avântare prea mare sau din furia lui i-a
zburat securea din mână, vâjâindu-ne pe la urechi. Puteam
să-l hăcuim atunci cu săbiile, dar aveam poruncă să-l
aducem viu. Prinde-l pe satana dacă se lasă! Era rănit şi
năclăit de sânge, dar lupta şi izbea cu pumnii, cu picioarele
şi cu ţeasta, iar mie mi-a strâmbat mâna de sus când m-am
apropiat cu arcanul. Noroc că l-a lovit Sinişa cu o lespede în
cap, pe la spate, de l-a ameţit bine, altfel nu ştiu cum se
sfârşea. N-aş fi crezut că mergem la asemenea război. Calul
n-am putut să-l prindem. Mare păcat, era un cal straşnic,
dar muşca şi azvârlea, iar la un şuierat al nebunului acestuia
a tulit-o ca săgeata şi s-a făcut nevăzut. Afurisit om, încheie
Nichita, privind la prizonier cu o teamă respectuoasă;
viclean ca o vulpe şi puternic ca un zimbru…
— N-aţi găsit nimic asupra lui? întrebă armaşul.
— Nimic, măria ta. L-am scotocit şi l-am pipăit degeaba.
Spătarul Neagoe scoase ochiul din mantaua lui ca dintr-
un giulgiu:
— Mâine, pe lumină, să trimiteţi pe cineva să caute bine
prin locul acela. Nu m-aş mira să fi avut la el hârtie scrisă şi
să fi aruncat-o sau să fi pitit-o undeva, când a înţeles
primejdia. Însă oricum, altă dovadă nu ne mai trebuie, o
avem pe cea mai bună. Un om nevinovat sau care, pentru
greşeala lui s-ar fi ales cel mult cu câteva beţe pe spinare,
nu s-ar fi împotrivit ca acesta, n-ar fi ucis oameni şi n-ar fi
luptat cu atâta înverşunare. Este vădit că mult mai tulbure
şi mai grozavă e pricina fugii lui. Noi n-o cunoaştem încă,
dar o vom cunoaşte curând. Avem destule mijloace să
frângem îndărătnicia acestui câine turbat. Îl vom face să
spună tot ce ştie şi să-i numească pe toţi părtaşii lui la
aceste treburi întunecate, căci nemernicul nu e singur, sunt
în stare să-mi pun capul!
Ameninţarea aceasta cumplită era îndreptată asupra
slujitorului, dar Neagoe privise toată vremea ţintă la
stăpânul acestuia şi poate că în altă împrejurare inima
logofătului s-ar fi înfiorat de teamă, dar acum orice
primejdie îşi pierduse pentru el înţelesul, tot sufletul îi era
încleştat şi răvăşit de soarta, de suferinţa acestui om care se
clătina sfârşit între suliţi. Păşi hotărât şi tăcut până aproape
de el, privindu-i cu nesfârşită durere faţa care nu mai
semăna a faţă de om. Slujitorul părea că nu-l vede sau că
nu-l cunoaşte. Îl strigă răguşit:
— Gherasime!
Ochiul încă teafăr se dezlipi anevoie, holbându-se la el
printr-un păienjeniş roşu. Gura i se strâmbă şi mai tare, de
parcă s-ar fi clătit cu oţet, apoi dând deodată capul pe spate
îl împroşcă pe logofăt, printre dinţii sparţi, cu o şuviţă
groasă de scuipat amestecat cu sânge. Dragu înmărmuri,
nici măcar nu ridică mâna să se şteargă. Din pricina
întâmplărilor prin care trecuse, să-şi fi pierdut oare minţile
călugărul?
— Pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti, râse
aspru armaşul Iepure. Să-ţi mai fie milă de o fiară turbată,
logofete.
Fulgerător, Dragu înţelese. Călugărul nu era câtuşi de
puţin nebun. Dimpotrivă, în vreme ce el, nemaiţinând
seama de nimic fusese cât pe-aci a da totul în vileag,
Gherasim îşi păstrase pe deplin limpezimea minţii, cu toată
starea lui nenorocită, şi voise prin fapta lui să arate că între
dânsul şi logofătul Sturzu nu este nicio înţelegere, ba chiar
îl urăşte de moarte. Se întoarse spre armaş cu o sforţare
neomenească:
— Pesemne că Dumnezeu i-a întunecat minţile acestui
nefericit, dar pe mine nu mă poate murdări veninul lui. Mai
bine dezlegaţi-l, căci e o schingiuire de prisos, tot n-are cum
să fugă.
Armaşul îl privi pieziş:
— Nu poate să fugă. Dar ai văzut şi ai auzit de ce este în
stare. Năpârca, dacă n-o ţii strâns de ceafă…
— Te pomeneşti că ţi-e frică, cinstite armaş, râse Dragu
batjocoritor. N-ar fi nicio mirare, dacă ne gândim la numele
pe care îl porţi.
Armaşul mugi înfricoşător şi mâna lui lunecă spre sabie,
dar în aceeaşi clipă se auzi glasul sever al lui Neagoe:
— Să nu ne certăm între noi de pomană. Dezlegaţi-i
mâinile prinsului, căci tot va trebui să chemăm pe Bucă,
ţiganul, să-l ferece cu lanţul de zid.
Armaşul scrâşnea şi mormăia în barbă, semn că n-avea să
uite prea curând ocara. Un oştean tăie cu jungherul frânghia
intrată adânc în carne şi Gherasim lăsă braţele în jos, ca pe
nişte butuci, poate că nici nu le mai simţea. Răsunară
porunci aspre, repezi, căci fugarul trebuia vârât cât mai
grabnic în temniţă şi pus în fiare. Spătarul Neagoe priveghia
totul, nemişcat ca un stâlp. Dragu se trase lângă zid, mai în
umbră, să nu i se vadă chinul şi tresăririle feţei. În fagurele
minţii gândurile-i zumzăiau năuce. Ce-i rămăsese de făcut?
Cu braţele libere acum, chiar aşa istovit cum părea, poate că
Gherasim tot ar fi fost în stare să mânuiască o armă. Să i se
alăture şi să înceapă amândoi să taie în grămadă? Nebunie.
Ar fi fost repede copleşiţi, măcelăriţi, sau poate şi mai rău,
prinşi de vii şi supuşi torturilor înfiorătoare. Atunci? Să-l
lase pe slujitor singur pradă caznelor ce i se pregăteau? Nu,
asta nu trebuia să se întâmple; gândul îi încrâncena carnea
şi-i răzvrătea lăuntrul ca o arsură. Dar cum să-l scape, să-l
smulgă singur, fără niciun ajutor, din mijlocul haitei?
Trebuia să chibzuiască. Repede, liniştit. Gherasim era încă
viu, şi cât era viu nu pierise orice nădejde. Să chibzuiască.
Repede, liniştit…
Intrarea în tainiţa subpământeană menită prizonierilor
primejdioşi se făcea prin uşa unui turn de veghe, în care
acum, noaptea, nu veghea nimeni. Înapoia uşii scunde, de
stejar gros, bine ferecat, începeau două rânduri de trepte:
unele de lemn, care duceau spre meterezele turnului, altele
de piatră, ce pogorau către hrubă. Grijuliu, armaşul Iepure
descuie el însuşi broasca de fier şi păşi pragul cel dintâi,
zăngănindu-şi cheile. În urma lui, pentru că nu putea trece
decât un singur om odată, oştenii îl îmbrânciră pe călugăr.
Dar niciunul dintre dânşii nu apucă să-l urmeze: greoaia
uşă, ca aruncată de-o catapultă, se închise bubuind. Îndată
răzbătu dinăuntru un urlet răguşit, o bufnitură înfundată, şi
după scurta clipă de uluire, seimenii se năpustiră asupra
uşii. Însă cel ce făcuse isprava fără îndoială că o proptea
dinăuntru cu umărul, încercând s-o încuie la loc, ceea ce
izbuti fără multă străduinţă, căci se auzi lămurit scrâşnetul
zăvorului.
— Blestemat! strigă spătarul Neagoe scos din fire. De trei
ori blestemat! Dacă l-a ucis pe armaş, va plăti cum n-a mai
plătit nimeni. Tras în ţeapă! Jupuit de viu! Fiert în leşie
până i se va desprinde carnea de pe oase! Nu staţi! Ce staţi
ca nişte momâi? mai zbieră către oştenii care, după ce
buşiseră zadarnic în uşă, adăstau neputincioşi. Daţi cu
securile! Sau nu, mai bine aduceţi un buştean gros…
Tăişul topoarelor începu să muşte lemnul tare din care
zburau aşchii. Dar cum era vădit că în ăst chip nu vor izbuti
mare lucru, câţiva dădură fuga să caute berbecele, după
povaţa spătarului. Dragomir Sturzu, care urmărise toată
întâmplarea cu răsuflarea tăiată, nu mai ştia ce să creadă şi
ce să nădăjduiască. Mai întâi tresărise de bucurie văzând
fapta slujitorului care îşi regăsise ca prin minune străşnicia
şi iuţeala de odinioară. Dar îndată îşi spuse că acea
îndrăzneală uluitoare nu putea să mai schimbe nimic. Ce
plan să-şi fi făcut Gherasim? Să înfrunte acolo, de unul
singur, asediul unei oştiri întregi? Cât timp? Ori poate că nu
se gândise la nimic, poate îşi zisese că deoarece nu mai are
nimic de pierdut, nu strică să le facă vrăjmaşilor cât mai
multe supărări şi să-şi vândă viaţa cât mai scump.
Frământarea aceasta i-o curmă strigătul unui străjer care,
ţopăind ca pe jăratic, arăta în sus, către acoperişul rotund al
turnului, străjuit de metereze de piatră. Sub ninsoarea
argintie a lunii, se înălţase acolo o umbră uriaşă. Mai
înainte de a desluşi bine, logofătul ghicise ce este
monstruoasa arătare. În braţele de fier ale călugărului,
armaşul Iepure, altfel mătăhălos şi el şi neobişnuit de înalt,
atârna moale ca o zdreanţă, cu genunchii îndoiţi şi cu capul
lăsat pe umăr. Se cunoştea că nu e mort, ci doar în
nesimţire, însă braţele care-l încercuiau ca nişte odgoane pe
la subsori îi puteau zdrobi într-o clipită coşul pieptului.
— Viaţa lui pentru viaţa mea! tună din văzduh glasul lui
Gherasim.
— Eşti zmintit! răspunse Neagoe, cu ochiul holbat în sus.
Sloboade-l pe armaş şi dă-te prins, căci n-ai nicio scăpare!
— Luaţi seama! Dacă încercaţi să ajungeţi aicea, nu veţi
dobândi decât două stârvuri!
Oştenii, care găsiseră cine ştie pe unde un buştean cu
capul îmbrăcat în fier şi se pregăteau să-l folosească, şovăiră
deodată. Armaşul Iepure era vechea lor căpetenie, iar mai
cu seamă cei ce luaseră parte la prinderea nebunului, nu se
îndoiau de ameninţarea lui. Dar spătarul răcni cuprins de
turbare:
— Nu-l ascultaţi! Eu sunt cel ce porunceşte aicea. Iar dacă
este nevoie, vă va porunci însuşi măria sa!
Nu mai statură pe gânduri. Berbecele începu să lovească
furios uşa care se zguduia şi trosnea. Printre bubuituri,
spătarul zbieră iarăşi:
— Dă-te prins! Cruţă-i viaţa armaşului, altfel va fi mai rău
de tine.
Un hohot batjocoritor de râs fu singurul răspuns al celui
încolţit, cu înţelesul limpede că mai rău decât atâta nu
poate fi pentru el.
Loviturile conteniră, uşa sărise în ţăndări. Clipa de linişte
ce urmă îl făcu pe cel asediat să înţeleagă fără greş ce s-a
petrecut. Fără să lepede greaua-i povară sări pe meterezul
nu mai lat de câteva palme şi rămase neclintit ca o stâncă
fantastic cioplită sub cer şi sub razele lunii. Aproape îndată
sticliră în juru-i chivăre şi tăişuri. Înşfăcând mai strâns cu
stânga trupul armaşului, Gherasim trase cu dreapta sabia de
la brâul acestuia. Oştenii îl împresuraseră şi înaintau
ameninţători, dar nu cu toată hotărârea, căci fiorosul
călugăr era înarmat acum şi mai avea şi acea pavăză vie în
care nu cutezau să lovească. Unul dintre ei pesemne că se
apropiase însă neîngăduit de mult; braţul lui Gherasim
zvâcni scurt şi nenorocitul se prăvăli. Moartea tovarăşului
lor îi îndârji însă pe oşteni, dându-le îndrăzneala ce le
lipsea, şi paloşele se răsuciră cu mânie, tot mai aproape de
pieptul vajnicului potrivnic care, urcat mai sus decât ei,
ţinându-şi prada strâns, izbea îndesat, apărându-se şi
căutând să le micşoreze avântul.
Înlemnit lângă zid, cu ochii pustiiţi şi cu unghiile înfipte
în carne, Dragomir Sturzu simţi că nu mai poate să îndure
priveliştea. Locul lui era lângă uriaşul singuratic de sus, nu
mai avea ce să aştepte şi să nădăjduiască, venise o clipă
oarbă, necruţătoare şi nu le mai lăsase Atotputernicul altă
cale decât să piară unul alături de celălalt: se pipăi
înfrigurat, nu avea armă, însă va smulge-o de la oarecine, în
fugă; trupul i se încordă ca un arc…
Nu mai avu când să-şi îndeplinească nebunescul gând.
Venindu-şi deodată în fire, armaşul începuse să se zbată şi
să se zmucească spre a scăpa de strânsoare. Poate că
zvârcolelile namilei îl făcuseră pe Gherasim să-şi piardă
sprijinul pe brâul îngust de piatră. Dar tot atât de bine se
putea crede că sărise înadins, punând în fapta aceasta toată
drojdia de silă, de înverşunare şi dispreţ pentru viaţa ce-i
mai rămăsese. Se auzi un singur ţipăt, al armaşului, şi abia
jos, pe lespezile care bufniră surd, cele două trupuri se
desfăcură din încleştarea lor.
Îngroziţi, oştenii se repeziră cu facle. Spătarul se plecă
mai întâi peste rămăşiţele schilodite ale armaşului Iepure şi
clătină din cap în tăcere. Pe călugăr îl întoarse cu piciorul,
posomorât, şi scuipă.
— Morţi, amândoi… Duceţi trupul armaşului să fie spălat
şi grijit şi să i se aprindă lumânări. Daţi de veste alor săi.
 — Cu celălalt ce facem? îndrăzni cineva.
— Nu ştiu, răspunse spătarul, cuprins parcă de teamă şi
de osteneală. Puteţi să-l aruncaţi şi câinilor, nu mă mai
întrebaţi. Mă duc să-l vestesc pe măria sa de toată
întâmplarea asta nenorocită.
Se depărtă zgribulit în mantia-i lungă. Câţiva slujilori
săltară cu grijă trupul armaşului, cu oasele fărâmate,
ducându-l de-acolo. Dragomir Sturzu îngenunche lângă
Gherasim. Îi luă mâinile şi i le împreună pe piept. Privi
lung, fără glas şi fără gânduri, faţa aceea sluţită, cu
pleoapele umflate şi închise, pe care zâmbetul n-avea să mai
înflorească niciodată. O mână mare, stângace, apropie un
crâmpei de lumânare aprinsă şi lăsând să picure câţiva
stropi de ceară o lipi de piatră la căpătâiul celui zdrobit.
Ridicând ochii, Dragu îl văzu pe Nichita, lefegiul sârb.
— Dumnezeu să-l ierte! mormăi oşteanul.
— Ce-aveţi de gând să faceţi cu el?
— O să-l îngropăm creştineşte, căci doar nu era de altă
lege. Orice porunci s-ar da, noi nu vrem să pângărim morţii,
căci suntem oşteni, nu scârnave slugi, şi ne-ar ajunge
pedeapsa gheenei. Adaose după o tăcere: Nu ştiu ce păcate a
săvârşit acest om, dar a fost un mare viteaz
 — A fost mai mult decât atâta…
Logofătul se ridică şi rămase cu ochii ţintă la făclioara
care se topea tremurând. Tot aşa simţea că se topeşte şi se
stinge în el ultima lucire frumoasă a tinereţii. Străbăteau
îngheţul şi umbra în cel de pe urmă şi mai păzit ungher al
sufletului său. Nu-i rămăseseră, pe acest pământ pururea
întristat, decât două morminte: al maicii sale şi al acestui
umilit slujitor, care-i fusese frate, duhovnic şi înger păzitor.
Trei morminte, dacă-l punea la numărătoare şi pe cel al
iubirii sale dintâi, pierdută aşijderi pentru totdeauna.
Flacăra lumânării ajunse la rădăcină, fumegă alb şi se
stinse, lăsând în întuneric fruntea răposatului. Curticica era
aproape pustie, se simţea forfotă prin încăperi şi licăreau
lumini la unele ferestre, dar înţelese că acum e clipa cea mai
prielnică pentru a se strecura afară din cetate, nevăzut de
nimeni. Cartea către Radu Vodă poate că rămăsese ascunsă
la locul încăierării, poate se afla şi acum în coburii calului
care rătăcea pe undeva, prin crânguri. Oricum, nu trebuia să
aştepte până o vor găsi.
 Cupa în care slujitorul turnase vin fiert cu adaos de miere
şi de mirodenii era grozav de fierbinte, însă Radu Vodă o
luă fără să-i pese în mâinile-i rebegite şi sorbi pufăind,
tuşind şi opărindu-şi cu mare plăcere gâtlejul. Băură şi
ceilalţi la fel de lacomi, simţind fericiţi cum li se
răspândeşte în trup, furnicându-i şi dezmorţindu-i, căldura
după care jinduiau atâta. Nu mai ştiau cum să se apere de
frigul nemilos care-i încolţise încă de pe la Crăciun, de când
aşezaseră tabăra la Rucăr şi nu-i slăbise măcar un ceas.
Acum trecuse demult Boboteaza, dar era un ger de crăpau
pietrele şi chiar aici, în cortul căptuşit cu blănuri al măriei
sale, dârdâiau de parcă s-ar fi aflat în mijlocul câmpului.
Răsuflând, scoteau pe nas şi pe gură fuioare de abur gros,
alburiu, ca o ceaţă; până şi Baltazar, şoimul îndrăgit al
voevodului, părea mai trist şi mai zgribulit, nemaiavând
putere nici să-şi ciugulească penele, cum făcea de obicei.
Şoimul acesta Radu nu-l folosea la vânătoare, însă
primindu-l în dar de la un nobil polon, îl păstrase şi îl purta
cu sine peste tot, iar pasărea, la rândul ei, se legase în chip
ciudat de noul stăpân, împotrivindu-se şi scoţând ţipete
jalnice ori de câte ori o îndepărtau de el. Şi de astă dată
Baltazar, fâlfâind greoi din aripile îngheţate, zbură pe
umărul domnului, căutând se vede un strop de căldură
amăgitoare şi se cuibări acolo ca o cloşcă, ceea ce îl
îndemnă pe Cârstian să glumească:
— Măria ta, poate ţi-a face şi vreun ou.
— Cum o să facă? se împotrivi cu gravitate Johan Bruder,
care lua totul în serios. Cum o să facă dacă este om?
— Om?! se minunară.
— Vrea să zică bărbătuş, lămuri visternicul Oancea.
Râseră cu toţii, râsul parcă îi mai înviora, iar Cârstian
cugetă cu glas tare:
— Parcă tot mai bun ar fi un cocoş. Acela măcar
trâmbiţează de dimineaţă şi te deşteaptă din somn.
— Adevărat, spuse domnul fără să se supere, pasărea
aceasta nu aduce niciun folos. Însă mie mi-e milă de dânsa.
Cine ştie câtă vreme a şezut cu lănţugul la picior. Acum eu
am slobozit-o, dar nu mai vrea să plece nicăieri. A uitat cine
este, din ce neam coboară şi care sunt rosturile ei fireşti. A
uitat tot. Până şi amintirea zborului a pălit şi nu mai ştie
decât să ciugulească supusă din palmă Nu cred că este
soartă mai cumplită.
Se lăsă o tăcere mai greu de răbdat decât gerul; fiecare
înţelesese grozava pildă, frunţile se posomorâră din nou.
Vodă întoarse vorba către grijile lor mai grabnice fiindcă de
câte ori ţâşnea din cugetul său un gând cu tâlcuri
tulburătoare, nu-i plăcea să se învârtească prea mult în jurul
acestuia şi să se lase copleşit:
— Căpitane Codin, tot nu ţi s-au întors oamenii?
— Tot nu, măria ta, însă îi aştept să pice în noaptea asta.
Le-am poruncit să înainteze până în preajma Câmpulungului
şi să nu lase nimic necercetat. Deşi eu unul nu cred că vor
aduce veşti noi faţă de-acum o săptămână sau de-acum două
săptămâni.
Codin avea dreptate; zăboviseră o lună încheiată în tabără
la Rucăr şi în acest răstimp cercetaşii săi bătuseră locurile
palmă cu palmă, luând seama la toate, aşa încât nu puteau
să dea peste ceva necunoscut dinainte. Însă vodă nu
îngăduia să se facă un pas până ce drumul nu era pipăit cu
amănunţime de avangarda pe care o numea „ochii şi
urechile oştirii.” De aceea răspunse:
— Nici eu nu cred, însă nu este vorba de ce credem noi.
Chiar şi un râu îşi poate schimba albia peste noapte Cum s-
au rânduit oamenii pentru popas?
— Cum au putut şi ei, doamne. Frigul pişcă, n-ai ce face,
însă au aprins asemenea focuri, că poţi topi la ele toată
smoala iadului. Mai grijă le e de cai, dar le-au pus în spinare
cergi şi sumane.
Vodă zâmbi, căci ştia ce înseamnă grija şi dragostea
pentru aceste credincioase animale şi n-ar fi pregetat să-şi
scoată el însuşi mantia îmblănită şi s-o pună pe spinarea lui
Şeitan al său. Dădu poruncă să fie sculat la orice ceas din
noapte dacă cercetaşii vor aduce veşti deosebite. Se
despărţiră tropăind grăbiţi şi învineţiţi de frig spre
adăposturile lor. Căpitanul Johan Bruder îi pofti cu sine pe
Oancea şi pe Dragomir Sturzu, „să-i mai ţină de urât”, dar ei
ştiau bine că nu-i place să bea în singurătate şi că vrea să
împartă cu dânşii licoarea care nu-i lipsea niciodată. Lucru
altminteri binevenit pe asemenea îngheţ.
Oştenii aprinseseră într-adevăr focuri cu pălălăi uriaşe,
care trosneau şi se învârtejeau luminând tabăra ca ziua. Cu
căciulile adânc îndesate pe ochi, înfăşuraţi în cojoace şi în
saricile miţoase se tolăneau şi se perpeleau în jurul acestor
vetre apocaliptice, căutând să fure câte-un crâmpei de somn
zbuciumat. Noroc că nu erau troiene mari, vântul spulbera
iute omătul mărunt şi îngheţat ca măzărichea, care cădea
rareori, semn neliniştitor pentru belşugul de roade al acelui
an 1524. Însă toţi aceşti oameni n-aveau răgaz să se
gândească la ţarină, la pâine şi la secerişul din vară, fiindcă
mergeau deocamdată la alt seceriş, mai apropiat şi mai
trudnic. Aşteptarea în tabăra de la Rucăr fusese pentru
dânşii mai chinuitoare decât războiul, iar acum, după ce se
urniseră în sfârşit, se simţeau mai uşuraţi, gândindu-se doar
la bătăliile ce vor da în curând.
Cei trei se înghesuiră în adăpostul cam strâmt, dar bine
înjghebat, cu socoteală nemţească, al căpitanului. Îşi
încălziră mâinile la vasul cu jăratic ce strălucea ca o
grămăjoară de mărgean, iar Dietrich le aduse numaidecât
bucăţi de slănină friptă în ţepuşe. Johan Bruder scoase
burduşelul cu vin, învelit cu mare grijă, ca să nu îngheţe.
Sângele se înfierbântă în scurtă vreme şi limbile se
dezlegară. Numai logofătul rămânea tăcut, fără încruntare,
doar cu o încremenire stinsă, cenuşie, a chipului.
— Văd că tot nu te-ai dezmorţit, prietene, îl compătimi
Johan Bruder, înseamnă că frigul ţi-a ajuns la măduvă.
Trebuie să mai bei.
 Logofătul bău la fel de tăcut şi fără bucurie. Oancea care
îl privise toată vremea cu coada ochiului, suspină:
— De când te-ai întors de-acolo parcă eşti alt om.
— Poate că voi nu mă mai priviţi cu aceiaşi ochi, spuse
Dragu, tăios. Prea îndelungată vreme m-aţi socotit vânzător
şi hain, ca să vă obişnuiţi acuma cu gândul că n-a fost
adevărat.
— Eşti nedrept, frate Sturzule, clătină Oancea din cap. Că
te-am socotit astfel, nimic mai firesc. Doamne sfinte, trăim
nişte vremuri în care totul e cu putinţă şi faptele grăiau
împotriva ta. Dar când adevărul a ieşit la iveală, ni s-a luat
o piatră de pe inimă. Redobândeam un prieten drag şi un
tovarăş neînfricat. Crezi că e puţin lucru? Iar mai mult, am
înţeles cu toţii cât de mare a fost jertfa şi răbdarea ta şi ne-
am înfiorat şi te-am preţuit şi mai mult.
— Iartă-mă, Oanceo. Câteodată nu mai sunt stăpân pe
simţurile mele, pe vorbele mele.
— Îmi dau seama. Asemenea încercări lasă urme ce se
şterg greu. De-o sută de ori m-am gândit la moartea acelui
brav slujitor al tău, fie-i ţărâna uşoară, şi la chipul de
necrezut în care ai scăpat de-acolo.
— A fost într-adevăr un miracol că ai scăpat cu viaţă!
întări neamţul, ducând iarăşi burduful la gură.
— N-a fost. Durerea aceea care nu mai încăpea în mine
parcă mi-a împietrit deodată inima, limpezindu-mi în
aceeaşi măsură minţile, încât am ştiut să mă folosesc de
împrejurări. Mi-am zis că, deşi nu mă trădasem prin nimic,
bănuielile lor sunt mereu treze şi orice aş face nu pot să le
îndepărtez. Trebuia să fug neîntârziat. Dar cum? Viermuiau
toţi în toate părţile şi începusem să cred că nu voi putea ieşi
viu de-acolo. Însă mi-am spus deodată: „Prea bine. Nu pot
să ies viu, mă voi preface mort”. M-am dus în sala unde-l
puseseră pe armaşul Iepure pe năsălie. Nu-l priveghea
nimeni, dar ştiam că vor veni în curând slujitorii să-l ducă la
casa lui şi la neamurile lui, afară din curţile domneşti. L-am
luat pe bietul armaş şi l-am pus într-un ungher întunecos,
grămădind peste el tot ce mi-a căzut în mână. Apoi m-am
culcat în locul lui pe năsălie şi am tras giulgiul deasupra.
Mă temeam că nu cumva slujitorii să-i dezvelească faţa, dar
n-au făcut-o, pesemne nu le venea uşor să-l privească aşa
stâlcit cum era. M-am lăsat purtat fără să suflu, iar când am
socotit eu că m-am depărtat cât trebuie, am dat pânza la o
parte şi am sărit drept în uliţă. Şi-acuma îmi răsună în
urechi răcnetele de groază ale slujitorilor. Li se ridicase
părul măciucă şi alergau în toate părţile ca fugăriţi de cetele
lui Belzebut. Nici eu nu m-am oprit din goană până ce n-am
simţit că se scurge viaţa din mine. Eram într-un zăvoi; m-am
hodinit numai puţin şi iar am fugit, şi iarăşi, o zi şi o noapte
încă, ameţit ca o fiară hăituită, sfâşiat de crengi şi
potolindu-mi setea prin băltoace împuţite, până ce am dat
de un căluţ gata înşeuat, la intrarea unui schit. Le-am cerut
iertare cu gândul sfinţilor părinţi de acolo, am încălecat şi
m-am dus, căci nu mă mai ţineau picioarele…
— Grozav! făcu Johan Bruder, care ascultase istorisirea cu
gura căscată. Grozav şi de necrezut! Dacă mi-ar fi povestit
altcineva mi-aş fi închipuit că e o născocire.
— Nu este, gângăvi logofătul. O, cât aş fi vrut să nu fie
decât o născocire, un vis rău. Dar mi-a rămas acolo o
făptură scumpă, care nici măcar nu ştiu unde-şi doarme
somnul de veci. Şi-o fi ţinut făgăduiaia oşteanul acela sârb
care a spus că-l va îngropa creştineşte? Cine ştie! Aş fi
mulţumit să dau iarăşi ochii cu el şi să-l întreb.
— Dacă va mai fi trăind şi acela, îşi dădu Oancea cu
părerea. După câte vârtejuri au fost acolo… Nu uita că pe
mercenarii aceia îi plătea Vladislav. Îi vor fi rămas
credincioşi până la urmă? Se vor fi dat de partea noului
domn? Nu putem şti.
Într-adevăr, era greu de ştiut. Însă cuvintele din urmă ale
visternicului le învie în cuget o nelinişte şi o frământare
care-i stăpânea pe toţi, deşi nu vorbeau bucuroşi despre
asta. În răstimpul scurs de la întoarcerea logofătului, se
săvârşiseră schimbări în Ţara Românească. Schimbări
întrezărite şi bănuite mai demult, dar care nu deveniseră
fapte decât după ce banul Pârvu, sătul până-n gât de toanele
lui Vladislav, care începuse să-i certe iarăşi pe Craioveşti,
ameninţându-i şi cerându-le bani, îşi pusese toată oastea sub
flamura comisului Bădica. Vladislav fugise, cerând ca
totdeauna ocrotirea paşalelor de peste Dunăre, iar sceptrul
Valahiei se afla iarăşi în mâinile unuia din spiţa
Drăculeştilor. Iată însă că tocmai astfel vlăstarele acestui
neam erau ameninţate mai mult ca oricine de blestemul
sfâşierii între fraţi. Ciocnirea dintre Radu de la Afumaţi şi
Radu Bădica devenise acum de neînlăturat, ceea ce făcea să
stăruie un fior neliniştit în inimile tuturor. Dreptul la tron al
lui Radu de la Afumaţi le apărea neîndoielnic, pecetluit cu
vitejia şi iscusinţa lui de conducător, cu jertfele şi
străduinţele atâtor ani, închinate fără şovăire binelui ţării.
Ghiceau însă totodată prin ce chinuri lăuntrice trece
încercatul voevod, care întru aceleaşi mari năzuinţe, trebuia
poate să facă sacrificiul cel mai grozav, înăbuşindu-şi
simţămintele şi călcând porunca dumnezeiască.
Cei trei tăcură îndelung, cu ochii aţintiţi la jăraticul
aproape stins. Johan Bruder se ridică să-şi cerceteze
oamenii, ca-n fiecare noapte.
— Mai astâmpără-te, neamţule! îl dojeni Oancea. Stai
aicea şi bea. Trabanţii tăi n-au nevoie să-i struneşti şi să-i
dădăceşti ziua şi noaptea.
— Poate că ei n-au, însă am eu nevoie, zâmbi căpitanul
blajin. Este la noi o zicală: Ce te-ai deprins să faci la
tinereţe, aceea faci şi la bătrâneţe. Eu nu mă mai pot lepăda
de vechile obiceiuri ostăşeşti.
— Ce-ai deprins la tinereţe, aceea faci şi la bătrâneţe,
mormăi Oancea după plecarea lui. Are dreptate. Însă pentru
el totul se înfăţişează firesc. Şi-a ales meseria de oştean şi o
va face până la moarte, cu aceeaşi străşnicie.
— Visul lui e să ajungă general.
— Să-i ajute Dumnezeu, căci e om vrednic. Însă noi ce
visăm? Puţină tihnă, îmi zic când mă simt prea ostenit şi mă
junghie toate rănile mele. Puţină tihnă. Puţină pace, după
atâta hârjoneală cu moartea. Nu s-ar zice că e un vis prea
măreţ. Dar nici nu prea am avut eu răgaz să cuget la asta.
Vezi, noi abia am deschis ochii în lume, că am şi pus mâna
pe sabie. De nevoie, nu dintr-o pornire războinică. Altceva
nici c-am învăţat. Dacă vom trăi şi vom ajunge bătrâni, ce
vom face?
Logofătul înălţă din umeri:
— Măcar să ajungem cum ai spus şi măcar să se
liniştească vremurile. Dar eu am îndoielile mele.
Johan Bruder se întoarse într-un târziu, tropăind, cu
obrajii îmbujoraţi de ger:
— Afurisiţii, în loc să doarmă sporovăiesc şi pun
rămăşaguri între ei, care va ucide mai mulţi potrivnici.
Cunosc această aţâţare care-i cuprinde în ajunul bătăliilor,
dar acum par ca nişte dulăi ținuți prea multă vreme în lanţ.
Nespus de lungă a fost aşteptarea în tabără. Mereu alte
piedici şi alte pricini de întârziere… Vreme pierdută, dădu
el din mână a lehamite.
Logofătul şi visternicul plecară capetele, lăsându-l pe
bravul oştean în credinţa lui că numai lipsa merindelor şi
aşteptarea unor întăriri au fost temeiul îndelungatei zăbave.
Dar ei ştiau cât de greu se hotărâse voevodul să treacă acest
prag.
 Din zori îşi urmară drumul în deplină rânduială şi cu
toată graba, căci acum erau ca un şuvoi ce nu mai poate fi
oprit. Îi zorea şi frigul înţepător. Li se acoperiseră bărbile şi
mustăţile de chiciură şi fierul atins cu mâna pricinuia arsuri,
ca şi cum ar fi fost înroşit în foc. Călărind ca de obicei în
preajma domnului, Dragomir Sturzu îl privea din când în
când pe furiş, dar nu putea să-i vadă chipul din pricina
cuşmei de jder, trasă adânc pe frunte, şi a mantiei
îmblănite, cu gulerul ridicat. Vodă părea că nu ia aminte la
nimic în juru-i, dar simţise căutătura lui Dragu, căci îi făcu
semn cu dreapta înmănuşată să se apropie:
— Sturzule, tu ai copilărit, dacă-mi aduc bine aminte,
într-o mănăstire. Cunoşti mai bine decât alţii învăţăturile
sfinte.
— Atât cât m-am învrednicit şi eu, doamne. Însă nu le pot
tălmăci desăvârşit ca un preot.
— Nu-ţi cer să tălmăceşti…
Apoi lăsând frâul slobod, îşi scoase mănuşile şi-şi cercetă
amănunţit mâinile ca pe nişte mădulare străine.
— Caut semnele sângelui, spuse. Nu vor întârzia să se
arate, le simt furişându-se prin mine ca nişte mucegaiuri
roşii. Păcatele celor dintâi oameni vor mocni în toată
seminţia, până la judecata din urmă. Aud şi prin somn
cumplita întrebare a Ziditorului: „Ce-ai făcut cu fratele tău
Abel?”
— Măria ta, bolborosi Dragu, mai este vreme să ne oprim.
Poate că o solie trimisă acum ar deştepta glasul înţelepciunii
şi împăcării…
— Nu mai este vreme. N-a mai fost vreme încă din ceasul
când acest frate a început să râvnească pentru sine scaunul
ţării. Vai, cât de bine îl cunosc… E viteaz ca un leu, dar tot
pe-atât de trufaş şi încăpăţânat. Solia mea l-ar înveseli, ar
râde de s-ar cutremura zidurile şi mi-ar trimite vorbă că
dacă vin cu gânduri împăciuitoare mă va face stareţ la o
mănăstire bogată. Bucuros i-aş fi lăsat scaunul acesta al
măririi, care frige ca focul, însă nu-mi îngăduie cei ce mi-au
dăruit mie nădejdile lor: întreaga şi sărmana lor avuţie.
Pentru aceştia, mulţi, dator sunt să iau asupra mea păcatul
şi osânda.
Vodă ridică faţa în bătaia acelor de gheaţă pe care vântul
le mâna pieziş. Pe drumul pustiu, măturat de crivăţ, dinspre
cetele dinainte se ivi în goană un călăreț singuratic. Îl
cunoscură pe Horhocea, mâna dreaptă a căpitanului Codin.
Călăreţul îşi struni bidiviul, scurt, la un pas de voevod.
 — Ce este? S-a arătat ceva?
— Da, măria ta. I-am văzut pe măgura aceea.
— Vrăjmaşii?
— Nu ştiu ce să zic, doamne. Nu sunt moslemi, sunt
boieri de-ai noştri, pământeni. Unii călări, alţii în sănii. Au
şi oşteni cu dânşii, dar prea puţini. Merg agale şi nu după
rânduielile războiului; arată mai mult ca nişte băjenari.
Căpitanul Codin se teme de un vicleşug şi a poruncit să nu
ne arătăm încă, iar pe măria ta te roagă să rămâi în
aşteptare până se va lămuri ce şi cum.
Radu chibzui o frântură de clipă:
— Bine, poţi să pleci. Apoi le făcu semn boierilor şi celor
câţiva oşteni care alcătuiau paza lui: După mine!
Dădură pinteni, să nu rămână în urma voevodului care
pornise vijelios, însă erau miraţi şi neliniştiţi, căci auziseră
bine spusele lui Horhocea, iar visternicul Oancea îndrăzni
cu răsuflarea tăiată de vânt:
— Măria ta, de ce nu-i dai ascultare lui Codin? Rămâi
îndărăt!
— Rămâi tu! îl şfichiui vodă scurt şi supărat, spre marea
ruşine a visternicului.
Nu puteau sta la tocmeli cu măria sa, nici să-l ţină cu sila.
Ajunseră iute pe coama dealului unde cercetaşii priveghiau
nemişcaţi, printre copacii negri şi desfrunziţi, mersul
ciudatului convoi, alcătuit din trei sănii greoaie şi câteva
zeci de călăreţi. Încă nu le desluşeau bine chipurile, erau
prea încotoşmănaţi, dar cu toate că nu purtau straie
scumpe, se ghicea că sunt obraze boiereşti întovărăşite de
slujitori înarmaţi. În fruntea lor călărea un uriaş cu barbă
căruntă, sau poate încărunţită de omăt, cu căciulă mare,
ţărănească, dar purtând mantie lungă din blăni de lup, ale
cărei pulpane desfăcute îi ajungeau până la pinteni. Se ţinea
drept în şa, primind nepăsător în faţă biciuirea de foc a
vântului, dar nu părea să fi zărit umbrele celor de pe
creastă.
Era un alai posomorât ce abia se târa, şi căpitanul Codin
avusese dreptate să-l asemene cu un cârd de băjenari. După
ce le cântărise dintr-o aruncătură de ochi numărul, starea şi
puterea, vodă îşi oprise privirea numai asupra călăreţului
voinic din frunte, scrutându-l cu stăruinţă. Îşi şterse cu
podul palmei gheaţa topită în gene şi deodată păru că vrea
să-şi facă semnul crucii, nimeni nu ştia dacă de mirare sau
ca să ceară ajutorul Domnului, dar se răzgândi şi întrebă
încet:
 — Şi voi vedeţi ceea ce văd eu?
— Da, măria ta, îngână Dragomir Sturzu, acela e banul
Pârvu Craiovescu…
Erau atât de zăpăciţi, că nici nu înţeleseră ce are
voevodul de gând, iar când zvâcniră după el le-o luase cu
mult înainte, năpustindu-se singur, ca o vedenie neagră pe
povârnişul îngheţat, împotriva pâlcului mişcător. Banul
Pârvu tresări, mâna lui lunecă spre paloşul greu de la
oblânc, dar nu-l apucă, ci se ridică în sus, făcând semn de
oprire întregului convoi. Apoi îndată sări de pe cal şi rămase
nemişcat ca o stană, în chiar clipa când Radu de la Afumaţi
îşi strunea armăsarul în pieptul lui. Însă Pârvu nu luă seama
la rânjetul rău al calului care căuta să-l apuce cu dinţii de
cojoc şi nu-i simţi văpaia răsuflării; privea numai în sus la
voevod, în timp ce cu o mişcare înceată îşi scotea cuşma
grea, lăsând viscolul să-i înfioare pletele sure, încă bogate.
— Acopere-te, Craiovescule, să nu-ţi degere urechile. Cu
aceeaşi încetineală banul îşi puse căciula pe cap, însă vorba
aspră, batjocoritoare, nu avu nicio răsfrângere pe faţa lui
cioplită ca dintr-un lemn vechi. Stătea şi se uita la
domnitor, încremenit şi solemn, fără să scoată un cuvânt.
Încă nedezmeticiţi cu totul, Dragomir Sturzu, Oancea,
Cârstian şi ceilalţi boieri ajunseseră şi ei lângă vodă şi
aşteptau cu sufletul la gură. Scos din fire de fapta nesăbuită
a lui Radu, căpitanul Codin îşi răsfirase oamenii mânându-i
năprasnic să înconjoare convoiul oprit: cu săbiile scoase,
aşteptau încruntaţi, gata să înceapă măcelul, mai ales că
între cei de la sănii cunoscuseră feţe nu tocmai plăcute lor,
de boieri hicleniţi şi fugari. Dar semnul aşteptat nu venea.
Boierii cu pricina coborâră din sănii, descălecară,
apropiindu-se cu şovăială de Radu, care îşi juca bidiviul pe
loc, aruncând priviri arzătoare marelui ban. Cu toate că
apropierea boierilor nu lăsa să se întrevadă gânduri
duşmănoase, călăreţii lui Codin strânseră cercul,
prevăzători. Vodă simţise şi el o mişcare şi puse mâna pe
buzdugan. Mârâi către Pârvu:
— Nu-l văd pe domnul şi stăpânul tău, comisul Bădica.
Au l-ai părăsit şi pe el?
Abia acum îşi descleştă Craiovescu buzele vinete:
— Nu l-am părăsit, doamne, el ne-a părăsit pe noi. Iar de
văzut nici n-ai să-l mai vezi vreodată în viaţa aceasta.
Albă de ger, faţa voevodului se albi şi mai tare.
— Nu te înţeleg, murmură. Nu le înţeleg defel…
— Fratele măriei tale e mort. L-au tăiat turcii.
 — Cu ajutorul vostru, aşa-i? L-aţi dat plocon beiului ca să
vă răscumpăraţi şi faţă de acesta şi faţă de mine, iar acum
veniţi să vă guduraţi ca nişte dulăi cu sânge pe boturi.
Ochii lui vodă fulgerau de o mânie roşie şi glasul lui
tremura groaznic, dar nici ocara asta cumplită nu izbutise să
aducă vreo schimbare, vreo tresărire pe faţa Craiovescului.
Spuse doar:
— Nu este aşa. Comisul a ajuns sub secure printr-o crudă
înşelătorie a lui Mehmet-Beg, iar odată cu al său au căzut şi
capete de Craioveşti, rude ale mele apropiate, aşa încât dacă
măria ta ţi-ai pus acum zăbranic pe inimă, şi eu îl port cu
tot atâta îndreptăţire. Aceasta e una. Iar noi ţi-am ieşit în
cale cu pace şi supunere adevărată, nu ca să ascultăm ocări
şi învinuiri nedrepte. Dacă nu-ţi poţi astâmpăra furia limbii,
ocărăşte-ne, e uşor să ocărăşti pe cel ce-l ţii în mâna ta, poţi
să-l şi tai fără nicio primejdie. Taie-ne! Eu puteam să mă
trag în părţile mele şi să rămân teafăr, dar ţi-am ieşit în
întâmpinare şi ştii bine că nu mă tem de moarte. Poate că
greşelile mele sunt multe şi mari, dar am făcut fiecare cum
am crezut că este mai bine, iar înaintea lui Dumnezeu
nimeni nu e fără pată. Restriştea ne-a adus aici, faţă în faţă.
Din ce-a fost nu mai putem schimba nimica, dar am putea
să alcătuim altfel ziua de mâine, a cărei cumpănă văd că
atârnă de un fir de păr…
Banul Pârvu vorbise fără patimă şi fără să ridice glasul,
aproape şoptit, însă vorbele lui păreau să aibă o putere
vrăjitorească, fiindcă încrâncenarea de pe chipul voevodului
se topea văzând cu ochii, făcând loc unei tristeţi
îngândurate ca umbra şi ca apa încreţită de vânt. Descălecă
fără grabă şi abia atunci văzu că boierii însoţitori ai marelui
ban îngenunchiaseră toţi în zăpadă, cu frunţile plecate
smerit.
— Ridicaţi-vă! spuse. Cine sunt eu să bateţi mătănii
înaintea mea? Cine vrea să rămână lângă mine, să rămână
drept şi neînclinat, căci de la graba cu care aţi îngenunchiat
înaintea când unuia, când altuia, se trag toate relele.
Ridicaţi-vă, boieri dumneavoastră!
Întoarse iarăşi ochii spre Pârvu. Acesta urma să-l
privească ţintă pe sub sprâncenele stufoase, fără nicio sfială
sau umilinţă, căci vechea lui semeţie rămăsese întreagă, nu
era ceva ce putea fi spulberat sau înfrânt, atâta numai că
peste ea se aşternuse, ca muşchiul pe o stâncă
zgrumţuroasă, pânza unei dureri fără zbucium, dar şi fără
lecuire.
 Uitându-se tulburat la cei doi, Dragomir Sturzu îşi aminti
deodată ospăţul acela de la plecarea lui Georgius Basy, când
cugetase îndelung şi amar la firea, la ursita acestor uriaşi.
Simţi fulgerător, fără greş, întreg adevărul. De nenumărate
ori aceşti oameni şezuseră prieteneşte unul lângă altul, dar
se cercetaseră ca printr-un zid de gheaţă şi fuseseră
înstrăinaţi şi depărtaţi, iar acum, când îşi spuseseră vorbe
tăioase şi puţin lipsise să nu se înroşească omătul de sângele
unuia sau amândurora, se aflau mai apropiaţi sufleteşte ca
niciodată. Poate că valul durerii rupsese aceste zăgazuri,
poate grozăvia ameninţărilor ce se ridicau negre şi
nemiloase peste vremea lor.
— Spune-mi, grăi Radu de la Afumaţi, spune-mi tot cum
s-a întâmplat, banule Pârvu.
— S-a întâmplat aşa că turcii au trimis vorbă fratelui
măriei tale să iasă în întâmpinare la Bucureşti, unde-i vor
aduce steagul domnesc şi firman cu pecetea padişahului, ca
să-l întărească pe totdeauna în scaun. Iar el s-a bucurat şi s-
a dus. Nu m-am aflat acolo, căci poate l-aş fi povăţuit să nu
se încreadă. Sau cine ştie, poate că aş fi mers eu însumi şi
astăzi nu mai eram. Radu Bădica s-a dus ca la nuntă, cu
inima tresăltând şi doar cu o mână de boieri, iar ienicerii au
fost ca la trei sute. I-au căsăpit într-o clipă, ca pe berbeci, şi
au plecat la Giurgiu cu capetele lor în desagi.
— Frate, frate, gemu voevodul, iată cum îţi vor ciuguli
ciorile ochii tăi de vultur pe zidurile Stambulului… Apoi
amintindu-şi toată zbaterea de până atunci: Dumnezeu a
îndepărtat acest pahar de la mine, nelăsându-mă să-mi
stropesc mâinile cu sângele neamului meu. Dar i-a astupat
vederea celui rătăcit, trimiţându-l la cea mai sălbatică şi
umilitoare moarte. Căile sale sunt nepătrunse. Spune,
banule Pârvu, trupul i-a rămas acolo, la locu groazei? L-or fi
sfârtecat lupii, l-or fi acoperit zăpezile..
— Nu, măria ta. Pe toţi i-am adunat şi i-am dus la loc
sfânt de odihnă. Leşul fără cap al comisului se află acum la
mănăstirea Dealului, vegheat şi tămâiat de monahi.
— Îţi mulţumesc. Voi merge curând acolo şi voi pune să
se facă slujbă mare, cu sobor de vlădici, să se cutremure
bolţile, şi mă voi ruga eu însumi, cu toată fiinţa pentru
îmblânzirea păcatelor şi ale sale şi ale mele. Apoi îl voi
pune sub lespede, să mă aştepte acolo.
— Morţii cu morţii, şopti Craiovescu. Pentru ei răbojul s-a
încheiat şi nu mai aşteaptă decât trâmbiţa de apoi. Lângă
noi suflă cornul lui Soliman ca o cobe.
 — Altădată nu-l auzeai, ori ţi se părea că sună pentru
alţii.
Vorbele nu ieşiseră fără voie din gura domnitorului dar
nu păstrau nimic din înverşunarea de mai înainte: înfăţişau
un gând şi atâta tot. Banul Pârvu coborî numai puţin fruntea
îmbătrânită:
— Surd nu am fost niciodată. Pe mine numai moartea mă
va surzi. Însă omul nu rămâne acelaşi şi nu gândeşte la fel
de la naştere până la moarte. Aud huruitul unor munţi care
stau să se surpe şi să ne îngroape. Nu numai pe noi, cu
gândurile şi mândriile noastre, dar întreg lăcaşul ţării. Ar fi
nedrept şi înfiorător să se întâmple asta.
— Nu ne putem strămuta cu ţară cu tot din calea acestei
primejdii. Aici ne-a aşezat vechimea şi trebuie să dăinuim
cum ne-om pricepe. N-a venit încă ziua plângerii.
Înconjurat de boieri şi urmat de oastea care se apropiase,
Radu vodă porni la vale pe drumul îngheţat şi pustiu, spre
zarea încununată de ceţuri, dincolo de care nimeni nu ştia
ce va fi.
 Printre valurile vii şi murmurătoare ale mulţimii, micul
alai al domnitorului valah înainta fără greutate, căci şirurile
se desfăceau şi se trăgeau îndărăt cu o grabă plină de
respect, lăsându-i cărare slobodă: nu ghiaurului dispreţuit şi
urât, nu îndrăcitului principe al Kara-Iflacului, care vărsase
sângele atâtor dreptcredincioşi îi aduceau musulmanii
aceste dovezi de respect, ci luminăţiei sale padişahul, sub a
cărui oblăduire se afla acum vrăjmaşul de odinioară, venit
să se înfăţişeze la picioarele slăvitului tron. Nicio privire
duşmănoasă nu se ridica înspre faţa voevodului, nu
izbucnea nicio vorbă de batjocură sau de ameninţare,
nimeni nu cuteza să atingă măcar cu degetul poala
bogatului veşmânt care cădea în falduri pe crupa calului
arăbesc, căci se temeau de mânia sultanului mai rău ca de
trăsnet. Logofătul Sturzu care călărea în urma lui Radu de la
Afumaţi, alături de visternicul Oancea, împodobiţi amândoi
cu haine scumpe, de ceremonie, simţea însă în tot trupul un
tremur nestăpânit; i se părea că plutesc singuri, fioros de
singuri, în mijlocul unei mări mohorâte, perfide şi întinse,
fără margini, şi că ar fi fost de ajuns o singură răbufnire de
vânt pentru ca talazurile să se ridice bubuind şi să-i
zdrobească, să-i acopere pe totdeauna. Se scutură, voind să
alunge acest simţământ; înălţă fruntea şi privirea îi rătăci pe
deasupra mulţimilor îngrămădite până la capătul zării.
Burnusurile spahiilor fâlfâiau în adierea de toamnă ca nişte
stoluri de păsări sălbatice, peste o pădure de lănci cu lucire
albastră. Cuşmele rotunde, de pâslă, ale ienicerilor, ilicele
lor cu bumbi poleiţi, se amestecau cu pieptarele de piele
grosolană ale mârzacilor şi cu cojoacele din blănuri de fiară
ale posomorâţilor delii, într-o neasemuită împestrițare,
aproape plăcută ochiului, dacă dincolo de ea nu s-ar fi
ghicit cruzimea şi puterea mlădioasă, mereu la pândă, a
unei hidre cu mii şi mii de capete. Razele de soare ce se
furişau în răstimpuri printre norii vineţi făceau să sclipească
orbitor scuturile rotunde, ţurţurii de fier de la coifurile
argintii cu ţepuşe în vârf, şi hangerele spânzurând pe
piepturi, prinse în lănţuguri de aramă şi curele moi. Din
colcăiala aceasta omenească se ridica neîntrerupt un vuiet
surd şi un gâfâit ca de stihie încă depărtată, întretăiat de
nechezatul cailor şi de răgetul cămilelor pocite şi furioase,
iar umbrele subţiri ale minaretelor privegheau pământul ca
nişte suliţi înspăimântătoare, împlântate acolo de un
Dumnezeu trufaş, sângeros şi răzbunător. Abia acum, în
mijlocul acelei privelişti greu de închipuit cu mintea, dar şi
mai greu de îndurat cu ochii, logofătul Dragomir Sturzu,
care dăduse nu o dată piept cu oștile semilunii şi cugetase
de-atâtea ori, înfiorat, la mărimea şi puterea acelor oşti,
înţelese cu adevărat cât de neistovită, copleşitoare şi
tiranică este această putere. Răsufla greu şi simţea cum i se
iroseşte toată vlaga, ca şi cum i-ar fi mişunat pe trup
puzderie de lipitori, dar se sili cu o sforţare supraomenească
să urmeze pilda voevodului, care, deşi mai palid la faţă ca
de obicei, părea cu totul nepăsător la cele ce-l înconjoară,
privind drept înainte cu o linişte rece şi mândră.
Descălecară înaintea palatului. Tobele înalte şi subţiri,
acoperite cu piele roşie, răpăiră scurt ca o grindină.
Trâmbiţaşii înşiruiţi pe două rânduri la intrare duseră la
buze instrumentele lor lucitoare şi încolăcite, cu ciucuri de
mătase, şi văzduhul vui de un sunet ciudat, ca un ţipăt şi ca
o tânguire, cu care urechile lor nu erau învăţate.
Sălaşul vremelnic de la Adrianopole al padişahului nu
avea nici pe departe măreţia saraiurilor din Stambul, însă
valahii, deprinşi cu un trai aspru, în care frumuseţile fără
folos nu aveau căutare, rămaseră înmărmuriţi de ceea ce
vedeau. Pasul lor se îngropa ca-n omăt în moliciunea
covoarelor uriaşe, cu desenuri şi culori nemaivăzute. Pereţii
erau acoperiţi cu scoarţe de mătase, ale căror broderii
măiestre înfăţişau păsări necunoscute, pline de gingăşie,
dragoni, corăbii cu gâtul arcuit, ca de lebădă, trupuri de
fecioare aproape despuiate, dar cu feţele acoperite de văluri,
fructe aurii şi frunze ca nişte ochi de smaragd. Policandrele
maure ce spânzurau din loc în loc păreau şi ele nişte
broderii fantastice de sârmă aurită, cu ferestruici de sticlă
roşie, verde sau azurie, şlefuite migălos. Stâlpii subţiri şi
răsuciţi ca nişte fuioare de marmoră stacojie, arcuirea
visătoare, plină de graţie, a bolţilor netezite parcă de
degetele unor duhuri, vasele de argint din care se ridicau
ceţuri străvezii cu aromă ameţitoare, mozaicurile înstelate,
mulţimea podoabelor în care fildeşul, aurul şi abanosul se
alăturau într-o împletire fără cusur, uimeau, încântau şi
copleşeau.
Însă atotputernicul stăpân al acestor minunăţii poate că
nici n-ar fi avut nevoie de ele spre a-şi spori măreţia; ar fi
putut la fel de bine să se înfăţişeze privirilor pe un tăpşan
gol sau într-un simplu cort de pânză, fiindcă cele mai mari
bogăţii, cele mai iscusite împodobiri îşi pierdeau strălucirea,
devenind şterse şi de prisos înaintea făpturii neobişnuite a
lui Soliman sultan, căruia oamenii vremii sale începuseră a-i
zice şi nu fără temei Soliman magnificul.
Omul acela care avea să cârmuiască aproape o jumătate
de veac, ca un vultur neîmblânzit, împărăţia islamului, era
încă tânăr pe-atunci, abia împlinise treizeci de ani. Însă
tinereţea nu i se vădea decât prin vigoarea trupului uscăţiv
şi mlădios. Chipul lui de culoarea aramei nu avea nicio
vârstă, era însuşi chipul puterii nemuritoare şi nebiruite;
privit dintr-o parte părea o efigie încremenită între zimţii
unui piastru. Ochii uşor migdalaţi, cu luminiţe gălbui, ca ai
tigrilor, i se mişcau leneş sub sprâncenele subţiri, dar din
adâncul lor izvora o tărie liniştită şi necruţătoare. Mustaţa i
se arcuia în jurul gurii cu buze albicioase, pierzându-se în
barba tăiată cu mare meşteşug şi încovoiată în afară ca un
colţ de secere. Purta un turban uriaş, împletit din stânjeni
întregi de mătase, de-o albeaţă orbitoare, în stânga căruia
înflorea un surguci din pene de păun, prins cu un rubin
uriaş, rotund ca o lacrimă de sânge. Veşmântul fumuriu, cu
ape albastre, subţire şi lucios, era încheiat până sub bărbie
cu bumbi de safir, iar lungimea lui nu lăsa să se vadă decât
vârfurile cărămizii, ţuguiate, ale condurilor de piele moale.
Tot cărămiziu era şi brâul de catifea veneţiană, la care
atârna un jungher mic, de argint, cu mânerul bătut în
nestemate.
Înapoia sultanului şi pe de lături, în umbră, vegheau
hadâmbii uriaşi şi tuciurii, cu braţele încrucişate, ca nişte
statui de abanos. Păreau surzi şi orbi, dar la cea mai mică
încruntare a stăpânului ar fi fost gata să măcelărească pe
oricine.
Sub privirile neliniştite ale vizirului Nebi Hassan, care ştia
că orice nemulţumire a padişahului se revarsă mai întâi
asupra lui, Radu de la Afumaţi înaintă atâta cât i se spusese
să înainteze, apoi se înclină tocmai atâta cât i se spusese că
trebuie. Nici cu un deget mai puţin, ca să nu fie socotit
îndărătnic şi trufaş, nici cu un deget mai mult, ca să nu pară
slugarnic şi umilit. Ochiului scrutător al lui Soliman nu-i
scăpă această mişcare socotită migălos şi faţa i se încreţi
într-un zâmbet, căci îi plăcuse şi înţelesese tâlcul ei. Marele
vizir răsuflă uşurat, luminându-se. Sultanul urma să
privească în tăcere, dar cu vădită bunăvoinţă chipul
voevodului valah.
— Este totdeauna o mare bucurie să priveşti chipul unui
viteaz, spuse cu un glas neaşteptat de melodios.
— Luminăţia voastră mă copleşeşte…
— Nu spun niciodată vorbe măgulitoare celor care nu le
merită.
— Dar în jurul tronului luminăţiei voastre s-au adunat cei
mai viteji războinici ai pământului.
— Aşa este. Însă cel mai de preţ mărgăritar este
totdeauna cel care-ţi lipseşte din cunună.
— Nu sunt decât o căpetenie de plugari şi de păstori.
— Alah, în marea lui înţelepciune, a binecuvântat Kara-
Iflacul cu bogăţii de roade şi cu muncitori vrednici ai
ogoarelor. Însă diavolul pizmaş, care a căutat pretutindeni
să strice desăvârşirea şi rostul firesc al rânduielilor
Ziditorului, a semănat în sângele vostru un grăunte care-l
face să fiarbă prea repede. Mare păcat. Dar încă o dată zic:
eu preţuiesc vitejia, chiar când stă de-a curmezişul drumului
meu, şi mai ales atuncea. Dacă aş fi supus doar nişte
neamuri nevolnice, biruinţele mele n-ar fi însemnat nimica.
Nu e mai puţin adevărat că atunci când un războinic
neînfricat şi dârz înţelege singur zădărnicia împotrivirii şi se
pleacă înaintea puterii mele, mă bucur din toată inima, căci
nu am vărsat niciodată sângele cu plăcere.
 — M-am înfăţişat aici cu cea mai vie dorinţă de pace, şi
rog pe luminăţia voastră să reverse asupră-ne înalta-i
bunăvoinţă şi ocrotire. Drept aţi grăit: Ţara noastră e
binecuvântată cu pământuri mănoase, dar cine să se bucure
de ele luptând şi pierind în războaie?
— Ai înfruntat oștile mele mereu şi mereu, cu o îndârjire
nesăbuită, fără să lepezi sabia chiar când pierduseşi tot.
Vreau să ştiu: ce ai nădăjduit? Nu te-a înfricoşat niciodată
umbra morţii?
— Ba da, m-a înfricoşat, însă viaţa noastră e în mâinile lui
Dumnezeu.
— Drept este, răspunse sultanul cu gravitate, înaintea Lui
suntem cu toţii ca nişte ierburi trecătoare, pe care le poate
cosi după voie, oricând. Însă vreau să aflu: Ce-aţi aşteptat,
ce-aţi nădăjduit? Care-i adevărul?
— Dacă l-aş spune poate că n-ar avea un preţ şi un înţeles
pentru luminăţia voastră. Fără să fiu filosof, îndrăznesc să
zic că fiecare are adevărul său.
Soliman privi cu stăruinţă fruntea principelui valah ca şi
cum ar fi vrut s-o dezghioace ca pe-o nucă, să-i vadă miezul
gândurilor, apoi îşi aţinti ochii galbeni spre ceţurile sinilii,
de smirnă, care pluteau pe sub bagdadia aurită, cugetând la
ceva tainic. Tăcerea se prelungea şi Radu vodă spuse:
— Mă încumet să înfăţişez măriei voastre umilitele şi
săracele daruri pe care le-am adus.
Slujitorii păşiră în faţă, desfăcând la vedere sipetele
căptuşite cu mătase. Ochii vizirului se căscară lacomi şi
plini de curiozitate, însă padişahul nu le aruncă decât o
privire, doar spre a dovedi că nu dispreţuieşte aceste
ofrande: spre alte lucruri mai depărtate şi mai însemnate
mergeau râvna şi dorinţele sale. Îi făcu semn lui Nebi şi
acesta înmână principelui pergamentul legat cu şnur verde,
de care atârna o pecete mare cât palma. După datină, Radu
duse firmanul la buze, la frunte şi la inimă,
— Şi eu ţi-am pregătit un dar, spuse sultanul.
Din nou se apropie vizirul Nebi Hassan, înfățişând pe un
coltuc de catifea vişinie o sabie încovoiată care strălucea ca
o aşchie de soare. Teaca era acoperită toată cu încrustaţii de
aur, şerpuitoare, iar mânerul, în capul căruia scânteia un
olmaz mare cât oul de porumbiţă, avea apărătoare din
împletitură de oţel aurit.
— Îmi place să înarmez chiar eu braţul credincios de care
poate voi avea nevoie odată. E o sabie al cărei tăiş nu
rugineşte şi nu se toceşte în veac. Să pedepseşti cu ea pe cei
nesupuşi şi să o faci să scânteieze sub ochiul vrăjmaşilor tăi,
care vor înţelege că în spatele tău se află o putere de
neînvins.
Glasul lui Soliman nu mai avea nicio dulceaţă, dobândise
dintr-odată un gâlgâit aspru ce semăna cu mârâitul fiarelor
şi Radu vodă se înclină fără cuvânt. Stăpânitorul de noroade
adaose:
— Nădăjduiesc că nimic nu va mai tulbura pacea
ţinuturilor tale şi că nu-mi va mai ajunge la urechi zumzet
întărâtat şi neplăcut. Oamenii Valahiei să-şi vadă de cirezile
lor şi de turmele lor şi să semene bucatele cu hărnicie,
fiindcă numai astfel îşi vor împlini rostul, iar eu voi fi
mulţumit.
Câteodată, la plecarea unui oaspete, padişahul întindea
mâna să-i fie sărutată, ceea ce era semn de mare
bunăvoinţă. Principelui valah nu-i dădu acest semn de
bunăvoinţă, cu toate că faţa lui nu arăta întunecată sau
mânioasă, ci dimpotrivă. Poate că înţeleptul şi prevăzătorul
Soliman, având unele îndoieli, nu voise să rămână cu mâna
întinsă: i-ar fi părut rău după viaţa acestui bărbat cutezător.
*
Întors la locuinţa ce i se dăduse pe timpul şederii sale la
Edirne, Radu vodă se simţi deodată bolnav şi secătuit de
puteri. Se neliniştiră cu toţii şi forfoteau prin casă fără spor,
când îşi anunţă sosirea Petru Bragademus, ambasadorul
Republicii Veneţiene pe lângă Înalta Poartă. Voevodul valah
şi messer Bragademus se cunoscuseră aici, în vizuina leului,
iar nobilul venet, om cu o minte scăpărătoare şi cu o aleasă
învăţătură, câştigase de îndată prietenia lui Radu, iar mai
mult decât atâta, îi înlesnise pe cât îi stătea în puteri bunul
mers al treburilor sale, fiindcă avea nenumărate legături şi
mai făţişe şi mai tainice, cu slujbaşii otomani. Auzind cine a
venit, măria sa se mai învioră şi dădu poruncă să fie primit
fără zăbavă.
Încă tânăr, înalt, cu zulufi roşcovani, cu înfăţişare plăcută
şi înveşmântat ca un prinţ, Petru Bragademus păşi cu
braţele întinse, cu mirarea şi mâhnirea zugrăvite pe chip, în
încăperea în care se odihnea vodă. Venise plin de nerăbdare
să afle cum s-a desfăşurat întrevederea cu sultanul, dar
vestea despre starea proastă a sănătăţii lui Radu îl tulburase
adânc.
— Mi s-a spus că te-ai îmbolnăvit, zise plin de îngrijorare.
Îmi pare rău că am venit tocmai într-o asemenea clipă, dar
vreau din tot sufletul să-ţi fiu de folos. Îţi pot aduce un
doctor armean, foarte priceput, care l-a lecuit pe însuşi
marele vizir.
— Pentru suferinţa mea nu s-au născocit încă leacuri,
zâmbi voevodul cu amărăciune, din jilţul său.
Veneţianul răspunse cu convingere:
— Fiecare boală are leacul său. Ce te doare?
— Sufletul.
Petru Bragademus suspină uşor, înţelegând că nu trebuie
să mai stăruie. Rotindu-şi ochii prin încăpere văzu sabia
dăruită de Soliman şi înălţă sprâncenele plin de admiraţie:
— Frumoasă sabie!
— Frumoasă, în adevăr. Padişahul s-a arătat mărinimos.
— Un adevărat giuvaer. Trase lama din teacă şi o cercetă:
oţel de Damasc. Mlădios ca salcia şi tare ca fulgerul. Un
giuvaer minunat şi o armă teribilă.
— Poate. Dar n-am s-o folosesc niciodată, decât dacă va fi
nevoie să mi-o împlânt singur în inimă.
— Măria ta!
Glasul lui Dragomir Sturzu răsunase plin de dojană şi de
durere din ungherul unde logofătul priveghea tăcut. Pe
chipul veneţianului se citea de asemenea limpede cât e de
surprins şi de mişcat. Radu vodă îşi trecu mâna pe fruntea
pe care luceau perle mici de sudoare, izvorâte nu din
fierbinţeală, ci din zbuciumul său lăuntric:
— Iartă-mă, Sturzule. Şi domnia ta să mă ierţi, messer
Bragademus. Mi-a scăpat o vorbă care nu trebuia să-mi
scape. Nici n-am cugetat-o măcar. Nu ştiu de unde a venit.
Încep să mă împresoare nălucile şi mă strădui să le alung,
dar e greu să te lupţi cu ele, căci nu poţi chema pe nimeni
în ajutor.
— Şi deznădejdea şi mângâierea stau laolaltă în sufletele
noastre ca gemenii la sânul mumei lor. Le hrănim pe rând.
— Ştiu, messer Bragademus, dar eu nu pentru mine mă
frământ.
— Întâile zvonuri ce mi-au ajuns la urechi par a dovedi că
sultanul te-a primit cu bunăvoinţă şi că totul s-a încheiat
mulţumitor. Ce să cred?
— Dar eu ce să cred? I-am făcut daruri lui Soliman şi el
mi-a făcut mie. M-a lăudat pentru bărbăţia arătată în lupte
şi cred că erau laude neprefăcute, dar în schimbul lor am
primit să se mărească haraciul de la douăsprezece la
paisprezece mii de galbeni. Ne-a făgăduit pace şi ocrotire,
povăţuindu-ne să lucrăm pământul cu hărnicie, dar pentru
ce să-l lucrăm? Pentru cine să secerăm mai multe grâne, să
creştem mai multe cirezi şi turme, să scoatem mai multă
miere din prisăci, dacă nu pentru pântecele veşnic nesătul al
împărăţiei otomane? Padişahul mi-a pus în mâini această
sabie, să o ridic asupra vrăjmaşilor. Care vrăjmaşi? Mă pot
eu întoarce cândva împotriva prietenilor fireşti, a fraţilor
mei întru lege şi obârşie?
— După cum pricepusem, domnia ta, principe, ai
cunoscut şi ai prevăzut dinainte toate acestea. Oare
nădăjduiai în taină să se petreacă altfel?
— Nu nădăjduiam, fiindcă nu-mi îngăduia judecata. Dar
acum, după ce fapta s-a împlinit, mă covârşeşte şi mai rău
durerea veche.
— Îmi dau seama prea bine, spuse veneţianul clătinând
din cap cu înţelegere. Însă epoca, împrejurările, chibzuinţa,
totul arată că acesta e singurul drum, aşa încât mustrările
inimii nu au niciun temei. Numai abilitatea diplomatică
poate ajuta o ţară mică să supravieţuiască. Puterea
imperiului otoman a ajuns pe culmile ei, iar Soliman
pregăteşte un război nimicitor împotriva occidentului. Mă
înfior gândindu-mă la soarta regatului Ungariei, care va
primi cea dintâi lovitură.
Lui Dragomir Sturzu îi veni în minte priveliştea acelei
grozave îngrămădiri de oşti şi îl năpădiră iarăşi simţăminte
apăsătoare, tulburi:
— Da, puterea semilunii nu poate fi asemuită cu nimic.
Poate doar cu potopul din scriptură, care ameninţă să
acopere lumea. Privind-o numai, te simţi ca un pai luat de
vârtejuri. Un talaz nesfârşit de trupuri şi de săbii, deasupra
căruia luceşte, călăuzindu-l ca o cometă nimicitoare, voinţa
trufaşă a lui Soliman.
Petru Bragademus privi zgribulit prin fereastra la care se
învolburau neguri prevestitoare de iarnă aspră, apoi surâse
deodată unui gând al său:
— Mateos mateotites, ta panta mateotis, spuneau vechii
elini în severa lor înţelepciune. Deşertăciunea
deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni. Iar gloria e mai
pieritoare decât orice lucru. Acum trei pătrare de veac, deci
abia cu o viaţă de om în urmă, republica Veneţiană era
neîntrecută în strălucirea ei, iar astăzi e o biată umbră a
trecutului. Dar aceasta nu-i decât o pildă neînsemnată
pentru cine cunoaşte istoria până-n adâncurile ei. S-au
ridicat pe pământ puteri înfricoşătoare şi împăraţi care
întunecau soarele cu măreţia lor şi au stăpânit lumea dintr-o
latură în cealaltă, făcând să curgă râuri de sânge. Ce-a mai
rămas din ei, din trufia lor? Pulbere, pleavă. De cum ne
naştem, noi oamenii începem să îmbătrânim şi să murim.
Împărăţia mahomedană este astăzi în plină putere, dar
germenul putreziciunii lucrează în mădularele ei şi o va
roade până la măduvă, făcând-o să se prăbuşească într-o zi.
Eu simt de pe acum duhoarea acestui stârv uriaş.
— Vreau să te cred, messer Bragademus, oftă Radu, însă
când se va întâmpla oare ceea ce spui? Peste un veac? Peste
mai multe veacuri?
— Eu nu ştiu, fiindcă nu sunt prezicător sau astrolog dar
înţeleg din semnele trecutului că sfârşitul acesta este de
neînlăturat.
Ambasadorul plecă, dorindu-i măriei sale putere şi
sănătate şi făgăduind că va mai veni, căci şederea lui Radu
la Edirne nu se încheiase, mai avea multe lucruri de rânduit.
Rămas numai cu logofătul, Radu de la Afumaţi se ridică
deodată din jilţ şi începu să se preumble cu paşi repezi prin
odaie, aruncând priviri cercetătoare prin toate ungherele.
— Măria ta, cauţi ceva?
— Nimica, Sturzule, decât poate pe mine însumi cel de
altădată. Dar simt cum mă pândeşte ceva rău, ori încotro
mi-aş întoarce ochii.
 — Păreri, doamne. E din pricina oboselii şi a grijilor
multe. Cată să te hodineşti şi să mai uiţi. Poate că ziua de
mâine n-a aduce numai necazuri.
— Hm, ai auzit ce spunea veneţianul? Împărăţia lui
Mahomed poartă în ea putreziciunea care o va nărui. L-am
întrebat când, şi nu mi-a răspuns. Ce putea să-mi răspundă?
Acesta e un lucru care nu se va întâmpla nici mâine, nici
poimâine. Dar noi nu suntem stâncile care înfruntă
nepăsătoare timpul, şi chiar şi pe ele le macină vântul,
ploile, darămite pe noi, care suntem plămădiţi din carne şi
din sânge. Nu putem aştepta atâta. Sturzule, scrâşni
voevodul, va trebui să ne încercăm iarăşi norocul, cât mai
curând! Altminteri vom păţi ca şoimul pe care-l ştii. Ne vom
pierde sufletul cel adevărat, vom uita gustul slobozeniei, ni
se vor moleşi aripele şi vom ajunge să ciugulim din palma
turcului. Aceasta nu trebuie să se întâmple. Am avut nevoie
de un răgaz şi iată că l-am dobândit plătind pentru el un
preţ umilitor şi crud. Însă mă jur pe oasele părintelui meu
că somnul meu nu va fi somn, hrana mea nu va fi hrană şi
băutura mea nu va fi băutură, ci jerăgai, până ce nu voi
ridica iarăşi sabia răzbunării şi dreptăţii noastre.
— Măria ta, şi fără acest jurământ eu nu mă îndoiam că
aşa vei gândi şi aşa vei face.
— Tu. Dar ceilalţi?
— Cu toţii au aceeaşi încredinţare, doamne. Şi nu e vorba
numai de boieri. Întreg norodul îţi cunoaşte sufletul şi
năzuinţele, căci a avut vreme să vadă, să simtă şi să
înţeleagă, iar când va sosi ceasul te va urma fără şovăire.
— Dumnezeule! Dacă ar fi astfel… Dacă am fi cu toţii un
singur trup şi un singur gând… Nicio tiranie nu ar mai avea
putere asupra noastră.
Vodă îşi desfăcu haina la gât, ca şi cum acest gând fericit
i-ar fi curmat răsuflarea, şi se lăsă iarăşi să cadă în jilţ.
Rămase multă vreme tăcut şi nemişcat, rumegându-şi visele
şi frământările, iar logofătul nu mai cuteză să-l tulbure.
Curând coborî înserarea şi slujitorii aduseră făclii. Abia în
lumina lor plăpândă şi nehotărâtă ca o adiere de somn prin
crânguri roşii, Radu tresări şi îşi trecu palmele peste faţă, ca
şi cum s-ar fi spălat de mâzga timpului. Oftă:
— De s-ar sfârşi toate mai curând, să purcedem spre casă.
— Doamne, spuse Dragu cu glas tremurător, fiindcă ai
adus vorba despre înstrăinarea noastră aici şi despre
întoarcerea acasă, îndrăznesc a-ţi face o mare rugăminte, pe
care chiar dacă nu mi-o vei îndeplini, nădăjduiesc că o vei
înţelege măcar şi nu te vei mânia.
— Să mă mâniu pe tine, Sturzule? Atunci pe cine să
îndrăgesc? Pe duşmani? Grăieşte, te ascult.
— Am făcut cuiva o făgăduială.
— Ce făgăduială? Şi cui?
— Unei mame îndurerate, care a fost cândva doamna
tării: Despina Milița.
— Şi ce făgăduială ai putut să-i faci? Ochiul voevodului
devenise pătrunzător, plin de o încordată luare-aminte. Nu-i
era uşor logofătului să-i mărturisească ce are de gând,
fiindcă nu ştia cât de mult are să-i placă lui Radu acest gând
ce se lega vrând-nevrând, de vechile sale înfruntări. Dar îşi
luă inima în dinţi:
— În împrejurări nici astăzi lămurite, singurul fiu al
Despinei doamna a fost dus la Stambul şi de atunci n-a mai
aflat nimic despre dânsul, cu toate stăruinţele. Fiul acela s-a
aflat pentru scurtă vreme în scaunul ţării. Nu râvnise asta,
era un copilandru firav, bolnăvicios şi visător, iar dacă ar fi
să dau crezământ unor înţelegeri ale mele, şi-a scos coroana
de pe creştet cu mare uşurare.. Văduva lui Neagoe a avut
această mândrie de a-şi vedea feciorul cârmuind în locul
tatălui răposat. Scurgerea vremii şi vârtejul întâmplărilor au
spulberat această mândrie. N-au mai rămas în inima ei
decât durerea, amărăciunea, dorinţa arzătoare de a-şi
revedea odrasla, sau măcar de a-i cunoaşte soarta cât de cât.
Eu m-am încredinţat cu ochii mei cât de adâncă e această
durere şi am rămas tulburat. Am făgăduit atunci că de
îndată ce va fi cu putinţă voi merge la Ţarigrad să încerc să
aflu câte ceva. Îmi spun că acum e un prilej prea nimerit. Ne
aflăm în chiar împărăţia lui satan şi Stambulul nu e departe,
iar dacă măria ta, cerând încuviinţare şi carte de la vizir, m-
ai trimite acolo întru nevoile ţării, n-aş zăbovi mai mult
decât trebuie…
— E o făgăduială sfântă, Sturzule, pe care chiar şi fără
învoirea mea ai fi fost dator s-o împlineşti. Dar eu mă
învoiesc. Prea bucuros nu sunt, căci îmi vei lipsi, însă te voi
ajuta pe cât îmi va sta în putinţă. Deie Domnul să izbândeşti
ceva, căci şi eu înţeleg, am înţeles totdeauna ce se petrece
în sufletul acelei femei nefericite. Păstrez totuşi mari
îndoieli. Tainele Ţarigradului şi ale padişahului sunt
încuiate cu nouă zăvoare, iar multe mlădiţe de neam şi-au
pierdut urma în furnicarul acela blestemat, ca înghiţite de
nisipuri. Nu, nu vreau să te fac să-ţi pierzi curajul, încă o
dată zic, deie Domnul să nu te osteneşti în zadar. Încearcă!
 — Îţi sunt adânc recunoscător, măria ta.
Glasul lui Dragomir Sturzu era limpede şi cald, însă nu
plin de însufleţirea pe care ar fi bănuit-o voevodul. Ridică
spre el privirea scrutătoare, plină de o mare şi mâhnită
prietenie:
— Să te întorci, Sturzule. Şi să nu-ţi primejduieşti viaţa
fără înţeles.
— Mă voi întoarce, doamne. Iar cu toate că viaţa mea nu
are un preţ atât de mare, mă voi căzni să n-o pierd.
— Spune-mi, căci m-am sfiit să te cercetez vreodată, pe
cine ai tu drag şi apropiat în lumea asta?
— Am, doamne, o soră mai mare, rostuită la casa ei, cu
soţul ei, cu pruncii ei. Mi-e dragă, dar n-am mai văzut-o de
mulţi ani.
— Atâta?
— Atâta. Mai sunt morminte şi umbre.
— Sturzule, Sturzule, în inima ta este multă negură şi o
înţelenire ca de pământ secetos. Încă eşti departe de
cărunteţe şi nu e firesc să duci asemenea povară grea.
Luminează-te, uită, nădăjduieşte.
— Nu pot să uit nimica, doamne.
— Şi tu mă povăţuiai pe mine să dau uitării grijile, să
cred în ziua de mâine…
— Fiecare este dator să-şi poarte crucea, dar fără să
împartă suferinţa cu alţii, suferinţa e a fiecăruia singur, ci,
dimpotrivă, să-i îmbărbăteze cât poate.
— Iată cum semănăm şi iată de ce te-am iubit totdeauna.
Mergi cu bine în drumul tău. Şi să te întorci la vreme, căci
va fi nevoie, dincolo de amărăciunile noastre, să şedem
alături şi să înfruntăm stihia.
— Mă voi întoarce, măria ta.
— Stai, stai puţin. Mi-a venit un gând. Am să cer mâine
vizirului hârtiile trebuitoare ca să mergi la Stambu ca trimis
al meu şi sub înalta oblăduire a padişahului. Hârtiile acelea
îţi vor deschide multe uşi. Dar tu nu vei putea niciodată să
cauţi şi să întrebi pe faţă. Aşa că mai de folos ţi-ar fi un om
care să cunoască şi intrările dosnice şi să ştie bine cum se
dezleagă limbile. Spre norocu tău, am un asemenea om.
Aşteaptă.
După câteva clipe numai, ca şi cum ar fi răspuns unei
chemări tainice, se auzi o bătaie uşoară în tăblia uşii, iar
îndată se strecură înăuntru un bărbat nu tocmai înalt, dar
spătos, cu obrazul ras ca-n palmă şi plin de o sănătoasă
voioşie. Dragu tresări, cunoscându-l pe neguţătorul de cai
din ospătăria lui Eftimie Alvanitul. Privi spre el cu mirare şi
prietenie, însă omul îşi lunecă ochii pe deasupra lui
nepăsător, ca şi cum i-ar fi fost cu totul străin.
— Te aşteptam, Mihaile, spuse domnitorul. Sunt prea
mulţumit de slujba ta, iar răsplata de bani nu înseamnă
aproape nimica pe lângă binele ce mi-ai făcut, deznodând
atâtea noduri încâlcite şi netezind atâtea drumuri. Aş vrea
să-ţi dovedesc şi altfel recunoştinţa mea. Spune-mi cum.
— Măria ta, am făcut şi eu ce m-am priceput, iar de plătit
m-ai plătit cu mărinimie rară. Alţii plătesc cu o lovitură de
jungher sau cu o grăunţă de otravă… Vorbele bune de astăzi
sunt dobândă de aur, pe care o voi păstra cu mare bucurie
în inima mea. Atâta numai: dacă va fi voia Celui de sus să
ajung cândva neputincios, bătrân şi sărman, trag nădejde să
aflu la curţile măriei tale un culcuş şi un blid cu mâncare.
— Le vei avea cu prisosinţă, dacă, după cum bine zici,
vom apuca noi vremea bătrâneţii. Dar acum spune-mi ce ai
de gând să faci?
— Aştept noile porunci ale luminăţiei tale. Dacă nu sunt
asemenea porunci, mă voi face nevăzut, ivindu-mă iarăşi
când trebuie.
— Poruncă este chiar acuma, Mihaile. Ai să mergi la
Stambul şi ai să rămâi acolo o vreme. Poţi să vinzi cai,
lumânări de seu, să tunzi bărbile ceauşilor, sau să faci ce-ţi
place, dar să fii cu urechea ţintă la orice foşnet din seraiuri.
Înţelegi?
— Înţeleg prea bine.
— Asta e una. Osebit îl dau în grija ta pe logofătul
Dragomir Sturzu, aici de faţă, care merge în cetatea
păgânilor să caute un creştin fără noroc. Pe Sturzu îl cunoşti
bine.
— Dacă măria ta îmi porunceşte să-l cunosc, atunci îl
cunosc.
— Straşnic om eşti, Mihaile, râse voevodul. Nu mă
îndoiesc că-l vei ajuta cu toată iscusinţa ta să găsească ceea
ce caută.
…Afară se pornise lapoviţa. Dragomir Sturzu îl pofti pe
Mihail, care şovăia în pragul casei, să împartă cina cu
dânsul, ceea ce singuraticul şi ciudatul om primi cu
neprefăcută bucurie. Sorbind amândoi din cupele cu mied
auriu-roşcat, ca de chilimbar, se priviră în adâncul ochilor
cu stăruinţă, îşi priviră sufletele, deoarece ştiau că vor avea
de întâmpinat laolaltă capcane şi primejdii tulburi şi poate
moartea. Văzându-l mohorât, neguţătorul de cai începu a-i
spune una dintre istorisirile sale cu tâlc:
— Zice-se că a fost odată un om nebun, care umblând el
prin livadă a văzut o pară coaptă într-un păr şi a poftit să o
mănânce. A hâţânat trunchiul, însă para n-a picat, şi cum nu
avea nici scară să se suie la ea, a rămas pe gânduri. „Taie-l,
taie pomul, ce mai aştepţi!” au strigat unii care priveau. Iar
nebunul a înşfăcat securea şi l-a tăiat. Tot aşa sunt şi unii
împărați care jinduiesc la fructul gustos, iar cei din preajma
lor îi aţâţă, mai făţiş, mai altminteri, să pună mâna pe topor
şi să taie copacul. Eu nu l-aş osândi pe nebun, ci pe cei care
îi cântă în strună, întărindu-i lăcomia şi sminteala. Dar
întrebarea este: Va săvârşi până la urmă tartorul moslemilor
năzdrăvana faptă?
Dragomir Sturzu asculta, însă gândurile îi rătăceau ca
nişte păsări buimace. N-avea cum să cunoască, în acele
clipe, că istorioara neguţătorului se va împlini până la capăt
şi că în scurtă vreme oștile lui Soliman vor pârjoli lumea,
zdrobind sub copitele cailor mii de trupuri de viteji,
pustiind vetrele şi lăsând în urmă nori de cenuşe şi ţipete de
jale. Vedea ca printr-o pâclă chipul îngeresc al Ruxandrei şi
amintirea aceasta îl chinuia ca o strânsoare de cleşte, însă n-
avea cum să ştie atunci că de iubirea ei nu se va bucura nici
el, dar nici vodă Ştefăniţă, mezina lui Neagoe fiind hărăzită
cu totul altuia. Nimic din ce orânduise ursita nu-i era
cunoscut; nici asupra lui însuşi, nici asupra noroadelor şi
împărăţiilor.
Călătoria ce avea s-o facă în mijlocul unei lumi şi
rânduieli vrăjmaşe nu-l înspăimânta, dar începuse a-i da un
fior silnic.
Ca o ademenire veche, atotputernică, suiau din trecut
priveliştile copilăriei stinse, cu zâmbetele primăverilor şi
livezilor, cu gâlgâitul ploilor de toamnă, cu vifore albe, cu
ţiuit de lăstuni şi cu bocete înăbuşite. Lutul şi văzduhul
ţării, rămase departe, torceau în fiinţa lui un cântec fără
nume.