Alexandru Mironov

Alexandru mironov

Ȋntâmplãri din
veacul XXI
EDITURA SCRISUL ROMÂNESC

CRAIOVA

1974

Page 2
 Întâmplãri din veacul XXI

CUPRINS

Cuvânt înainte
ALEXANDRU MIRONOV
Veşnicul rătăcitor
Poveste
Performanță fantastică
Prea devreme
Maşina finală
Nesfârşite migraţii
Sărmanul stăpân al lumii
Crimă şi pedeapsă
Din cronica anului 2000. Matematica a doua limbă maternă
Din cronica anului 2000. Arta.
Imposibila întâlnire
Nu l-ați văzut cumva pe Popescu?
Mişu zis Papelcută vizitator extraterestru
Hoțul de vise
STEFAN NICOLICI
Premiul pentru proză
Dureroasa descoperire
Singur în universul pustiu
In ultima clipă
Sămânța
Entropie
Întâlnirea
Birocraţie
Condamnarea
Substituirea
Mă însor
TITUS FILIPAȘ
Făt-Frumos din tei
Legendă
Eterul
lanus
Nisipul
Drum spre stele
Mundus jovialis
Greşeala
ION ILIE IOSIF
Întâmplări din veacul XXI
Răzbunarea lui Pierrot
Pulberea dielectrica
Incidentul
Taxi pentru univers
RADU HONGA
Ghinionistul
Vizionarul
MARIUS GHERGU
Baby I
MARIUS STĂTESCU
Cerul era senin
Legea unor ani îndepărtaţi
Un fragment de timp

Page 3
 Alexandru Mironov

Cuvânt înainte
O trăsătură esenţială a fenomenului pe care-l numim literatură ştiinţifico-fantastică o constituie multitudinea
de amatori pasionaţi, gravitând în jurul unor grupări colegiale menite să discute producţiile proprii şi
problemele arzătoare ale genului. Aceste cercuri şi cenacluri SF s-au întâlnit până acum în patru Consfătuiri
pe ţară, care au prilejuit o mai bună cunoaştere reciprocă, o fructoasă confruntare a creaţiilor şi opiniilor tineri-
lor participanţi. De fiecare dată, reprezentanţii Craiovei s-au situat printre animatori dovedindu-şi ospitalitatea
şi spiritul de organizare în anul 1972, când au fost gazdele celei de a doua Consfătuiri. Şi iată-i acum săvârşind
actul temerar de a ni se înfăţişa în chip de autori ai unui volum colectiv, înmănunchind câteva dintre roadele
unui efort lăudabil.
Fiind întrucâtva implicat în solicitarea acestui efort, cel puţin în fazele lui ultime, nu-i voi mâhni pe tinerii
mei confraţi cu două, trei laude de circumstanţă. Povestirile pe care le veţi citi au calităţile şi defectele oricărui,
sau aproape oricărui debut. Cele dintâi – prospeţimea expresiei, căutarea unor rezolvări inedite ale schemelor
clasice, ingeniozitatea finalurilor – mi se par însă precumpănitoare. Un ochi atent şi versat va recunoaşte,
desigur, zodiile sub care se petrece ecloziunea talentului celor prezenţi în volum. E un stadiu firesc, aş zice
cvasi necesar anilor de ucenicie. Dar încă de pe acum se disting sonuri şi culori care ne îngăduie să pronosticăm
evoluţii independente. Nu voi cita nume şi titluri, socotind că judecăţile de valoare revin, într-o astfel de
împrejurare, nu prefaţatorului, ci criticii.
Un ultim cuvânt, închinat editurii care publică această carte. Nu e un act de curtoazie, ci o apreciere sinceră
a înţelegerii cerute de lansarea unor debutanţi SF în galaxia Gutenberg. Lată un caz în care patriotismul local
dobândeşte sensuri profund benefice. Să nădăjduim că gestul va stimula atitudini similare şi în alte reşedinţe
de cultură ale ţării.
ION HOBANA

Page 4
 Întâmplãri din veacul XXI

ALEXANDRU MIRONOV
Născut în anul 1942, profesorul de matematica Al. Mironov oferă, celor care îi cunosc activitatea, imaginea
unui om deosebit. Îndrăgostit de sport, s-a situat printre aşi, cucerind titlul de vicecampion naţional la spada,
fiind şi căpitanul echipei de scrima a R.S.R. Bun cunoscător al mai multor limbi străine, paralel cu activitatea
la catedră, a lucrat un timp ca traducător tehnic la Combinatul chimic Craiova. Pasionat călător a străbătut lu-
mea de la un capăt la celalalt, Viena, Paris, Londra, Tokio fiind doar câteva dintre capitalele vizitate şi descrise
în notele sale de călătorie, apărute în ziare sau difuzate la Radio.
Constituirea cenaclului „Henri Coandă”, în anul 1970, este rodul strădaniilor sale nemijlocite şi, implicit,
al pasiunii sale pentru literatura de anticipaţie.
În momentul de faţa, Al. Mironov este, pentru o perioada de doi ani, profesor la liceul „Mohamad Ibn
Abdelaziz” din localitatea Oujda-Maroc.

Veşnicul rătăcitor
Prietenului şi învăţătorului meu, Severin Kinman, cu dragoste.
Îl chema Aşhaverus şi rătăcea trist călcând ţări ce se schimbau mereu, pe – măsura evoluţiilor – micii
planete, cu oceane albastre, In jurul unei stele de mărime mijlocie. Reuşise, cu slabele mijloace de care mai
dispunea, să-şi convertească înfăţişarea şi era acuma aidoma membrilor unor ¡triburi de pe planetă, cam
sălbatici, dar blânzi şi – oarecum – înţelepţi. I-a învăţat multe lucruri – prea multe chiar, ei l-au înţeles greşit,
s-au speriat de rezultatele lui şi l-au ocolit, iar el a rămas singur, dezamăgit, şi, sărind cu încălţările-i fermecate
peste mări, munţi şi timp, s-a aciuiat pe lângă un popor războinic, dar inteligent. A vrut să le fie de folos, să le
explice ce înseamnă liniştea şi pacea, dar ei au folosit în rău focurile de artificii cu care el a vrut să-i distreze.
Obosit, a găsit apoi popoare crâncene, înfierbântate, care au voit, mai târziu, să-l ardă pe rug. Şi asta numai
pentru că el putea dispare după voinţă, pentru că ştia mai multe decât preoţii lor şi pentru că semăna la înfăţişare
cu imaginea pe care ei şi-o făcuseră despre un zeu crud şi nelogic.
Disperat, a fugit, ocolind timpul, şi s-a bucurat că poate stimula activitatea cerebrală a unor locuitori ai
planetei, ocupaţi să pătrundă în micile grăunţe indivizibile ale materiei; a dat greş şi aici, oamenii aceia au făcut
materia să explodeze îngrozitor, înspăimântând planeta.
Şi iarăşi a fugit şi rătăceşte trist în continuare; l-au botezat cândva Jidovul Rătăcitor şi preoţi l-au blestemat
să nu se poată opri niciodată. Şi nici n-are cum şi de ce pentru că astronava cu care a venit demult, demult, a
fost distrusă într-o catastrofă şi timpul necruţător i-a şters şi urmele; galaxia în care se afla s-a răsucit aproape
complet în jurul axei din momentul în care pentru el s-a întrerupt muzica vocilor celor de acasă, aflaţi undeva,
în nebuloasa Orion, iar el e obosit, îngrozitor de obosit şi ar vrea să se odihnească pe veci, contopindu-se cu
solul sau cu apele planetei cu oceane albastre, dar sistemul de revitalizare e programat pe multe, multe revoluţii
galactice şi funcţionarea lui nu poate fi cu niciun chip oprită.

Poveste
Un nour negru se prelinse încet peste bolta cerului, ameninţă a ploaie, apoi se răzgândi, înghiţi stelele din
calea lui şi dădu drumul lunii. Călăreţul zâmbi mulţumit şi privi în jur la pădurea pe care astrul nopţii o

Page 5
 Alexandru Mironov

însângera cu razele-i reci, apoi îşi întoarse iar ochii spre castelul scânteietor de pe coama dealului, acolo unde,
la o mită fereastră, jos, o năframă albă fâlfâia a chemare.
― Du-te noaptea, fătul meu, îi spusese bătrâna din vale, domniţa Cosânzeană te are drag şi tare te aşteaptă.
Şi el se tot învârtea în jurul palatului şi nu, cuteza să se apropie.
„Acum”, gândi, văzând cum straja trece de cealaltă parte a povârnișului. Îşi îndemnă armăsarul roib din
pinteni şi, galopând, ajunse sub ferestre.
― Ileană, şopti, am venit, iubita mea. Mă auzi? Coboară, prinţesă frumoasă, te-aştept de la-nceput ul lumii.
Stătu înfrigurat până zări năframa mișcându-se a răspuns. Îşi dezlegă atunci frânghia de pe coburi şi-o
azvârli spre silueta albă. Trecu un timp, inima îi sălta în piept nebuneşte, îi era teamă că bătăile ei o să-i
trezească pe cei dinăuntru, apoi văzu fata lunecând încet în jos. Parcă tot sângele îi fugi din inimă, un vârtej de
fericire îl cuprinse, întinse braţele spre făptura iubită…
… Dar braţele îi rămaseră goale şi privi năuc cum domniţa se depărta încet spre vale. Stătu încremenit o
clipă, apoi porni după ea galopând nebuneşte, cu pelerina fluturând, peste tăpşanul din spatele castelului, peşte
pârâu şi arborii doborâţi, printre copacii pădurii; simţi deodată că nu mai atinge pământul, că zboară ca gândul
şi ca vântul, nu mai văzu nimic în jurul lui, doar părul auriu al fetei, despletit în iuţeala zborului.

Entitatea înscrisă în memoria ordinatorului dispecer sub numele de Mauel I era de serviciu la zona de fron-
tieră a metagalaxiei. Nu mai avea decât vreo câteva minute galactice – după timpul galaxiei dispeceratului – şi
era mulţumit că serviciul se termina cu bine. Era dificilă munca de control la frontiere, pentru că noile hiper
dispozitive de trecere nu fuseseră încă suficient rodate şi te mai puteai aştepta la unele rezultate neprevăzute.
Mecanismele astea erau foarte economice şi nu ocupau decât o singură planetă mică, aflată în centrul unei
galaxii mărginaşe, iar trecerile dintr-un spaţiu în altul. Durau foarte puţin iar reîncărcarea sistemelor cu energie
se făcea aproape instantaneu.
Djin A le inventase şi totdeauna spusese că o energie atât de fină calitativ, cum era bioenergia, poate rezolva
orice problemă, oricât de complicată. De fapt, adevărata invenţie o constituiau sistemele de recuperare: ceva
atât de simplu nu putea fi imaginat decât de un geniu ca Djin A. Răspunzi la întrebări sau rezolvi probleme,
consumi din energia proprie, radiaţiile emanate sunt captate în recuperatori, apoi, automat, nodul hiper spațial
se deschide în direcţia dorită. Până acum totul a mers perfect, s-a înregistrat chiar o sporire firească a traficului
în ultimele ore galactice. Un rezultat neaşteptat s-a înregistrat atunci când, la propunerea unui oarecare Nvui I,
o făptură dintr-o galaxie ferică, s-au oferit trecătorilor spre rezolvare unele probleme dificile ale matematicii
hiperspaţiului Beta şi toate au fost rezolvate! Nu mai departe decât acum câteva minute galactice nişte călători
grăbiţi, originari dintr-un nor plasmatic, au rezolvat, de nevoie, toate cele trei probleme ale lui Kraa, vechi de
trei revoluţii meta galactice!
E drept că a apărut şi un alt aspect, deocamdată trecut sub tăcere: nu toate entităţile emit cantitativ şi calitativ
aceleaşi cuante de energie. Iată, octopozii de pe Iwa O, socotiţi maeştri neîntrecuţi în mnemonică şi parapsiho-
logie, abia reuşesc să emită energia necesară funcţionării sistemului metagalactic de trecere. În schimb, sfer-
oizii aceia plini de pretenţii din Leea au supraîncărcat sistemele de recuperare, dar energia lor merge la altceva,
puteai aprinde sori cu ea sau chiar opri parţial expansiunea Universului, dar cu greu putea fi folosită la rezol-
varea practică a deschiderii nodurilor spaţiale.
Page 6
 Întâmplãri din veacul XXI

Mauel I îşi opri un moment circulaţia logică a gândurilor în etajul superior, pe urmă îşi reluă ideile, apoi se
opri din nou, căci intraseră în funcţiune semnalizatoarele interioare.
„Asta e, îşi zise cu năduf, ultimul Iwa O n-a dat cota de energie cerută de sistem. Ăştia or să ne dea de lucru,
mereu trec prin contrabandă. Cred că dispeceratul subspaţiului III trebuie să pună lucrurile la punct, bandiţii
ăştia cosmici or să avarieze sistemul”.
Impulsul de avarie intră în funcţiune:
„Ia uite cetini lipsea… ce-or fi stricat… ia să văd… a. E în 1 Ka 1, «asta-i o galaxie lenticulară mică, bine
că-i cam pustie.”
Îi informă pe cei din serviciul Intervenţii şi ceru reprezentarea zonei avariate. I se transmise întâi o mică
spirală stelară, pierdută în puzderia de puncte luminoase din Universul locuit. Nu se putu apoi să nu admire
subspațiul III: „Ce lume ordonată, câtă disciplină în materia cosmică” se mândri el şi-şi apropie braţul spiralei
în care nodul hiper spațial se desfășurase peste limita admisă. Erau acolo stele rare şi reci, caLculă indicele de
remanenţă al energiei şi localiză o planetă minusculă, a treia dintr-un sistem solar. „Cred că nu s-a întâmplat
nimic”, zise, şi urmări viteza planetei, revoluţiile pe axă, magnetismul şi forma ei. „Dar să nu fi făcut vreun
rău unităţilor vii de pe planetă”. Controlă emisia de bio unde şi acţionă imediat dispozitivul de alarmă, căci
ceva, într-adevăr, se întâmplase: hiper spațiul trăgea după el nişte obiecte sau elemente vii pe care nu le putea
distinge bine. Intrară pe recepţie toate entităţile de patrulă şi cei din gărzi.
― Sunt particule însufleţite, alcătuite din protoplasmă, eu pot să-i deosebesc din zona în care mă aflu, îl
informă un grănicer pe Mauel I. Şi nu seamănă una cu alta, fac parte din specii diferite, continuă el să transmită.
Atenţie, au emisiune bio superioară, la nivelul primelor forme de viaţă raţională.
― Opriţi derularea hiperspaţiului, ceru indignată o fiinţă translucidă din Pao-el, iar Mauel I simţi unde de
protest venind din tot mai multe părţi ale metagalaxiei.
― Nu vă amestecaţi, trecu el pe emisie generalizată. Şi ţineţi cont că trecerea prin nodul spaţial este irevers-
ibilă. Numai încărcarea recuperatorilor declanşează sistemul şi energia acumulată trebuie să fie compatibilă cu
cea a unităţilor bio ce folosesc nodul… Vom încerca să le excităm cortexurile, să-i facem să raţioneze, să emită
cuante bio…
― Aberaţii, declară un parapsiholog din Xenta, organele lor de gândire sunt abia formate, neputincioase,
n-or să înţeleagă problemele noastre…
Dispecerul şef inundă ecranul de transmisie întinzându-și protuberanţele aurii spre Mauel I.
― Ideea e bună, ţiui el, dar trebuie restrânse funcţionalele de gândire pentru submulţimile finite ale ele-
mentelor lor cerebrale, problemele, vreau să spun, trebuie puse pe înţelesul lor. Şi atenţie la transmisie, nu
trebuie acţionat direct asupra organelor de gândire. Grănicerul Mauel I va construi o făptură asemănătoare lor
şi o va pune să le comunice.
Cel din Iwa O interveni din nou:
― Dar sunt două făpturi diferite una de alta, acum pot să le detectez bine, uite, vă transmit imaginile lor.
Urmă un moment de tăcere, o supernovă pocni prin apropiere şi Mauel I reluă bombănind: „Na, acum
trebuie să fac ceva să nu-i sperii, ceva din protoplasmă şi nici nu prea văd cum, că uite: una are patru membre
plus unul rotund, alta şase, trei sprijinite şi două rotunde. Ce dihănii…
― Ceva intermediar, aprobă şeful. Executarea!
Page 7
 Alexandru Mironov

Zborul continua cu o viteză fantastică şi Cosânzeana putea să-şi vadă acum iubitul. „Ce mândru se ţine în
şa şi ce frumos îi e calul, parcă ar mânca numai jeratic” gândi ea privind aburii ce se ridicau din om şi animal,
căci hainele, părul şi pielea li se înfierbântaseră de frecarea cu aerul. „Şi cât eşti de curajos, dragul meu –
întinse ea braţele către băiat – ai să învingi toate farmecele vrăjitoarei, ştiu bine. Hai, grăbeşte-te şi ia-mă la
pieptul tău.” La pieptul înzăuat al prinţului, metalul sta să se înroşească, din coama calului ieşea fum şi
buzduganul la şold îl frigea cumplit. Pe Ileana abia o mai vedea, ca prin ceaţă, înţelegea că se apropie mereu
de ea, dar nu putea pricepe cum de se mişcă fata cu viteza asta. „Vreo vrăjitoare? se miră el. Ce vrăjitoare, că
de mult nu mai sunt din astea… Sau dacă sunt, nu-s în stare de nimic. Să fie vreo caretă năstruşnică, de nu pot
eu s-o văd? Sau mi-o fi pus hangiul vreun praf în vin şi visez acum năzbâtii?… Da asta-i“ – îşi zise, văzând că
lângă Ileana apare o făptură ciudată, neagră, cu patru picioare, două capete, aripi şi ochi de foc. „Ia să mă
trezesc”, încercă el, dându-şi o palmă, şi izbuti, dar îşi fripse amarnic obrazul. „Na, că-s treaz – se miră şi aia-
i Ileana şi ăla-i Zmeul din poveste… Păi, stai că-ţi arăt eu! u încercă el să-şi tragă buzduganul, dar îşi arse
degetele şi începu să înjure ca la uşa cortului.
― Păzea, Zmeule, răcni, că te fac fărâme, şi-şi tot muta buzduganul dintr-o mână în alta, apoi îl prăvăli în
pieptul zmeului şi se trezi spânzurat în văzduh.
― Văleu, Făt Frumos – bubui Zmeul cu glas de tunet – stai, că eu cu tine nu m-oi lupta, că-ţi ştiu puterea.
Dar voi doi mi-aţi încălcat domeniile şi trebuie să-mi plătiţi pentru asta. Drept îi? Şi-şi tot freca oasele lovite.
Făt Frumos încremenise într-o poziţie caraghioasă cu braţele deasupra capului, cu buzduganul pe spate, şi-
l frigea de nu mai putea, s-ar fi lăsat de luptă şi de toate, dar îl înlemnise vraja şi acum scotea doar nişte scâncete
jalnice.
― Uite ce-i – continuă Zmeul – nu vreau a-ţi şti iar tăria buzduganului tău fermecat şi nici n-am de gând
a-ţi lua fata, dar dacă vreţi să vă dau drumul înapoi pe tărâmurile voastre, răspundeţi-mi la trei întrebări. Atâta
vă cer, trei întrebări, asta-i singura mea distracţie pe coclaurile astea. Ce zici, batem palma?
Făt Frumos ar fi bătut orice şi pe oricine, că-l dureau toate, de-i dăduseră lacrimile, dar nu putea azvârli
buzduganul din mână, îi fripsese palmele şi se blestemă că altă dată n-o să mai ia la el nimic, nicio armă, toate
frig al dracului.
― Nu te lăsa, Făt Frumos, iubitul meu – strigă Ileana. Omoară-l pe Zmeu şi salvează-mă şi-om trăi fericiţi
până la adânci bătrâneţi.
„Minte de fată“ oftă flăcăul şi-i zise Zmeului:
― Sunt gata să vă răspund, mărite Zmeu, da’ dezlegaţi-mă, rogu-vă, de vraja asta, ştiţi, e tare incomod.
― Da, sigur, sigur, Făt Frumos, răspunse Zmeul şi băiatul putu să «şi mişte braţele, zvârli jos coiful şi
buzduganul, înjură din nou, ceru scuze fetei şi-şi zise în gând că trebuie să renunţe la limbajul cazon.
― Şi acum, gândiţi-vă bine, iată prima întrebare – anunţă Zmeul cu un zâmbet ce-i dezveli gura ştirbă. Ce
nu are sfârşit? – şi se întoarse triumfător spre Ileana.
― Nu-i Făt Frumos viteazul din poveste, că ţi-ar da el sfârşit, suspină fata, iar prinţul gândi: „Ia uite de ce-
mi arde mie acum… Chiar, ce n-o avea sfârşit?… Bătrâna Dunăre, asta poate să fie, ba nu, că am auzit că se
varsă într-o apă şi mai mare… sau, domnia lui bunicu-meu, Verde împărat, că ăsta-i pe tron de-un veac, a
îmbătrânit tătâne-meu, sărmanul, tot aşteptând să împărăţească… Ei, da’ până la urmă tot o să moară… sau
datoriile mele, astea precis n-au sfârşit, că de câţi ani îmi tot dă jupân Zarafu bani şi eu tot nu-i înapoiez. Dar
Page 8
 Întâmplãri din veacul XXI

poate mierleşte jupânul? Nu, nu-i nici asta. Stai, cum zice tătuţă, «Cătinel feciorul tatii, nu te grăbi, că vreme
este, nu se termină niciodată» “
― Asta-i, Zmeule, se bucură el – vremea!
― Hm, mormăi zmeul mulţumit de rezultat, pe asta ai ghicit-o, dară să te văd acum: Care este lucrul cel
mai iute din cosmos… ă… vreau să zic de pe lume? Adică ce aleargă cel mai tare?
De astă dată Făt Frumos răspunse sigur:
― Păi asta-i simplu, bidiviu lui frate-meu, ăla mănâncă nori când fuge… Nu, că uite norii fug mai repede…
Sau pâraiele de munte… Nu, mai degrabă săgeata când pleacă din arc… sau na, că nu ştiu.
― Hai, Făt Frumos, răpune-l şi-om fugi ca vântul şi ca gândul, plângea faţa cu sughiţuri. Flăcăul nu-i dădu
atenţie.
― Ca gândul , ca vântul, bombăni el supărat, ia lasă-mă, frate, să ies eu acum basma curată, om vedea noi
după aia… Stai, cum ai zis? Gândul? Da, da, Zmeule, gândul, ştiu eu de la nineaca, ştie şi Ileana, din poveste!
Bravo Ilenuţă, am scăpat şi de asta. Hai, Zmeule, zi-o şi pe a treia, că văd că merge repede.
Zmeul se bucură iarăşi, dar se prefăcea că se Încruntă.
― Bine, uite-o pe a treia şi puteţi pleca: Care e cel mai gras lucru de pe lume?
Flăcăul nu stătu mult pe gânduri:
― Nineaca, fratele lui tătâne-meu, că de gras ce-i nici nu poate să meargă, îl duc slujitorii cu roaba… Şi
mănâncă la masă un bou întreg, bea o butie de vin, n-are treabă cu nimeni, nineaca, altul mai gras nu găseşti…
Zmeul îl privea dezaprobator, aşa că prinţul se opri: „Oare mă înşel, îşi zise el, o avea zmeul un unchiaş şi
mai gras ca nineaca?… Păi, se poate, că lumea-i largă… pământu-i mare… şi-i adăposteşte pe toţi… Şi pe
oameni şi pe animale şi iarba, toate cresc, pământul să fie bun. Gras şi bun. Gras şi bun?“
― Gata, am găsit, Zmeule: gras şi bun, adică vreau să zic, Pământul e gras şi bun. Ura, am scăpat, hai şi-
om fugi, domniţă! Piei, monstrule din ochii noştri!
Zmeul stătu o clipă în cumpănă, traduse logic răspunsul, îl găsi satisfăcător şi… chiar pieri din ochii lor.
Băiatul îşi şterse nedumerit ochii, se întoarse şi… se trezi iar pe tăpşanul din spatele castelului. Lingă el era
fata, nu stătu mult pe gânduri, o înşfacă de mijloc, o aruncă pe cal, şi pornirăm galop aiurea…
Se opriră spre dimineaţă într-o poiană scăldată de rouă şi Făt-Frumos se simţi cuprins de o bucurie fără
seamăn.
― Iubita mea, că grele încercări am avut de trecut, dar s-au dus, eşti a mea de-acuma, şi vru să-i sărute
roşiile-i buze. Fata se feri îmbufnată.
― Ce-i, se miră el, ce ţi s-a întâmplat?
― Nimic, răspunse ea botoasă, da’ cu Zmeul nu te-ai luptat vitejeşte, ca în povestea cu balaurul.
― Iacă mă, se miră fătul, dar ce-ai fi vrut, să-l fac bucăţele pe bietul bătrân? N-ai văzut c-a fost om cum-
secade? Bine că suntem acum împreună, o luă el în braţe şi-şi apropie faţa de a ei. Ochii fetei zâmbiră, se lipi
de el, privi luna, bătrânii copaci dimprejur. „Sunt în braţele bărbatului iubit, gândi ea, o să avem o viaţă lungă
şi-o» mulţime de copii bălai pe care o să-i string seara la culcare şi-o să le spun basmul nostru cu Făt Frumos,
Ileana Cosânzeana şi Zmeul cel rău, pe care l-a răpus voinicul“.. Oftă, îl mângâie pe plete şi rămase în
aşteptare…

Page 9
 Alexandru Mironov

― Nodul hiper spațial s-a comportat perfect sub acţiunea sistemului de trecere şi micile unităţi biologice
au. Fost trimise înapoi pe planeta lor, la viaţa normală, raportă Mauel I.
― Iată o ultimă confirmare a valorii invenţiei lui Drjin A, adăugă el, mândru de inventatorul născut într-o
galaxie vecină cu a sa.
― Bine, dar energia? Cum, energia acestor vietăţi a fost suficientă pentru acţionarea sistemului? se miră
entitatea din Pao-el.
Mauel I verifică rapid sistemele de control şi rămase şi el stupefiat. Răspunse celorlalţi:
― Curios, într-adevăr, dar aflaţi că energia lor a fost: suficientă atât pentru ca sistemul să lucreze, cit şi
pentru încărcarea tuturor bio acumulatoarelor” – aşa ceva nu s-a mai întâmplat în Universul locuit.
― Specie puternică, cu entropie mică şi posibilităţi uriaşe, declară parapsihologul. Nu m-aş mira să-i văd
pe sălbaticii ăştia mici plecând curând în cosmos pe cont propriu.
Încheiaseră emisiunea generalizată; Mauel I se pregăti să-şi dea serviciul în primire, îşi drese semi elemen-
tul folosit în acţiune, mai trecu o microsecundă galactică „cosmosul îşi continuă infim expansiunea, roata Gal-
axiei lângă care se afla Mauel I se mai răsuci puţin scârțâind în jurul axei sale, când grănicerul vru să mai
arunce o privire spre locul de origină al micilor făpturi. Mări partea aceea de galaxie mărginaşe, căută prin
braţele spiralei, găsi planeta şi rămase perplex. Micul glob de humă nu se învârtise în tot acest răstimp decât
de vreo două mii de ori în jurul stelei mamă, dar jerbe de obiecte ţâşneau deja în toate părţile, înspre planetele
vecine, lăsând în urma lor mici cozi de foc şi fum!

Performanță fantastică
Cuiele încălţărilor muşcau tartanul. Întâi paşi număraţi minuţios, o plecare uşoară, accelerată, pragul,
desprinderea, apoi zborul, un pas convulsionat în aer, speranţa şi trezirea din aterizare în nisipul gropii; impa-
sibile, tabele cu rezultate se rotesc arătând stadionului: 7,50 m, 8,00 – de aici încep marii campioni, chiar 8,30
– pretendenţii la medalii. Concurs foarte strâns, nume răsunătoare, rezultate mari; un negru cu coapse prelungi
şi ochi de gazelă, suplu ca o lamă de oţel – un mare necunoscut, şi-a început elanul, are un fuleu superb, în
priviri poartă rugăciuni către toţi zeii…

Născut pe astronava discoidală în timpul lunecării printre zonele de echilibru ale câmpurilor gravitaţionale,
lui Umbriel i s-au transmis genetic cunoştinţe elementare de calcul, mecanică şi artă, şi acum – deşi biped ―,
fiind la o vârstă fragedă, studiază, mergând de-a bușilea, structura universului în care trăieşte. Il atrag grozav
luminiţele ce sclipesc pe panourile de comandă, formele ciudate ale aparatelor şi, mai ales, îl tentează butoanele
şi manetele emailate. Se află Încă în cea mai tânără perioadă a copilăriei, celulele creierului său sunt acum tare
ocupate cu perceperea realităţii înconjurătoare, mai târziu urmează să le pună de acord cu cunoştinţele ce i-au
fost artificial amestecate cu reflexele necondiţionate. Radarul de pe creştetul conic al robotului-dădacă îl
avertizează mereu pe lungimea de undă care-i captează întreaga atenţie: „Nu ridica maneta! Nu atinge butonul!
Nu fă asta! Nu fă cealaltă! După fiecare avertizare, Umbriel uită ce voia să facă, îşi dă seama de asta, e îmbufnat
și-i poartă pică insensibilei dădace. Cei mari sunt foarte ocupaţi, studiază cu mare atenţie o planetă relativ
cunoscută pentru ei, care la alte vizite nu prezentase nimic deosebit; acum se pare că acolo se petrec lucruri
surprinzătoare: nişte obiecte metalice par s-o fi părăsit, îndreptându-se spre singurul satelit al planetei. Sunt
Page 10
 Întâmplãri din veacul XXI

semne că pe scoarţa planetei ar exista un soi de vietăţi probabil raţionale; nu este însă nimic sigur, deoarece
înregistrările făcute anterior la viteză normală nu arată nimic, şi numai filmările cu încetinitorul ridică serioase
semne de întrebare. Desigur, pe Umbriel problemele astea nu-l interesează, pe el îl chinuie dorinţa să atingă o
dată, o singură dată, maneta degravificatorului, aşa cum a făcut-o cândva şeful expediţiei, tatăl său, trimiţând
o rază albastră şi oprind din fugă un meteorit interesant. Simte că raza albastră are legătură cu nişte ecuaţii care
i se tot învârtesc în cap, sub sensibilele-i antene. O idee îl străfulgeră: îl poate păcăli pe robotul-dădacă
montându-şi un ecran care să devieze. Poveţele paralizatoare; şi, iată, şi-a instalat un mic dispozitiv pe protu-
beranţele de deasupra frunţii, la celulele-antene ale creierului nu-i mai ajung decât zgomote vagi, are timp să
tragă cu satisfacţie de manetă, puţin de tot, robotul a intervenit şi a blocat-o, dar el a simţit raza albastră –
subţire ca un arc – ţâşnind chiar spre globul imens ce se roteşte sub astronavă…

… Silueta de abanos a atins viteza maximă, o încordare supremă, a bătut pragul, s-a înălţat, simte, da, acum
simte că se va duce mai departe ca niciodată, a rupt un Tel de barieră, muşchii lui au depăşit posibilul, dar totul
durează numai zecimi de secundă, corpul i se face de plumb, se rostogoleşte în nisip, apucă să înregistreze că
a depăşit toate steguleţele ce indică marile performanţe; se năpusteşte afară din groapă…

… Un grup de sunete de joasă lungime de undă a dat semnalul, şeful expediţiei, savantul Skar-Aot-Sky, îşi
dă seama că nu-i ceva prea grav, probabil tot diavolul de fiu a făcut vreo năzbâtie, e enervat doar că l-a deranjat
chiar în momentul în care creierul electronic indica sigur: pe planeta studiată există viaţă raţională. Înregis-
trează isprava fiului, după o veche metodă pedagogică, aplicată In întreg Universul locuit, îi aplică odraslei
câteva argumente descurajatoare mai jos de şale şi, dându-şi seama de direcţia în care a acţionat aparatul,
mormăie prost dispus ceva despre eventuale surprize pe planeta aceea, ca şi despre uncie necazuri acasă, unde
Sav-Vaoth, şeful Departamentului Ştiinţific, n-o să-i ierte pozna fiului, care, acum, după suspine, arborează
cea mai nevinovată înfăţişare cu putinţă.

… Sub privirile stupefiate ale milioanelor de spectatori şi telespectatori, un superb atlet negru face tumbe
în delir, în timp ce tabela de rezultate se învârte implacabil, prezentând cel mai uluitor rezultat din istoria
atletismului: aproape 9 metri.
Prea devreme
― Spune, dragă Jan, ce ţi s-a întâmplat? Eşti slab ca un ogar şi nu te-a mai văzut nimeni de un veac. Jupânul
Hrdicka, care te simpatizează, vrea să-şi închidă birtul „La trei lei“. „Fără Jan, zice, nu mai au niciun haz
serile“. Pe unde-ai fost? Şi ce-i cu tăieturile alea pe frunte?
― Se cunoaşte că eşti avocat, Mirko, ai pus trei întrebări dintr-o dată. Aş putea da o mie de explicaţii, ştii
că imaginaţia mi-e tare fecundă. Uite, într-o seară am băut zece halbe peste program, am intrat la „Imperial“,
le-am spart policandrele, am bătut portarii şi pe urmă a venit poliţia să mă întrebe că de ce sunt rău. Am fost
prezentat comisarului de sector şi de atunci mi-au rămas semnele la cap. Am fost invitatul lui personal toate
săptămânile astea…
― Minţi, Jan. Cine nu ştie că tu n-ai băut în viaţa ta a doua halbă, necum a zecea. Şi nici n-ai avut tu bani
să te duci la „Imperial“…

Page 11
 Alexandru Mironov

― Ei da, am glumit. Lucrez ceva, cunoşti pasiunea mea pentru tehnică şi motoare. Fac ceva atât de im-
portant încât, dacă va reuşi, hulitul automobil va deveni uşor de condus pentru orice om cu un dram de minte.
Şi va fi ieftin, teribil de ieftin: mai tot supusul slăvitului imperiu austro-ungar o să-şi poată lua unul. Şi află că
o să am suficienţi bani să pot muta tot birtul „La trei lei“ în locul „Imperialului“…
― Înseamnă că ai să-mi devii curând client. Probabil că «ai inventat vreo maşinărie de făcut bani şi asta
nu-i pe placul majestăţii sale imperiale…
― Nici vorbă. Un om de la „Kruppu, din conducere, s-a interesat de invenţia mea. A venit şi acasă. M-a
găsit lucrând la un automobil stricat, luat de la boierul Hus, şi mi-a promis că se întoarce peste o săptămână cu
zece mii de coroane avans pentru cheltuielile de început. M-a apucat ameţeala, îţi imaginezi. În viaţa mea n-
am avut eu cu toate neamurile mele la un loc atâţia bani…
― Iar aiurezi, Jan, iar îţi joacă feste imaginaţia ta înfierbântată. Cine dă zece mii unui student sărac şi
necunoscut pentru nu ştiu ce bazaconii? Basme de-ale tale…
― Mai întâi că nu sunt bazaconii! Invenţia mea e aproape gata şi uite, am să ţi-o arăt, deşi mi-am spus că
ţin totul secret. Al doilea, pe care îl cheamă Haller, lucrează la „Kruppu, vor să construiască şi ei automobile,
ale lor trebuie să fie nemaipomenite, mai sigure decât ale celorlalte firme de pe piaţă. Sunt mai mulţi din
direcţie de la „Krupp”, împrăştiaţi prin toată Europa, se interesează de toate revoluţiile senzaţionale în dome-
niul motoarelor. Şi ia aminte, îmi dă zece mii doar pentru început…
― Şi ce trăsnaie ai făcut tu la automobilul ăla? Că ştie toată lumea cum haimanalele din piaţă îl ţineau pe
loc spre disperarea şoferului neamţ, care accelera şi înjura degeaba. Bietul om era mai mult pe sub burta maşinii
decât la volan…
― E cam greu să-ţi explic, pe voi la facultate vă învaţă mai mult prostii, nu prea ştii ce sunt motoarele şi,
probabil, n-ai auzit de experienţele lui Galvani… O baterie electrică, cu doi electrozi înfipţi într-un picior de
broască, îl face să mişte. Eu am descoperit fenomenul invers: corpul omenesc induce în receptori curent elec-
tric. Creierul face asta: emite nişte curenţi biologici în tot timpul cât omul gândeşte. După cum sunt gândurile
omului, curenţii pot fi de diferite intensităţi şi frecvenţe. E de ajuns să-ţi spun că am găsit nişte curenţi-cheie,
care îmi pun în mişcare, printr-un mecanism, motorul automobilului. Este suficient să stau în cabina şoferului,
cu o cască specială pe cap, cu nişte electrozi înfipţi sub piele şi să gândesc „pornim“, pentru ca motorul să
pornească, sau „mai repede“ şi automobilul accelerează. Hai cu mine!
Şi Jan Kusko îşi duse prietenul pe o străduţă dosnică din mahalaua de la marginea Pragăi, într-o curte
singuratică, în care, alături de minuscula casă părintească, se mai ¡ridica un fel de hangar din lemn, de care Jan
era tare mândru, numindu-l „atelierul“ său. Avocatul ştia prea bine că în atelier existau o mulţime de instru-
mente şi dispozitive uimitoare, al căror rol şi funcţionare ii scăpa nu numai lui, ci şi multor ingineri pricepuţi.
Jan va fi un mare inventator, aşa spun toţi, aşa se spune şi la şcoala politehnică, unde prietenul său este socotit
un fel de copil teribil. Iar chestia cu automobilul condus din creier e de-a dreptul fascinantă. Abia recunoscu
în hangar vechiul automobil al boierului Hus, batjocura mahalalei, probabil singurul ne rechiziționat pentru
război din tot oraşul.
Avea acum o cabină separată pentru şofer, fel de fel de manete şi dispozitive, iar cutia motorului era de
două ori mai mare.
― Urcă, îl invită Jan, deschizând portiera din dreapta, iar el trecu pe locul şoferului. Îşi legă în jurul capului
Page 12
 Întâmplãri din veacul XXI

un fel de cască din care ieşea un ghem de fire.

Pe Mirko îl miră lipsa volanului şi a pedalelor şi urmări mâinile prietenului. Era curios să vadă cum poate
porni maşina fără obişnuitul dat la manivelă. Jan pricepu, întinse mâinile spre el şi motorul porni. Automobilul
ieşi încet din garaj, părăsi curtea, înaintă pe uliţa goală, începu să meargă tot mai repede, apoi întoarse în loc,
se îndreptă din nou spre casă, intră în garaj şi motorul se opri.
În tot acest timp, Jan a ţinut mâinile încrucişate pe piept. Pe Mirko îl cuprinse o spaimă neaşteptată, lucrurile
i se păreau neverosimile.
― Jan Kusko, părintele Alois ar zice acum că semeni cu diavolul. Mi-e teamă de tine şi de drăcovenia asta.
Am în suflet presimţiri negre.
― Nu-ţi fie teamă, Mirko. Am nevoie doar de timp şi de bani. Iar „drăcovenia“ va face să se încline în
semn de respect toate capetele în faţa mea, chiar şi cele încoronate.
― Să-ţi ajute Cel de Sus, dar prea ai depăşit cu mult descoperirile obişnuite. Şi creierul, ştim aşa de puţine
despre el, s-ar putea să-ţi facă vreo figură. Cred chiar că cel mai mult trebuie să te temi de „Krupp” şi de ceilalţi
rechini. Ăştia sunt capabili să-ţi fure invenţia şi tu să nu te alegi cu nimic.
― Exclus, prietene. Am toate schemele şi planurile invenţiei în cap şi n-am să le aştern pe hârtie niciodată.
De altfel, oricum, tot nu le-ar înţelege nimeni, şi nici eu n-aș şti să descriu exact fenomenele astea electrice şi
biologice. Uite, te rog, să vii şi tu sâmbătă când Herr Haller soseşte din nou. Ai să te convingi că sunt un tip
tare şi că pot să mă descurc şi în afaceri. Salut!

Ocupat cu ale lui, Mirko nu s-a dus sâmbătă la prietenul său, iar mai târziu vecinii i-au spus că Jan plecase
din Praga. A primit de la el o singură scrisoare, în care Jan îi comunica faptul că automobilul lui funcţionează
tot mai bine, că a reuşit să-i lărgească gama de comenzi și să micşoreze volumul aparatelor. La verificările din
poligonul uzinei, maşina se comporta perfect, urma pentru el proba finală, o cursă de 2000 de kilometri pe
şosele muntoase din sudul Germaniei. Răzbătea o oarecare teamă din scrisoarea asta; Jan avea încrede în au-
tomobil, se temea însă de prea marea lui fidelitate, i se părea că prea răspunde exact comenzilor din creier.
Din scrisoare mai reieşea că Jan avea să-i descrie pe larg desfăşurarea cursei şi-şi anunţa întoarcerea la
Praga, ca să-şi sărbătorească victoria în birtul „La trei lei” şi să organizeze un laborator de mecanică la
Politehnică, unde fusese student.
Apoi n-a mai auzit nimic despre el până când s-a pomenit într-o zi acasă cu un domn în vârstă, înalt şi care
i s-a prezentat drept Haller de la firma „Krupp” şi l-a informat că-l vizitează deoarece pare să fie singurul om
cu care răposatul Jan Kusko avusese vreo legătură. „De ce răposatul“? Deoarece în cursa de probă, la un mo-
ment dat, automobilul a părăsit fără niciun motiv şoseaua. Da, fără niciun motiv şi asta după toate asigurările
lui Kusko că maşina este aproape perfectă şi după toate milioanele cheltuite, când erau aşa de aproape de o
mare realizare şi de beneficii uriaşe.
― N-avem de loc planuri sau descrieri ale aparatelor folosite, spuse Herr Haller, iar inginerii care au ana-
lizat aparatele fărâmate n-au înţeles mare lucru din ele. Vor încerca totuşi să le copieze întocmai. Ne frământă
însă accidentul în sine: de ce, de ce automobilul a părăsit şoseaua? Răspunsul la întrebarea asta s-ar putea să
ne ajute să reconstruim maşina.
Mirko stătu abătut şi gânditor: veselul, fermecătorul Jan Kusko n-avea să mai apară niciodată în faţa priete-
Page 13
 Alexandru Mironov

nilor săi, cu voia bună pe care o răspândise şi cu poveştile-i-fantastice. Tresări.

― La întrebarea asta pot să vă răspund eu. Creierul lui, în veşnică activitate, fantezia lui, astea i-au fost
fatale. A admirat cu siguranţă munţii, şoseaua cu serpentinele. Prăpăstiile şi şi-a spus probabil: cu. Un salt aş
putea trece în zbor muntele vecin.
― Ei şi?
― Cum ei şi? Maşina, fidelă, a executat comanda şi a început să facă saltul. Pe Jan l-a luat prin surprindere
şi n-a avut timp să se redreseze. Era nevoie la conducerea maşinii de un altfel de om. Cred că unul obtuz, lipsit
de cea mai elementară imaginaţie ar fi fost singurul nimerit pentru o astfel de acţiune. Sau, poate, cumva trebuie
montate nişte piedici sau filtre care să selecţioneze gândurile bune de cele rele; dar pentru aşa ceva aveţi nevoie
de un alt Jan Kusko. Ştiţi ce? Ascultați-mi sfatul: nu vă grăbiţi, mai aşteptaţi o sută-două de ani…

Maşina finală
Stătea întins într-un fotoliu şi asculta la televizor o simfonie sortită să nu moară niciodată, a noua, de Bee-
thoven şi acordurile armonioase îl umpleau uimire şi încântare, acum ca şi prima oară, cu zeci de ani în urmă,
când a putut merge pentru prima oară la un concert… Baritonul şi soprana se avântaseră împreună în partea
finală:
„Toţi pe lume fraţi noi suntem… libertate pe pământ…“ şi lui Ziessen i se umeziră – pentru a cita oară –
ochii? Iubea oamenii, avea nevoie de prieteni şi multă vreme îi căutase peste tot, totuşi oamenii îl înşelaseră,
îl furaseră. Ii reveni în minte figura marelui şi odiosului său prieten Leopold von Jahring, faimosul savant. Erau
ciudate relaţiile dintre ei, von Jahring îl socotea pe Ziessen un fel de sclav devotat, gata să-l slujească şi să-i
pună totul la dispoziţie, chiar şi roadele minţii, iar Ziessen, deşi nu-l iubea, i se supunea şi-i asculta cu sfinţenie
poruncile. Descoperise că nu-i era simpatic deloc, ba chiar dimpotrivă, şi acum la sfârşitul vieţii, dacă-şi făcea
bine socoteala, acest von Jahring îl jefuise, îi furase o mulţime de idei pe care le prezentase omenirii drept ale
sale. Urcase astfel, treaptă cu treaptă, tot drumul spre glorie şi era acum genialul inventator Leopold von Jah-
ring pe oare-l aclamau mulţimile şi-l salutau cu plecăciuni conducătorii popoarelor… Reluă firul simfoniei şi
ascultă mişcat finalul bucuriei universale aşa cum şi-o imaginase cu câteva sute de ani în urmă neamţul acela
surd şi nefericit.
Iar când concertul se termină, singuraticul Ziessen se Îndreptă cu paşi târşiţi spre aparat. Voia să-l închidă
– pe el nu-l interesează nimic în afara minusculelor sale jucării electronice şi, desigur, a muzicii – când remarcă
figura solemnă şi îndurerată a crainicului. Ezită cu mâna pe întrerupător, iar crainicul rosti: „Dragi prieteni,
trebuie să vă anunţ o ştire oare va îndurera toate inimile: marele savant Leopold von Jahring, unul dintre mem-
brii Consiliului planetar, a încetat din viaţă acum o oră subit, în locuinţa sa din Frankfurt. Vom reveni cu
amănunte.“ Şi acordurile marşului funebru al lui Chopin invadară prin minusculul difuzor încăperea lui Zies-
sen. Acesta rămăsese încremenit, cu gura întredeschisă şi cu mina pe întrerupător. Totul i se învârti în creier,
simţi un amestec de durere şi de spaimă, spaima în faţa morţii şi a necunoscutului, durerea, de ce totuşi simţea
durerea, probabil pentru că soarta lui era legată de aceea a omului a cărui figură gravă îl urmărea acum din
fotografia de pe ecranul televizorului…
Teleimprimatoare, televizoare, telefoane, aparate de radio purtară vestea spre cele patru zări, căci moartea
unuia dintre membrii Consiliului planetar era un mare eveniment, trist, şi totodată o mare surpriză. Se ştia că
Page 14
 Întâmplãri din veacul XXI

aceştia, cele mai luminate minţi ale planetei, erau supuşi unor controale neîntrerupte, astfel încât nici măcar o
indispoziţie neînsemnată n-ar fi scăpat neobservată armatei die medici însărcinaţi cu îngrijirea lor. Iar Leopold
van Jahring murise subit, fără niciun motiv aparent, nu prezentase simptomul nici unei boli, iar la autopsie
reieşise că moartea nu se datorase unui infarct, aşa cum mulţi fuseseră tentaţi s-o creadă. Posibilitatea unui
accident trebuia de la început exclusă, căci marele savant părăsise lumea noastră în patul său, în timpul som-
nului.
Şi dilema n-ar fi fost cu niciun chip înlăturată dacă unui membru al Departamentului de pază nu i-ar fi venit
ideea să controleze împreună cu robotul său cercetaş hainele şi obiectele personale ale celui dispărut. Le cercetă
cu răbdare, o dată şi încă o dată, şi privi cu mare atenţie ceasul pe care-l purtase savantul şi, mirându-se că o
persoană atât de activă şi de modernă ca von Jahring putea să poarte un atât de demodat ceas de buzunar, se
hotărî să-l deschidă. Şi nu reuşi.
A chemat specialişti în orlogerie şi n-au reuşit nici aceştia: ceasul nu putea fi cu niciun chip deschis. Iar
comisarul Bull susţinea morţiş că înăuntrul acelui obiect se afla explicaţia morţii marelui Leopold, ba chiar a
crimei ce avusese loc, căci, susţinea Bull, la câteva săptămâni de la moartea savantului, Leopold van Jahring
fusese asasinat.
Ceasul a fost apoi radiografiat, s-a încercat utilizarea ultrasunetelor, s-au folosit şocuri laser, toate în van.
Alunei, cineva din Consiliul planetar, care îl cunoscuse mai îndeaproape pe decedat, îşi aminti de Ziessen…
Un fel de mic meseriaş genial, care putea să execute orice dispozitiv electronic la orice scară, aşa mi-a vorbit
odată despre el colegul von Jahring. Şi astfel, Ziessen fu obligat să părăsească liniştita căsuţă de lângă Lugano,
să se sperie de reflectoarele şi camerele televiziunii şi de flashurile aparatelor de fotografiat, de întrebările
indiscrete ale reporterilor dar mai ales de cele ale poliţiştilor. Recunoscu că el construise ceasul, da, me-
canismul era un fel de secret al familiei lui, la ei se construiesc de trei secole ceasuri. Mecanismul însă nu avea
nimic deosebit, doar atât că nu trebuia întors şi că era turnat dintr-un aliaj special, şi, zău, păcat să deschidă
ceasul, mecanismul s-ar putea deteriora. Îl cunoscuse pe Leopold von Jahring? Da, nu negă, îl cunoscuse bine,
făcuseră împreună facultatea la Frankfurt. Iar el, Ziessen, în ciuda diplomei de inginer, se hotărâse să continue
activitatea familiei şi să nu facă altceva decât ceasuri.
― Chiar nimic altceva? vru să ştie comisarul Bull, care îl cercetase pe Ziessen şi avea acum anumite păreri
ale sale.
― Aproape nimic – răspunse nesigur elveţianul, apoi adăugă că, într-adevăr, mai construise din când în
când şi mici dispozitive electronice, lucruri neînsemnate, pe care le făcuse doar ca să se distreze.
― Nu chiar atât de neînsemnate, după unele informaţii culese de la ajutorul dumneavoastră, Willy Warnd.
De la el am aflat, continuă Bull, că Leopold von Jahring vă este de peste 40 de ani prieten şi că dumneavoastră
sânteţi acela care a construit celebrele „Lem”-uri magnetice folosite acum pe toate planetele cu atracţie gravi-
taţională redusă.
A fost ca o bombă, zeci, sute de reporteri veniră din toate părţile: nu era vorba de lămurirea unei crime, ci
se făceau dezvăluiri senzaţionale.
Iar ura mocnită pe care o acumulase Ziessen vreme de patru decenii ieşi acum la iveală.
― Vei spune tot, declară el, da, eu sunt acela care a construit „Lem”-urile magnetice şi cred că merit cel
puţin jumătate din gloria lui Jahring, căci eu am construit analizatoarele Jahring şi roboţii mecanici lunari tip
Page 15
 Alexandru Mironov

Jahring şi dispozitivele termofore pentru oraşele Antarctidei, şi… şi vibratoarele pentru explozie… şi încă
nenumărate alte maşinării pentru care „prietenului” meu i s-au ridicat statui în toate marile oraşe ale planetei…
De ce am făcut asta? Nu ştiu, vedeţi, el era un geniu personalitatea lui mă copleşea, eu aveam mai mult veleităţi
de constructor…
Reflectoarele se încrucişau nemiloase pe figura palidă a micului inginer, flash-urile îl făceau să clipească
speriat, iar el îşi dădea abia acum seama că milioane de oameni îl privesc şi-l ascultă, îl judecă şi-l acuză. Şi…
şi amuţi brusc.
Nimic nu-l mai făcu apoi să vorbească şi tăcu încăpăţânat vreme de mai multe zile. A scos prima vorbă
atunci când o comisie specială de investigare a pătruns în încăperea unde era deţinut.
― Ştiu, le spuse el scurt, mă aşteptam la asia. Aţi găsit micul dispozitiv vibrator. Nu v-am spus-o pentru
că-mi era teamă că mă veţi acuza, acum, însă, îmi e totuna, mă veţi acuza oricum. Cu doi ani în urmă, von
Jahring, simţind că îmbătrâneşte, a vrut să-şi pregătească un fel de dispozitiv de autodistrugere, care, la un
anumit procentaj de sclerozare a celulelor creierului, să intre în funcţiune şi să emită un semnal bioelectric de
o anumită frecvenţă. Lui von Jahring îi plăcuse viaţa, gloria, femeile, îi plăcuse să fie stăpân şi n-ar fi putut
suporta senilitatea şi decrepitudinea. Aşa că a ales o sinucidere glorioasă, cum spunea el, iar eu m-am supus şi
am construit vibratorul.
― Înseamnă deci să aţi reuşit să descoperiţi un fel de emisie de unde care ucid, asta vreţi să spuneţi, nu-i
aşa? întrebă un reporter, iar ceilalţi prezenţi în încăpere se frământară uimiţi.
― Oarecum. Ţineţi seama de faptul că emisia aparatului face să intre celulele în rezonanţă, dar în mod
treptat, în funcţie de degradarea lor biologică. Ceea ce s-a întâmplat în cazul von Jahring…
― Şi pe ce lungime de undă lucrează aparatul dumneavoastră? întrebă naivă o reporteră cu ochii negri.
― Asta, doamnelor şi domnilor, va rămâne pe vecie secretul nostru, al lui Leopold şi al meu. El nu mai
poate acum să-l împărtăşească nimănui, iar de tăcerea mea sunt sigur. Îmi place liniştea şi iubesc oamenii, aşa
că nimeni nu va afla nimic, au fost şi aşa prea multe războaie pe planetă…
O voce izbucni:
― Nu vă lăsaţi impresionaţi! Acest om este un ucigaş. A programat aparatul la alţi parametri decât cei
prevăzuţi de profesorul von Jahring. Căci Leopold von
Jahring era în plină putere, nici vorbă nu putea ii de sclerozare şi senilitate. Amintiţi-vă că numai cu două
luni în urmă i-a fost brevetată ultima invenţie.
Şi comisarul Bull ieşi în faţa celorlalţi:
― Dispuneţi arestarea lui şi o nouă autopsie. Veţi vedea că ilustrul membru al Consiliului planetar era încă
departe de prăbuşire.

Bull a avut dreptate şi aceasta a precipitat evenimentele. În ochii juriului, la procesul desfăşurat în incinta
Tribunalului suprem din Geneva, inginerul Ziessen era un vinovat în afară de orice dubiu şi a fost, fireşte
„condamnat la muncă silnică pe viaţă.
Nu a rezistat: micul elveţian avea o construcţie şubredă şi a murit după câteva luni de temniţă…
Uitarea n-a apucat să se aştearnă asupra „cazului Ziessen“, căci tot criminalistul Bull avea să descopere
elemente de importanţă capitală care au dus la redeschiderea procesului…
Page 16
 Întâmplãri din veacul XXI

În faţa comisarului se prezentase într-o zi un oarecare dr. Pantajana, specialist în parapsihologie şi profesor
de yoga, declarând că el ar putea aduce o oarecare lumină asupra morţii lui von Jahring.
― Ziessen, a declarat dr. Pantajana poliţiştilor şi ziariştilor, a fost un mare om, un geniu şi un inventator şi
este complet nevinovat. Se cuvine ca memoria lui să fie reabilitată şi se cuvine ca lui să i se acorde un loc în
galeria celor nemuritori.. Leopold von Jahring s-a sinucis, aceasta o să v-o dovedesc fără putinţă de tăgadă.
Obişnuia să practice yoga, de altfel era interesat şi de telepatie, voia să facă totul, să nu-i scape nimic, să
trăiască cu înfrigurare, aproape că nu-i ajungea viaţa. Reuşise ca yoghin anumite performanţe şi-l bănuiesc
chiar că inventase, fără să-mi spună, unele metode de relaxare care-mi scăpau mie de sub control. Reuşea în
cursul acestor relaxări să-şi oprească pentru un timp bătăile Inimii, şi într-o zi mi-a spus că e convins că poate
să-şi liniştească absolut anumite zone de pe scoarţa cerebrală.
― Şi ce legătură are asta cu Ziessen? fu întrebat.
― Dar este evident, domnilor. Într-una din experienţele sale şi-a relaxat o zonă prea mare de creier. A
acţionat vibratorul, căci maşinăria electronică n-avea cum să ghicească de ce nu erau celulele creierului în stare
de funcţionare. A urmat vibraţia celulelor relaxate, explozia lor, şi Leopold von Jahring a păşit în moarte,
stârnind în jurul său acelaşi interes ce se manifesta şi 3n timpul vieţii. Omul acesta a fost un fel de mare actor;
probabil i-ar fi plăcut să-şi transforme chiar şi nefiinţa în spectacol. Nu cred că s-a gândit că devotatul, modestul
Ziessen va fi acuzat…
Nimeni nu vorbea, doar teleimprimatoarele ţăcăneau şi se auzeau zgomotele aparatelor de filmat.
Apoi – să fi fost vedenie sau poate indianul a fost de vină – lângă statuia zeiţei legată la ochi, cea care pe
două talere împarte dreptatea, a apărut o siluetă mică, timidă şi singuratică.
Au scuturat vraja, şi Bull a pus o întrebare, mai mult ca pentru sine:
― De ce a tăcut atunci, de ce n-a protestat în niciun fel, de ce ne-a lăsat până la urmă să credem că avem
dreptate?
― M-am gândit şi la asta, răspunse indianul. Ziessen era genial, dar era şi timid şi, mai ales, era un om
singuratic. Unicul om care s-a apropiat de el a fost von Jahring. I-a făcut mult rău şi Ziessen a suferit din pricina
asta, dar cred că, de fapt, l-a iubit tot timpul pe egoistul său prieten. A suferit la moartea lui, s-a simţit vinovat
şi, lăsându-ne pe toţi să comitem o eroare judiciară, s-a autocondamnat şi pedepsit în numele unei morale pe
care eu aş numi-o de cea mai înaltă şi pură ţinută, aceeaşi care l-a făcut să ducă cu el în mormânt taina undelor
ucigaşe.

Nesfârşite migraţii
I Menour nu era de acord. Steaua aceea galbenă nu-i inspira încredere. Adevărat, cataloagele indicau că în
planetele unei asemenea stele ar putea apare viaţa, dar viaţa apăruse în multe părţi ale Universului, fără ca
evoluţia infimelor micro viețuitoare să atingă vreodată stadii superioare. Şi cele nouă planete ce se învârteau
în jurul Soarelui lor, departe, atât de departe de centrul acestei galaxii ciudate, aproape se pierdeau undeva, la
capătul unui braţ spiralat. Îşi compuse cu grijă imaginea răspunsului şi i-o transmise lui I Aal într-una din
zonele raţionale ce nu-i era ocupată de ghidarea navei: „Şi eu sunt obosit – îşi amăgi el propria-i făptură aproape
epuizată – energia câmpurilor mele raţionale este pe sfârşite şi o să-mi fie îngrozitor de greu să conduc nava
când îmi va veni rândul; dar, I Aal, nu mai vreau nicio stea şi nicio planetă. Am străbătut fără rost această mică
Page 17
 Alexandru Mironov

galaxie, lenticulară, materia e aici cu totul altfel organizată, nu vezi că viaţa nu se poate dezvolta decât în forme
greoaie, inferioare, fără şanse de a deveni raţionale? Să recunoaştem eşecul şi să ne întoarcem. „îşi simţi câm-
purile logice cercetate, o undă senzorială emanând duioşie i se interferă cu zbuciumata-i emisiune efectivă.
Apoi, imaginile trimise de I Aal îl izbiră nemiloase: „Ştii, ca şi mine, că nu putem trăi veşnic. Ştii, oa şi mine,
că n-o să ajungem niciodată acasă, în metagalaxia noastră şi că ceea ce suntem acum NOI o să se destrame şi
o să se integreze în corpul sub plasmatic al navei. Nu vom atinge nici măcar norul otasour care protejează
lumea aceea îndepărtată şi coeziunea inter particulelor va slăbi şi vei dispare, dragul meu, în acelaşi timp cu
mine, fără putinţă de scăpare“. Adăugă: „… şi fără niciun rost“.
Tăcură, primul înfrânt, celălalt ocupat cu comenzile dublului tor concentric în care străbătuseră genuni de
hău şi timp.
Târziu, când steaua galbenă îşi făcu simţite flăcările fără prelungirile senzoriale ale aparatelor, cel lucid
reluă: „Poate, cumva, o să putem face aici ceva, poate vom putea ajuta materia să se organizeze, aş da şi puţinul
timp rămas din existenţa mea, numai să pot fi de folos cuiva, oricui, chiar şi celei mai primitive vieţuitoare…
Cercetează împreună, calculează şi aleg drept casă şi mormânt planeta a treia, cea cu un satelit mare, cea
care primeşte de la steaua galbenă energia optimă dezvoltării vieţii.
Şi-au plasat nava – adevărată cochilie menită să rămână veşnic legată de trupurile lor – pe o orbită eliptică
în jurul acelei agitate planete a treia. Şi aparatele au început pe loc activitatea trimiţând o puzderie de informaţii
către memoria lor subnucleotică.
Trecu o vreme, evoluară de câteva ori în jurul planetei, continuară cercetările, urmăriră aparatele; mai ales
contoarele bio păreau să lucreze febril. I Aal îşi reprezentă un gând ce le apăruse în mod reflex amândurora:
„E numai viaţă primară, în forme violente şi greoaie, specii de tranziţie oare vor dispare. Aşa ceva am mai
întâlnit de câteva ori în galaxia asta tânără. Şi nici măcar nu putem şti dacă va avea loc cu adevărat o evoluţie.
Dar mai este ceva, I Menour, ce vor să spună analizatoarele bio?“
Şi celălalt simţea ceva, era ceva confuz, un fel de primejdie, nu-şi reprezenta nimic clar. Apoi imaginile
gândurilor se limpeziră.
„Se pare, da, se pare că de la calotele polare munţii aceia de rocă albă avansează lent către zonele vii…“
Reluă după un timp: „I Aal, planeta de sub noi e condamnată: stâncile albe au o temperatură mult mai joasă
decât cea a mediului în care trăieşte vieţuitoarele. Soarta lor e decisă: frigul le va ucide şi viaţa o să dispară.
Iar, pentru multe milioane de revoluţii. Poate putem face ceva…”
Lucrau febril, analizau, calculau, sufereau, dar căutau cu înfrigurare, activitatea lor avea sens şi era în slujba
uneia din marile legi ale Universului locuit: apărau Viaţa! Apoi, ajunseră la aceeaşi concluzie: n-aveau nicio
şansă, nu se putea salva nimic, fauna ce mişuna pe sol urma legi de evoluţie greu schimbătoare, urmaşii nu
puteau fi reeducaţi, de altfel nu aveau timp să apară decât puţine generaţii până ce albele covoare polare s-ar fi
împreunat deasupra unei planete mormânt. „I Menour, calculele mele spun că nu toată planeta va fi acoperită,
există o mică probabilitate ca o zonă îngustă la ecuator să rămână neatinsă. Acolo trebuie trimise vieţuitoarele
care se pot adapta. Dar care?“ Adăugă cu îndoială:
,,Poate cele ale oceanelor.”
Au reluat cercetările, specie de specie se perindară în faţa ecranelor bio. Şi deodată, realizară brusc că
printre cele de la sol, câteva specii nu trăiau chiar la suprafaţa planetei, ci mai sus, ceva mai sus. Membrii
Page 18
 Întâmplãri din veacul XXI

acestor specii zburau, planau, atingeau doar din când în când solul. „Şi se înmulţesc rapid, I Menour, asta
pentru că ele sunt aproape efemere. Atât, ele ne-au mai rămas.”
Şi se străduiau să inventeze un fel de gând pe care să-l inoculeze păsărilor şi să le convingă să se îndrepte
spre zonele calde. I-au ajutat computerele şi nişte amintiri ce le purtau de-acasă. Şi astfel, acţionând asupra
organelor generatoare de impulsuri nervoase, instalară sub cutiile craniene ale acestor lucruri vii nişte
giroscoape electromagnetice, un fel de busole organice comandate dintr-o anumită glandă.
Au făcut operaţia la scară mare, la un număr enorm de vieţuitoare şi vreme de zece revoluţii modificară cu
răbdare codul genetic al urmaşilor zburători şi al urmaşilor urmaşilor.
… Grupuri tot mai mari se ridicau acum sus pe cer şi se îndreptau spre locuri sigure. Erau mai multe, mereu
mai multe, se adaptau repede la aglomeraţia din zonele de mijloc ale planetei. „Sânt pline de vitalitate, gândeau
străinii ce se stingeau încet lângă lumea care nu era a lor. Vor evolua, se asigurau ei, ele reprezintă viitorul
raţional al lumii de aici, seamănă atât de mult cu noi… u şi-şi perindau amintiri de departe dintr-o lume albastră,
unde ei puteau plana uşor şi sigur, desfăşurând doar puţin aripile acum nefolosite.
Universul mamă, creator şi mormânt, i-a absorbit apoi şi le-a împrăştiat particulele în spaţiile necuprinse.
Pe pământ însă, stoluri de păsări migratoare se îndreaptă de atunci fără greş, cu o regularitate de ceasornic,
spre nişte rendez-vous-uri ciclice şi ancestrale. Nelogice plimbări, căci, vedeţi, oameni, păsările păstrează o
falsă amintire despre un pericol care n-a existat: gheţarii nu au acoperit niciodată complet planeta. Ele, însă,
zburătoare proaste, continuă să-şi îndeplinească o datorie de neînţeles…

Sărmanul stăpân al lumii

„M-am înrolat cu douăzeci de ani în urmă în trupele de şoc pe care ţara mea de atunci le-a trimis în Angola
pentru menţinerea unei ordini care nu mai putea fi menţinută. Eram strigat la apel recrutul Joao Goulart, visam
fapte de arme, bani şi glorie şi aveam capul plin de idea. Părăsisem, pentru marea aventură ce urma, cursurile
Facultăţilor de psihologie şi electronică din Lesboa, acolo mă socoteau un fel de personaj năstruşnic, dar eram
temut: forţa şi cruzimea pe care aveam să le confirm mai târziu mă făceau respectat. Pe vremea aceea îşi băteau
joc de teoriile mele, şi profesorii refuzau să mă asculte, dar eu îmi cunoşteam calea şi am învăţat la timp să tac
şi să mă pregătesc pentru lovitura decisivă. Numai armele şi Africa puteau să mă îmbogățească, şi m-am supus
fără să crâcnesc pregătirii infernale, călindu-mi trupul şi apropiindu-mi de inimă oţelul albastru al mitralierei:
urma să ucid şi trebuia să fac asta cu sânge race, fără milă, ca un prim pas spre următoarea dezlănţuire de forţă
şi răutate. Singura fată din viaţa mea îmi spusese că în fiecare om există prăpăstii de abjecţie, dar ale mele erau
crâncene. M-am îngrozit atunci de cită ură moştenisem de la fanaticii mei strămoşi. Ei urâseră şi adoraseră în
numele unui Dumnezeu pe care eu îl pierdusem, şi de care am descoperit apoi că nici n-aveam nevoie, pentru
că-l purtam în mine, şi asta m-a făcut să înţeleg că eram altfel decât oamenii simpli, născuţi să-i slujească pe
cei aleşi.
M-am remarcat chiar din primele ciocniri cu băştinaşii angolezi: operam bine, asta era părerea ofiţerilor
mei, adică ucideam rece, calculat, deşi nu-mi plăcea sângele şi mă dezgustau convulsiile muribunzilor. Nu-mi
alegeam victimele, ocheam fără greş şi nu cruţam nici femeile sau copiii, neînsemnatele crime pe care le
comiteam trebuiau să-mi împietrească complet sufletul şi făceau parte din programul pe care mi-l propusesem
pentru a-mi depăşi condiţia umană şi a ajunge la ceea ce meritam: supraomul.
Page 19
 Alexandru Mironov

Cariera militară m-a plictisit însă repede – eram făcut să stăpânesc mari mase de oameni şi mă dezgusta să
execut ordinele unui sergent infect. În plus, privind morţii care se răceau şi urmărind cum celulele trupurilor
îşi pierd pe rând vitalitatea, mi-am amintit vechea teorie chineză asupra existenţei în corpul omenesc a unui
sistem al energiilor şi atunci, pentru prima oară, nebuloasă, mi-a încolţit în creier Ideea.
A fost un scurt moment de inspiraţie genială, decisiv pentru a-mi orienta definitiv mersul vieţii şi mi-am
umflat pieptul mândru de uriaşa forţă pe care o simţeam în mine.
Am aşteptat să mă liniştesc şi am reluat şirul logic al gândurilor: sistem al energiilor, energia se dobândeşte,
se consumă, se eliberează; ce-ar fi dacă eu aş învăţa să o multiplic pe-a mea? Sau să o eliberez pe-a altora?
Energia oamenilor. Şi a animalelor, desigur; tot ce e fiinţă ar rămâne într-un fel de nemişcare, până energia s-
ar consuma, apoi ei, oamenii, sărmanii mei duşmani, s-ar topi ca ceara, atunci când eu aş sufla peste nimicnicia
lor…
Biocurenţii, asta era soluţia, şi eu ştiam enorm de multe în domeniul ăsta; mai trebuia un fel de comutator
de energie, desigur, un… să-l numesc… bio transformator! Şi lucrurile nu erau de loc complicate, un dispozitiv
pentru degradarea energiei nu părea greu de construit: entropia, aici era cheia, toate energiile se transformă
până la urmă în calorică, aici trebuia să lucrez… Şi am lucrat 12 ani, îndârjit, nebuneşte, fără răgaz. Am părăsit
întâi armata devenind colonist; m-am instalat în plină junglă, pe locul unui fost sat de băştinaşi, de care m-am
debarasat, organizând cu netrebnicii mei camarazi de arme un fel de vânătoare: mi-am premiat colegii după
numărul de capete vânate şi asta a ridicat în jurul rezervaţiei mele un fel de zid al groazei. În experienţele mele
am fost ajutat la început de, patru soldaţi pe care îi plăteam regeşte cu diamantele descoperite în deşertul de la
vest de jungla mea. Un japonez pe care l-am întâlnit odată în Conakry a comandat pentru mine la o firmă din
Tokio echipamentul electronic de care aveam nevoie. Şi după doisprezece ani, în baraca-atelier, bio trans-
formatorul meu aştepta un nou salt al supraomului spre menirea sa de Stăpân etern.
Am început experienţa dimineaţa ou cei patru soldaţi martori. N-aveam emoţii. Eram sigur de mine şi in-
venţia mea, trebuia doar să stabilesc raza de acţiune a aparatului şi modul cum se va efectua transformarea
energiei.
Îndreptând obiectivul spre junglă am început alimentarea cu energie. Şi efectele au fost imediate: o pasăre
care trecea pe deasupra noastră şi-a-ncetinit zborul, bătăile aripilor i s-au rărit şi s-a rostogolit la pământ ca o
zdreanţă. Frunzele şi lianele au început să se decoloreze, un pavian a căzut din frunziş ca un bolovan; urmăream
cu înfrigurare schimbările din jurul meu – un boa constrictor s-a destins şi atârna nemişcat de o creangă, din
junglă au început să iasă aburi, copacii îşi schimbau sub ochii mei culoarea, prin plante seva circula nebuneşte,
rădăcinile secătuiau pământul, totul a început să se contorsioneze, solul a crăpat şi viaţa clocotitoare a junglei
a încetat cu totul.
Am trăit clipe de triumf şi încântare, dar mai trebuia să verific acţiunea invenţiei mele asupra oamenilor; şi
am întors aparatul spre cei patru martori deja înnebuniţi de groază: au albit, au slăbit, trăsăturile li s-au
destrămat şi după câteva minute de agonie au murit de epuizare şi bătrâneţe sub ochii mei! Am decuplat. Mă
simţeam Lucifer, stăpân pe forţele întunericului şi m-am gândit trufaş la mănuşa pe care o azvârleam planetei.
Nu aveam nevoie de ajutorul nimănui, de absolut nimic. Eram puternic!
… Prea puternic, mult prea puternic, după cum a trebuit să constat nu după multă vreme: pe câteva zeci de
kilometri orice urmă de vegetaţie dispăruse, temperatura creştea vertiginos, iar solul fărâmiţat se transforma
Page 20
 Întâmplãri din veacul XXI

într-un fel de pulbere de formaţie necunoscută. Nici măcar pietrele nu rezistau, probabil stricasem reţeaua
cristalină a componentelor solului. Iar uscăciunea se întindea ca o pecingine, distrugea continuu jungla, părea
să ameninţe toată regiunea verde a coastei. Multă vreme am crezut că bioenergia fusese transformată în căldură
şi atâta tot, apoi au început să apară noaptea un fel de fuioare diafane de foc transparent, parcă întoarse în ele
însele, făcând un fel de navetă spre o nouă dimensiune spaţială. Partea proastă era că rodeau şi ele continuu
solul făcând în acest fel materia să dispară, îmi era imposibil să urmăresc unde, lucrurile se petreceau – simţeam
asta – într-un spaţiu cu mai multe dimensiuni pentru care eu nu mai aveam pregătirea matematică necesară. Şi
nici nu mai puteam s-o dobândesc. Ceva începuse să meargă prost în mine. Construcţia mea interioară dură,
antrenată, începea să nu mai reziste. În una din nopţile cu lună i-am văzut clar pe cei patru ucişi de aparatul
meu: erau livizi, strigoi înfiorători, cu rânjete pe feţele verzi şi răzbunare în ochii de foc. Am simţit pentru
prima oară ce e spaima, dar vedenia a trecut. Altă dată, la venirea serii, mi-a apărut o negresă cu un prunc în
braţe, îi ucisesem cândva într-o acţiune de pedepsire, sângele îi curgea pe faţă, peste copilul deja mort, erau
desfiguraţi amândoi, urletele ei mi-au îngheţat sângele în vine. Apoi au venit alţii şi alţii, cu valuri de sânge şi
vaiete de moarte şi-n jurul meu totul semăna cu iadul, totul era uscat, fierbinte, mohorât şi ei reveneau tot mai
des. Şi-mi apărea mereu pădurea uscându-se, viaţa încercând spasmodic să se menţină, animalele-i încremenite
din care energia vieţii se scurgea scăpând într-un loc fără margini, iar eu singur pe o planetă prăfoasă,
îngrozitoare, cenuşie, cu spectre dezlănţuite, chinuindu-mă mereu, fără încetare…“

Această stranie scrisoare a fost găsită într-o cutie etanşă, în plină junglă, pe coroana unui arbore tânăr. Am
crezut multă vreme că întâmplările relatate erau produsul Imaginaţiei unui dement, apoi am aflat că Joao Crou-
lart existase, fusese unul din cei mai sângeroși soldaţi portughezi, că stătuse mulţi ani într-o casă la marginea
pădurii, apoi dăduse foc junglei şi înnebunise, încercând să atace oamenii cu ghearele şi cu dinţii. Fusese ucis,
sau poate dispăruse, asta nu avea importanţă. Dar dacă elucubraţiile lui s-ar fi dovedit adevărate, spaima sa n-
avea sens: viaţa nu putea fi ou niciun chip învinsă – aşa gândeam privind pădurea ce creştea sălbatic, în timp
ce mângâiam firele de iarbă catifelată prin care mici vietăţi colorate, făpturi efemere, mişunau în toate direcţiile,
grăbite să-şi îndeplinească măruntele lor treburi milenare.

Crimă şi pedeapsă
Abia i-am terminat de strâns ultimele şuruburi şi s-a pus pe întrebat. A vrut să ştie câte-n lună şi-n stele: ce
e clima, cum sunt vânturile, el de ce nu le simte, când strălucesc stelele „neasemuit de frumos“ şi de ce se
spune aşa despre nişte corpuri cereşti în care se petrec fenomene fizice simple, ce sunt sentimentele şi unde
trebuie să le simtă el şi încă o sută de întrebări, toate dintr-o suflare.
Mă năucise, dar i-am explicat ou răbdare că el nu simte şi nici n-o să simtă niciodată nimic, fiindcă aşa l-
am construit eu, numai pentru rezolvarea problemelor practice şi, chiar dacă are memoria plină cu de toate, nu
trebuie să şi-o ia în cap şi să facă pe fiinţa superioară: el nu-i, la urma urmei, decât un fel de coleg cu combina
de bucătărie şi cu maşina de spălat rufe. Pe urma l-am pus să-şi vadă de treburi, să termine de tradus vechile
texte sanscrite.
Şi-am uitat de el, deșii mă gândisem că-i cam năbădăios şi-i mai bine să-i verific sursele de informaţie.
Mai târziu mi-a comunicat că s-a îndrăgostit şi, când l-am descusut, mi-a explicat că simte cum i se măreşte
Page 21
 Alexandru Mironov

tensiunea ori de câte ori se alimentează la reţea. I-am spus prostuLui că aşa-i normal, că are un transformator
special pentru asta şi nu trebuie să-i ridice reţelei osanale. Pe urmă am văzut că se apucase să-mi citească
biblioteca şi că-l interesau mai ales romanele de dragoste.
Nu mi-am dat seama de pericol nici când a început să devină arogant şi mi-a spus că vrea să arate că el nu-
i un oarecare, ci face parte dintre cei aleşi. Este plin de curaj şi, zicea el, e capabil de orice, dar n-a vrut să-mi
spună ce înţelege el prin „orice”, şi eu am crezut că se referea la calităţile lui – într-adevăr deosebite – de filolog
mecanic.
Îi făcusem braţe şi rotile pe care se deplasa, căci îl foloseam şi pentru unele treburi casnice, aşa că nu mă
miram când îl vedeam dând târcoale bucătăriei. Drama s-a produs tocmai în ziua în care mă hotărâsem să-i
verific releele de echivalare, fiindcă zăpăcitul începuse 6ă-şi facă traducerile în versuri, ba chiar să introducă
contribuţii personale. Când m-am întors acasă de la fabrică l-am găsit bolnav – de o „boală a sufletului”, zicea
el – şi hotărâse să se predea miliţiei, căci îl rodeau „remuşcările”. N-am înţeles ce bălmăjea, dar i-am făcut un
control rapid şi totul părea în ordine. Când însă s-a declarat „umanizat” şi a anunţat că de acum înainte se va
numi Raskolnikov, m-am repezit în bucătărie şi bănuielile minau fost confirmate: din carcasa sfărâmată a com-
binei-bucătăreasă uleiul picura tragic, iar alături de ea zăcea corpul delict – cheia franceză pe care adesea o
foloseam pentru şuruburile „filologului” criminal!
M-am întors spumegând la asasinul de tinichea, l-am insultat, cred că i-am zis „rablă neroadă” sau „tăblărie
idioată“ sau cam aşa ceva, si asta l-a jignit de moarte şi l-a împins la sinucidere: şi-a ars, nemernicul, toate
bobinajele interne!
De unde-o fi învăţat asta nu ştiu, că eu îl programasem mai mult pentru treburi lingvistice; avea cunoştinţe
de mecanică şi fizică precare, ca orice filolog, desigur. Avea însă suflet de artist – şi ăştia fac numai
boroboaţe…
Dar l-am aranjat eu: i-am şters memoria şi l-am Învăţat să facă deconturi şi să calculeze salarii. Să nu-mi
spună cineva că şi contabilii pot avea imaginaţie bolnăvicioasă!

Din cronica anului 2000. Matematica a doua limbă maternă

Fragmente din raportul prezentat de secretarul unui cenaclu literar (înregistrare)
„… Cum cu o justificată mândrie arată ziarele vremii, s-a ajuns la noi la un număr de 55 de matematicieni
pe kilometrul pătrat (adică peste 48% din populaţia ţării), ceea ce situează ţara noastră pe unul din primele
locuri în lume, ştiut fiind că în clasamentul progresului locurile se obţin în funcţie de cantitatea de materie
cenuşie superioară (deci creiere de matematicieni) pe care societatea respectivă o posedă.
Matematicienii s-au amestecat în toate domeniile: ei conduc economia, robotronica, alimentaţia şi stările
sufleteşti, rezolvă problemele sociale prin simpla programare a computerelor, pun diagnostice şi prescriu trata-
mente cu ajutorul creierelor electronice care controlează chiar şi emoţiile şi prescriu antidoturi, de nici nu mai
poate să-ţi bată inima când ai întâlnire cu femeia iubită! Aparatele conduse şi programate de matematicieni îşi
vâră nasurile înşurubate peste tot, protejându-ne chiar împotriva voinţei noastre.
Fac o paranteză şi vă spun că, personal, îl urăsc de moarte pe robotul meu servitor, care, pretinzând că am
cordul slăbit, mi-a interzis să intru în apă după ce am ajuns la mare pe o zi de caniculă, nu m-a lăsat să beau
un pahar de Cotnari exact când mă aflam în cunoscuta cramă, m-a anunţat că intensitatea emoţiilor mele a

Page 22
 Întâmplãri din veacul XXI

ajuns la nu ştiu ce naiba de amplitudine tocmai când admiram picioarele secretarei şi m-a obligat spre binele
meu să mănânc zilnic salată de napi fierţi!
Şi toate acestea, stimaţi colegi, numai pentru că matematicienii – fala planetei – nu pot sta liniştiţi şi lăsa
lucrurile aşa cum le-a făcut Cel de Sus şi le-a lăudat bunul Rousseau!
De altfel matematicienii se amestecă, dragi confraţi, chiar în domeniul nostru sfânt! Nu-i de ajuns că Ion
Barbu s-a apucat să scrie versuri înfierbântat de combinările, aranjamentele, inelele şi grupurile lui algebrice
(şi ce versuri!). Nu, acum s-a apucat tot matematicianul să construiască roboţi literari programaţi pentru genul
scurt, lung, schiţă, poem, – la alegere!
Închei, şi nu mă pot abţine să nu vă spun că trist la culme este faptul că chiar dumneavoastră, scriitori şi
poeţi adevăraţi, aţi ajuns să vă prostituaţi cerând ajutorul maşinilor ori de câte ori vă apare o problemă de
creaţie…”
Semnează ss indescifrabil
(Cuvântare compusă de R.O.B. 333, la cererea secretarului cenaclului, după cum ulterior a constatat robotul
grafolog R.O.B. 222).

Din cronica anului 2000. Arta.

Fragmente din cursul de amenajare artistică a naturii (Înregistrare pe televideorecording)
«… Stimaţi studenţi ai Facultăţii de estetică aplicată, vă rugăm să întrerupeţi activitatea în atelierele indi-
viduale şi să vă reglaţi televideofoanele tridimensionale, începem cursul nostru cu lecţia: „Revalorificarea flo-
rilor ca materiale decorative“… Ştiu, titlul poate să vi se pară ciudat, aflaţi însă că florile, cu toată gama săracă
de culori şi uniformitatea aspectului, au jucat un rol important în decoraţia mediului vreme de sute de ani.
Exista obiceiul de a se încerca – de fiecare dată fără succes şi, totuşi, încercările nu conteneau – plantarea
florilor, fără rădăcini (?), în vase cu apă unde acestea, bineînţeles, îşi pierdeau imediat aspectul natural şi se
uscau. A trebuit să treacă secole până ce oamenii au înţeles că florile nu pot fi folosite sub această formă. Un
alt obicei – total neigienic, imposibil de conceput acum – era înmânarea unui grup de flori, numit „buchet“
persoanei iubite; florile erau, de regulă, nesterilizate, uneori prezentau ghimpi (vezi Roşa centifolia), totuşi,
femeile se simţeau jignite (!) dacă nu primeau la zilele festive astfel de cadouri de la soţii lor.
Numai într-o singură ţară – Japonia – s-a încercat empiric, ceea ce computerele cu programe de estetică şi
urbanistică realizează acum instantaneu şi cu un înalt grad de perfecţiune: compunerea artistică a culorii. Com-
binaţiile realizate erau însă sărăcăcioase şi de scurtă durată şi afectau numai simţurile vizual şi olfactiv; abia în
ultimele decenii s-a realizat compunerea superbelor culori şi forme sintetice frumos mirositoare, sensibile
sonor la radiaţiile infraroșii. Nimic nu poate întrece – după cum bine staţi – frumuseţea unor combinaţii calei-
doscopice de romiboizi multicolori emanând miresme Dior în sunetele diafane ale unei vechi compoziții la
clavecin – corectată, bineînţeles, de către computerul atoateştiutor.
Şi iată acum ideea de bază a cursului nostru: deoarece, cu toate strădaniile depuse, pe planetă au mai rămas
mii de hectare de poieni cu narcise, păşuni cu flori de câmp, păduri de liliac bătut şi livezi cu explozii de flori
albe primăvara, propunem solidificarea şi planificarea tuturor plantelor şi florilor şi transformarea lor în obiecte
sintetice pe care roboţii să le poată amenaja în cele mai variate combinaţii…»
(Ropote de aplauze aprobative au întrerupt cursul).
Page 23
 Alexandru Mironov

Imposibila întâlnire
Gonind din hăuri, o sferă translucidă părăsi aurorele şi intră în zonele difuze ale Norului. Străluci o clipă,
ca un meteor din îndepărtata barieră, apoi se şterse treptat de pe cerul de smoală.
Un şuvoi de sunete, venind de la uriaşe distanţe mătură atunci zonele de viaţă, se auziră zumzete şi clinchete,
un glas cântat, câţiva receptori înregistrară, deveniră atente mai toate făpturile azurii din partea mărginaşă, apoi
emisiunea se generaliză peste întreg Universul locuit.
„Vă vorbeşte Aaral Aaral, zburător din bariera frontieră – cântă vocea. Mă adresez vouă pe toate lungimile
de undă căci sunt purtătorul unui mesaj adus de la depărtări negândite, din lumea fierbinte a stelelor de foc, din
focuri de legendă, din partea unui zeu, poet şi erou. Oameni ai Marelui Nor, nava mea vă aduce glasul lui
Luliko de Kali de Ria.”
În penumbrele aglomeraţiei difuze izbucniră atunci licăriri, reflexii scurte străluciră, ţâşniri de lumină se
uniră într-o singură direcţie, apoi reverberaţii se revărsară în valuri de fulgere şi explozii orbitoare, căci
părăsindu-şi lunga stare de somn, oamenii lumii de cristal se ridicau în întâmpinarea neobişnuitului apel.
O linişte grea se înstăpâni cu încetul pe miliardele de insule-aglomeraţii, iar un văl stinse licăririle. Marea
de tăcere cuprinse treptat depărtările şi atunci o voce – venită parcă din istoria şi memoria umanităţii, din
poveşti şi din mituri – Vocea Cutezătorului – murmură stins, abia auzit, de la distanţe incomensurabile şi din
timpuri de mult trecute:
„Semeni ai mei, făpturi din lumea curcubeielor, când călătoarele unde ale mesajului vor fi ajuns la voi,
simetria reţelelor cristaline ale trupului meu va fi fost de mult distrusă, componentele nudeotice atrase în
înspăimântătoarele vârtejuri gravitaţionale ale stelelor, iar fiinţa mea topită în Marele Neant fierbinte din uriaşa
aglomeraţie de corpuri aprinse de dincolo de Marele Zid Rece.
Urmaşi ai mei, Istoria voastră pomeneşte de mine. Din generaţie în generaţie numele meu a ajuns la voi.
Cu ere în urmă mi-am înstrunit nava înspre cărări de aventură şi moarte. Am plecat însoţit de licăririle de adio
ale strămoşilor voştri şi de o întrebare mută, gândită atunci de toţi: Pentru ce?
Şi încă de atunci, azvârlindu-mă în necunoscutul fără capăt ce ne înconjoară, am început să-mi pregătesc
răspunsul la acea întrebare, la frământările pe care, din timpuri imemorabile, le au cei care caută. Fiilor, vă
transmit testamentul meu!
Tăcerea şi întunericul domniră o vreme. Un curcubeu îşi întinse o clipă panglica de-a curmezişul beznei,
apoi se stinse. Din nicăieri cuvintele se împrăştiară din nou peste lume.
„Acum e clipa. Ascultaţi cele ce vă spun, pătrundeți-vă de cele văzute de mine, învăţaţi din înfrângerea
mea, şi nu uitaţi, nu uitaţi niciodată că eu, cu ultimele licăriri de viaţă, cu ultimele frânturi de energie, cu cele
din urmă sclipiri de voinţă, vă transmit adevărul şi dorinţa mea şi fie oa aceasta să devină şi a voastră: Căutaţi-
i! Fraţii voştri există! Cei din poemele şi calculele mele trăiesc!”
Se întrerupse din nou. Valuri de linişte păreau să se rostogolească peste imensa nemişcare. Din ceruri, vocea
reveni, insistentă, atotcuprinzătoare:
«îmi amintesc cum înainte de plecare mi se spunea: „Alergi după o himeră, LuLiko. Maşinile nu pot greşi,
s-a demonstrat, fără putinţă de tăgadă, că viaţa nu există dincolo de norul nostru de praf, suprastructurile cris-
taline complexe nu se pot forma acolo, într-un univers monstruos, stăpânit de legi dure, care interzic apariţia
Vieţii – acest gingaş miracol. A fost nevoie de miliarde şi miliarde de rotiri lente ale Marelui Nor pentru ca
Page 24
 Întâmplãri din veacul XXI

materia să se organizeze, atomii elementelor grele să prolifereze structuri cristaline logice, a căror combinare
şi perfecţionare a adus Negrului Cosmos acest superb macro cristal sferic înzestrat cu raţiune: Omul! îngrozi-
toarele temperaturi de dincolo alungă orice speranţă, poetule“, îmi demonstrau ei şi maşinile reci.
Dar calculele mele se deosebeau de cele pe care le făceau pentru noi electronii orbi din circuitele maşinilor.
Eu mă bazam pe disperarea Necuprinsului, pe care adesea o simţeam în suflet, pe dragostea pentru acest uimitor
cuvânt „a fi“, pe culorile spectrului, care în. Perioadele de lumină construiesc peste zări aurori sfâşietoare.
Frumosul este veşnic şi fără margini – cântau gândurile mele, frumosul înseamnă viaţa, şi dincolo de Dincolo,
peste valurile stelelor de foc, la depărtări unde chiar gândul nu ajunge, acolo, poate, Raţiunea se desfăşoară,
întinzându-şi aripile maiestuoase peste nebuloase mirabil.
Iar lumea stelelor nu este de netrecut, între globurile lor aprinse sunt spaţii largi, ce pot fi străbătute
alunecând pe şuvoaiele undelor gravitaţionale. Şi chiar dacă viaţa mea nu va fi de ajuns pentru a străpunge
orbitoarele litoni de foc voi putea, oricum, să dispar liniştit, convins că am făcut totul «pentru ca existenţa
Omului să aibă un rost. Căci, spuneţi voi, cunoaşteţi un alt sens Vieţii?…
… Viaţa – fantastic cuvânt. O cântasem în nenumărate poeme şi o căutasem în ecuaţii logice, credeam că
ştiu tot ce se poate şti despre acest fenomen de neînţeles. Am descoperit mai târziu, mult mai târziu, după sute
de revoluţii ale Norului nostru, că viaţă înseamnă, de fapt, ceva de necuprins, surprinzător şi puternic peste
orice limite.
… Călătoria mea a fost grea şi plină de primejdii. Râuri de atomi bezmetici m-au izbit încă din golul ce
înconjoară lumea noastră, descărcări venite din lumi de mult moarte m-au lovit şi au trecut, îndreptându-se fără
oprire către nicăieri, capcane gravitaţionale mi s-au întins la tot pasul, găuri de întuneric şi ziduri de lumină m-
au pândit mereu, dar am trecut prin toate, mica mea navă a rezistat, impulsurile reflexelor mele s-au călit în
bătălia cu materia oarbă. Ţelul îmi era încă departe, infinit de departe, eu, însă, priveam neclintit înainte,
«dorinţa mea era nestrămutată şi nava despica genuni de timp şi spaţiu, îndreptându-se implacabil către ţinu-
turile de dincolo de lumea focului.
Apoi, după peregrinări nesfârşite, m-am apropiat de acea fabuloasă lume a stelelor, cea din legendele noas-
tre, ştiută până acum doar de maşinile ce demonstrează că temperaturi inimaginabile cresc monstruos pe
corpuri cereşti, în care materia oarbă se dezagregă, se transmută, explodează şi arde. Întunericul care mă
însoţise a început să pălească. Uşoare irizări s-au ivit în jurul meu. Pete difuze alburii au prins să apară în sus,
în jos, la dreapta şi la stânga mea, străluciri diafane au înveşmântat formaţii ciudate de materie, grupate parcă
în globuri uriaşe.)
… Târziu, mult mai târziu, când am descoperit oa o parie însemnată din viaţa mea se şi scursese, mi-am dat
seama că acele globuri luminoase nu erau compacte, aşa cum le ştiau maşinile, ci alcătuite din roiuri de corpuri
minuscule, care, apoi, mi s-au părut a fi nişte sfere uriaşe. Aşa arătau din pricina luminii pe care o revărsau,
dar, când am ajuns şi mai aproape, am înţeles că sferele erau alcătuite din formaţii încă şi mai mici de materie
incandescentă. Deci, ipoteza pe care o emisesem înainte de plecare se dovedea adevărată: lumea stelelor nu
însemna un zid compact de foc, ea era alcătuită din puncte izolate şi rare, aflate la mari depărtări unele de
altele.
În acea vreme, stelele mă înconjurau deja din toate părţile căci nu mă abătusem din drum, mica mea navă
părea pregătită să-şi urmeze călătoria până la capăt. Până la capătul vieţii mele…
Page 25
 Alexandru Mironov

Am încercat să mă apropii de stele încă de la primul contact cu acea aglomerare luminoasă. Dar câmpurile
lor de atracţie erau îngrozitoare, iar temperaturile din miezurile lor depăşeau orice imaginaţie. Aşa că am con-
tinuat să zbor, intervale fără număr, îndreptându-mă spre ceea ce credeam a fi capătul zidului de stele. Spun:
credeam, deoarece, oameni, aflaţi că stelele sunt nesfârşite, că după un roi de miliarde şi miliarde, urmează un
altul şi apoi un altul şi tot aşa la infinit. Universul este stăpânit de stele, iar lumea noastră, în care graţioasele
sfere umane stăpânesc vârtejurile difuze de praf cosmic, este doar o oază neînsemnată, un fel de accident în
organizarea materiei…
Când maşinile navei au constatat asta pentru întâia oară, ceea ce mi se furişase în suflet încă de multă vreme,
m-a ajuns din urmă: îndoiala. Aşadar, lumea stelelor nu poate fi străbătută, un Dincolo nu există, deci, viaţa
este doar o întâmplare petrecută în minusculul nostru Mare Nor Rece, iar jertfa mea nu avea nici? un rost.
Şi timpul s-a scurs, s-a scurs şi povara lui mă apăsa din toate părţile şi stelele mă învăluiau şi clipeau
fierbinte, amintindu-mi că pentru mine întoarcere nu mai există, căci norii discoidali de corpuri aprinse sunt
enormi şi, pentru a-i străbate, o singură viaţă nu ajunge.
Simţurile începuseră atunci să-mi slăbească, mai ales cercurile celor şase ochi cu care altădată puteam scruta
ceruri şi suflete în căutarea marilor adevăruri, păreau să. Se stingă, aşa că automatele preluaseră integral co-
manda navei, iar eu îmbătrâneam, clipă de clipă mă apropiam de moartea ce avea să se petreacă în locuri fără
viaţă „îngrozitor de departe, despărţite de hăuri de foc şi gheaţa de lumea Marelui meu Nor.
Şi într-un târziu, într-un moment de perfectă luciditate, când am stabilit că-mi mai rămăsese foarte puţin de
trăit, am îndreptat racheta înspre una din stelele mărginaşe ale discului în care mă aflam, şi m-am dus. Mai
aproape, tot mai aproape, către miezul clocotitor şi fierbinte.
Către capătul drumului meu, mă aştepta o surpriză „o surpriză teribilă: senzorii maşinilor au detectat în
apropiere de uriaşa stea nişte corpuri minuscule, ce se roteau bezmetic în jurul sferei incandescente. Păreau a.
Fi un fel de stele mai mici, dar fără foc. Fierbinţi, dar stinse. Atunci, pentru întâia oară, după o lungă resemnare,
speranţa a licărit în mine ca un cristal ce răspândeşte în jur văpăi de lumină: acele stele stinse puteau fi ceva
deosebit în unitatea materiei, temperatura lor era foarte ridicată, e drept, dar poate că alte forme de viaţă, com-
plet diferite de ceea ce ştiam, puteau, totuşi., să apară…
Am analizat febril informaţiile captate de maşini: fluxuri neîntrerupte, radiaţii necunoscute, materia ciudat
aranjată, cu totul altfel decât în oricare altă parte..
Am curbat atunci traiectoria navei mele către una. Din stelele mai apropiate de cea de foc. Şi mă apropiam,
mă apropiam mereu, aparatele analizau, prelucrau şi îmi comunicau lucruri neaşteptate, şi simţeam cum în
mine urcă încet o muzică îndepărtată, un imn de slavă, un. Strigăt de triumf – victoria asupra morţii!
Atomii se înlănţuiau într-un dans straniu – cântau aparatele, se realizează aici molecule uriaşe – îmi explicau
diagramele colorate, din toate părţile fluxuri fantastice ne înconjoară – părea să spună racheta, culori de cur-
cubeu se desenau pe suprafaţa planetei şi era un albastru imens şi apoi un verde sălbatic şi totul părea să
trăiască. Viaţa! Acolo era viaţa! Sublimul spectru al victoriei – focul înfrânt!
Şi îi căutam febril, şi valuri de bucurie şi emoţie circulau prin reţelele mele cristaline, întinerindu-mă, şi-
mi venea să le strig: răspundeţi, răspundeţi odată, sunt aici, am venit să vă caut!
Iar de jos, verdele ameţitor era pătat cu roşu şi cu galben şi totul părea în mişcare, lungi panglici vii alergau
către marile pete de albastru, iar gheme alburii apăreau ici şi colo printre vârfurile roşcate ale scoarţei, apoi se
Page 26
 Întâmplãri din veacul XXI

topeau şi se iveau în altă parte şi nişte cercuri argintii sclipeau imaculate pe. Polii stelei şi totul era clocotitor,
o viaţă de o putere fără seamăn părea să se desfăşoare peste tot şi verdele, ah! verdele fantastic izbucnea, ţâşnea,
se înălţa către cerul acelei lumi ciudate şi nemaiîntâlnite fluxuri parfumate izbeau continuu carcasa navei. Şi
eu aşteptam, aşteptam zburând deasupra unei pete uriaşe de verde, în mijlocul ei o panglică argintie fără sfârşit
alerga, alerga şi aşteptam disperat, fraţilor, dragii mei, haideţi, veniţi odată, firicelele de viaţă se scurg din mine
încetul cu încetul, veniţi, veniţi…
Iar apoi, tristă, secunda de supremă înţelegere: ei nu puteau să vină, ei nu aveau cum să vină, ei nu ştiau că
sunt acolo, şi chiar dacă ar fi înţeles-o, ei n-aveau cum să mi-o arate, fiindcă, ei, fraţi ai mei de-acasă, aflaţi, ei
nu sunt decât Unul, un singur organism imens, o stea vie care trăieşte, trăieşte clocotitor!
Tu, frate al meu uriaş, stea cu suflet, exişti şi gândul ăsta mă înalţă dincolo de moarte. Viaţa mea poate de
acuma să se risipească. Iar voi, cei din Marele Nor, aflaţi căLuliko de Kali de Ra a murit făcându-şi datoria,
trupul lui va fi risipit de timpuri pe scoarţa fratelui său viu. Eratele său care nu-l cunoaşte, care poate că nu va
şti niciodată, fratele său pentru care întâlnirea este imposibilă!

― Luliko nu s-a întors niciodată, de altfel nici nu se ştie precis când a plecat şi dacă a plecat vreodată.
Versurile lui nemuritoare sunt vechi de când lumea, originea lor s-a pierdut în timp.
În monumentul uriaş pe care îl vedeţi, acest curcubeu îndreptat către stele este un simbol al curajului şi
raţiunii. De când există Marele Nor, ele când se ştiu oamenii, copiii sunt aduşi aici întotdeauna în prima fracţi-
une a celui de al doilea interval de viaţă, pentru a afla fantastica poveste a Cutezătorului.
Ştiţi, acum, de fapt nimeni nu mai crede în adevărul povestirilor lui, deoarece în timpul ultimilor zece mii
de rotaţii ale Norului, vasele noastre s-au îndreptat mereu către Marele Zid Rece, dar n-am descoperit nimic
deosebit, iar genunea nesfârşită care ne înconjoară pare de nestrăbătut. Stelele de foc există, ştim asta, deşi
nimeni nu le-a văzut niciodată, dar este de necrezut că la acele temperaturi fantastice viaţa ar putea rezista chiar
pentru intervale de timp infime. Şi istoria cu planeta vie…
Nu, categoric, acest erou, Luliko de Kali de Ra, dacă a existat vreodată, a avut o imaginaţie ieşită din
comun…
Şi însoţit de patru făpturi sferice mititele, urmaşi ai săi direcţi din timpul celui de al patrulea interval de
viaţă, vizitatorul lunecă strălucind către neguri, lăsând în urma sa monumentul.
Sus de tot, curcubeul îşi trimitea irizările spectrale către nişte stele roşii, imaginare.

Iar pe planeta pe care o văzuse Luliko pădurile înverziseră atunci năvalnic, un verde cotropitor se răspândise
ca o molimă dincolo de fluviu, până la munţii cei cu capetele aflate în norii pufoşi. Ropote de ploi scăldau
câmpiile şi curcubee de flori smălţuiau văile, iar pâraie cu păstrăvi se repezeau în fluvii până la marea cea mare
şi albastră; animale foiau în toate părţile, iarba mustoasă îşi legăna mătasea sub mângâierea vântului şi pomii
înfloreau în uriaşe explozii imaculate. Primăvara ţâşnea gigantic din toate încheieturile bătrânului Pământ,
rostogolindu-se, nebună, peste toată firea.

Nu l-ați văzut cumva pe Popescu?

… Staţi, doamnă, nu fugiţi, staţi, eu sunt, nu mă recunoaşteţi? Ne-am cunoscut cu o lună în urmă la „Debar-

Page 27
 Alexandru Mironov

cader”. Staţi, nu vă speriaţi, vă rog, ştiu că nu arăt acum la fel cu toată lumea, dar am să vă explic…
… De ce arăt aşa? Popescu, doamnă, ticălosul ăla de prieten al meu, îl ştiţi, inventatorul… Staţi să vă
povestesc totul, din fir-a-păr… adică nu din fir-a-păr, mai bine pe scurt că trebuie neapărat să-l găsesc, îl caut
de două zile şi el se tot ascunde prin parcul ăsta, aşteaptă să-mi treacă nervii…
… Ce mi-a făcut? Da’ ce nu mi-a făcut, că ăsta-i piaza mea rea, de la grădiniţă îl am lângă mine, e crucea
pe care o port, doamnă… Şi de zeci de ori m-am blestemat, trăsni-l-ar cerul să-l trăsnească, că n-am să-l mai
ascult şi n-am să mă mai iau după el, da’ uit de fiecare dată și-mi pare rău când îl văd aşa singur… Şi cu toate
ideile alea sucite, că nu poţi să ştii niciodată ce-o să-i treacă prin cap peste un sfert de ceas!
Da’ acum mi-a făcut-o! Mamă, dacă pun mina pe el, două luni stă în ghips, atârnat de tavan, la Ortopedie!
… Cum ce mi-a făcut? Păi, nu vedeţi?… Sunt verde, doamnă! Animalului i-a venit ideea să înfiinţeze o
civilizaţie clorofiliană şi a descoperit nişte pigmenţi care fac nu ştiu ce dracu de transformări în pielea omului
şi în alte ţesuturi… Nu l-ar mai răbda pământul, că nu putea să-şi vadă de matematica lui inofensivă, s-a apucat
de biochimie. Şi aţi auzit şi dumneavoastră ce cap are, la tâmpenii ca astea nu-l întrece nimeni… Şi a vrut să
experimenteze pigmenţi! pe pielea lui, şi mie mi-a părut rău, că-i cam slăbuţ şi nu ştii niciodată ce ţi se-ntâmplă
cu substanţele alea noi, pe bază de acizi nucleici. Şi am făcut eu tratamentul… Şi acum – uitaţi-vă, sunt verde,
doamnă. Ah, dacă l-aş găsi pe Popescu…
… Să anunţ miliţia, spuneţi? Cum asta. S-anunţ miliţia? Bine, doamnă, da’ Popescu-i singurul meu prieten
şi ţin la el ca la nimeni altul… A, c-o să-i moi oasele, asta-i altceva, asta trebuie musai s-o fac. Ştiu c-o să-mi
pară rău pe urmă, ultima oară i-am dat o palmă peste bot când eram în armată şi m-a durut mâna cinci ani. Dar
nu asta-i important, trebuie ca dobitocul să inventeze un antidot, fiindcă, vedeţi, excrescenţele astea au început
să facă rădăcini, doamnă, ca plantele, rădăcini aeriene, ştiţi, mă hrănesc acum cu umezeala din mediul încon-
jurător. Şi dacă nu pun mâna mai repede pe bestia asta de prieten laş, cred că o să fac curând flori şi fructe…
Dracu’ ştie ce-o să mai iasă din toată chestia asta, zău, m-apucă şi plânsul, nu ştii niciodată ce s-alege din ideile
lui Popescu…
Doar atâta mă mai mângâie şi pe mine: pe unde trec, înfloresc florile şi-nverzesc mugurii, că, ştiţi, cred că
eu acum folosesc bioxidul de carbon din atmosferă, fac fotosinteză… Doamnă, vă rog, dacă-l vedeţi pe
Popescu, spuneţi-i să vină la mine, să nu se-ascundă, că nu-l cotonogesc, doar un pumn, un singur pumn îi dau
în nas, între ochii ăia aiuriţi. Zău, doamnă, convingeţi-l să vină, c-a fugit dezbrăcat şi mi-i frică 6ă nu răcească,
nemernicul, pe ploaia asta…

Mişu zis Papelcută vizitator extraterestru

Nota explicativă
Tot necazul a început în seara când Marioara i-a tăiat calea. Ce i-o fi zis, ce i-o fi făcut, că Mişu s-a schimbat
după aia cu totul, de-a doua zi nimeni nu-l mai recunoştea. Ena el zăpăcit şi înainte, dar nu spusese niciodată
portarului „Sărut mana, doamnă” şi nici nu-i venise ideea să stingă ţigara pe poşeta nouă a contabilei de la
institut. Şi cu lucrările a rămas în urmă, asta nu i se mai întâmplase, trebuia să calculeze perioadele de revoluţie
a unor planete din sistemul Proximei Centauri şi au trebuit să tragă de el o lună până să le termine şi le-a dat
complet greşite, de şeful a tunat şi a fulgerat o zi întreagă.
Iar Marioara nu-i dădea pace de fel, şi el devenea tot mai aiurit, o privea cu un zâmbet idiot pe deasupra
Page 28
 Întâmplãri din veacul XXI

ochelarilor şi asculta cu sfinţenie ce-i trecea prin cap țâști-băștiului ăluia de fată. Ce-o fi găsit la ea, doamne,
că nu-i ajunge nici până la umăr, nişte pistrui, un nas cârn şi obraznic, asta era toată. Ei, şi Marioara nu s-a
lăsat până ce Mişu n-a urmat-o, bleg şi ascultător, la Sfat unde a strigat ofiţerului Stării civile un „da“ de s-au
speriat invitaţii.
Eu, ce să vă spun, îmi venea să-i sfâşii pe amândoi, toată istoria asta să se întâmple tocmai când aveam mai
mare nevoie de el: dovedisem că Proxima Centauri avea în realitate şase planete, de mărimi apropiate cu cele
din sistemul solar şi Mişu îmi trebuia ca aerul și apa, fiindcă» aşa zăpăcit cum era, nu se găsea matematician
mai bun ca el în tot institutul. Şi pe urmă noi eram prieteni la cataramă, petrecusem zile şi nopţi împreună,
jucam şah, ascultam muzică sau visam pur şi simplu. Iar acum, de când cu Marioara, păleaţa de Mişu nu mai
avea ochi pentru mine şi eu nu ştiam ce să fac singur, mă plictiseam, fâşneaţa asta îmi stricase tot rostul vieţii.
În fine, lucrarea cu sateliţii Proximei a dus-o la bun sfârşit când s-a întors din călătoria de nuntă, ceva mai,.
Răcorit“. După aceea lucrurile au intrat în normal, mă duceam seara pe la ei, de fapt Marioara nu era chiar aşa
de antipatică și – sincer să fiu – îl făcuse parcă şi pe Mişu puţin mai activ.
Pe urmă, tânărul soţ a venit într-o zi la serviciu fără bretele la pantaloni şi ţinându-şi-i cu o mină a urlat:
„Voi fi tată“. Am înghiţit şi asta şi am tăcut, mă uitam atunci la ei cum îşi cumpărau tot felul de cârpişoare,
fundiţe, plăpumioare, să te minunezi de câte are nevoie un prunc, care, la urma-urmei, nu-i mai mare ca un mâţ
şi mai şi orăcăie toată ziua.
Şi aşa peste câteva luni a apărut Mişulică – fiul, iar eu, în după-amiaza când s-a născut, l-am adus acasă pe
Mişu – tatăl făcut cui, cântând vesel pe stradă şi pupând pe toată lumea. Mişulică s-a afirmat imediat: s-a pus
pe zbierat din clipa când a intrat în casă şi drept să vă spun, n-a încetat să ţipe câteva luni de zile, asta eu sunt
cel mai indicat s-o afirm, fiindcă garsoniera mea e uşă-n uşă cu apartamentul lor. Am descoperit atunci că omul
se obişnuieşte cu orice, chiar şi cu răcnetele lui Mişu, ba, mă familiarizasem într-atâta cu mizeria încât fiind
odată plecat în deplasare la Cluj nici nu am putut dormi la hotel: era prea linişte şi nu zbiera nimeni, am şi
rugat-o pe îngrijitoare să facă puţin zgomot, dar s-a uitat la mine speriată. Iar pe scandalagiul de Mişulică,
taică-său l-a rebotezat într-un moment de inspiraţie Papeilcuţă şi mie mi-a plăcut numele, de altfel şi Papelcuţă
e simpatic foc, râde cu gura până la urechi când mă apropii de el şi-mi vorbeşte într-o limbă necunoscută.
Ei, şi Mărioara a fost trimisă la specializare Im străinătate, iar Mişu a rămas doar cu Papelcuţă, adică Papel-
cuţă, săracul, a rămas singur cu Mişu şi uite cum a început să se clatine prietenia noastră. Mişu trebuia să facă
acum de serviciu şi la Institut şi la Papelcuţă şi nu mai prididea, adormea în faţa computerului de-a-n picioarele,
sărmanul, programa datele greşit şi maşina dădea nişte răspunsuri catastrofale. Mi se făcuse milă de cei doi şi-
mi propusesem să încep de a doua zi să împart îngrijorarea lui Mişu-fiul cu Mişu-tatăl, dar atunci s-a petrecut
ceva care m-a zdruncinat din temelie. Era cam 3 dimineaţa, ora preferată de urlat a lui Papelcuţă şi eu tocmai
mă visam în junglă, înconjurat de fiare sălbatice, un leu răcnea înfiorător şi se pregătea să sară la mine când,
auzind câteva împuşcături asurzitoare, am sărit din pat năduşit de spaimă şi am dat cu ochii de Mişu-tatăl: era
nervos, cu pijamaua pe dos, nedormit, s-a uitat la mine, a oftat şi a zis:
― Bat în uşă de zece minute şi tu dormi ca un bivol. Scoală, a adăugat el solemn, trebuie să-ţi comunic
ceva extraordinar. Hai dincolo, la mine.
M-am dus repede la el, că mă speriasem mai rău ca-n somn, Mişu nu rostea niciodată mai mult de două
propoziţii laolaltă şi mi-a trecut prin minte că se înecase Papelcuţă răcnind. Nu era însă vorba de asta, căci
Page 29
 Alexandru Mironov

Mişu mă duse în faţa unei diagrame mari pe care o atârnase de perete.

― Uite, mi-a arătat el, vezi graficul ăsta, reprezintă o funcţie de trei variabile, adică proiecţia graficului pe
un plan, că ştii şi tu ce complicat e să faci reprezentări tridimensionale. E vorba de timpul când plânge fiul
meu, intensitatea sunetelor emise şi frecvenţa lor. L-am urmărit şase săptămâni întregi şi n-am spus la nimeni
nimic, nici ţie, mi-era frică să nu mă iei peste picior, dar uită-te, te rog aici, nu sta ca tâmpitul, uite derivatele,
valorile pentru care se anulează funcţia, intervalele de discontinuitate. Te rog să fii atent, urmăreşte calculele,
sunt fără greşeală, toate se înlănţuie logic, iată, am reuşit chiar să găsesc algoritmul după care plânge Papelcuţă.
Este o acţiune atât de raţională, repetiţiile se succed atât de matematic încât sunt îngrozit.
Nu ştiu cum era el, dar eu rămăsesem cu gura căscată.
― Mă, ţie ţi-a sărit o doagă, i-am zis, doar n-o să-mi spui că pentru asta m-ai sculat la trei dimineaţa. Mi s-
a făcut milă de el. Hai, du-te şi te culcă, rămân eu cu fiu-tău, pleacă, mi-e că te trăsneşti de tot.
De obicei mă asculta, dar acum nici n-a vrut să audă.
― Fii bun şi priveşte calculele şi nu mai holba ochii la mine ca la o stafie. Spune-mi, nu recunoşti asta?
M-am gândit să-l iau cu binişoru şi m-am uitat pe foaia lui: nişte ecuaţii cu derivate parţiale, soluţiile, un
şir de funcţii, da, se cam repetau logic, chiar foarte logic, mă cuprindea mirarea, apărea o adevărată armonie în
legea de desfăşurare a şirului.
― Ce dracu sunt astea? l-am întrebat pe Mişu-tatăl frecându-mi piciorul drept amorţit.
― Păi, eu ce mă căznesc să-ţi spun de un sfert de ceas şi tu stai ca boul Apis; înregistrând şedinţele de ţipat
ale fiului meu Mişu, am ajuns la o concluzie surprinzătoare: au o lege matematică de repetiţie, o lege îngrozitor
de corectă şi extrem de complicată. Iţi dai seama că un copil normal plânge la întâmplare, dar al meu e face
matematic, după legi de compoziţie cu adevărat savante. Şi uite, nu face nicio greşeală, hai să-l urmărim îm-
preună şi ai să vezi cum valorile următoare ale variabilelor dau rezultate exacte. Ştii, mi-e puţin cam frică,
adică mi-e tare frică, aici sunt amestecate lucruri care depăşesc raţiunea omenească.
Încă nu-mi reveneam din zăpăceală dar mă făcuse curios şi am trecut în camera lui Mişu-fiul pentru ob-
servaţie. Material de studiu era din belşug, fiindcă Papelcuţă răcnea taine dispus cât îl ţinea gura. Am stat acolo
cu cronometrai în mină vreo câteva minute, am notat rezultatele şi-am simţit că mă trec fiorii; Mişu-tatăl are
dreptate, Mişu-fiul răcnea matematic, fără greşeală.
Nu mi-a venit să cred şi-am înregistrat vreo două ore de urlat, am trecut datele în grafic, am alcătuit şirul
de funcţii, am calculat convergenţa, toate se suprapuneau perfect peste rezultatele prevăzute de Mişu-matema-
ticianul. „Ce dracu să-nsemne asta?“ m-am întrebat deşi singurul răspuns mi se ivise de mult în minte.
― Ce să însemne? răspunse Mişu, ştii tu foarte bine ce: fiului meu i s-a impus o programare din exterior,
într-un fel pe care nu-l înţeleg, probabil genetic sau poate telepatic. Iar el se manifestă, se exprimă, ca să zic
aşa, ştii, el de fapt acum ne transmite… Tot timpul ne-a transmis ceva, dar n-am înţeles noi ce. Acum îmi dau
seama: e un mesaj inteligent, raţional, superior.
L-am întrerupt:
― Dar cum poate creierul lui să atingă o astfel de performanţă, că doar el…
― Of, nu înţelegi, nu el transmite, Mişu este doar instrumentul, altcineva, alţii, probabil mult superiori
nouă, poate o altă civilizaţie încearcă acum să ia contact cu noi. Nu vezi armonia lor în gândire? Şi au ales
matematica, singurul domeniu în care omenirile surpercivilizate se pot înţelege fără dificultate. Şi uite, să-ţi
Page 30
 Întâmplãri din veacul XXI

mai arăt: ştii, toate acţiunile lui se desfăşoară organizat, chiar procesele metabolice. Uite, îmi zice, am făcut un
grafic şi pentru momentele în care îşi udă scutecele. La ce crezi că am ajuns? La o curbă logaritmică, într-o
bază raţională ceva atât de corect, încât nu mai am nicio îndoială.
Ridică o foaie de pe oliţa lui Papelcuţă şi mi-o întinse: am urmărit toate datele şi am simţit cum în mine se
petrece ceva: „Cine este acest Papelcuţă? m-am întrebat. Să fie doar o simplă unealtă? Sau forţe superioare
oamenilor comandaseră naşterea lui, folosindu-l pe Mişu, un matematician deştept, dar la urma urmei nu chiar
un geniu? Şi de ce Mişu? Şi de ce Papelcuţă? Mişu ăsta nici n-o să ştie bine să spună ce-a descoperit. Şi nici
n-o să tragă vreun folos. Dar o să se aleagă cu o mulţime de onoruri şi titluri. O să facă o carieră strălucită. Şi
auzi cu ce; cu răcnetele funcţionale şi curba logaritmică după care Mişul-fiul face pipi.“ Am pus graficul peste
oliţa lui Mişu şi-am rămas să meditez şi să mai verific calculele „în vreme ce Mişu-tatăl adormise într-o poziţie
cam incomodă, sprijinindu-şi falca cu mina.
Am urmărit totul, am reluat de la capăt: nicio îndoială. Papelcuţă era vizitator extraterestru!
Scriu rândurile astea seara, azi după-prânz a venit Marioara, ea n-a înţeles nimic, i-a dat afară lui Mişu
graficele şi calculele, ilar lui Papelcuţă i-a pus biberonul în gură şi acum tace pentru prima dată în ultimele trei
luni, dar problema e că chiar şi tăcerea asta intra în calculele lui Mişu. Şi băftosul ăsta s-a şi apucat să le treacă
pe curat şi să le verifice la maşină.
Simt cum o gheară îmi sfâşie inima, asta-i invidia „ar trebui să mă abţin, să lupt împotriva ei, dar, vedeţi,
tovarăşe inspector şef, mărturisesc că nu pot, e peste puterile mele să văd cum dă peste undi norocul. Il aşteaptă
premiul Nobel, bani, renume, iar eu am să rămân mai departe un pârlit de astronom, ocupându-mă cu sateliţii
Proximei Centauri. Drept care vă anunţ că eu sunt de la bun început în opoziţie, am să-l combat pe colegul
meu, şi-am să vă demonstrez că e o pură întâmplare, calculele astea sunt o coincidenţă uimitoare şi doar atât.
Niciun extraterestru, niciun mesaj, nimic raţional, un copil care urlă şi face pipi, asta-i tot. Atâta doar că tare
sunt curios: ei cum or arăta? Oare seamănă cu noi?
Al dumneavoastră, cu respect Diocleţian Vasile Decebal Cotoi, astronom la Observatorul din Slobozia.

Hoțul de vise
Olguţei
Căţelul Bombonel lătră, ham-ham, la un balon colorat ce-i trecu pe sub botul umed. Ridică apoi o ureche şi
dădu din coadă. „Miaaauu“ se zborşi din partea cealalată pisica Pis-Pis, aproape speriind-o pe fetiţă. Olguţa
zâmbi în somn, acolo unde câinelui Bombonel îi bâzâia acum o gâză în jurul botului. „Ce nas lung are“ visă în
continuare Olguţa şi întinse mâna să-l mângâie. Bombonel scoase o limbă roşie şi dispăru. „Mdaauu“ mai zise
o dată pisica şi nu se mai văzu nici ea. Olguţa se întristă, bărbia începu să-i tremure. Totul era alb, alb, alb, o
clipă balonul roşu mai stărui, apoi se duse lăsând în urma sa acelaşi gol alb. Nefericită, fetiţa se ¡porni pe plâns.
Lacrimi mari i se rostogoleau pe obraji. Plângea în somn şi, cum îşi aminti că bunica a plecat acasă la ea la
Craiova, îi găsi durerii un suport real. „Bunccussa meaaa“ se văita Olguţa peltic în somn şi suspina şi-i părea
rău de balon, de căţel, de bunică, de pisică, de viaţă şi de toate.
― Ce e, ce s-a întâmplat, fata mea? alergă mama într-un suflet din camera vecină.
― Bunicussa mea, se văită în continuare Olguţa, acum în braţele mamei, scăldând-o în lacrimi.
― Ce e, ce-a păţit? apăru şi tatăl în grabă. Ce-o doare? Are temperatură?
Page 31
 Alexandru Mironov

Amândoi o priveau speriaţi.

― Nu, n-are, îi puse mâna pe frunte, cred că doar s-a speriat de ceva. Hai, taci, nu mai plânge, fata mamii!
Fetiţa uită brusc nenorocirile prin care trecuse. Ofta acum şi suspina, mirându-se singură de ce-i aşa de
necăjită. Începu să Strănute.
― Ssânt bolnavă, sstrănut, vleau ssuc, zise printre strănuturi, în timp ce două boabe mari de mărgăritar îi
lunecau pe obraji. Cum Olguţa e de fapt cârnă, lacrimile nu întâmpinară niciun obstacol şi-i ajunseră până pe
buze. Asta o făcu să contenească din plâns, fiindcă erau sărate şi nu-i plăceau. Bău din paharul de suc adus de
tăticu.
― Vai, da’ peltică fată avem, râse tatăl. Şi una-două, gata să dea apă la şoricei…
Olguţa plecă năsucul în jos şi-l privi îmbufnată pe sub sprâncene.
― Ce-o fi visat de s-a jelit aşa? se mira în continuare mama.
Chiar în faţa ferestrei deschise, pe o ramură a cireşului înflorit, un cintezoi cânta de mama focului, umplând
văzduhul cu larma trilurilor sale.

De data asta veveriţa sărise din copac şi ţupăia în mijlocul odăii, lângă o rază de soare.
„Vai sisălaca de ea ce-a păssit, picioruşu tare ssi-a sscrântit“ îi spunea Olguţa o poezie învăţată de la sora
ei mai mare care merge la grădiniţă şi care acum era plecată la bunica.
„Veverissă, veverissă!“ o chemă ea şi-i întinse o bomboană. Un văl alb îi înghiţi bomboana şi-i luă veveriţa.
Fetiţa îşi aminti că asta i s-a mai întâmplat cândva şi, vai, ce rău a fost. „Veverissă, veverissă“ plângea ea acum
tare şi razele soarelui de dimineaţă făceau bobiţele lacrimilor să strălucească.
Părinţii veniră repede, mama o luă in braţe şi tăticu o mângâie pe păr:
― Nu te teme, nu e nimeni, fata tatii, cine îndrăzneşte s-o supere pe fata mea? îi şterse el lacrimile.
Mama era tare necăjită.
― Cu Olguţa se întâmplă ceva. E prea agitată. Şi parcă nici nu mai mănâncă. O iau la doctor, se hotărî ea.
― Nu trebuie, las-o în pace, a necăjit-o cineva în visele ei de copil. Culc-o şi las’ că-i trece ei.
În fereastră, cintezoiul de ieri îşi opri o clipă concertul matinal. Ii privi atent pe toţi trei, apoi se puse din
nou pe cântat. Triu-liu-liunliu-liu, se răspândeau sunetele cristaline în văzduhul înmiresmat.

― Doamnă doctor, Olguţa mea e bolnavă. De câteva zile doarme agitat, se trezeşte dimineaţa plângând şi
parcă nu mai are nici poftă de mâncare, se vaită mama.
― Oare? se miră doctoriţa privind mărul uriaş din care fetiţa muşca cu poftă.
La dispensarul fabricii – şi nu numai acolo, Olguţa era o persoană foarte cunoscută. Mămica ei, ingineră la
Serviciu creaţie a combinatului textil, o aducea adesea cu ea. Iar Olguţa cea peltică, plinuţă şi-adesea
încăpăţânată îi încânta pe toţi cu poznele ei.
― Ştii, nu prea arată rău, mai zise doctoriţa, o văd grăsuţă şi veselă ca totdeauna.
― Unde-i tăticu? se interesă Olguţa. Vleau la tăticu meu.
― Mai lasă-l pe taică-tău la mâinile lui, acum stai aici, eşti bolnavă, nu vezi? încercă s-o convingă mama.
― Ba nu sunt, dădu fetiţa din cap. Vleau la tăticu.

Page 32
 Întâmplãri din veacul XXI

„Gărgărissă, rissă, unde oi zbura, acolo-i cassa taa“ îi cânta Olguţa buburuzei ce lunecase pe lângă urechile
iepuraşului de catifea. Gâza îşi desfăcu aripile, zbură până pe nasul ursuleţului Petecel, pe urmă albul i-o fură
din nou, i-l luă şi pe Petecel, şi iepuraşul şi raza de soare…
„Mămica mea“ începu iar fata să plângă ca în fiecare clin ultimele dimineţi.
Cintezoiul cânta de mama focului. „Triu-liu-liu-liu-liu“ îşi înălţa el aria către soarele dimineţii, „triu-liu-
liu-liu“ anunţă el plin de importanţă.
Tatăl stătuse ascuns în spatele uşii.
― Uşş, pleacă, pasăre afurisită, lasă fata să doarmă, se îndreptă el spre fereastră.
Cintezoiul conteni o clipă. „Aha, spectatori“ îşi zise şi atacă o nouă partitură.
― Pleacă, n-auzi, îl luă la rost tatăl, nu-mi supăra fata 1
Bărbia Olguţei se destinse şi o lacrimă i se opri la jumătatea drumului dintre obraji şi năsuc.
„Gărgărissă, rissă“ cântă ea în vis buburuzei care apăruse, odată cu ursuleţul. Zâmbi fericită.
Jignit, cintezoiul le întoarse spatele şi se avântă spre înălţimi. „Vai, câtă lipsă de recunoştinţă“ gândi. Se
îndreptă către crângul vecin.
― Tu să ştii că asta era, o trezea sticletele ăla, cum l-am alungat, cum a tăcut, spuse tatăl.
― Bine, dar cum îţi explici că n-o trezesc maşinile? Ştii doar că doarme aşa de profund că poţi s-o ţii şi cu
capul în jos şi tot n-o scoli.
― Poate cânta cumva cintezoiul ăsta – sau ce-o fi el – într-un fel deosebit, medită tatăl. Sau poate o între-
rupea din visat, îi veni lui brusc o idee. Ştii, oamenii au neapărată nevoie de vise, adăugă el. Ia lasă că-mi dau
eu mâine seama.

Din locul unde era ascuns, tatăl putu să vadă cintezoiul revenind la locul ruşinii. „Mai încerc o dată“ îşi zise
cântărețul şi lansă câteva vocalize.
Obrazul fetiţei se încreţi a plâns.
― Sst, zise brusc tatăl şi cintezoiul se opri. Obrazul fetiţei se lumină.
„Iarăşi?“ medită artistul, dar tatăl nu făcu nicio mişcare. „Poate, totuşi…“ speră cintezoiul şi-şi porni imnul
spre tăriile cerului.
Tatăl interveni energie:
― Du-te de-aici, pasăre afurisită, dă pace fetei.
― Uşş – il alungă şi mama.
Cintezoiul se zburli, negru de supărare. „Mârlanii, gândi, ah, arta“… întinse aripioarele şi-i părăsi pentru
totdeauna…
― N-ai să mă crezi, zise tatăl, dacă am să-ţi spun că hoţul ăla cu pene colorate îi fura fetei visele.
― Ei, ii fura, o trezea, vrei să spui, cânta şi el acolo, se miră mama de aşa idee.
― Nu, dragă, ascultă-mă, aşa e cum îţi spun. Vezi dincolo de zid cupola Centrului ecologic?
― Care centru? întrebă mama.
― Centrul ecologic, bine doar suntem vecini cu ei de Trei ani. Nu ştii, ăsta-i locul de unde ei supraveghează
şi comandă activitatea florei şi faunei înconjurătoare. Lucrează cu biocurenţi pe toate lungimile de undă ale
păsărilor, insectelor. Chiar şi plantele ascultă de ei. Au toată zona asta sub control. Nu zău, chiar nu ştiai?
Page 33
 Alexandru Mironov

― Uite că nu ştiam, eu nu sunt toată ziua cu nasul în cărţi şi ziare, ca tine. Cresc fata, ţin casa, fabrica-i
fabrică, nu mai am eu timp de toate astea, bombăni ea.
― Ei, bine, eu bănuiesc că vibraţiile trilurilor cintezoiului s-au interferat cu vreo bio undă pentru care Ol-
guţa noastră avea compatibilitate. S-au format probabil noduri şi ventre şi centrii subcorticali ai visului intrau
în inhibiţie. De asta plângea, îşi pierdea visele. Ştii, visele ei sunt probabil atât de colorate şi frumoase, încât
chiar că merită să te întristezi când le pierzi. O să vezi că de mâine totul va reintra în normal.

― Ştiţi, doamnă doctoriţă, năvăli mămica în dispensar, gata, Olguţăi i-a trecut, am prins hoţul de vise.
― Zău? se miră doctoriţa.
― Da, da, se veseli mama, auziţi, era un cintezoi, n-o lăsa să viseze, se interfera cu bio undele emise de
Centrul ecologic.
― Cintezoi? mai putu să întrebe doctoriţa.
― Da, cintezoi. Şi de când soţul meu l-a alungat, fetiţa surâde iarăşi în somn, draga mamii, şi dimineaţa e
toată numai un zâmbet. Vai, cit sunt de fericită, se învârti mama pe călcâie, apoi fugi grăbită către Serviciul
creaţie.
― Cintezoi, se mai minună o dată doctoriţa, auzi, îi fură visele… Păi, da… şi ingineră… şi mamă… se mai
întâmplă… e greu să le faci pe toate!

Page 34
 Întâmplãri din veacul XXI

STEFAN NICOLICI
S-a născut în anul 1941 la Slatina. Este absolvent al Facultăţii de drept – Universitatea Bucureşti, în prezent
salariat la Oficiul farmaceutic – Craiova. Şi-a făcut debutul literar în anul 1962, cu lucrări în proză, publicate
în revistele „Albina”, „Luceafărul”, „Flacăra” ş.a. Din anul 1969, când îşi face al doilea debut, ca scriitor de
literatură ştiinţifico-fantastică, datează apariţia periodică a povestirilor sale în paginile colecţiei de Povestiri
ştiinţifico-fantastice.
În prezent a terminat lucrul la un roman pe care intenţionează să-l ofere spre tipărire.

Premiul pentru proză

Specialitatea mea este enicefalologia. Trecuseră mai bine de trei secole de când o practicam în cele mai
diferite colţuri ale Cosmosului Vechi şi Nou, dar nimic nu m-ar fi determinat să-mi schimb meseria dacă
această schimbare n-ar fi reprezentat o sarcină impusă de Consiliul de Conducere al Galaxiei N23, al cărei
cetăţean eram de la vârsta de 80 de ani.
Şi nici acest lucru n-ar fi constituit un motiv determinant. În definitiv, puteam foarte bine să-mi dau demisia,
aşa cum. Procedasem şi când în urma unei neînţelegeri cu preşedintele Ta, părăsisem Pământul pentru acest
post de simplu cercetător la Academia de genetică submoleculară.
Dacă mă gândesc bine, Iancu era în fond cauza acceptării mele, Iancu de care mă legau amintirile atâtor
tinereţi, el nonconformistul, cavalerul rătăcitor al lumilor tempo-spațiale căruia, urmare a unor reflexe neinhi-
bate ale copilăriei, îi acordam un credit total, necontrolat, aproape iraţional, de care în adâncul fiinţei mele
chiar mă temeam un pic şi acum, în plină maturitate.
Când intrase în laborator eram aproape convins că nu de pomană străbătuse el ani lumină până aici şi, de
aceea, nici n-am mai încercat să rostesc tradiţionalele urări de bun venit, ci m-am ridicat şi l-am privit
întrebător.
― Să nu spui nu, a ridicat el degetul ameninţându-mă şi râzând cu toată fiinţa, mie n-ai dreptul să-mi spui
nu, a reluat el îmbrăţişându-mă.
― De ce ai venit (personal!? am încercat eu să minimalizez importanţa vizitei. Ştii că noi ne înţelegem bine
oricum, am continuat eu indicându-i cu un semn televideosenzorul, martor al întâlnirii conştiinţelor noastre în
Spaţiu.
― Pentru aşa ceva trebuia să vin eu, iar nu imaginea mea. Când vei auzi despre ce este vorba!…
― Ei, hai vorbeşte! m-am revoltat eu, presimţind că viaţa mea va lua un curs neobişnuit.
― Ar trebui să ştii că în prezent sunt angajat cu toate forţele într-o lucrare deosebit de urgentă şi…
― Baliverne! mi-a tăiat-o el scurt, hohotind şi bătându-mă pe umăr într-un fel care părea a spune: „Lasă
dragul meu, ştiu că minţi şi că încerci să scapi, dar oricum soarta ta este pecetluită!“. Apoi, luându-şi o mină
serioasă, s-a cocoţat pe un scaun înalt de laborator şi mi-a dat de înţeles că este» pe punctul de a face cunoscut
scopul vizitei sale.
Era inutil să mai prelungesc aşteptarea. Am transmis comanda de cercetare automatelor şi m-am aşezat în
faţa lui întrebător.
― Am venit să-ţi propun un post de redactor la Editura metagalactică pentru literatură aplicată…

Page 35
 Alexandru Mironov

― Nici nu mă gândesc! am replicat eu, cuprins subit de un acces de furie oarbă. Cred că îţi baţi joc de mine!
Doar nu crezi că după sute de ani de muncă sunt dispus să abandonez totul într-un birou prăfuit, pentru a răsfoi
manuscrise şi a cataloga trăsnăile tuturor nechemaţilor?!
― Eram sigur că aşa vei face, mă întrerupse el. Cu toate că am în vedere prietenia noastră şi, deci, influenţa
pe care o putem exercita unul asupra altuia, n-aş fi îndrăznit să vin la tine fără asta… şi îmi aruncă pe masă o
foaie de hârtie de tip vechi.
― Ce este? am tresărit eu, cu o sumbră bănuială în suflet.
― Ce să fie?… încercând parcă să se scuze, o decizie de detaşare, semnată chiar de secretarul general al
Uniunii Intergalactice.
― Nu te-aş fi crezut în stare! am şuierat eu printre dinţi. De fapt ştii că pot să refuz o asemenea decizie, am
reluat eu mai calm, hotărât să nu depun armele. Contractul de angajare prevede şi drepturi, nu numai ob-
ligaţii!…
― Sunt de. Părere ică n-are rost să demisionezi pentru o neînţelegere de moment. Petre, ascultă-mă bine,
este vorba de o misiune fantastică, ceva cu totul nou. Vei putea; să lucrezi chiar în specialitatea ta şi apoi este
o detaşare de câteva luni!… Pe urmă vei hotărî singur.
― În fond dă-i drumul, trebuie să ştiu cel puţin ce mă aşteaptă.
― Vorbă multă, sărăcie. Ia-ţi un concediu de câteva zile şi hai cu mine să vezi despre ce este vorba.
Nu i-am refuzat propunerea. Programul de cercetare la care lucram nu putea aduce nimic nou în următoarele
două săptămâni, necesare calculării de indici şi parametri, treabă ce hotărâi să o las pe seama automatelor.
Şi astfel, iată-ne în sala verde a cosmodromului de vest. Aşteptând racheta transgalactică „Anastasia“.
Călătoria a durat două zile convenţionale. În acest timp, Iancu n-a vrut să-mi dea niciun fel de lămuriri. Am
schimbat trei vehicule şi, în „dimineaţa” celei de a doua zile, am închiriat pentru Od o mică rachetă cu manevră
manuală, peticită şi lovită de meteoriţi.
Aici am observat o vie activitate. Se montau in grabă câteva cosmodroame. Tot felul de aparate aeriene sau
la sol mişunau în diferite direcţii, tixite cu cei mai ciudaţi indivizi pe care i-am putut vedea în viaţa mea. M-
am gândit că aceştia sunt artişti, întrucât o asemenea ţinută vestimentară, numai la ei o puteai întâlni. Aşa, în
acelaşi mobil, erau oameni aproape goi sau îmbrăcaţi ţipător, în costume de cosmonauţi, cărora nici nu le mai
demontaseră căştile, de grabă, raşi în cap sau cu bărbi lungi, agitându-se fără un temei vizibil.
Cu toţii se precipitau, în schimb, spre un corp de clădiri prefabricate înălţate în grabă. Toată această at-
mosferă febrilă m-a nedumerit mult, mai ales că printre ei am zărit cel puţin doi, trei specialişti cu renume pe
care nu-i puteam bănui de înclinaţii literare.
― Vrei să-mi spui ce înseamnă toată această nebunie colectivă şi ce rol pot avea aici, unde se pare că
raţiunea a dat bir cu fugiţii!?
― Potoleşte-te, mi-a răspuns Iancu, închizând cabina rachetei pe care o inspectase în cele mai mici
amănunte. Cei pe care-i vezi sunt poeţi şi prozatori, veniţi să obţină un contract cu editura. Aceşti indivizi sunt
capabili de orice, pentru a-l convinge pe vreun redactor de genialitatea operei lor, aşa că te sfătuiesc să te abţii
de la orice contacte neplanificate cu ei. Asta este atmosfera caracteristică unei edituri, mai ales când este vorba
de Editura metagalactică. De altfel din aceeaşi cauză a şi fost evacuată de pe Pământ…
O luarăm pe un drum mascat de vegetaţie. Hărmălaia încetă brusc şi, după câteva minute de mers de-a
Page 36
 Întâmplãri din veacul XXI

lungul unor alei umbrite de rondoedri, care emanau toate culorile curcubeului, ajunserăm în faţa unei clădiri
impunătoare pe frontispiciul căreia scria „Serviciul de repartizare“.
Înăuntru am făcut cunoștință cu oameni serioşi care se plimbau sau discutau în linişte, fără a. Părea cuprinşi
de febra generală care domnea pe planetă. Am intrat într-un birou, la şeful serviciului. Ne-a întâmpinat chiar
acesta, un bărbat blond, înalt, care impresiona prin eleganţa costumului său şi inspira seriozitate.
― Bine aţi venit! Dragă Iancule, mă aşteptam să ai succes, dar nu atât de rapid…
― … Bill Ress mă numesc, cetăţene, mi se adresă el într-o venusiană curată, cum nu-mi fusese dat să mai
aud de mult. Prestigiul dumneavoastră ştiinţific ne-a determinat să vă chemăm să ne daţi o mină de ajutor într-
o întreprindere care tinde să unească literatura cu ştiinţa.
― Mă bucură aprecierile dumneavoastră, am continuat eu schimbul de amabilităţi, mai ales că îmi par a
veni de la un venusian!
― Exact, strămoşii mei s-au stabilit acum vreo trei mii de ani pe Venus.
― Originea comună este favorabilă unei înţelegeri, a subliniat Iancu.
― O clipă, înţeleg să. Mă las prins în plasă, dar să ştiu precis despre ce este vorba!…
Am luat loc cu toţii în jurul unei mese rotunde şi Cili, oferindu-ne ţigări cu aer concentrat, a explicat în linii
mari.
― Consiliul Intergalactic al Cosmosului Nou a însărcinat editura noastră cu un proiect deosebit de greu şi
de original. Cititorii s-au plictisit să mai facă lecturi în stilul clasic, pe cărţi tipărite, sau, în cel mai bun caz,
microfilmate, ori intimtelepatizate. Sistemul este greoi, el îndepărtează pe cititor de realitatea vie a cărţilor, îi
dă sentimentul de claustrare şi neparticipare etc. Etc.
Oamenii noştri de ştiinţă şi criticii literari au socotit că sistemele raţionale din Univers sunt astăzi capabile
de un salt calitativ în literatură.
S-a hotărât ca pentru început, unele din cele mai reuşite romane clasice, precum şi o serie de poeme de
circulaţie cosmică să. Fie transpuse în realitate. Adică, întâmplările, cadrul, personajele unui roman să fie,
reconstituite temporo-spaţial. Pentru aceasta, redactorii şi scriitorii vor avea la dispoziţie planete şi mijloace
materiale să redea lumea acelor romane. Odată terminat un roman, el va fi dat circulaţiei prin metodele clasice,
dar pasionaţii, studenţii, criticii vor putea vizita această planetă, ori porţiune de planetă, trăind în atmosfera
epocii, transfiguraţi în pielea unor personaje neutre, ori transformaţi în animale, insecte etc. Urmărind, deci,
acţiunea pe viu…
― Este un proiect colosal, am aderat eu entuziasmat, lancu mi-a spus de un post de redactor… îmi închi-
puiam un birou şi dulapuri pline de manuscrise. Accept pentru câteva luni, pe urmă vom mai discuta.
Iancu m-a strâns in braţe, până când am simţit că mi-am pierdut răsuflarea, iar şeful „repartizărilor“ nu mai
contenea să ne fericească pentru hotărârea noastră de a deveni redactori ai editurii.
Am pierdut câteva ore bune cu tot felul de formalităţi, semnând acte, verificând planuri, discutând cu diferiţi
tehnicieni amănunte indispensabile.
Ni s-au repartizat vreo treizeci de mii de roboţi universali de tip uman, alte câteva zeci de mii de maşini şi
agregate automate cu autoprogramare şi reprogramare, câteva trenuri de rachete marfare. Acestea urmau să
plece chiar în cursul zilei, odată cu noi, pe planeta denumită convenţional A.R.24.
Era o zonă foarte densă, cu câteva milioane de corpuri cereşti dar, în schimb, nelocuită, folosită pentru
Page 37
 Alexandru Mironov

experienţe şi agrement.
Editura ne-a repartizat din planul ei o serie de romane clasice şi preclasice, printre care „Castelul“ de Kafka,
iar pentru experimentare poeme…
Planeta pe care aveam să lucrăm era foarte asemănătoare Pământului. Se vedea de la o poştă că expediţiile
care trecuseră pe aici fuseseră alcătuite în întregime sau în majoritate din oameni.
Era însă un Pământ din carbonifer cu vegetaţia lui luxuriantă, cu animalele sale primejdioase.
Debarcasem pe un platou uriaş la poalele munţilor denumiţi pe hartă „Munţii Albaştrii“.
Aici, convoaiele sosite înaintea noastră începuseră să debarce materiale, maşini automate fixe şi mobile.
Zecile de mii de roboţi trebăluiau pe o rază de câţiva kilometri, după un program riguros. Această activitate
ordonată îmi umplea inima de bucurie şi satisfacţie, pentru măreţia sistemelor raţionale din Univers, capabile
să construiască asemenea complexe automate, în stare de o activitate planificată, de lungă durată.
În primele ore ne-am instalat o vilă la liziera unei păduri de conifere, pe care am mobilat-o confortabil. Am
avut grijă de sala comenzilor, dispusă chiar în mijlocul clădirii oare avea o formă perfect circulară. În această
sală se găsea creierul activităţii comune zecilor de BSy de automate.
Deocamdată, până la intrarea în flux a maşinilor, ele lucrează după programe separate, preliminarii. În
sfârşit, pe la ora 18 după axa 100, şantierul era complet organizat. În jurul vilei se orânduiseră uriaşe magazii
în care erau depozitate toate materialele aduse, inclusiv roboţii de tip uman; pe bănci dispuse ca în amfiteatrele
universitare, aceştia urmau să se aşeze, la sfârşitul zilelor de lucru, în aşteptarea unor noi comenzi.
Am ieşit cu Iancu să facem o plimbare în jurul acestor locuri. Pe cer răsărea o imitaţie de lună, a cărei
culoare era albastră. Efectul de lumină era straniu. Această lume necunoscută, trezindu-ne totuşi ecouri
nelămurite dintr-o epocă de mult uitată, ne fascinau. Înaintam prin culoarele tăiate de roboţi prin vegetaţia
sălbatică. La un moment dat, după o jumătate de oră de mers, ajunserăm la capătul acestui platou imens care
se termina brusc printr-o falie, descoperind o vale îngustă, brăzdată de un râu cu apele iuţi şi capricioase,
şerpuind printre stânci şi aruncându-se peste cataracte. Mai departe, peisajul îşi pierdea aspectul său de câmpie
oferind privirilor o regiune întinsă, unde alternau dealuri şi văi. De noi s-a apropiat unul din cei trei roboţi
specializaţi în literatură, oprindu-se respectuos la o jumătate de metru:
― Regiunea dintre dealul acesta mare din faţă şi râu se pretează foarte bine pentru,. Castelul“ lui Kafka…
nu găsiţi?
― Într-adevăr, se pare că ai o bună organizare a circuitelor…
― G48! s-a recomandat robotul satisfăcut de complimentul lui Iancu.
― Eu vreau ca înainte de a ne apuca de lucru să experimentăm toate sistemele tehnice, şi mai ales sistemul
în ansamblul lui. Trebuie, totuşi, puţină practică.
― Zilele următoare nici nu vom face altceva, m-a aprobat Iancu.
A doua zi, după ce acceptasem un somn artificial de câteva ore ca deconectant general, ne-am sculat puşi
pe treabă. În ce mă priveşte, uitasem aproape complet de laboratorul meu pe care îl părăsisem la început cu
gândul de a mă reîntoarce imediat. Aici eram chemat să creez viaţă în coordonatele ei esenţiale, chiar dacă
icicolo trucaje, iluzii optice… mi se părea un lucru extraordinar să pot materializa într-un fel atât de concret
ideile.
Iancu urmase cu câteva luni în urmă cursuri de specializare în literatura aplicată, la două universităţi, aşa
Page 38
 Întâmplãri din veacul XXI

că mie, în calitatea de specialist ce o avea şi şef nedeclarat al acestei expediţii, mi-a spus pe un ton suficient de
imperativ să execut câteva lucrări practice.
― Cea mai bună şcoală este poezia, îmi destăinuise el. Ia o poezie şi caută s-o transpui în realitate. Pe urmă,
când vei crede că ai făcut ceva, cheamă-mă.
M-a lăsat înconjurat de vreo două sute de roboţi specializaţi în cele mai diferite domenii şi tot atâtea maşini
automate, urându-mi un lapidar „succes!“.
Am pornit-o cu mica mea armată spre un loc în marginea platoului central. Era o zonă care rămăsese neatin-
să de activitatea zecilor de mii de automate. Mi-am desfăcut cam fără chef demiurgul portativ şi l-am aşezat în
faţa mea, alcătuind un plan de bătaie subalternilor.
Aceştia începuseră deja să asambleze uzine energetice şi de materii prime, regulatori atmosferici şi colori-
fici, aşteptând ordine.
Văzând că totul era gata, am început să derulez pe ecranul secundar al demiurgului fotocopiile unor poezii
alese şi introduse la întâmplare în fişier. Cum toate mi se păreau la fel de ireproductibile în natură, m-am oprit
la ultima intitulată „Ca nisipul“ de o poetă preantică.
Am fixat, deci, poezia în sensoscop şi am apăsat pe butonul „porneşte“, să văd ce avea să iasă, aşa cum îmi
cereau instrucţiunile de folosire.
De fapt iată poezia în forma ei scriptică:
Pasai culcaţi pe iarbă se tânguie lângă tine de veghe.
Sub clopotele de întuneric stelele mor supte de ceaţă.
Azi nu voi visa.
Secată apa izvorului meu s-a întors în pământ.
Vântul încropit plânge fără păsări pe braţe.
Timpul în patru colţuri fără memorie.
Am comandat laboratorului de masă vie două perechi de tălpi omeneşti, pe care le-am culcat în iarbă, la o
distanţă de vreo cincisprezece metri una de alta, introducând în ele magnetofoane minuscule care îngânau un
cântec de jale.
Apoi totul a fost aşezat sub un clopot de sticlă uriaş, tapisat cu lumini asemănătoare stelelor care se sting
treptat.
Acum venea însă greutatea; cum să „sec apa izvorului meu”. Aceasta md se părea o problemă insolubilă,
aşa că, plictisit după o serie de încercări nereuşite, am încropit o pală de vânt căruia i-am dat drumul pe câmpie,
în căutarea unor braţe pe care el, potrivit textului, trebuia să plângă. Îmi veni în minte că pentru versul „secată
apa izvorului meu“ să dau comandă să se sece râul din marginea platoului, iar pentru a sugera că era aceasta
apa izvorului meu, să conturez deasupra, cu ajutorul unor iluzii optice, un uriaş trup omenesc.
Zis şi făcut. Poezia se apropia de final după vreo două-trei ore de muncă. Deasupra râului secat, atârna
acum un trup de femeie, de toate zilele, măsurând vreo doi kilometri. În câmpie plângea un vânt, să mă dărâme,
şi se agitau o pereche de braţe în stare să măture munţii din apropiere ca pe o grămadă de nisip.
Tocmai rând, aproape fericit de succes, mă gândeam să realizez „timpul în patru colţuri fără memorie“, văd
că spre mine coboară un elicopter reglabil de serviciu şi din el se dau jos doi oameni furioşi la culme.
― Cine ţi-a dat voie, nenorocitule, m-a apostrofat unul din ei, ale cărui mustăţi executau mişcări voluntare
Page 39
 Alexandru Mironov

în toate direcţiile, cine ţi-a dat voie să seci râul şi să stârneşti acest vânt nelegiuit!? Nu. Ştii că dincolo de aceste
dealuri se află o rezervaţie de brontozauri? Bietele mele animale aleargă acum speriate şi cine ştie dacă le voi
mai putea aduna!
― Vă rog să mă iertaţi, am bâiguit eu intimidat…
― De ce nu te-ai uitat pe hartă înainte de a-ţi începe manevrele necurate pe care le execuţi aici departe de
orice civilizaţie, mi-a replicat el, privind cu atenţie uzinele mobile ridicate şi activitatea neobosită a roboţilor
într-un spaţiu unde nu exista nimic cu câteva ore înainte.
A fost nevoie de lungi explicaţii pentru ca cei doi să înţeleagă definitiv despre ce este vorba. Chiar după ce
au controlat cu propriile lor mâini demiurgul portativ şi au vizitat uzinele mobile, continuau să privească cu
suspiciune, considerându-mă membrul unei civilizaţii infernale, venit aici cu scopuri de distrugere.
Târziu, au convenit să plece, primind prin televideofon de la evidenţa populaţiei, sectorul X Săgetătorul,
confirmarea că sunt înregistrat în controalele oficiale.
― În sfârşit, să sperăm că de aici încolo nu ne vom mai produce neplăceri, s-a dat el bătut.
În ziua aceea n-am mai încercat poezii care să necesite asemenea dezlănţuiri de forţe.
Am reprodus cu un succes aproape deplin „, Concert în luncă“, „Cuţu-cuţu-na-Grivei”! „Invalidul Stan
Pilaf” şi încă două, trei asemănătoare.
Am început „Castelul” lui Kafka în cea de a zecea „zi” de la venirea noastră.
Greutatea esenţială era că trebuia să ţinem seama în acelaşi timp şi de interesul literar care îl va stârni
romanul ca şi de febra turistică ce îi va cuprinde pe cititorii săi. Din această cauză spaţiul în care se desfăşoară
acţiunea trebuia divizat sau extins, asemenea unor timpi din vechile clişee cinematografice.
Am hotărât în cele din urmă să alcătuim douăzeci de secvenţe de sine-stătătoare, corespunzătoare celor
douăzeci de capitole. Fiind vorba de o expunere tridimensională şi în mişcare a realităţii kafkiene, atât de
incertă în coordonatele obişnuite, Iancu a avut curajul să introducă o serie de personaje neutre, pomenite de
altfel de Kafka sub denumiri vagi de servitori“, „ţărani“, „domni“, care au început să umble prin sat şi în jurul
castelului, sub imperiul unor mobiluri necunoscute, dar vizibil serioase şi absorbante. Un capitol odată termi-
nat, procedam la o repetiţie generală, constând din declanşarea acţiunii acestuia şi urmărirea ei prin intermediul
televiziunii în relief.
Preferam însă să ne mişcăm printre personaje, să luăm loc alături de ele la masă, să le însoţim pe drum.
Oamenii se arătau prevenitori cu noi, socotindu-ne de bunăseamă doi domni din castel şi erau atenţi la
gesturile noastre ca nu cumva ele să exprime dorinţi.
Când ieşeam în sat era bine să fim luaţi drept reprezentanţi ai castelului, pe de o parte, pentru a circula
nestingheriţi în orice direcţie, pe de altă parte, pentru a încerca de fiecare dată să descoperim misterul şi
adevărul ultim al acestei realităţi pline de umbre şi incertitudini.
De fapt, după două săptămâni de muncă, când romanul fusese practic terminat, erau porţiuni pe care le
lăsasem mascate de pereţi în spatele cărora nu era nimic, drumuri care nu erau decât iluzii optice, peisaje în
care nu puteai pătrunde, oprit de secrete câmpuri magnetice, locuri unde domnea lumina continuă ori întuneri-
cul veşnic.
Bunăoară, nici castelul propriu-zis nu era decât aparenţa unei clădiri complete, întrucât cine ne-ar fi putut
reda planul exact al acestei misterioase clădiri!?
Page 40
 Întâmplãri din veacul XXI

Ajunsesem într-un impas. Roboţii făcuseră de mult ultimele pregătiri pentru a introduce romanul în circuitul
telesensivităţii universale. Echipe specializate turnaseră filme documentare şi de reclamă, hotelurile turistice,
dispuse la marginea romanului, îşi aşteptau vizitatorii, care aveau să pătrundă în roman sub formă de păsări,
insecte, ori urmau să devină invizibili.
Toate erau gata şi totuşi rămăseseră prea multe umbre în roman.
Cititorii, atât de pretenţioşi, vor dori să afle totul, altfel nici gând ca această reeditare să mai capete vreun
premiu pentru proză la sfârşitul anului literar, aşa cum. Am sperat din primele clipe.
Iată de ce, de vreo trei zile, ne plimbăm cu paşi rari, preocupaţi, pe uliţele satului, pe coridoarele cunoscute
ale castelului, dar, mai ales, rămânem ore în şir în faţa halbelor cu bere, trăgând cu urechea la discuţiile
ţăranilor.
― Sânt convins, îmi şoptea mereu Iancu, că aceşti oameni ştiu mai mult decât arată şi mă întreb ce eficaci-
tate au uzinele noastre care i-au reprodus pe ei împreună cu toate misterele lor.
― Dacă in locul lui K, l-am aştepta noi pe Klamm, i-am propus eu lui Iancu, l-am lua de guler şi l-am sili
să ne spună totul!…
― Crezi… mi-a replicat el melancolic… am săvârşit o greşeală, dragul meu. Am reprodus prea fidel
romanul l-am reprodus atât de perfect, încât am devenit robii acestei realităţi obscure şi nu vom putea face
altceva decât să ne conformăm ei, să ne mulţumim cu ceea ce am obţinut.
Ca om de ştiinţă, vei înţelege mai bine ce vreau să-ţi spun dacă te gândeşti la modul în care se refac amintir-
ile, reproducându-se una din alta; este suficient să reîmprospătezi un singur arc reflex, pentru a se declanşa
automat întregul lanţ care constituie raţionamentul, amintirea.
Ei bine, asta s-a întâmplat aici, maşinile noastre minunate au creat în mod aparent totul, dar viaţa adevărată,
psihicul, gândirea, afectivitatea s-au renăscut „respingând intervenţia maşinilor care le ofereau o conştiinţă
standard.
― Ar fi trebuit să ne gândim la acest lucru…
― Este totuşi o realizare… abia acum încep să înţeleg „Castelul“, am căutat eu să-l încurajez.
― Dacă ni s-ar fi dat un roman mai uşor… Gândeşte-te La „Contele de Monte Cristo“, şi râse cu un început
de voioşie, dându-mi de înţeles că s-a resemnat.
Am plătit berea şi am ieşit urmaţi de Frida care a închis grăbită uşile.
Mergeam pe drumul care se termina în porţile castelului. Era întuneric şi totuşi ne temeam să aprindem
lanternele cu hidrogen pentru a nu-i speria pe ţărani. Totuşi drumul se prelungea prea mult. Simţurile noastre
de oameni ai Noii Ere nu ne puteau înşela cu valori mai mari de unul-doi metri la câţiva kilometri.
Se întunecase de-a binelea şi castelul nu se vedea. De obicei la ora asta luminile ferestrelor străluceau pe o
rază de câteva sute de metri.
De la un timp, observarăm că nu făceam altceva decât să ne învârtim în cerc, după ce străbătusem tot satul
ne găseam din nou în faţa cârciumii…
― Nu vezi că pe aici este drumul! mi-a replicat lancu nervos. Trebuie să ajungem la tabără, părăsind satul.
― De acord, dar nu văd de ce ţipi, cheamă un elicopter de serviciu să ne ia!
― Nu pot, mi-a răspuns lancu, şi l-am simţit tremurând. Nu funcţionează niciun aparat, toate legăturile sunt
întrerupte…

Page 41
 Alexandru Mironov

Un fior mi-a scuturat timpul. Începeam să înţeleg adevărul.

― Suntem prizonierii romanului, am rostit eu cu glas tare pentru amândoi. Iată cum s-a sfârşit această
aventură… de fapt putem spune că am şi primit premiul pentru proză, ce zici? n-ar mai lipsi decât florile şi cu
cântările, continuam eu tot mai întărâtat în propria-mi disperare.
― Lasă, vom găsi noi o soluţie…
Ne-am întors obosiţi la hanul „Curtea Domnească“. Birtaşul ne-a primit cu nenumărate dovezi de slugăr-
nicie, spunându-mi:
― Camera din stânga este pentru dumneavoastră, domnule Klamm.

Dureroasa descoperire
Trecuseră vreo opt ani de când echipa lor încerca» să descopere pe această planetă aridă şi necunoscută
misterul originii Sistemului Solar şi soarta Pământului in viitoarele miliarde de ani. Cât despre urme de civili-
zaţie, aici, pe Marte, nici vorbă. Unele pietre dăltuite de variaţiile de temperatură oferiseră prilejul câtorva
savanţi, care părăsiseră conştient rigurozitatea ştiinţifică, să emită ipoteze speculative uşor digerabile de
marele-public, interesat în egală măsură de aspectul diferitelor planete surori, cât şi de destinul obscur al banilor
proprii
În rest, aproape de tropice apăruse treptat o adevărată constelaţie de orăşele ştiinţifice, protejate sub cupolele
lor cu atmosferă condiţionată. Se cercetau gazele, pietrele, temperatura, vânturile, radiaţiile, vegetaţia primară;
fuseseră descoperite fosile faunistice destul de interesante.
Prin falii adânci şi grote trăiau şi animale cu o structură mai complicată, nimic însă nu era cu adevărat
extraordinar.
Cei care aveau inima şi plămânii buni se aventurau, în zilele libere dincolo de bazele de cercetări, în mo-
bilurile electrice. Puteau circula fără costum de protecţie „respirând accelerat pentru a înghiţi cât mai mult
posibil aerul rarefiat.
Era într-o duminică pământeană. Fred, Petre şi George jucau biliard şi înghiţeau fără tragere de inimă un
fel de sirop preparat dintr-o cultură ameliorată de licheni marţieni. Priveau din turnul de control al cosmodrom-
ului utilitar manevrele greoaie ale supersonicelor de transport, cărând dintr-un punct în altul al planetei utilaje
şi aparataj.
― Ducă-se dracului! mârâi Fred, trântind plictisit bilele. Într-o zi de repaus ca asta, nebuna de Maria îşi
găseşte să rătăcească de una singură prin pustiu.
― Şi când te gândeşti că este singura femeie frumoasă din sectorul nostru! îl tachină George, un tip gascón
căruia i se citea siguranţa pe faţă în materie de succes la femei.
― Nu la asta mă gândesc! ripostă Fred, dar drumurile în zona unde umblă sunt periculoase, au fost depistat?
emanaţii de gaze şi ştiţi cum merge ea, fără cască…
― Asta aşa este, întări Petre.
― Fred! George! Petre! Burghezi îmbuibaţi ce sânteţi! se auzi neaşteptată vocea Măriei într-un microfon.
Lăsaţi jocul acesta nesuferit şi veniţi repede! Credeam că am să îmbătrânesc pe Marte, fără să găsesc nimic!
Nu a fost nevoie de un nou îndemn. Îi chema drăcoaica de Maria şi apoi era un neaşteptat prilej de
dezmorţeală.

Page 42
 Întâmplãri din veacul XXI

― Ce-o fi găsit fata asta? murmură George, ca o mângâiere, în timp ce verifica coordonatele de coborâre
ale reactorului.
Era o regiune abandonată de cosmo–mineralogi de ani de zile, între Falia centrală şi Valea Albastră. O
regiune unde aerul era mai abundent datorită unei discontinuităţi a câmpului gravitaţional şi emanaţiilor de
oxigen din cauze necunoscute.
La capătul nordic se deschidea un puţ de prospectare care se împlântase spre inima planetei vreo cinsprezece
kilometri, fără rezultate vizibile. Coborâră în lift potrivit indicaţiilor Mariei, înaintând spre centrul globului
cinci mii de metri. Presiunea crescuse simţitor şi respirau greu. Le vâjâiau urechile, cu toată condiţionarea din
interiorul sistemelor individuale de protecţie.
― Opriţi-vă! strigă Maria, apărând în rampa unei galerii laterale. Hei! nu vă mai holbaţi atâta, zise ea,
prefăcându-se nemulţumită, şi începu să alerge, silindu-i pe cei trei să facă la fel şi să deschidă la maximum
robinetele de aer.
Era o galerie destul de scundă. În capătul ei, la lumina proiectoarelor montate pe căşti şi la umeri, se evi-
denţie clar spărtura din care se deschidea un gol imens, inundat de o lumină albastră.
― Vedeţi!? am mers pe intuiţie şi pe un pic de ştiinţă: spărgând peretele, iată peste ce am dat!
Intrară gâfâind, dar se opriră înmărmuriţi. Nu era o operă a naturii. Aici se vedea bine munca unei fiinţe
inteligente. Păşeau pe un fel de dale hexagonale, translucide şi se întorceau de jur-împrejur, ameţind. Era o
sală perfect sferică, cu excepţia polului sud, mai puţin concav decât ar fi trebuit să fie după legile geometriei,
cu un diametru de vreo două sute de metri. Pe pereţii interiori clipeau leneş milioane de beculeţe multicolore.
Se puteau vedea pretutindeni manete, roţi, cilindri, ecrane, cadrane, conţinând cifre, imagini şi semne ne-
cunoscute.
Fred, oare era cel mai pregătit dintre ei, studiase în câteva universităţi pământene, începu să cerceteze
metodic ceea ce vedea. Se părea că reuşise să înţeleagă ceva, cerea mereu să fie linişte şi mormăia în limba lui.
Ajunseră în faţa unui pupitru de aproximativ cinci metri lungime. Priviră gânditori minute în şir.
― Ce ziceţi?
Tăcere.
― Petre?
― De… seamănă cu un uriaş creier electronic, se hazardă acesta.
― Da, aşa cred… Priviţi! roti Fred maiestuos mâna de la stânga la dreapta: inputul, blocul de comandă,
calculatorul, memoratorul, imprimatorul şi feed-back-ul, o inovaţie de ultimă oră în materie, deci auto repro-
gramare, apoi din nou, inputul, blocul de comandă, calculatorul, memoratorul, imprimatorul şi feed-back-ul.
Începutul este sfârşitul şi sfârșitul este începutul, conchise el filosofic. Acest creier, dacă este într-adevăr aşa
ceva, are o capacitate de programare infinită. Îşi poate reface circuitele şi acţionează, se pare, în spirală, exact
aşa cum într-un manual de logică este dată schema simplificată a cunoaşterii, sub forma soritului.
― Dar, ceru George, în centru, pe linia mediană, la cei doi poli?
― Se pare că este vorba de un bloc energetic cu autoexcitaţie. Probabil nu funcţionează, altfel am fi elec-
trocutaţi, aflându-ne între două borne care pot dezvolta tensiuni de milioane de volţi…
― Fantastic!
― Am o idee, se hotărî brusc Fred. Poate că „EL“ nu este mort! şi se repezi nebuneşte spre input. Ceru o
Page 43
 Alexandru Mironov

informaţie simplă. Blocul de comandă intră în funcţiune, informaţia ajunse în feed-back-ul superior şi becurile
din apropierea terminalei superioare se aprinseră, semn că se va dezvolta energie între borne.
― Fugiţi! ţipă el.
Se adăpostiră în galeria de aducţiune, dar nu se întâmplă nimic, şi informaţia coborî lin în spirală de-
screscândă la imprimatorul inferior. Acesta începu să funcţioneze şi se opri după câteva secunde.
Se repeziră ou toţii să vadă ce a ieşit.
Fred izbucni într-un râs disperat:
― E mort! E mort!
― Ce vrei să spui! îl somă Maria.
― Ce vreau să spun!? Am băgat o informaţie simplă şi ea s-a întors la mine. Am întrebat şi întrebarea mi-
a revenit. Este blocat pentru eternitate…
Zăceau istoviţi pe dalele hexagonale şi priveau licărul cuminte al milioanelor de lumini.
― Şi totuşi de unde are energie? nu se dădu bătută Maria. Să nu-mi spuneţi că vin din când în când nişte
spiriduşi şi îi aduc cu găleata electricitate!…
― Planeta mai are un miez fierbinte, îi oferi Fred o explicaţie mulţumitoare. Aşa a şi fost construit iniţial,
pentru a obţine energie autonomă şi constantă… De altfel şi pământenii au conceput ceva asemănător, dar
dificultăţile construcţiei s-au dovedit insurmontabile.
― Cine o fi construit acest colos?
― În orice caz, nu nişte oameni, şi cred că are un scop care a meritat osteneala… poate dirijează un pro-
gram, încheie Fred enigmatic.
― Trebuie să facem totuşi ceva! strigă Maria aproape indignată. Suntem doar oameni, încă oameni de
ştiinţă, doar n-am căzut în adoraţie ca nişte primitivi!…
― Undeva are o grilă de citire a schemei, se supuse primul Fred efortului de gândire. S-o căutăm!…
Începură să cerceteze metodic fiecare secţiune. Urmăreau porţiune cu porţiune cadranele. După un timp
deveni clar că circuitele funcţionale erau transpuse în matematică binară. Presupunerea se dovedi adevărată.
Maşina rezolvă fulgerător câteva probleme simple. Nu descoperiră niciun factor de redundanţă în cheia răspun-
surilor, ceea ce însemna categoric că are posibilitatea să dea răspunsuri sigure fără a lăsa spaţiu unui procent
de probabilitate. Cele mai perfecţionate creiere electronice terestre menţineau acest procent, tocmai datorită
insuficienţei stocajului informaţional.
― Am o soluţie! vorbi George. Tot ceea ce am cerut până acum mașinii au fost adevăruri universale. Să-i
spunem ceva despre noi, ceva caracteristic. În felul acesta nu ne va mai putea păcăli. Vom şti precis dacă mai
este conectată la memoria sa de joasă temperatură şi, deci, dacă mai trăieşte cu adevărat…
Introduseră în input, tradusă în limbaj matematic, reprezentarea schematică a dublului helix de A.D..N. Şi
modelul matematic al unui arc reflex condiţionat de apărare.
Se produse rezultatul aşteptat, dar înspăimântător prin intensitatea şi rapiditatea lui. Imensa sală fu inundată
de jocul îndrăcit al milioanelor de lumini. Bornele contactară un câmp tensioactiv cu irizări de un albastru pal,
câmp care avea înfăţişarea unei pânze de apă căzând şi o formă regulată dreptunghiulară.
Totul se dovedi a avea un scop prestabilit. Pe acest ecran ciudat se perindară, sub privirile uluite ale celor
patru oameni, adevărate imagini apocaliptice. Informaţiile date fuseseră suficiente pentru maşină ca ea să poată
Page 44
 Întâmplãri din veacul XXI

înfăţişa procesul de constituire şi dezvoltare al unei celule şi mai departe, de complicare a ei într-un organism
omenesc, în primele luni de viaţă.
Nici nu avură timp să se reculeagă, că pe acest ecran improvizat se derulă o istorie a Terrei din precambrian.
Ciudate maşini zburătoare coborau din văzduh, pe scoarţa frământată de răsucirile interne.
Imaginile arătau cum aceste maşini creau viaţa, aşa cum noi am creat maşinile. În fiinţele insignifiante şi
monocelulare stocară atâtea informaţii, încât ele să fie capabile de o continuă dezvoltare şi perfecţionare. Mai
târziu apărură oamenii. Imaginile îi făcură să înţeleagă că, de fapt, aceste evenimente umilitoare se petreceau
pe Marte, în urmă cu câteva sute de milioane de ani. Oamenii erau nişte simpli roboţi programaţi pentru misi-
unile de cercetare ale stăpânilor maşini.
Apoi, lucrurile luaseră o întorsătură imprevizibilă. Maşinile începuseră să părăsească, nu se ştie de ce,
planeta. Construiseră în grabă acest creier. Izbucnise revolta oamenilor roboţi. Unii se autodistruseseră, alţii,
puţini, ajunseră probabil pe Pământ. Urmară explozii catastrofice, iar Marte căpătă aspectul cunoscut, lunar şi
tragic.
Ecranul dispăru tot atât de neaşteptat pe cât apăruse. Liniştea inundă măruntaiele Colosului. Un gust amar
îi năpădi pe oameni. Se priveau parcă ruşinaţi de condiţia lor umilă şi cercetau cu un început de ură sfera
omnipotentă.

Singur în universul pustiu

― Victor? Bună! am o veste uluitoare. Paul se află în ţară de trei luni şi de la întoarcerea lui stă închis în
laboratorul de psihofiziologie zi şi noapte. Primeşte mâncarea prin lift şi a obţinut o aprobare să împiedice
intrarea oricui, întrucât ar efectua experienţe secrete. Ce părere ai?
― Mulţumesc, Andrei…
Am închis telefonul şi m-am trântit, epuizat ca de un îndelungat efort, într-un fotoliu.
Aşadar, Paul se afla în ţară de trei luni, iar eu, prietenul şi colaboratorul său, aflu asta ocazional. Şi când
mă gândesc că număram zilele, în dorinţa de a-l revedea cu rezultate concrete în tema noastră comună de
cercetare, datorită căreia lucrase mult timp în cele mai renumite laboratoare de cercetare psihofiziologică din
lume.
De acum trei ani, de când i-am cedat lui întâietatea, lăsându-l să conducă un program, pe care eu îl iniţiasem,
începuse, probabil, greşeala.
Dar avea şi are un important prestigiu internaţional, pe care şi l-a câştigat în furtunoasa sa ascensiune, ocupă
un important loc în Consiliul Ştiinţific Naţional şi e adevărat că lui i s-au deschis mult mai uşor uşile labora-
toarelor de pe întreg globul…
M-am gândit de multe ori la pericolele rezultatelor unor astfel de cercetări, dar atunci când i-am înmânat
concluziile mele şi ipotezele de lucru nu vedeam decât un Paul supraom, cu o uriaşă putere de muncă, cu o
neîntrecută capacitate de seducţie a spiritelor de o inegalabilă probitate morală.
De ce nu mi-am amintit atunci de dorinţele lui nesăbuite de a avea în mâinile sale o putere uriaşă, capabilă
să restructureze Universul după legi noi? De abia acum, în aceste clipe, zăcând inert pe fotoliu, revăd privirea
lui nebunească când vorbea de toate astea, tremurul vocii şi al muşchilor, absorbţia totală a spiritului său în
această contemplare a unui Univers dominat de legi subiective.

Page 45
 Alexandru Mironov

„Pentru toate astea am nevoie de o forţă uriaşă pe care s-o strâng în mâini şi s-o simt cum se zbate în pumn
ca o sălbăticiune prinsă, încercând să scape, zgâriind cu ghearele şi mușcând cu dinţii. Înţelegi?! S-o am în
stăpânirea mea! Această forţă trebuie să existe cu necesitate, Victore! S-o căutăm!“
M-am ridicat fulgerat de un gând blestemat:,. Dacă Paul a găsit această forţă şi acum!…“
Am alergat într-un suflet spre aeroport, prinzând din fericire ultimul loc în avionul de ora douăzeci.
Acum trei ani, într-o înserare splendidă de vară, am fost martorul unui fenomen fizic uluitor. Rămânând
ultimul pe plaja inundată de amurgul roşietic-portocaliu, am văzut cum din nisipul înfierbântat încă de arşiţa
amiezii se întrupaseră forme omeneşti vii, pe care le-am pipăit cu mâinile mele, de care m-am izbit în goana
mea înnebunită pe plajă. Grupurile de oameni de care mă loveam, de care mă agăţam, cărora încercam să le
vorbesc, păreau însă dintr-o altă lume: nu reacţionau în niciun fel la toate încercările mele de a intra în contact
cu ele.
Formele deveneau nesigure şi se evaporau pe măsură ce lumina soarelui se retrăgea dincolo de munţi. Am
sesizat atunci, total intuitiv, o relaţie materială între nisipul plajei şi lumina soarelui. Mai mult, unele mici
experienţe de moment m-au convins de aceasta şi n-am mai stat la îndoială să colectez câteva probe, pe care
le-am predat lui Paul împreună cu un referat complet.
La început nu s-a arătat entuziasmat de observaţiile mele, care păreau foarte hazardate, pentru ca după vreo
două săptămâni să afirme, vorbind parcă sub efectul unui stupefiant, că această descoperire s-ar putea să revo-
luţioneze ştiinţa. Pentru asta va trebui, însă, să plece în străinătate să lucreze în laboratoare de psihofizică bine
utilate.
Apoi a devenit tot mai tăcut, a început să mă evite, ba, odată, mi-a spus chiar că de fapt specializarea mea
în psihologie animală nu mă poate ajuta să înţeleg în întregime complexitatea problemei.
Eu am luat de bune spusele lui, punându-le pe seama unei preocupări capitale, din acelea oare te domină
total.
Iar eu, abia acum când mai am câteva minute până la aterizare, mă gândesc serios, pentru prima dată, la
ceva rău.
Iată laboratorul de psihofiziologie, în penumbra maiestuoasă a arborilor. Zidurile clădirii de abia se între-
zăresc. Luminile sunt stinse, totul zace cufundat într-o deplină linişte, sugerând atmosfera unui palat din care
stăpânii au plecat în vacanţă spre ţările calde.
Înconjur de câteva ori grilajul de fier forjat şi văd umbra unui gardian într-o poziţie de încordată pândă. Nu
poate fi vorba să încerc o intrare oficială. Arunc un briceag în grilaj. N-a fost pus sub tensiune. Escaladez,
cuprins de o stare de euforie, apropiată de inconştienţă. Parcul pare bine păzit. Semnale scurte dau de veste din
post în post că totul este în ordine. Pentru mine, care cunosc ca pe propriul buzunar institutul, intrarea în clădire
nu-mi mai pune probleme de nerezolvat. Pătrund pe la subsol printr-o gură de aerisire.
La etajul doi, acolo unde se află laboratorul de supertensiune psihonică, funcţionează avertizoarele albastre.
Uşa blindată este deschisă. Aştept în coridorul. Cufundat în întuneric şi după câteva secunde aud paşi. Este el!
Vine probabil din magazia de materiale sau din bibliotecă. Acum! Mă strecor în laborator.
Interiorul este cu adevărat impresionant. În cele trei luni de când n-am mai intrat aici s-a schimbat totul.
Sunt ca un sălbatic în mijlocul unui megalopolis ultramodern.

Page 46
 Întâmplãri din veacul XXI

În centru domină acceleratorul de psihoni despre care auzisem lucruri vagi la ultima întrunire de bionică.
În rest, aparate total necunoscute, afară de un modern encefalograf, cuplat cu instalaţii neidentificate.
Toată panorama este dominată de imense panouri luminoase, multicolore, în necontenită mişcare şi de
zumzetul miilor de aparate.
Bufnitura seacă etanşeizantă a uşii îmi dă de veste că a intrat. De după un raft plin cu stative de eprubete şi
cu baloane multiforme privirea mea îl caută.
Dar ea refuză să comunice minţii senzaţia: Paul nu este Paul. Am în faţa mea un monstru: figura complet
osificată, ochii de o strălucire diavolească şi, mai ales, lipsa aproape totală de asemănare cu prietenul şi
colaboratorul meu.
Însă, după cinci-șase secunde, faţa sa recapătă trăsăturile cunoscute, pentru ca din nou să reînceapă un joc
nebunesc în cursul căruia fizionomia sa ia înfăţişarea unor oameni diferiţi.
Şi totuşi trebuie să mă hotărăsc, mai ales că îl văd extrem de preocupat şi, îndeosebi, precipitat. În curând
se va întâmpla ceva şi ideea aceasta obţine un început de confirmare când, cu totul întâmplător, îmi arunc
privirea pe peretele de deasupra uşii blindate, unde văd cadranul în acţiune al unei numărători inverse! Deci,
are motiv să se grăbească. Pe ecran apare cifra 7264. Mă uit la ceas, corespunde cu mersul secundarului. Asta
înseamnă că au rămas mai puţin de două ore… ce are de gând?… Gata! destul cu frica.
― Paul! Nu te aşteptai, nici nu mă doreai cred…
În loc de răspuns, un râs sardonic cutremurându-i întreaga fiinţă.
― De şase luni n-ai mai dat un semn de viaţă, iar acum te porţi ca un străin, de parcă n-am fi început
împreună un lucru!…
― L-am început împreună, dar îl voi duce singur la» capăt, chiar dacă nu vrei.
Este în figura lui, revenită între timp la înfăţişarea cunoscută, ceva care mă opreşte să-l contrazic.
― Priveşte-te! Parcă ar fi sute de oameni în tine T ii strig înnebunit, văzând că trăsăturile încep din nou să
se schimbe.
Acelaşi râs neomenesc.
― Nu-i nicio nenorocire. Te afli aici potrivit programului, reluă el după câteva clipe de gândire…
„Despre ce program vorbește oare? u
― … tu ai să continui cercetările în acest laborator după plecarea mea…
― … după plecarea ta?…
― Exact. Lasă asta mai târziu. Peste două ore voi fi foarte departe, mai departe decât a putut ajunge vreo-
dată un pământean de la facerea lumii.
― Paul!
― Nu prietene, cred că nu poţi să înţelegi şi chiar dacă vei înţelege nu mă vei înţelege pe mine. Şi când te
gândești că tu eşti de fapt autorul moral al acestei experienţe… – Iată! Un pachet sigilat conţinând concluziile
cercetărilor mele. Este pentru tine. Il vei desface după… Şi, cum secundele se scurg, hai să-ţi arăt laboratorul.
Ăsta este acumulatorul de energie psihică, undeva are o» scurgere neînsemnată şi de aceea figura se modifică.
Uită-te în oglindă, tu semeni leit în clipa asta cu Mihai, asistentul de la catedra de psihologie experimentală.
Hai, priveşte-te!
― Într-adevăr…
Page 47
 Alexandru Mironov

Am întrebat, chinuit de o obsesie:

― Dar Mihai mai trăieşte?
― Trăieşte, dragul meu, dar ce îţi închipui… doar că acum se află într-o staţiune… suferă de o astenie
nervoasă trecătoare.
― Aşa!…
― Fără comentarii, mă întrerupe el răutăcios. Acumulatorul de energie este cuplat la un transformator de
energie. Iată, scala «aceasta, pot schimba cu ajutorul ei energia din acumulator, transformând-o în orice tip de
energie doresc. Acesta este un encefalogen, toate sunt invenţiile mele… desigur, datorită ţie am abţinut în stare
pură cea mai formidabilă energie – energia psihică. Peste 6831 de secunde o voi folosi pentru efectuarea unui
experiment crucial! In sfârşit, te-am luat prea repede… datorită unei combinaţii chimice deosebite, nisipul adus
de tine, sub acţiunea unui şoc fotonic de diferite intensităţi, are proprietatea de a încorpora energia psihică,
puţind fi eliberată în alte condiţii pe care le-am descoperit în cei trei ani de muncă pe toate meridianele globului.
Aceasta este concluzia în mare. Dar am mai descoperit ceva care la început nici măcar nu se lăsa bănuit: energia
psihică este unica formă de energie care poate face legătura între materie şi antimaterie, fără a se produce o
anihilare reciprocă, poate de asemeni determina trecerea uneia în alta. Aşa se explică că tu ai rămas în viaţă în
mijlocul fenomenelor de pe plajă, întrucât la rândul tău eşti purtător de energie psihică.
― Într-adevăr, acum îmi aduc aminte că am găsit pe plajă obiecte carbonizate.
― Desigur, tot ce nu era viu se prefăcea în cenuşă. Din fericire lucrul acesta nu se întâmplă acolo decât o
dată la treisprezece mii de ani, perioada de revoluţie a galaxiei noastre în jurul propriei axe: poate, cândva,
acolo vor fi fost cetăţi înfloritoare, distruse fulgerător de acest fenomen unic…
Tac înmărmurit şi îl privesc. Este într-adevăr posesorul unei forţe uriaşe.
― Ce ai de gând?
― Să folosesc această energie într-o călătorie fără întoarcere. Voi trece în anti lume, acolo unde supra-
vieţuiesc morţii fizice numai spiritele integre şi pure. Este o lume mult mai interesantă decât lumea noastră şi
mai populată.
Iată, în acest acumulator am atât de multă energie…
― Şi de unde ai luat această energie?…
― De la oameni! râse el. Statisticile medicale ale ultimilor ani au relevat creşterea ameninţătoare a stărilor
de astenie nervoasă. Eu sunt criminalul! Cu acumulatoare portabile am colindat lumea şi am sorbit această
energie cu nesaţ, amestecându-mă în mulţimi, în pieţe, printre manifestanţi, la spectacole, în mijloacele comune
de transport…
Ce aş mai putea spune!? Să-l împiedic… dar cum?’
― Nu încerca! aud ca prin vis replica lui categorică.
― Îmi citeşti gândurile.
― Bineînţeles. Vrei să ştii ce am de gând? Vei şti. Dacă îmi vei urma indicaţiile poţi reconstitui rezultatele
cercetărilor mele.
Mă împinge, fără ca eu să pot opune nici cea mai mică rezistenţă spre fotoliul electroencefalografului. Îi
urmăresc hipnotizat manevrele. Îmi conectează electrozi pe diferite porţiuni ale capului. Acelaşi lucru face şi
el. Suntem legaţi acum prin sensibilele cabluri conductoare de impulsuri nervoase ale ritmurilor encefalice.
Page 48
 Întâmplãri din veacul XXI

Urmăresc ecranele de control: ritmurile noastre se apropie treptat până se identifică, tip alfa, perturbate din
când în când de delta violente.
După câteva minute, simt că totul îmi devine indiferent, îmi pierd personalitatea aproape fără regrete. Într-
un târziu, Paul îmi spune că pot să mă ridic. Sunt un pic ameţit, încolo nimic.
Circulăm pe coridoare întunecoase. Paul merge înainte ducând cu el acumulatorul de energie.
― Ce ai vrut să demonstrezi cu asta? îl întreb eu „încurajându-mă singur, crezând că experienţa nu i-a
reuşit.
― Vei vedea, se mulţumeşte el să răspundă. Îmi întinde cheile laboratorului. Ţine, vei rămâne aici iar tu
vei fi eu. Să ştii că telefonul primit care te-a îndreptat încoace era de fapt de la mine. Trebuia să rămână cineva
aici…
Coborâm în parc. Trecând pe lângă un luciu de apă înţeleg în sfârşit semnificaţia cuvintelor sale: sunt Paul,
Paul în cele mai mici amănunte!
― Ce ai făcut cu mine, blestematule!
― Linişteşte-te, eşti doar unul dintre oamenii de ştiinţă cu renume, Paul R… ce rău ţi-am făcut? ziarele vor
consemna dispariţia lui Victor, un cercetător de mina a doua şi… ce zici!
Nu mai am putere să răspund.
― Iată, acesta este aparatul cu ajutorul căruia voi trece DINCOLO. Este făcut de mine numai din materii
organice pentru a rezista impactului materie-antimaterie. În câteva clipe voi fi foarte departe. S-ar putea, ce-i
drept, să aveţi de suferit. S-ar putea să nu mai existaţi, dar nu mă mai pot opri!
Cuplează acumulatorul la tablourile de comandă. Instantaneu aparatul devine violaceu, albastru, portocaliu,
alb, incandescent. Nu se mai vede decât o sferă de foc. Mă îndepărtez înnebunit de spaimă. Lumina orbitoare
mă azvârle cu faţa la pământ. Sfârşitul! Nebunul a distrus Pământul, gândesc într-o fracţiune de secundă.
Totuşi eu exist. Privesc în jur, totul este întreg. Spre mine vin alergând paznicii, deci au văzut şi ei ceva, n-
am. Avut halucinaţii! Răsare Soarele! Sistemul solar există, cum…
Deodată înţeleg. ’Nebunul, catapultat de uriaşa energie ȋn spaţiu-timp, în loc să distrugă Pământul, aşa cum
credea, s-a distrus pe el, întorcându-se pe el însuşi pe dos, ca pe o mănușe, transformându-se într-un atom de
antimaterie, dezagregat la contactul cu primul strop de aer.
Şeful pazei mă întreabă tulburat:
― Aţi păţit. Ceva, domnule Paul?
― Nu s-a întâmplat nimic, treceţi la posturile dumneavoastră, experienţele continuă…
Şi m-am reîntors în laboratoare, în căutarea chipului meu de om.

În ultima clipă
În agitaţia care cuprinsese opinia publică după accidentul suferit de Preşedinte, unele fapte au trecut aproape
neobservate şi ceea ce este mai rău, acestea erau considerate ca urmări fireşti ale dramaticului eveniment.
Astfel, viaţa reintră în normal şi majoritatea covârşitoare a oamenilor îşi reluă cu aceeaşi bună dispoziţie ocu-
paţiile zilnice. Buletinele medicale anunţară restabilirea completă a lui Memnon[1] în urma unei reuşite operaţii
cranio faciale, în zona unde victima suferise o contuzie serioasă.
Totuşi, nu în aceeaşi stare de spirit se aflau şeful serviciului secret împreună cu colaboratorii săi apropiaţi.

Page 49
 Alexandru Mironov

O serie de împrejurări îi puneau pe gânduri şi le răpeau somnul pe care îl îndepărtau constant cu pilule
„Veghegen”.
În laboratoarele de analize criminalistice se desfăşura o activitate febrilă. Şi cu cât era mai perseverentă
această activitate, cu atât rezultatele se încăpăţânau să nu dezvăluie nici cea mai mică umbră de bănuială despre
un probabil complot asasin sau alte scopuri diversioniste.
― Căutaţi, căutaţi! riposta furios Ax, şeful serviciului secret, a cărui înfăţişare adevărată n-o cunoscuse
nimeni niciodată, întrucât purta o mască antropoidă permanentă[2]. Să fie clar, nimeni nu iese din laboratoare
până nu-mi veţi aduce probe concludente! Astea-s porcării. Puneţi la treabă şi roboţii universali: „supermenii“
nu ne-au mai arătat mare lucru de aproape două luni.
Chimiştii, psihologii, parapsihologii, biologii, fizicienii de toate branşele ascultau încremeniţi dezlănţuirea
şefului care nu mai trecuse prin asemenea momente de surescitare decât cu opt ani în urmă, când i se anunţase
nebunia computerelor de pe staţia R.Q.
Ecranul uriaş al tele videofonului se stinse.
Neo se instalase într-un fotoliu în faţa lui Ax şi-l privea cu un aer vădit dezaprobator în timp ce-şi fuma, cu
gesturi calculate, ţigara de aer concentrat în stare solidă.
― Ax… vru să înceapă el.
― Lasă-mă, Neo, ştiu ce vrei să spui. Totul a fost un banal accident rutier. Asta nu mă mulţumeşte! Gâ-
ndeşte-te că peste trei zile, Pământul va cunoaşte febra punerii în aplicare a proiectului „Alfa“. Nu-i curios că
înainte de asta Preşedintele planetei este rănit?! De ce? Poate pentru ca în timpul spitalizării să fie înlocuit cu
o mască a albaştrilor!…
― Bine, te înţeleg perfect, dar formula ereditară a Preşedintelui nu-i cu nimic schimbată. Şi eu m-am temut
că intervenţia chirurgicală va fi folosită de ei pentru a opera substituirea[3] lui Memnon sau, cel puţin, oa să-i
scormonească encefalul în căutarea secretului operaţiunii „Alfa“.
― Neo! Albaştrii au nevoie de proiectul „Alfa“. Dacă nu-l vor obţine în cel mult 70 de ore, partida este
pierdută pentru ei definitiv. Dacă îl vor obţine, noi nu vom mai exista… Asta-i tot. Dă-ţi seama că noi n-avem
voie să greşim. Este în joc soarta sistemului Solar…
― Bine, dă-i drumul!
― Iată de ce te-am chemat. Proiectul „Alfa“ se află depozitat, potrivit Cartei cosmice, în zona corticală nr.
27 a Preşedintelui. Norocul nostru este că starea de somn în oare se află el, oa urmare a socului postoperatoriu,
face imposibilă cunoaşterea mesajelor depozitate în celulele nervoase. Dându-mi seama de acest lucru, am
intervenit pe lângă câţiva eminenţi doctori care au alcătuit comisia medicală, şi astfel Preşedintele doarme.
Odată cu el doarme şi secretul „Alfa“ şi deocamdată suntem în siguranţă… In comisie s-ar putea ca albaștrii
să aibă adepți. Trebuie să supraveghezi atent pe toţi membrii ei şi să împiedici orice încercare criminală de
trezire a lui Memnon. Între timp, noi, aici, ne vom strădui să descoperim metodele prin care urmăresc să pună
mina pe secret. Răgazul este foarte mic. Nu cred că vom putea prelungi la infinit această stare. Cetăţenii Sis-
temului solar vor începe să se agite din nou, crezând că Memnon e mort şi atunci el va trebui să apară în faţa
mulţimilor.
― Deci, să lucrăm repede. Voi face toate cercetările necesare şi sper că, în orele care au mai rămas, vom
afla dacă s-a întâmplat sau nu ceva…
Page 50
 Întâmplãri din veacul XXI

― Văd că ai început să gândeşti bine, replică mulţumit Ax. Te însărcinez cu această misiune, continuă el
mai solemn. Ai la dispoziţie 72 de ore pământeşti. În momentul în care Preşedintele se va trezi şi cauzele reale
ale accidentului vor rămâne învăluite în mister, cariera noastră…
― Îmi dau seama, în clipa în care se va deştepta, Memnon va gândi, scoarţa sa cerebrală va ieşi din inhibiţie
şi, preocupat de marea problemă a proiectului „Alfa“, acesta va fi primul lucru de oare îşi va aduce aminte.
Undele telepatice vor fi captate de albaştri…
― Dacă Memnon e recepţionat, proiectul cade în mâna albaştrilor în câteva secunde. De tine depinde soarta
omenirii!
Neo se volatiliză spre îndeplinirea misiunii sale. Avea reputaţia celui mai bun specialist în reţeaua ser-
viciilor secrete interplanetare şi orice martor nevăzuți putea spune că Ax se felicita pentru ideea de a-i fi în-
credinţat o asemenea misiune.
Evenimentele luară, într-adevăr, cursul pe oare Ax îl bănuise. Disperaţi, albaştrii începură să forţeze lucru-
rile, văzând cum orele se scurg şi Preşedintele continuă să doarmă. Asta confirma bănuiala lui Ax că ei erau
autorii accidentului din seara zilei de opt septembrie. Staţiile de radio şi televiziune aflate în mâinile lor în-
cepură să insinueze moartea Preşedintelui: «Sistemul solar se află într-un iminent pericol de atac din partea
civilizaţiei hidrelor, iar în acest timp omul nr. 1 al Sistemului solar este ţinut în stare de somn hipnotic, sub
absurdul motiv că s-ar accelera procesul de restabilire a organismului, când astăzi este suficient să înghiţi o
pastilă de „totalviplex” pentru a-ţi reveni din orice stare de şoc post-operatorie».
Dacă la început asemenea proteste erau izolate, ele deveniră în a treia zi deschise; albaştrii lansară în Uni-
vers cele mai diabolice gaze halucinogene şi hipnogene, încât mase uriaşe de oameni ieşiră în străzi şi mani-
festară de dimineaţa, scandând pe marile artere rutiere şi subterane: „Memnon! Mernnon! Afară cu trădătorii!
Vrem să apară Memnon!”
Serviciul secret operă înlocuiri discrete în rândul redactorilor la televiziune, micro televiziune, televiziunea
în relief, radiodifuziunea etc., şi reprogramă roboţii oare dădeau semne de a fi ajuns sub mina albaştrilor.
Situaţia devenea tot mai înveninată. În adunările extraordinare, care se ţineau lanţ, chiar membrii marcanţi ai
Consiliului interplanetar interveniră în favoarea trezirii Preşedintelui. Diferite organizaţii private lansară cam-
panii violente de presă şi se vedea clar din nou că şi aici este mâna albaştrilor.
Cu toate că noţiunea de albaştri devenise comună în rândul sutelor de miliarde de cetăţeni ai Universului,
nimeni nu ştia cum stau lucrurile în realitate. Majoritatea covârşitoare a oamenilor obişnuiţi ajunsese cu. Tim-
pul la convingerea intimă că albaştrii reprezintă o organizaţie clandestină, desprinsă de principiile sănătoase
ale umanităţii, şi care avea intenţia să instituie o nouă ordine în Univers. Dar nimeni nu ştia adevărul despre
albaştri, mai bine decât Ax. Aceştia erau fiinţe raţionale, profund ostile omului prin însăşi structura lor internă
şi care hotărâseră să subjuge civilizaţia umană. În decursul anilor, în cercurile ştiinţifice care lucrau pentru
serviciile secrete fuseseră puse la punct metode eficace de înlăturare a lor. Acestea au fost concentrate într-o
formulă biopsihică de anihilare oare se afla depozitată în câmpul cortical 27 al Preşedintelui Memnon şi avea
să fie pusă în aplicare printr-o comandă telepatică.
Albaştrii aflaseră numai că experienţa ce urma să fie declanşată peste 72 de ore va avea drept rezultat o
uriaşă acumulare de energie de proporţii nemaiîntâlnite. De ea aveau nevoie pentru a-şi pune în aplicare
planurile criminale. Dar informaţiile obţinute de albaştri erau lipsite de elementul cheie; energia în cauză urma
Page 51
 Alexandru Mironov

să fie rezultatul anihilării lor. În acest amănunt esenţial stătea forţa pământenilor şi slăbiciunea albaştrilor. Ei
căutau în gol şi aveau să afle adevărul cu câteva secunde prea târziu.
Ax deschise ecranul televizorului multiplan de serviciu, urmărind cu un sentiment străin agitaţia mulţimilor
din oraşe: „Unde sânt prezicerile optimiste ale secolului XXI, că omul se va putea conduce singur în câteva
decenii!? tt. Civilizaţia omenească venind în contact cu alte lumi, s-a trezit brusc şi dureros la realitate: nu
fusese pretutindeni primită cu braţele deschise, ba în unele locuri a fost întâmpinată cu o făţişe duşmănie, şi
atunci omenirea simţise din nou necesitatea reînfiinţării unui organism specializat în apărarea ei.
Cu toate astea, nu erau mulţi care apreciau în mod sincer munca serviciilor secrete. Uneori, dacă ar fi fost
dominat de sentimente, nu de raţiune, i-ar fi venit să lase totul baltă şi să le dea prilejul cetăţenilor să vadă ce
înseamnă Sistemul solar fără serviciile secrete… Dar îi plăcea munca aceasta…
― Consiliul a votat cu 58% revenirea imediată în activitate a Preşedintelui, strigă Bom şeful serviciului
„Ordine şi linişte”, năvălind agitat, direct din ecranul televizorului multiplan. Dacă şi Consiliul a fost dezafec-
tat[4], suntem pierduţi, Albaştrii sunt Într-adevăr mai puternici decât noi. Suntem pierduţi! Răspunde, Ax!
În loc să-i răspundă, Ax îl trase pe Bom în camera 0, încăpere perfect izolată în care nu puteau pătrunde
nici cele mai perfecţionate unde de recepţie, după cum nu puteau nici ieşi. După ce verifică funcţionarea sis-
temelor de izolare: fonică, vizuală, bioelectrică, telepatică, ş.a.m.d., Ax îşi băgă mâinile în buzunar şi, rotindu-
se de două-trei ori pe călcâie, ca un băietan pus pe şotii, izbucni într-un râs tineresc, exultând de bunăvoie.
― Şi spui că suntem pierduţi, Bom?! Ce-ar fi, de exemplu, să ne aruncăm în cea mai bună rachetă tahionică,
supra temporală a contraspionajului şi să ne căutăm un loc tihnit în constelaţia Săgetătorului, departe de trage-
dia civilizaţiei omeneşti?! Nu!?
― Şefule, cred că nu te simţi bine. Te-or fi substituit, replică Bom, ia să văd!…
― Potoleşte-te! Eşti un caraghios, amice. Aici în această cameră putem vorbi deschis. Ei bine, membrii
Consiliului au fost dezafectaţi în mod intenţionat din ordine superioare. Eu însumi le-am dus la îndeplinire
pentru mai multă siguranţă conspirativă. Acum, până la experienţă au mai rămas douăsprezece minute…
― Douăsprezece minute, replică înfuriat Bom, şi tu râzi! Preşedintele vorbeşte în clipa asta mulţimilor,
albaştrii îi sondează encefalul, au descoperit de bună seamă secretul experienţei „Alfa“, iar tu…
― Bom, Bom, nu te mai recunosc! Eşti înnebunit de spaimă. Află însă, prietene, că Preşedintele oare
vorbeşte în prezent mulţimilor este o sosie. Adevăratul Preşedinte se află de două luni într-un loc sigur. De
mult am prevăzut manevra „loru, simularea unui accident… Acum albaştrii sondează cu disperare cor tex tul
„preşedintelui“ şi, negăsind nimic, privesc îngroziţi cadranele numărătorii inverse.
Iată, mai sunt 480 de secunde şi lupta cu duşmanii noştri se va termina. Omenirea va afla, în sfârşit, adevărul
şi va respira uşurată… poate un pic recunoscătoare şi nouă…
― Bine… de. Ce nu mi-ai spus până acum? oftă Bom, lăsându-se să cadă pe un fotoliu psiho calmant.
Puteam să înnebunesc!
― Ţine-te tare, Bom, prietene! Surprizele nu s-au terminat: îl aşteptăm.pe cel mai bun spion al Sistemului
solar să ne dea raportul asupra cercetărilor sale. Îţi recomand să fii pregătit pentru orice eventualitate, încheie
Ax, privindu-l pe Bom semnificativ, în timp ce îşi controla cu atenţie toate sistemele de protecţie: biologică,
psihică, energetică, de ghidaj, control, ofensivă şi defensivă.
Urmărindu-i pregătirile, înainte de a ieşi din camera 0, Bom nu se putea abţine de a remarca:
Page 52
 Întâmplãri din veacul XXI

― Se pare că te pregăteşti de un adevărat război, dar neprimind decât un zâmbet ambiguu, plin de înţelesuri,
hotărî să-şi imite şeful, verificându-şi sistemele funcţionale de protecţie şi ofensivă.
― Să mergem! încheie Ax, satisfăcut de verificare. Până la experienţă mai sunt doar 4 minute. Acum voi
primi raportul lui Neo…
Neo aştepta în mijlocul biroului, parcă înfipt în podea, cu braţele încrucişate, cu o figură traducând o patimă
violentă, de nestăpânit:
― Ei bine, şefule, ţi-ai bătut joc de mine, determinându-mă să caut ceea ce nu exista. Preşedintele este o
sosie! M-ai făcut să pierd timpul de pomană!! Crezi că ai învins!? Ştii cu cine stai de vorbă? Cu cel mai bun
spion al „albaştrilor“, cum ne numiţi voi, monstru celular, scârnăvie tisulară ce eşti!
― Te-ai înşelat amarnic, ripostă Ax, tremurând de satisfacţia acestei supreme şi definitive confruntări.
Serviciile noastre secrete au simulat dispariţia tragică a lui Neo într-o călătorie cosmică şi ne-am prefăcut că
nu ştim nimic despre acest lucru. Voi, profitând de împrejurări, aţi crezut că a sosit momentul să vă introduceţi
un spion în dispozitivul nostru, aţi căzut în laţ, nefiind destul de prevăzători, iată rezultatul: aţi dat greş! Te-
am păcălit, Turvz Achn Bust!!
Începu o luptă pe viaţă şi pe moarte. „Neo“ repezi o concentraţie uriaşă de psihoni cu speranţa de a-i provoca
lui Ax un şoc al personalităţii, dar Bom şi Ax interveniră la timp, aruncând încărcături supergrele de plasmă,
reuşind să-l volatilizeze de câteva ori. Blestematul se refăcea instantaneu! Apoi „Neo“ declanşă anihilatorul
neutronic de tip Fermi, în timp ce Ax răspunse cu o perdea superdensă de raze gama, rezultând de aici o
explozie de trei sute de megatone, dar nimic! înfuriaţi, văzând că metodele moderne de luptă nu dau rezultate,
neutralizându-se reciproc, hotărâră să se ia la bătaie, ceea ce provocă distrugerea în câteva secunde a mo-
bilierului din biroul lui Ax, a tablourilor şi a tapetelor, a lampadarelor şi a bibelourilor.
Secundele se scurgeau vertiginos. La un moment dat, „Neo“ ajunse într-o poziţie favorabilă: dintr-o reuşită
aruncătură, o frumoasă vază japoneză glisase perfect pe capul lui Bom, îngrămădindu-l într-un colţ al biroului,
iar Ax se afla pe jos trimis de pumnii super spionului albastru. Situaţia era foarte critică: Bom se căznea zadar-
nic să-şi scoată vaza de pe cap, iar Ax, ameţit de lovituri, reflecta tulburat la avantajele metodelor modeme de
luptă.
În clipa aceea se produse finalul aşteptat: „Neo“ fu străfulgerat de un curent de înaltă tensiune, devenind
iradiant, apoi, din alb incandescent, culoarea lui se făcu de un violet pal şi rămase aşa câteva secunde. Ax
profită de împrejurare şi se ridică rapid, ajutându-l pe Bom să-şi scoată blestemata de vază de pe cap.
― Iată, să privim sfârşitul albaştrilor! Memnon a declanşat comanda telepatică a experimentului crucial!
„Neou începu apoi să piardă repede culorile. Formele corpului său se prelingeau ca şi cum ar fi fost un om
de zăpadă într-un proces rapid de topire. Culoarea sa evolua acum spre un albastru de nuanţe tot mai închise
şi, în cele din urmă, în mijlocul sferei incandescente, putu fi văzut cu claritate un fel de vierme păros cu guri
la ambele extremităţi.
― Iată-i! Monştrii!! Aceasta-i înfăţişarea lor adevărată. Monştrii!!… In sfârşit, i-am lichidat.
Curând, hidoasa arătare se volatiliză. Totul reintră In normal. Ax aprinse televizorul multiplan să admire în
linişte delirul mulţimilor fraternizate în megalopolisuri, acum când aflaseră adevărul despre albaştri, eliberate
de teroarea lor.
Ax îşi auzi numele scandat de masele de oameni de pe planete.
Page 53
 Alexandru Mironov

Aceasta era o bucurie adevărată, pentru care merita să te lupţi cu viermii păroşi din Tau-Ceti.

Sămânța
Prietenul meu Anu m-a chemat în prima zi verde a celei de a lina revoluţii în laboratoarele sale de genetică
submoleculară a sistemelor vii fără program, pe care le conducea de 800 de ani convenţionali după axa Sex—
tanul.
― Stai şi priveşte. Fotoliul reprezintă un simulator de viteză corespunzător solicitărilor la 31000 rezi pe
milisecundă. Te voi plimba prin Cosmos câteva minute, iar tu, ca genetician şi astronom, eşti printre puţinii
care pot interpreta corect ceea ce simţurile vor recepţiona.
Mi-am instalat casca de protecţie şi ochelarii de acomodare.
― Sunt gata!
― Pornim! a strigat el şi miliarde de lumini multicolore au Început să-mi străpungă nervii optici.
― Ce vezi? începu să întrebe Anu.
― Văd galaxiile strălucind rece în mişcarea lor.
― Ce vezi?
― Văd cerul plin de stele, explozii de lumini şi haos!…
― Ce vezi?
― Văd Corbul, Cupa, Hidra, Corabia, Câinele mare, Porumbelul, Iepurele, Erudan…
― Ce vezi? întreba mereu Anu, schimbând puterea de rezoluţie.
― Văd Părul Berenicei, Linxul, Vizitiul, Taurul, Perseu, Andromeda, Ursa Mare!…
― Ce vezi?
― Văd mări, oceane, continente, deserturi, fluvii, păduri!… în mişcare nebună. O, opreşte prietene,
simţurile mele se destramă!…
― Nu! Spune ce vezi, aleargă înainte, nu te teme!
― Văd, o, centaur care mi-ai dat lumina nemuririi!… văd ciudate desene care se şterg, ca magma pe o mare
de foc multicoloră, totul devine vâscos, cald şi dinamic!…
― Ce vezi?
― Văd o sferă tremurătoare ca o membrană, plină cu reticuli, vacuoli, picături lipoidice, plastide, mitro-
condrii… nu mai înţeleg, văd meioza, leptonema, zigonema… o zei! Opreşte, îţi spun!
― Iar începi? prieten îmi eşti sau duşman!
― Iarăşi apar milioane de miliarde de corpuri cereşti In mişcare nebună, capul îmi vâjâie ochii mă dor!…
Opreşte! Opreşte!
― Bine, fie cum spui tu! ne oprim, liinişteşte-te!…
Zac istovit, rezemându-mi capul de tijele telescopice.
― Vino, nu te tulbura, mă îndeamnă Anu. Priveşte aici, curaj…
În oglinda uşor concavă a uriaşului microscop, pe care eu îl crezusem un telescop fără seamăn, îşi consuma
blânda ei existenţă o euglenia viridis…

Entropie

Page 54
 Întâmplãri din veacul XXI

Ad şi R se odihneau pe plaja pustie. Planeta aceasta sălbatică se dovedise locuibilă dar era prea mică şi
renunţaseră la ideea de a mai cere aprobarea Centrului pentru a o cerceta. În Universul infinit erau milioane de
alte corpuri cereşti care aşteptau să fie trezite la viaţă, la civilizaţie, mult mai potrivite pentru lumea lor de
dincolo de stele.
R, robotul universal, era într-o dispoziţie bună. EI îşi putea dirija sentimentele printr-o simplă comandă
electronică.
― Ce-ţi pasă R, ţie, că am străbătut miliarde de kilometri până la această planetă neînsemnată, care ni se
părea la început atât de promiţătoare.
Ad se ridică şi porni de-a lungul plajei, lăsând apa să-l izbească ritmic picioarele goale. Dorea să mai admire
o dată natura acestei planete atât de asemănătoare cu locurile unde se născuse.
R rămăsese locului şi, profitând de soarele puternic, îşi încărca lacom bateriile. Urmărind silueta lui Ad,
care se depărta încet, îi veni o idee. Se ridică şi se îndreptă spre o movilă cu aspect lutos. Rupse un bulgăre
mare de pământ şi, înmuindu-l, începu să-l modeleze răbdător. Treptat, apărură formele unui bărbat tânăr şi
frumos.
R ȋl privi cu admiraţie, şi apăsând pe volatilizator, suflă peste el câteva picături de dezoxiribogen. Forma
de lut se însufleţi, se ridică în picioare şi începu să respire, parcă ar fi existat de când lumea.
R simţi nevoia imperioasă să râdă asemeni oamenilor în clipele lor de bună dispoziţie. Apoi, privind bărba-
tul gol care îşi înălţa privirile dincolo de zare adulmecând văzduhul, se apucă să modeleze din lutul rămas o
femeie. Dar în volatilizator nu mai era nimic. R aruncă supărat aparatul. Îl chemă pe bărbat şi, hipnotizându-l,
îl cufundă în somn. Îi scoase o coastă şi făcu din ea o femeie. Acum erau doi, bărbatul şi femeia, stăpânii
acestei planete sălbatice.
― Adam, spuse R, arătând spre bărbat.
― Adam, răspunse acesta, împreunându-şi solemn mâinile pe piept.
― Eva! continuă R. Eva!
― … Eva, şopti şi femeia plecându-și ochii emoţionată.
Apoi R se îndepărtă, făcându-le semne prieteneşti şi alergând după stăpân care se apropia gânditor de as-
tronavă.
Astfel au apărut oamenii şi pe planeta 34.
(După Analele Academiei Cosmice, Seria B, nr. 27, fascicolul 52, 105, pag. 1003—1005, anul 21330)

Întâlnirea
Mă aflu de cincisprezece ani convenţionali pe planeta 29 din Sistemul Afrodita. Este pentru mine o lume
nouă. Am obţinut calificativul cel mai mare la concurs şi sunt acum şeful secţiei de anatomie din Institutul de
estetică, chiar în Capitală.
Zilnic am prilejul să cunosc noi oameni şi alte fiinţe raţionale care vin la noi cu o înfăţişare şi pleacă cu o
alta, care li se pare mai potrivită temperamentului şi gustului lor.
Simt aici mai mult decât oriunde cât iubim noi viaţa şi necunoscutul acesta veşnic, în care ne avântăm
încrezători şi curioşi, pornind mereu spre alte lumi noi.
Când ştiinţa a obţinut, cu nenumăraţi ani în urmă, prelungirea cu sute de ani a vieţii, erau mulţi care priveau

Page 55
 Alexandru Mironov

cu pesimism această realizare, spunându-şi că omul nu este făcut să trăiască atât de mult: „Nimic nu este mai
groaznic decât să repeţi aceleaşi experienţe, aceleaşi situaţii, să fii mereu acelaşi, într-o lume identică cu ea
însăşi“.
Cufundat în meditaţiile mele, nici n-am observat când a intrat în cameră cineva. I-am simţit într-un târziu
ochii arzându-mi ceafa şi m-am întors automat.
Era o fată înaltă, cu ochi mari, albaştri, cu părul galben ca aurul, se aşezase într-un fotoliu, aproape de
ecranul panoramic, şi mă privea cu un aer amuzat.
― Iartă-mă, m-am scuzat, trebuia să mă faci atent, de ce să aştepţi!…
― Nu-s nimic.
O întreb fără cuvinte, din privire, ce doreşte.,
― Plec în Constelaţia Albastră. Acolo se înfiinţează o lume nouă. Sunt arhitectă…
― Înţeleg, o întrerup eu. Vrei să-ţi schimbi înfăţişarea după aspectul ei. Mă aşez alături şi deschid proiec-
torul: pe ecran se perindă neîntrerupt diferite tipuri de frumuseţi feminine.
― Asta îmi place, şopteşte ea. Te rog opreşte aici.
Este o femeie de statură mijlocie, cu formele rotunjite, cu părul roşu. Are un aer de păpuşe, ou genele ei
foarte lungi şi cocul continuându-se în bucle mari. Care mângâie ceafa şi umerii goi.
― Acolo este aproape continuu lumină albastră, ţi-aş recomanda alţi ochi. Aşa au să pară fără culoare.
― Nu! răspunde ea imperativ.
― În fine, cum vrei. Asta este o copie a artistei Beatrice Dubost. Acum, dacă nu mă înşel, este pilot de
cursă lungă la corpul expediţionar din Altez.
Izbucneşte într-un râs cristalin oare, nu ştiu de ce, îmi răscoleşte memoria.
― Beatrice Dubost era, acum 580 de ani, soţia celebrului Di.
― Tatăl meu! am strigat eu.
Eram foarte emoţionaţi, descoperindu-ne cunoștințe comune într-o lume atât de mare. Fata mi se părea mai
mult decât emoţionată, pe figura sa se citea o puternică încordare. După câteva clipe de tăcere s-a întors spre
mine şi, îmbrăţişându-mă, mi-a spus:
― Ştii, Beatrice Dubost sunt eu, băiatule, sunt mama ta!

Birocraţie
Bărbatul aştepta în sala de audienţe intrarea în flux a maşinilor.
Brusc, în marea încăpere rotundă, se aprinseră şi se stinseră concomitent sute de lumini şi o voce imper-
sonală, spartă, venind parcă de pretutindeni, spuse:
― Cetăţene, introduceţi fişa în sertarul. Patruzeci şi opt şi aşteptaţi răspunsul nostru.
Bărbatul se ridică din fotoliu şi, în tăcerea desăvârşită, răsună ecoul paşilor săi puternici. Purta centura
comandanţilor de nave şi întreaga sa figură exprima o durere calmă, aproape ascunsă, dacă la umărul stâng nu
ar fi aruncat din când în când reflexe roşii, mica stea rubinie, semnul suferinţei.
După câteva zeci de secunde de aşteptare, însoţite de jocul îndrăcit al luminilor de toate culorile, se auzi
din nou:
― Cetăţene Ar Den, locuitor al Sistemului II, cererea voastră de reînviere instantanee a fratelui An, mort
Page 56
 Întâmplãri din veacul XXI

acum douăsprezece ore într-un accident, nu poate fi satisfăcută:

― În primul rând An n-a respectat regulile de protecţie în timpul zborurilor cosmice,
― În al doilea rând, nu figurează pe lista personalităţilor,
― În al treilea rând, nu se afla în misiune ci într-o călătorie de agrement.
Pe de altă parte, cererea nu poate fi onorată, întrucât Laboratorul Central nu ne-a trimis schema completă a
conştiinţei sale pe ultima săptămână. De asemenea, Uzinele de mase somatice nu ne-au furnizat comenzile
trimestrului în curs de mâini şi picioare mărimea 52 talia IA. Dacă sunteţi de acord, vi-l. Redăm fără memoria
pe ultima săptămână şi cu mâinile mai scurte.
― Asta-i o porcărie! izbucni tânărul.
Luminile multicolore reîncepură jocul lor nestăpânit, semn că prelucrau răspunsul la afirmaţia lui.
― Cetăţene, pentru ultimele voastre cuvinte, Biroul Cosmic IV nu poate da niciun răspuns. Reveniţi peste
24 de ore. Vom cere avizul Comisiei Intergalactice pentru a folosi din rezervele de forţă majoră.

Condamnarea
Asistenţa așteaptă încordată apariţia completului de judecată. Telexurile au transmis maşinilor de calcul
voturile tuturor fiinţelor raţionale din Univers şi acum Preşedintele va da verdictul.
Corespondenţii de presă se agită frenetic, sus la balcoane, transmiţând ascultătorilor atmosfera acestor clipe.
Jos, martorii şi delegaţii diferitelor planete rămân tăcuţi. Tăcerea lor contrastează puternic cu gălăgia de la
balcoane.
Iată-l! Stă cu capul plecat în faţa asistenţei, în haine negre.
Este un bărbat fără vârstă, probabil de curând reîntinerit, dar când ridică ochii oricine îşi dă seama că lumina
lor s-a aprins cu multe mii de ani în urmă.
Într-adevăr, stenogramele şi telepagramele dezbaterilor au subliniat acest lucru. De multe ori, în decursul
multimilenarei sale vieţi, el a avut prilejul nefericit să simtă durerea morţii în diferite accidente şi bucuria
revenirii la viaţă, graţie puterii ştiinţei. Dair toate astea erau, acum pentru el, circumstanţe agravante şi cu atât
mai condamnabil fusese gestul său.
Ecranul uriaş din capătul sălii se luminează anunţând apariţia judecătorilor.
Bărbatul se ridică în picioare.
― Tem Atod, pentru vina de a fi omorât un om din gelozie, fiinţele raţionale din Univers te condamnă să
trăieşti 20 de ani ca sclav în Egiptul antic!
Comandantul staţiei „Cronas” pentru călătorii îndelungate în timp se însărcinează cu îndeplinirea hotărârii..
Condamnatul va fi plasat în perioada domniei lui Ramses al II-lea. Va putea lua cu el o pâine, o măsură de apă
şi cunoaşterea limbii acelei ţări.
Dezbaterile iau sfârşit. Potrivit obiceiului, Tem Atod îşi cere iertare de la tânărul blond pe care l-a omorât.
Acesta îl priveşte cu milă, dar, în ochii lui Tem, oricine ar fi în stare să jure că nu vede căinţă.

Substituirea
Îmi beam cafeaua şi aşteptam plin de speranţă să apară inspiraţia pentru a-mi continua romanul „Dragoste
în Constelaţia Fecioarei” dar, în locul muzei, pe ușă năvăliră fără niciun pic de menajamente cinci indivizi

Page 57
 Alexandru Mironov

solizi, în fulgarine negre, care începură să izbească furioşi în mobile, ba unul dintre ei îmi arse şi două perechi
de palme, probabil pentru a preveni exprimarea nedumeririi mele cu voce tare sau prin împotrivire fizică.
― Lăsaţi-l! curmă, după câteva secunde, dezlănţuirea satrapilor, unul care părea mai calm şi rămăsese pasiv
la cele petrecute.
― De altfel, noi nu procedăm aşa cu cei care urmează a fi substituiţi, dar dumneata, domnule Nicolici, ai
întrecut orice măsură cu blestematul acesta de roman. Şi astăzi, marele Px3 (se înclină la rostirea numelui)
stăruie în convingerea că ideea ţi-a dat-o vreunul de-ai noştri într-un moment de slăbiciune.
― Domnule, nu vă înţeleg, am reuşit eu să vorbesc după nenumărate sforţări, sunt cel mai nevinovat om
de pe lume. Cu ce am greşit?…
― Ha, i-auzi, mititelul, face pe prostul. Romanul acesta redă cu exactitate alcătuirea lumii noastre din Con-
stelaţia Fecioarei şi felul în care noi vă cucerim treptat, prin substituire.
― Nu, nu se poate, am sărit eu, cuprins însă de fericire. Am reuşit să inventez o lume care de fapt există?!
Atunci pot să mor!…
― Fii liniştit, n-ai să mori… De acum înainte te numeşti NH2 şi vei pleca cu noi, el rămâne în locul tău.
M-am întors spre cel de-al cincilea năvălitor, care. Stătuse întors cu spatele şi nu-l observasem.
Eram eu în cele mai mici amănunte.
― Te-ai lămurit? râse satisfăcut şeful grupului. Să. Mergem!
În rachetă şeful, reluându-şi înfăţişarea din lumea lui? {semăna acum perfect cu o sferă albă şi luminoasă),
îmi răspunse, sesizând naivitatea mea:
― A, nu vă putem substitui pe toţi, sunteţi prea: mulţi, aproape patru miliarde. Văd că n-ai priceput încă
totul, aşa cum te lauzi în blestematul tău de roman, observă el, mărindu-şi luminozitatea de satisfacţie. Ascultă-
mă deci, suntem la început şi deocamdată ne orientăm. Asupra personalităţilor sau a celor oare ne deranjează
vizibil, cum e cazul tău. Le studiem felul de trai, viaţa de clipă cu clipă şi apoi, când ştim totul despre ei, creăm
o copie şi o substituim originalului, exact ca hoţii operelor de artă. Cei înlocuiţi nu sunt însă distruşi, ar fi o
lipsă de spirit practic. Îi luăm în lumea noastră şi îi reeducăm. Când se dovedesc apţi îi retrimitem pe Pământ
în locul altora ş.a.m.d. Ce părere ai?
― Şi cei ca mine, „reeducaţi“, mai sunt ei oare oameni?!
― Într-adevăr, nu se poate spune că mai sunt chiar oameni, le lipsesc voinţa, personalitatea…
― Sunteţi nişte ticăloşi, dar n-o să vă meargă!
― Voi, oamenii, nu vă prea împăcaţi cu raţiunea adevărată. Ai face bine să devii ascultător. În felul acesta
vei fi repartizat să înlocuiești o mare personalitate şi să duci, deci, o viaţă mai plăcută.
Am tăcut zdrobit. Omenirea se afla aproape de dispariţia ei, şi eu nu puteam să mişc un deget. Mă aflam
prizonierul unei civilizaţii infernale, care hotărâse să ne distrugă pe o cale atât de rafinată.
Racheta străbătea spaţiile, ou viteze superioare luminii. Roiurile de galaxii apăreau în hublouri, oa lumini
multicolore, alergând în întâmpinarea noastră, gata parcă să ne transforme în pulbere, dar pe neaşteptate se
micşorau tot atât de repede pe cât crescuseră. Eram absorbit de acest spectacol feeric, ultimul pe care îl mai
judecam cu mintea mea proprie. Ei ne erau superiori şi furia neputinţei devenea cu atât mai greu de suportat.
― Hei, omule, mi-a vorbit sfera albă care avea probabil misiunea să mă supravegheze, ai noştri s-au gândit
să facă o glumă. Iată despre ce este vorba: scrie o mică povestire, în care spune cele ce ţi s-au întâmplat şi noi
Page 58
 Întâmplãri din veacul XXI

vom face să-ţi fie publicată într-o revistă de pe Pământ. Dacă o scrii bine s-ar putea ca omenirea să purceadă
la salvgardarea ei. Iţi oferim această şansă. Ce zici?! Dă-i drumul! In curând ajungem pe o planetă din Conste-
laţia Linxul şi oprim pentru alimentare. Până atunci termină-ţi „opera“. Dar fă ceva oa lumea, altfel te vor crede
nebun! Se îndepărtă râzând, aşa cum îmi spunea traductorul automat pe care mi-l dăduseră.
Voi, oameni, credeţi-mă, acesta este ultimul meu mesaj!

Mă însor
Am ieşit năucit din sala de examen a Consiliului Ştiinţific. După două săptămâni de probe teoretice şi prac-
tice, în vizioteca personală mi-am pus atestatul celui de-al cincilea doctorat, în encefalologie. Astfel, mi-am
încheiat pregătirea în ştiinţele biologice şi voi fi însărcinat cu munci de cercetare undeva, in Cosmos. N-am
pretenţia unei repartizări extraordinare, totuşi, după cincizeci de ani de studenţie şi, mai ales, ţinând cont de
faptul că viitoarea mea soţie este pământeancă…
Dar iat-o pe Liliana mea. M-a aşteptat In lojile invitaţilor ou pumnii strânși şi acum, aflând calificativul cu
care am trecut examenul, mă îmbrăţişează.
Suntem fericiţi! Dar bucuria mi se întunecă pentru câteva clipe.
― Liliana, iarăşi ţi-ai schimbat culoarea ochilor!
Frumoşii ei ochi violeţi erau acum portocalii.
― Nu te supăra, iubitule, dar azi-noapte moda ochilor violeţi a căzut. Mă sărută cu pasiune. Mă iubeşti?
― Te iubesc, te iubesc, însă şi înălţimea ţi-ai micşorat-o cu cel puţin cinci centimetri… In fine, te iubesc
oricare ar fi rigorile modei. Hai să fugim!
Afară e cald şi multă lumină. Pe cer lucesc toţi cei trei sori. Institutul de Estetică Urbanistică a făcut azi o
adevărată risipă de parfumuri şi în aer plutesc mirosuri îmbătătoare de flori. Alergăm pe trotuarele glisante,
ţinându-ne de mână şi sărutându-ne des. O privesc şi simt prin corp o căldură şi o mângâiere plăcută. Are un
chip cu trăsături regulate. Trupul ei se unduieşte la fiecare mişcare. La şaizeci de ani oricare fată şi-ar dori
asemenea calităţi de femeie împlinită. Numai năsucul ei obraznic îi trădează vârsta fragedă.
Spre noi alunecă pe banda celor grăbiţi Vex. De fapt acesta îi este pseudonimul literar sub care îşi difuzează
articolele prin telerevistele Cosmosului vechi. Nu-l pot suferi deoarece a rămas cu o meteahnă urâtă: gelozia.
Cât timp a fost îndrăgostit de Liliana, avea numai cuvinte elogioase despre poeziile ei, acum o aminteşte doar
ocazional şi vădit subiectiv. Ne prefacem că nu-l vedem şi intrăm în prima staţie de metrou. I-am trimis totuşi
invitaţie la nunta noastră, gândindu-ne că, aflându-se la a două sute unsprezecea tinereţe, va şti de bună seamă
să înveselească mesenii cu glumele-i multimilenare.
La cosmodrom apucăm ultimele locuri ale cursei de 12,30. Ca de obicei, navetiştii rămaşi pe dinafară se
ceartă cu dispecerul automat. Acesta, încărcându-şi memoria cu tot felul de invective, a devenit extrem de
arţăgos. Pină la urmă se mai ataşează câteva trepte.
Abia instalaţi pe locurile noastre, simţim în creier apelul telepatic de la Consiliul de Verificare al Viitorilor
Căsătoriţi prin care ni se comunică data prezentării la probe: exact peste 48 de ore. În rachetă este o gălăgie
infernală, discutăm prin bio unde şi ne sărutăm.
Până la Pământ facem cinci minute şi douăsprezece secunde, în schimb de la cosmodromul din Aleutine şi
pină la Bucureşti ne trebuiesc 40 de minute. E tare plictisitor fără a te mai gândi la enorma pierdere de timp.
Page 59
 Alexandru Mironov

Acasă este o adevărată alertă. Se schimbă împărţirea locuinţei şi pereţii glisanţi fâşâie, schimbându-şi
fulgerător poziţiile şi culorile, supuşi exagerărilor estetizante ale bunului meu văr de gradul două sute.
În bucătărie, mama a modificat şi a suplimentat întregul program al maşinii electronice de care nimeni nu
se îndoieşte că va reuşi să satisfacă gusturile tuturor musafirilor.
O comisie întreagă în cap cu taică-meu orânduieşte şi verifică darurile de nuntă, frumos împachetate în
ambalajele lor antigravitaţionale. Din neatenţie, unul din unchii mei apasă pe butonul de siguranţă şi dintr-un
pachet de doi centimetri cubi ţâşneşte o rachetă de voiaj care face praf jumătate din casă şi trimite cinci rude
la clinica de reanimare şi reconstituire.
N-am timp să aştept până când vor fi reînviate rudele mele, victime ale micului accident, deoarece Liliana
mă trage după ea la Institutul de Estetică Biologică. Pe drum în cabina zburătoare îmi atrage atenţia să ascult
tot ce mi se va spune şi îmi arată că trebuie să mă îngraş, să-mi schimb forma nasului, să mă bronzez şi încă
multe altele pe care din cauza furiei nici nu le mai aud.
Totuşi, odată intrat în laboratoare, mă las Ia discreţia roboţilor specializaţi şi personalului viu, iar din când
în când inhalez curenţi de aer conţinând sugestii cu privire la comportarea ginerilor.
Dar aceasta nu înseamnă nicidecum sfârşitul chinurilor. De aici. Plecăm spre Casa de Mode, unde cel puţin
pe mine mă aşteaptă noi încercări ale puterii de stăpânire.
Roboţii croitori şi automatele fixe ne iau în primire de la intrare, calculând prin mijloace optice toate di-
mensiunile, liniile şi nuanţele viitoarelor costume care, potrivit tradiţiei, în primul an de căsătorie trebuia să se
asorteze la ambii, în aşa fel încât orice trecător lipsit de spiritul observaţiei să poată spune de la o poştă: „Iată
doi tineri căsătoriţi, să mă feresc din calea lor!“
Costumele mele în trei, patru sau o singură piesă îmi vin de minune. Ţesute din fire vegetale aduse de pe
îndepărtatele stele albastre sau din metal şi piatră, toate sunt prevăzute cu auto-reglare termică, radioactivă,
luminoasă, fiind ajutoare preţioase ale simţurilor şi respectând cerinţele discreţiei şi eleganţei.
Dar garderoba Lilianei este un adevărat deliciu. De câteva săptămâni, marile fabrici trecuseră la producţia
în serie a garderobei universale, care dădea posibilitate purtătoarei să-şi schimbe toaleta instantaneu, printr-un
simplu efort de voinţă, în orice gen de rochie ar fi dorit.
Ce să-i faci, întotdeauna noi, bărbaţii, suntem persecutaţi când e vorba de modă.
O tânără din personalul viu al Casei mă asigură că în cel mult şase luni se va pune la punct pentru producţia
de serie o asemenea garderobă şi pentru bărbaţi.
Afară este o vreme splendidă. Nu ne îndurăm să o luăm spre casă, mai ales că oriunde ne-am fi dus dădeam
de o atmosferă de sfârşitul lumii.
― Scoate aerobuzul, Geo, să facem o plimbare.
M-am căutat prin buzunare şi spre surprinderea mea l-am găsit în fundul celui de la piept, unde aproape că
găurise îmbrăcămintea.
― Ascultă, Liilana, ai fost ieri cu aerobuzul la Cluj?
…?!
― Pune, te rog, mina pe el, strigai eu înfuriat, are aproape trei sute de grame!
― Vai de mine, se îmbujoră ea, n-am degravificat până la zero şi uite că datorită presiunii butonul de
siguranţă a început să cedeze. Iartă-mă, iubitule!
Page 60
 Întâmplãri din veacul XXI

― Te iert ou condiţia să bagi în cap o dată pentru totdeauna, lecţia! Ai văzut doar ce s-a întâmplat acasă cu
racheta de voiaj!
― Sunt gata!
― Ascultă deci, reluai eu, compunându-mi o înfăţişare cât mai didactică. Ambalajele confecţionate pe baza
antigravitonului trebuie mânuite cu cea mai mare atenţie, întrucât obiectele micşorate de mii de. Ori, pe care
le conţin, au de fapt aceeaşi greutate ca în condiţiile dimensiunilor normale. Antigravitonul creează un câmp
de contrapresiune pentru a anula această greutate şi a face posibilă transportarea lor aşa cum fac eu acum, şi-i
pusei în faţa ochilor cutioara paralelipipedică.
― Am înţeles, profesore. Pe viitor voi verifica de mai multe ori butonul de reglaj şi…
― În fine, încheiai eu, bătând în retragere, antigravitonul ăsta nu-i prea bine pus la punct. Dacă nu eşti atent
poţi să te naşti de câteva ori pe zi.
Aşteptăm pe platforma unei clădiri ca aerobuzul să-şi reia dimensiunile normale.
În sfârşit, deasupra noastră încep să se perinde marile oraşe ale Europei.
― Trecem oceanul?
― Nu, rămânem pe litoralul Italiei, facem o baie.
― Vrei să-ţi încerci farmecul noilor costume de baie? rânjii eu acru.
― Exact.
― Ştii ce, cred că am să te omor!
― Eşti nebun! Vrei să ajungi pe stelele negre?
Ne sărutăm şi totul este din nou senin.
― Mâine la Consiliu am să spun că mai prezint urme neinhibate de gelozie. Tu crezi că este ceva serios?
Se repede asupra mea şi mă muşcă. Pilotul automat îmi ia conducerea. Dintr-un aerobuz care zbârnâie
provocător în jurul nostru se aud râsete obraznice. Automatul emite semnale pentru tinerii căsătoriţi şi în jurul
nostru se lasă liniştea.
Stăm toată ziua pe plaje. Seara hotărâm să nu ne mai ducem acasă şi să ne odihnim pe fundul mării, unde
apa este atât de caldă că ne pare rău să mai declanşăm sistemele de protecţie biologică. Prin pătura groasă de
apă dar atât de limpede a golfului Napoli se vede Luna. Apa pare o îngrămădire haotică de bănuți de argint
când prin apropiere trece vreo barcă. Adesea stoluri de peşti fosforescenţi ne dau târcoale şi ne privesc cu
ochişorii lor triunghiulari, rubinii.
Adormim. Intre somn şi trezie mai am totuşi puterea să declanşez o comandă telepatică. În creierele noastre
încep să se desfăşoare visele sublime ale celor o mie şi una de nopţi. Vom visa toată noaptea, aşa ca şi cum am
fi treji. Iată minaretele şi cupolele aurite, iată deşertul şi cămilele, iată…
― Geo, ai înnebunit! De patruzeci de ani n-am mai dormit. E ruşinos! Am pierdut zece ore.
― Am visat, draga mea, nu ţi-a plăcut?
― Ei, vezi, nu se poate spune că am dormit. Dacă ar fi fost într-adevăr aşa, acum eram în atenţia presei de
pe tot întinsul Cosmosului.
― Da, am visat. A fost sublim.
Dar iată că este ora 11,45 şi peste câteva minute…
Amândoi am strigat speriaţi:
Page 61
 Alexandru Mironov

― Rudele ne aşteaptă. Consiliul ne aşteaptă. Astăzi este nunta!

La 11,48 intrăm în sala de aşteptare. Toţi respiră uşuraţi. Socrul se ridică şi rosteşte:
― Pe vremea mea, acum vreo cincisprezece veacuri, în noaptea de dinaintea nunţii, viitorii căsătoriţi
obişnuiau să rămână fiecare în casa lui!…
Cum nu întâlni aprobarea asistenţei, se mulţumi să tragă o duşcă din vinul de Segarcea.
― Ce aţi făcut voi toată noaptea? întrebă Vex într-o doară.
― Am visat…
― Aţi visat!… reluară în cor câteva glasuri stupefiate.
Dar iată că suntem chemaţi în laboratoarele de probe. Primul şir de verificări este individual: particularităţi
anatomo-fiziologice, funcţiile tuturor organelor, facultăţile psihice inferioare şi superioare etc. Apoi încep
probele cele mai grele: reglare reciprocă a metabolismului ni se măsoară şi ni se cântăresc sentimentele.
În cele din urmă, preşedintele comisiei, socotind că rezultatele sunt mulţumitoare, cheamă în sala de festiv-
ităţi pe toţi cei care ne însoţesc şi în faţa lor ne declară căsătoriţi, urându-ne obişnuitul „Tinereţe fără bătrâneţe
şi viaţă fără de moarte!“
Ne sărutăm înaintea asistenţei entuziasmate. Păşim pe un covor de flori. O mulţime de gură-cască face un
coridor viu, aclamându-ne şi dând pe gât recipientele cu vinuri vechi.
Ne suim într-o caleaşcă trasă de doisprezece armăsari falşi.
E minunat!

Page 62
 Întâmplãri din veacul XXI

TITUS FILIPAȘ
S-a născut la Bâileşti în anul 1914. Este absolvent al Facultăţii de fizica din Bucureşti, în prezent profesor
de fizica la Liceul industrial de construcţii de maşini din Craiova.
Şi-a făcut debutul literar în anul 1970, când publica în colecţia 62 Povestiri ştiinţifico-fantastice doua schiţe,
urmate de alte patru povestiri publicate în nr. 421 al aceleiaşi colecţii, favorabil apreciate de critica.
În ultimul timp, atras de genul literaturii de popularizare ştiinţifica, a publicat în revista „Ramuri” " 1973
articolele: „Civilizaţii extraterestre” – unde încearcă să demitizeze un mit astral – şi „Ce se va întâmpla cu
soarele?” – în care face o analiza a diagramei Hertzsprung-Russel etc.
Dorinţa sa este de a câştiga celebrul premiu „Kalinga”, atribuit anual unui scriitor de popularizare ştiinţifică.

Făt-Frumos din tei

Parcul, triunghi plan şi verde mărginit de trei artere pe care autobuzele goneau fără să oprească, era gol de
oameni la miezul acesta al zilei, când ploua cu soare sau cerul se prefăcea doar că plouă. Obosită şi plictisită
de cursuri şi seminarii şi de laboratoarele interminabile, fata se plimba uşor gârbovită – mai mult din obişnuinţă
decât dintr-o deficienţă firească –, privind lumea prin lentilele cu nenumărate dioptrii negative, teii înfloriţi şi
bătrâni părându-i-se nefiresc de mari. Hazardul sau capriciul cu motivaţii uitate al naşilor îi spusese la naştere
Julieta – nume ale cărui rezonanţe evocă iubirea – şi aici apăruse, printr-un soi de deformaţie psihică a celor
din jur, prilejul unei ironii al cărei suport sensibil era făptura ei scundă şi slabă, apărată fiind de faptul că avea
demnitate cam cit un munte şi că punea de obicei gheaţă multă, aşteptări şi speranţe.
Păşea rar şi pietricelele albicioase şi umede de pe alee scoteau un clinchet înfundat sub tocurile joase ale
pantofilor. Inspira cu voluptate parfumul de miere neagră exalat de bolta ramurilor în floare, arome exotice şi
ciudate, şi simţea fără să-şi explice prin logică cum cade lent în confuzia unei dulci ameţeli, ce ameninţa să se
transforme într-o beatitudine inertă.
Se opri neliniştită în dreptul trunchiului enorm al unui tei cu scoarţa dungată de ploaie şi încercă să surprindă
aproape de tâmple contractarea lumii de vrajă în care fusese prinsă. Norii de ploaie coborâseră, străvezii şi
pufoşi, asupra parcului, iar crengile mlădioase ale teilor li scuturau puzderie de flori galbene în păr, tulpina
masivă a copacului din faţă căpătase conturul unei porţi fermecate despre care bănuia că s-ar deschide undeva,
alături sau aiurea, într-o ţară de basm.
Atunci, dintr-o dată, ca o imagine de vis, capul unui tânăr nesfârşit de frumos, îngreunat de coama neagră
şi unduitoare a pletelor, se ivi din trunchiul teiului, privind-o cu o expresie de înţelegere şi bunătate atât de
intensă incit fiorul tremurat al unei emoţii trecu prin trupul slăbuţ şi trist. Plonjă într-o mişcare încordată şi
curioasă, fără să-şi dea seama că, poate pentru prima oară în viaţa ei, ’ era plină de aşteptări şi de speranţe
nebuneşti. Din trunchi, creştetul lui ieşi întreg şi pur în acelaşi timp, cu mâna stângă îndoită uşor şi cu pieptul
bombat şi larg, iar în clipa următoare apăru în întregime din copac şi se opri înaintea ei, drept şi surâzător, ca
o fericire vie. Îmbrăcat într-un costum alb şi azuriu, care i se mula perfect pe corp, semăna cu o fascinantă şi
însufleţită statuie de atlet.
― „Făt-Frumos din tei”! murmură ea aproape imperceptibil.
― Am ajuns? întrebă el. Auzindu-l, fu cuprinsă de un freamăt neaşteptat.
Page 63
 Alexandru Mironov

― Ai ajuns, îi răspunse ea fără să ştie prea bine ce vorbeşte.

― Oameni din planeta a treia? mai întrebă el şi fata resimţi acelaşi impuls vibrant ce-i mângâia carnea şi
sângele.
― Doar o biată fată, mioapă şi scundă, replică Julieta imediat, punând lucrurile la punct, dar Făt-Frumos
părea că n-o ascultă.
― Vorbesc cu voi, afirmă el cu gravitate, şi faţa interpretă pluralul ca pe o formulă de politeţe delicată și
veche adresată numai ei.
― Ooo, încântată, făcu ea de-abia mişcându-şi buzele şi zâmbi copilăreşte.
― Eu sânt un mesaj molecular, un cod olfactiv trimis de fiinţele raţionale ale altui sistem…
― Nu!… Tu eşti Făt-Frumos din tei, de ce mă minţi? Ii întrerupse fata întristându-se brusc.
― … şi ajuns pe planeta a 3-a a sistemului solar, continuă el de parcă nu i-ar fi auzit întreruperea. Pătrunsă
în atmosferă, substanţa purtătoare a mesajului a provocat o condensare locală şi s-a precipitat pe Pământ
amestecată cu ploaia…
― Din cauza asta plouă cu soare, gândi ea cu voce tare. El vorbea mai repede, făcând pauze mari între
propoziţii:
― … Substanţa produce halucinaţii ordonate, al căror conţinut a fost codificat în lumea noastră şi pe oare
creierul vostru le recepţionează şi le interpretează…
― Zău? făcu ea mirată fără să înţeleagă mare lucru.. Simţi că se clatină.
„Parcă aş fi beată! îi trecu ei fugar prin cap.
Făt-Frumos mai înaintă un pas; un val de flori de tei o învălui imediat şi fata se simţi pătrunsă şi înecata de
mireasma străinului până în cele mai intime alveole ale plămânilor. Genunchii i se mulară, încercă să se sprijine
de trupul tânărului, dar mâinile îi trecură crispate şi întrebătoare prin aer fără să întâlnească nimic. Se rostogoli
fără cunoştinţă pe pietrişul aleii…
Când deschise ochii se găsea întinsă pe o bancă şi observă alături un bărbat vârstnic, cu mustaţă.
― Te-ai trezit fetiţo, mormăi el, şi mustăţile cenuşii se mişcară caraghios, făcând-o să zâmbească. Râzi?
mai întrebă el. Atunci totul e bine. Ce naiba ai păţit?…
― Nu ştiu, răspunse ea, cred că mirosul acesta puternic m-a ameţit…
― Ce miros? Ce miros? exclamă omul, trăgând supărat aer pe nări, şi mustăţile îi fâlfâiră din nou.
― Mirosul florilor de tei… spuse ea nesigură.
― Ei, aş, de-un ceai de tei să leşini? făcu el o strâmbătură neîncrezătoare. Fără să-i răspundă nimic, Julieta
îşi coborî picioarele pe pământ şi se rezemă de spătarul băncii. Mustăciosul se îndreptă din şale cu gesturi
obosite şi vorbi:
― Ei… eu mai am treburi, o să plec. Treceam pe aici când te-am văzut căzută pe jos… Mă grăbeam şi tu,
de fapt, m-ai încurcat, îi mărturisi el, începând deja să se îndepărteze.
― Mulţumesc şi la revedere! strigă în urma lui Julieta, reamintindu-şi brusc de politeţe. Omul îşi mai
întoarse preţ de câteva clipe capul spre ea.
― La revedere, spuse el grăbit, apoi îşi continua mersul către capătul aleii.

Legendă

Page 64
 Întâmplãri din veacul XXI

Cândva, o epocă uitată luase un obicei ciudat. Punea pe aştri cuvinte de prisos, deşeuri din religii: Mercur
şi Venus, Saturn sau Marte, Perseu şi Andromeda – lista de nume sacre fiind lungă. Paradoxal, acolo sus, ele
rămaseră intacte, iar astrologii şi poeţii, navigatorii, astronomii le-au folosit în voia lor, pentru umile scopuri.
Sosi apoi, peste milenii, un ev când lumea nu mai găsi vreun loc unde să-şi pună imensul bloc de informaţii,
strâns fără preget de cohorte de-nţelepţi, repartizaţi în generaţii fără număr.
Biblioteci şi scoarţă de copaci, nisip pe ţărmuri, calendare vechi, cortexuri animale indiferent de gen şi
specii, natura moartă, cristalină, de pe Pământ şi Lună, toate acestea erau pline cu esenţe şi adevăruri înscrise
în bizare coduri. Explozia de informaţii, ou vicii sau virtuţi slăvite şi-nfierate rând pe rând, transformă Terra
într-o planetă dificilă; oamenii-ntrebau cu groază ce se vor face, vor sta aici sau vor pleca în vid, dar asta nu-i
prea atrăgea căci vidul, precum ştiţi, e pur şi gol de energie şi de vieţi.
Atunci, un geniu – căoi numai geniul putea-ndrăzni aşa idee – îndemnă: „Puneţi silabele binare, infimi
atomi cu informaţii, în aştrii nopţii! şi revelaţia, lucind prin simplitatea ei, tăie tereştrilor suflarea, iar omul îşi
urmă cuvântul:
„Viaţa lor ţine de mii şi mii de ere, iar spectrul lor discret de radiaţii formează o clasă infinită de frecvenţe
– valoni ce pot fi prinse-n coduri; cuvintele terestre, traduse în lungimi de undă, puteau fi generate-n stimulate
salturi de electroni astrali!
Lumina blândă a stelelor avea să cearnă pe Pământ poeme dulci şi teorii abstracte, să spună cântece de dor
şi vis ori axiome dure, să strângă suflete-n cârceii dramelor sau duhul să-l îndrepte prin căi de teoreme. Omu-
și va-ntinde raza lanternei cu tahioni spre Orion sau către Ursa Mare, spre sfânta Virgo sau Procyon cel palid
şi-ntr-o comandă-n gând, sistemul preferat de postulate, un cânt ritmat din veacul XX sau taina vreunui vechi
eres în limba moartă pali va curge din tării!
Şi astfel stelele, indiferent de clasa lor spectrală, poziţie pe boltă şi ascunse paralaxe, se convertiră-n memo-
rii de lumină, eterne faruri ce-şi prefirau cultura prin Universul gol – sau plin de fel şi fel de câmpuri, cum
gândesc unii. Jos, pe Pământul pur, nu mai rămaseră semnificanţi, chiar într-un set finit, chiar unul singur, nici
în cenuşa de pe cortex, nici în magneţi – memorii moarte; nu se păstră vreo carte sau vreun verb şi nici măcar
banale interjecţii!
Un parametru iniţial era însă greşit în calcule şi plasma stelelor se dovedi mai instabilă decât s-ar fi putut
credea, iar presiunea fără seamăn a informaţiei atinse brusc valori primejdioase.
Spontan, luceferii plesniră – colaps astral în lanţ, uluitoare supernove îşi deschideau în vid petale aprinse,
luceau o clipă-n hăul infinit şi se-ntorceau apoi la stări mai mediocre şi mai terne de post nove.
Cuvintele, binar suport de informaţii, distruse de explozii, se pierdură. Impasul fu cumplit.
Dar oamenii, ne-nfrânţi, gândiră un sistem, al treilea, de semnalizare, şi, dobândind cu toţii înalte virtuţi de
telepaţi, uitară folosul cuvintelor cu totul.

Eterul
Deşi fusese prezis teoretic de multă vreme, singular mediu ideal prin oare se puteau transmite undele
psihice, experimentatorii renunţaseră de veacuri să-l mai caute.
A fost descoperit din întâmplare, într-un laborator de sinteze aleph-sitranice, când, după o sută de mii de
experienţe bine efectuate, dar inutile, a fost ratată una. Aşa a apărut o substanţă imponderabilă, perfect elastică,
Page 65
 Alexandru Mironov

veritabilă esenţă dialectică plină de proprietăţi contradictorii. Uneori permitea trecerea ne frânată a corpurilor
prin ea, alteori corpurile în mişcare o antrenau parţial şi, în sfârşit, în unele cazuri, era complet antrenată de
mobilul care o străbătea. I-au zis „eter” după un vis vechi şi mort odată, dar ideile, spre deosebire de oameni,
trăiesc de mai multe ori.
Cea mai fascinantă proprietate a lui era aceea că prin el se puteau propaga perturbaţiile rapide şi subtile ce
caracterizează misterioasele fenomene psi, al căror sediu este creierul.
De noua descoperire se bucurară în primul rând psihologii. Începură cu el experienţe riguroase şi laborioase,
în care cobaii au fost oameni care s-au oferit voluntar.
Faptele arătară de la început diferenţieri mari la transmiterea prin eter a diverselor modalităţi de expresie a
inteligenţei. Gândurile abstracte şi logice, în măsura în care au drept suport intelectual concepte, nu se puteau
propaga prin eter. În schimb, sentimentele, definite ca stări psihice globale şi omogene, cu existenţă inde-
pendentă sau simbiotice cu concepte, se transmiteau integral. S-a mai constatat că, într-un fel de miraculoasă
comuniune, fiecare concept, fiecare idee şi fiecare gând era însoţit şi colorat de un sentiment adecvat. Astfel,
deşi ideile rămâneau secrete, coloratura lor sentimentală putea fi dezvăluită şi, graţie acesteia, puteau fi bănuite
şi gândurile.
În trecut pragul dintre o descoperire şi aplicaţia ei devenise aproape inexistent; într-o dimineaţă, atunci când
oamenii s-au trezit, au putut auzi vibraţiile psihice ale celor din jur, tremurul suav al sentimentelor pure şi
bătaia sacadată şi enervantă a intenţiilor josnice.
Şi atunci când gesturile oamenilor începură să aibă ca preludii sensibile freamătul anterior al motivaţiilor
sufleteşti toate măştile căzură de pe chipuri, iar oamenii au apărut într-o lumină intensă şi nouă. Înălţimi gău-
noase şi incapabile au fost date de gol, colegi vechi şi indiferenţi se certară sincer şi irevocabil, mărturisindu-
şi reciproca antipatie, iubiri timide şi neştiute se destăinuiră şi înfloriră superbe, iar zdrenţele mediocrităţii
căzură de pe existenţe modeste, dezvelind atletice torsuri de eroi.
Din ziua în care sentimentele au părăsit structurile închise ale sufletelor, sinceritatea pluteşte nestânjenita
şi liberă, desfăşurându-şi deasupra întregului Pământ aripile puternice şi maiestuoase ca adevărul. Iar eterul e
conceput ca o componentă normală a atmosferei terestre, alături de oxigen, azot, ioni pozitivi şi toate celelalte.

Ianus
― Eşti neschimbat!… Bătrânul clipea des ca să-şi domine lacrimile. Il privi iarăşi; imaginea din amintiri
vechi de secole coincidea cu portretul actual. Tânărul înalt, cu ochi căprui, învăţaţi să râdă mult, suporta, în-
curcat, efuziunea sentimentală prea de modă veche a bătrânului. Eşti neschimbat, repetă acesta oftând. Reve-
derea declanşase, abulic, feed-back-ul amintirilor. Făcuseră împreună Colegiul saturnian de astronautică, pe
care l-au absolvit în acelaşi an. Atunci… atunci aveau încă aceeaşi vârstă. Apoi, favorizat de şanse, celălalt
zburase mult, zburase mereu, zburase departe, în misiuni de pionier la frontierele Galaxiei, şi efectul relativist
al încetinirii timpului îl însemnase puternic, sCoţându-l din fluxul generaţiei sale. Zborurile cu viteze mari te
menţin tânăr, rosti bătrânul, rar şi apăsat, ca pe enunţul unui principiu.
― E altceva, pronunţă tânărul, cu glas răguşit în primul moment. Evident, vitezele îşi au partea lor, dar nu
cine ştie ce. Tăcu şi sorbi din paharul pe care-l folosise până atunci ca pe un obiect de apărare, menit să păstreze
o anumită distanţă între el şi bătrân. E altceva, reluă el apoi, vorbind cu greutate, ca la un început de confesiune.
Page 66
 Întâmplãri din veacul XXI

Bătrânul remarcă reflexele fugare ale unei inexplicabile jene în ochii celuilalt.
― Povesteşte… îndemnă el blând.
― Am fost pe Deneb, în Cygnus, vorbi astronautul. Iţi aminteşti, George McCullogh visa să ajungă acolo…
― Eram pe atunci în anul trei, în practică pe Phobos.
― … Şi, surprinzător, am găsit viaţa sau, mai bine zis, viaţa raţională de pe Deneb ne-a găsit pe noi într-o
astronavă distrusă de un accident teribil. Eram cu toţii aproape morţi, arşi, zdrobiţi, cu mâini şi picioare smulse
de explozie… „Ei“ ne-au refăcut din nişte pachete de carne arsă… Priveşte! ţipă el neaşteptat, strângând în
mină paharul golit de parcă ar fi vrut să-i facă ţăndări. Şi paharul se sparse, într-adevăr, căci era o piesă veche,
din sticlă veritabilă. Cioburile îi răniră mina şi sângele prinse să curgă.
― Antiseptice, bandaj, se agită bătrânul, respirând întretăiat, dar celălalt îl opri fluturând mâna. Bătrânul
văzu, descumpănit, două cicatrici palide înflorind câteva clipe în palmă, care dispărură apoi şi ele.
― Virtutea asta o am de pe Deneb, râse scurt tânărul Şi tot ei mi-au dat şi tinereţea. Veşnică…
― O… am susţinut dintotdeauna că eşti iubit de noroc, spuse bătrânul, convins de joc, şi atunci îi văzu iar
în ochi acel ceva nedefinit ce-l intriga.
― Dar… ei au greşit, totuşi, într-un fel. Chipul meu era complet distrus şi, luându-se după anatomiile lor
bifaciale, m-au înzestrat cu două feţe…
― Glumeşti… începu bătrânul, pregătindu-se să râdă; dar încremeni stupefiat când, din ceafa celuilalt, ce
se răsucise subit, îl priviră cruciş doi ochi căprui.

Nisipul
Am plecat în concediu la mare împreună cu întreaga familie pe la începutul lunii august. Dorind să evit cât
mai mult aglomerările urbane, am ales pentru sejurul nostru un sat în partea sudică a litoralului românesc.
Ne-am instalat în casa unui ţăran a cărui curte dădea direct pe plajă, spre marea bucurie a copiilor mei.
După o săptămână se înnegriseră din cap până în picioare; viaţa în aer liber şi mişcarea le provocau o poftă de
mâncare enormă, liniştind-o, în fine, din acest punct de vedere, pe soţia mea.
Într-una din zile, la masa de prânz, Domiţian, fiul meu cel mare, în vârsta de 14 ani, îmi puse o întrebare
destul de curioasă în timp ce aştepta felul al doilea:
― Tată, este posibil oa marea să ştie teorema lui Pitagora?
Mi-am aţintit foarte mirat privirea asupra lui;
― Cum adică, ce vrei să spui cu asta?
― Uite, să-ţi povestesc, începu el. De dimineaţă, nu ştiu cât era ceasul, cred că pe la unsprezece, jucam
fotbal pe nisip, când ăştia micii, care adunau scoici, au început să ţipe şi să mă cheme…
„Ăştia micii“, care încă nu mergeau la şcoală, auzind că erau introduşi în discuţie, începură să vorbească în
cor:
― Da, tăticule… am văzut… cum veneau, valurile ştii… şi desenau ceva pe nisip… zise Anişoara, fiica
mea foarte locvace, în vârstă de cinci ani.
― … şi atunci l-am chemat pe Domi… să vadă şi el… completă Radu, care în toamnă mergea în clasa
întâia.
― Bine, bine, deocamdată mâncaţi; nu e frumos să vorbiţi cu gura plină, le-am spus eu, pe un ton uşor

Page 67
 Alexandru Mironov

înăsprit, ca să fiu ascultat.

Domiţian, care nu se mai considera copil şi socotea deci că sfatul meu nu i se adresa şi lui, continuă să
vorbească:
― Eu am venit de-abia la sfârşit şi am putut să mai văd doar un singur desen ca lumea; era un triunghi
dreptunghi, iar pe catete şi ipotenuză avea desenate câte un pătrat, la fel ca în manualul de geometrie, la demon-
strarea teoremei lui Pitagora.
― Ştii ce, Domi? l-am întrerupt. Câteodată este mai bine să nu exagerezi cu fanteziile şi poveştile; acum
eşti om mare…
― Nu, nu, tată, nu te mirat, se apără el, şi sub bronzul de pe faţa lui am simţit că roşise puţin; avea impresia
că făcusem aluzie la o întâmplare mai veche, in care el descoperise nişte „little green men”.
― Bine, bine, făcui eu. Repetiţia dublă a cuvântului bine devenise pentru mine un stereotip verbal cu foarte
multe semnificaţii, încă de pe vremea când Domiţian începuse să vorbească.
― Da, te cred. Totuşi, cum reuşeau valurile acelea simpatice să deseneze pe nisip?
― Foarte simplu, tată. Valurile vin şi se retrag; când apa se retrage, ea șiroiește pe nisip şi lasă în urma ei
nişte şănţuleţe, ştii doar asta. Acum însă şănţuleţele erau în linie dreaptă. Nici nu-ţi vine să crezi…
― Nu prea… în adevăr. Şănţuleţele lăsate de apa care curge au forme neregulate, întâmplătoare, ar fi im-
posibil să apară linii drepte.
― Dar, tată, când am fost în Bucegi mi-ai explicat că numai jocul întâmplării a făcut Sfinxul şi Babele şi
de ce n-ar face întâmplarea şi linii drepte? Şi apoi, în mod normal, scurgerea apei trebuie să se facă în linie
dreaptă; ştii… se aplică şi inerţia…
Deşi aveam ce să-i răspund, am tăcut, bucurându-mă în secret de replica logică a fiului meu. Mi-am
reamintit o după-amiază de vară, când pe cer se îngrămădeau nori Cumulus, iar Domiţian, pe atunci de o
şchioapă, mare amator, de poveşti, asculta aşezat pe genunchii mei sfârşitul unui basm. Deodată ridicase mâ-
nuţa spre cer şi strigase înfricoşat: „Un balaur!“ Am privit atunci în sus; în adevăr, formele pufoase şi
schimbătoare ale norilor întruchipau în direcţia arătată de fiul meu o figură asemănătoare unui balaur al cărui
gât se lungea cu repeziciune din cauza vântului. Încă de pe atunci era atent la forme şi la schimbările din natură,
dar asta nu înseamnă desigur mare lucru.
― Bine, bine, povesteşte mai departe, i-am zis.
― Când m-am apropiat eu, valurile tocmai ştergeau un desen. Era ceva, un triunghi oarecare, tăiat de o
dreaptă paralelă cu una din laturi, ceva folosit la teorema lui Thales sau la teorema fundamentală a asemănării.
Valurile n-au şters-o dintr-o dată, ci progresiv, ştii… şanţurile din nisip deveneau din ce în ce mai puţin adânci
şi două-trei valuri au şters în întregime desenul, până când nisipul a devenit neted. Apoi a început să se
întrezărească urma unei noi figuri. Fiecare val se retrăgea adâncind şănţuleţele… şi mi-am dat seama după al
doilea… că voiau să deseneze teorema lui Pitagora, triunghiul dreptunghi cu pătratele pe laturi. Cred că au
trecut vreo şase, până când figura a rămas imprimată în nisip cu toată claritatea. Apoi, valurile au început s-o
şteargă, tot cu încetul, aşa cum o desenaseră, până când nisipul a rămas neted, neted şi ud. Am mai aşteptat
acolo vreo jumătate de oră, dar nu s-a mai întâmplat nimic.
Tăcu, începu să mănânce cu poftă friptura, şi apoi pică fraza de care începusem să mă tem în secret.
― Tată, vreau să te întreb, cum se explică fenomenul ăsta?
Page 68
 Întâmplãri din veacul XXI

Mă găseam într-o încurcătură. Întotdeauna am fost în stare să-i răspund lui Domiţian la toate întrebările pc
care mi le punea; acum îmi simţeam lezată ambiţia mea de tată omniscient.
Am încercat să scap printr-un subterfugiu cam necinstit:
― Este un capriciu al naturii; tu însuţi aminteai despre Sfinx şi Babe şi spuneai că sunt întâmplătoare.
― Dar tată, aici este vorba despre teorema lui Pitagora, nu cred că asta mai poate fi întâmplare!
― Ei, începi să devii neştiinţific. Nu-ţi închipui că au venit sfinţii să deseneze pe plajă?
― Nu, tată, nu-mi închipui asta, făcu o grimasă supărată Domiţian şi tăcu, fie pentru că se considera jignit,
fie pentru că îşi orientase atenţia spre piersicile enorme care fuseseră aşezate pe masă.
Am continuat să mâncăm în tăcere. Eu încercam să scotocesc prin memorie; mai citisem pe undeva despre
ceva asemănător?
Ne ridicarăm de la masă.
― Ar putea să fie nişte omuleţi verzi invizibili, îmi declară sentenţios Domiţian şi, fără să mai adauge
altceva, trecu în camera cealaltă să se culce.
„Omuleţi verzi!“ exclamai în sinea mea, omuleţii verzi sunt ideea lui fixă; de alții recunoşteam eu, este
normal la vârsta lui să aibă asemenea vise.
M-am culcat; în timp ce stăteam cu ochii închişi, încercam să analizez problema pe toate feţele. Recu-
noşteam că povestea cu capriciile naturii nu mergea întrutotul. Cândva, înainte de piatra de la Masseta, unii
spuneau şi despre hieroglifele egiptene că sânt tot capricii ale naturii. Pe de altă parte, figuri ciuruite şi sem-
nificative apar în multe locuri, pe stânci, în peşteri, şi pentru explicarea apariţiei lor s-au pus întotdeauna în
cauză fenomene naturale.
Era pe undeva o contradicţie. „Omuleţii verzi invizibili”? – îmi amintii eu iar de sugestia fiului meu; să fie
semnele unor extratereștri, „hieroglife” trimise da fiinţe din altă lume? Ideea este caraghioasă şi absurdă; de ce
să cauţi cauze îndepărtate, când se pot găsi cauze simple şi apropiate?
Încercam să-mi reamintesc ceva, dar în ceasul acela eram prea obosit pentru intuiţii şi aducerii-aminte şi
am adormit.
Am visat nisip, nisipul de pe plajă, care începea să se cristalizeze în antica figură pitagoreică şi în momentul
acela m-am trezit. Eram într-o stare de beatitudine intelectuală, specifică momentelor de intuire, când memoria
are o claritate fără seamăn: „… Este un experiment intelectual foarte interesant să construieşti fantezia unei
fiinţe inteligente al cărei timp ar parcurge altă cale decât a noastră. Pentru o astfel de fiinţă orice comunicaţie
cu noi ar fi imposibilă. Orice semnal pe care ea l-ar emite ne-ar parveni ca un şir logic de consecinţe, din
punctul său de vedere, antecedente din punctul nostru de vedere. Aceste antecedente ar fi deja în experienţa
noastră şi ne-ar servi ca o explicaţie naturală a semnalului său, fără a presupune o. Fiinţă inteligentă care ni l-
ar fi trimis. Dacă ea ne-ar desena un pătrat, noi ar trebui să vedem rămăşiţele figurii sale ca şi cum ar precede
figura şi ea ar părea să fie cristalizare curioasă – totdeauna perfect explicabilă a acestor rămăşiţe.
Sensul figurii ar trebui să ne apară tot aşa de arbitrar ca şi fizionomiile pe care ni se pare că le vedem pe
munţi şi stânci“.
Îmi reamintisem perfect; o asemenea fiinţă fusese imaginată pentru prima oară de Norbert Wiener.
M-am sculat şi am trecut în camera cealaltă ca să-i vorbesc lui Domiţian. Nu mai era acolo şi am ieşit în
curte; departe, o ceată de băieţi făcea gălăgie la fotbal. M-am întins într-un şezlong, aşteptând revenirea lui; va
Page 69
 Alexandru Mironov

trebui să-i explic câteva lucruri destul de complicate.

Trebuie să-i explic că în lumea noastră timpul are un sens determinat. Noi îmbătrânim, însă n-a întinerit
niciodată nimeni, timpul se scurge de la trecut către viitor şi niciodată de la viitor spre trecut.
Voiam să-şi imagineze o lume cu „omuleţi verzi“ care învie bătrâni din ţărână, întineresc şi îşi trăiesc viaţa
în sens invers, o lume în care nepoţii trăiesc înaintea bunicilor, o lume în oare timpul este orientat de la viitor
spre trecut.
Dacă primim dintr-o asemenea lume un semnal, efectele semnalului există deja în istoria lumii noastre şi
noi le cunoaştem. Semnalul primit ar fi pentru noi un capriciu foarte curios al naturii, la originea lui găsindu-
se însă cauze cunoscute. Nu mai avem nevoie de „omuleţii verzi” ca să explicăm apariţia semnalului; din
punctul nostru de vedere, el este un fenomen explicabil prin cauze naturale, iar nu intervenţia artificială a unei
fiinţe Cugetătoare.
Chiar dacă ar exista asemenea „little green men” dintr-o lume cu timp invers, ar fi principial imposibil să
intrăm în comunicaţie cu ei. Cred că faptul acesta îl va întrista profund pe fiul meu cel mare.

Drum spre stele

Îi plăcuse dintotdeauna clasicismul şi poate tocmai de aceea, se ocupa în fizică de gravitaţie „căci teoria
gravitaţiei este în fond o teorie clasică“, după cum spunea un celebru fizician.
În ultimul timp i se părea că toată truda lui mai veche fusese zadarnică; zadarnice şi gândurile, şi pre-
ocupările, şi nopţile pierdute în formulări şi reformulări. Inutil şi conceptul cauzal pe care îl elaborase cu atâta
caznă şi care aplicat aici părea că nu mai face doi bani.
„Ritmul interior a murit”, îşi declamă el emfatic şi amar, căci îi plăceau versurile din poeme inexistente,
găsite în hrube ascunse ale minţii lui. „Totul trebuie dat ia retopit”, mai adăugă el decepţionat şi pentru întâia
oară avu chef să intre într-o cârciumă să se îmbete.
Dar din topitură cristalizează întotdeauna forme noi. În ziua aceea, învălmăşeala ideilor se ordona şi din
nebuloasa de realizări şi intenţii se conturau clar posibilităţile de dezvoltare.
„Ritmul interior n-a murit, dar nici nu putea să moară“, îşi declamă el la fel de emfatic, dar infinit mai vesel.
Plecând de la teoria lui Hoyle a colapsului gravitaţional, demonstra că prăbuşirea gravitaţională este dirijată
uneori pe anumite direcţii, manifestându-se astfel o an izotropi e evidentă în structura spaţiului fizic. Bănuia
că undeva prin Univers se întâmplă realmente aşa ceva; prelungirile gigantice ejectate de unele galaxii, spec-
taculoase jerbe de materie, nu îşi explicau originea decât prin teoria lui. Printr-o analogie vagă, ar fi putut
explica profanilor că acolo apărea un bizar câmp gravitaţional, sau ceea ce era echivalent, un ciudat „spaţiu-
vale” de-a lungul căruia nu era permis decât coborâşul.
Deşi nu prea ştia cum s-ar putea realiza aceasta altfel decât în teorie, intuia că, prin descoperirea lui, drumul
spre stele şi zborurile cosmice ar fi devenit aproape un joc de copii.
Ideile i se înlănţuiau cu repeziciune şi peste câteva ore a fost fericit, să pună punctul final.
În seara aceleiaşi zile, stătea pe o bancă într-un parc alături de o brunetă cu fizionomia unei madone de.
Rafael; tendinţa lui spre clasicism se manifesta în toate ocaziile.
― Uite ce frumos strălucesc stelele! – aruncă ea o frază plină de nimic şi de farmec. Erau la prima întâlnire
şi el începu să-i arate pe nume constelaţii şi stele, presărate puzderie pe bolta neagră:
Page 70
 Întâmplãri din veacul XXI

― Spica din Fecioara… Betelgeuze din Orion… iată-l pe Bellatrix…

― Aş vrea să merg până acolo – îl întrerupse ea plină de capriciu şi fantezie – dar nu ştiu cum…
― Foarte simplu, cu sania… te aşezi într-o sanie şi mergi la vale ca pe un derdeluș – îi răspunse el, devenind
brusc neînchipuit de grav.
Ea râse de el, fără să bănuiască măcar cit de mult adevăr cuprindeau vorbele lui.
„E trist să fii singur, dar n-ai ce face, aşa merg lucrurile pe lumea asta“, îşi aminti el spusele unui laureat al
premiului Nobel pentru fizică, însă asta nu îl consolă prea mult. Strânse atunci în braţe fata, el şoptindu-i încet:
„Vreau să te sărut“, şi o sărută prelung, simţind cum se rostogoleşte la vale, spre stele.

Mundus jovialis
Oricum, nu e nevoie să fii prost, ca să faci o prostie. Şi el, Liviu Crâmu, în niciun caz nu era. Să fi fost
poate de vină filosofia lui despre noroc, făptui că-l credea făcut din paşi tangibili, dar în esenţă banali? Cert
este că-n mersul planurilor lui, destul de bine întocmite, n-ar fi permis amestecul nici unui element fantezist.
Asta să fie oare greşeala, toarnă-i asta?
Transfigurat şi pierdut, mergea prin ceaţa sfârşitului de toamnă. Toate se-nvârteau în el. Uitase de mult, de
vreo zi-ntreagă, gândurile sumbre, ideile şovăitoare şi bănuiala că poate l-a hipnotizat, cu negura ochilor ei
adânci în care credea că străvede infinitul.
Se-ndrepta, traversând un şantier, spre casă. Poteca îngustă tăiată de paşii trecătorilor în lutul stâncos din
virtuale lăcaşuri de temelii părea un drum în purgatoriu. Altădată s-ar fi indispus. Dar acum, când peste lucru-
rile sure ale începutului de noapte vibrau imaginile vii ale chipului ei, avea chef mă-mbrățișeze toate blocurile
neterminate ce se zăreau nedefinit prin ceaţa din jur. Se simţea stăpânul lumii.
Îl opri o lumină verticală.
Mai văzuse spectacolul în apropierea aeroporturilor, când raza reflectorului pătează cerul, noaptea, es-
tompând punctele strălucitoare ale stelelor.
„Imposibil!” – îl străfulgera gândul.
De-abia acum văzu corpul invers, cu baza ştergând pământul şi cu vârful în nori.
Lent, pătrunse în el, pomenindu-se imediat potopit de o lumină albastră şi vie. Din imposibilă, imaginea
devenea aberantă.
„Un idiot…“
„Un idiot… cumpăni el, un idiot care de La-nălţimea unui bloc în construcţie îi sperie şi-i orbeşte pe
trecători, jucându-se cu unul din proiectoarele într-a căror lumină se lucrează şi noaptea“.
Sus, înspre capătul conului de lumină, o umbră se agita ritmic, contururile nete de-ntuneric ce le făcea pe
sol se micşorau tot mai mult. Cineva se străduia în grabă să coboare o invizibilă scară.
Miji ochii, mirat.
Un pitic se rostogolise-n vârful unei movile de argilă. Căzu pe spate, pierzându-şi echilibrul. Când se ridică,
fărâme cleioase de lut i se lipiseră de costum. Liviu Crâmiu se căzni să vadă mai bine, necrezându-şi prea mult
privirilor.
Costumul piticului, o singură bucată ce-i învăluia uniform trupul, avea pâlpâiri cromatice bruşte, ca o sepie
ori un cameleon ce-şi schimba culoarea în funcţie de neştiute capricii.
Page 71
 Alexandru Mironov

― Te slăvesc, stăpâne al lumii! spuse liliputanul, fără să-şi deschidă gura.

Tânărul îl privi surprins: „Un ventrilog!“ In mintea lui nu părea că-şi află loc altă realitate, în afara celei
terestre; totul nu era decât o glumă, o glumă mare, poate un pic absurdă, dar totuşi o glumă.
― Hei, maestre, crezi că eşti la circ? făcu el. Nu sunt niciun fel de stăpân!
― Zadarnic încerci să te ascunzi, stăpâne al lumii! Psiho undele emise de creierul tău sunt dominante, cele
mai intense pe întreaga planetă! De aproape o zi, ele cântă vestindu-ne puterea şi slava ta! Te-am detectat!
Toată lumea îţi aparţine! Nu-i oare ăsta adevărul, stăpâne al lumii?
Tânărul prinse să râdă:
― Într-adevăr, ai ghicit! Lumea este la picioarele mele, sunt binevoitor cu ea, sau o ignorez cu totul, dar
asta-i pur şi simplu pentru că sunt fericit!
― Nu cercetăm sursa măreţiei tale, glăsui piticul, care poate fi fericirea sau vreun alt imponderabil prin-
cipiu. Pentru noi, contează numai faptul brut, şi ăsta-i adevărul dezvăluit de psiho undele scoarţei tale cerebrale!
Ele ne spun totul despre tine! Era să ne-nşelăm de câteva ori, dar, în fine, te-am găsit!
Îşi simţea picioarele îngheţate şi ude şi n-avea niciun chef să stea-n noroi, ascultând inepţiile unui bufon
de-o şchioapă. Bănuia o conspiraţie batjocoritoare ţesută în jurul său…
― Ce vreţi şi cine sunteţi? chestionă el, hotărât şi lucid.
Piticul ţopăi, râzând purpuriu şi mulţumit.
― Venim de acolo! zise el arătând cerul cu mâna-i terminată cu trei gheare roşii pe care străluceau inele de
topaz. Părea că indică Ursa Mare, sau Carul Mare, pe româneşte, undeva către oişte.
― Mizar? făcu Liviu Crâmu, întrebător.
Liliputanul tăcu încruntat câteva clipe, de parcă ar fi analizat ceva.
― Ah, voi numiţi Mizar, steaua de alături. Lingă Mizar şi mult mai mică. Cu organele tale vizuale, nu cred
c-o poţi vedea… Se arătă apoi pe sine, frecându-se cu ghearele. Suntem colonişti. Lumea noastră e prea plină
şi căutăm. Planete noi…
Omul Se burzului – pentru prima oară în viaţă, tresări în el, sensibilă şi imensă, conştiinţa sa de pământean.
În mintea lui, întrevăzuse deja o invazie a acestor Barbă-Cot cu gheare.
― Să nu cumva… începu el ameninţător;
― Nu, făcu Statu-Palmă, ghicindu-i gândurile. N-avem ce face pe Pământ. Spuse apoi cu sinceritate
neprefăcută, lăsându-şi ghearele în jos. Am găsit totuşi ceva în sistemul solar, bun pentru noi şi inutil pentru
voi.
Ce? întrebase precaut, neîncrezător şi terestru.
Piticul ridică din nou membrele, ţinând cu el un astru fără pâlpâiri, o planetă.
― Jupiter? Cunoştea stelele şi planetele din liceu. Cursul de astronomie urmat anul trecut la facultate nu-l
învăţase nimic în plus ȋn privinţa aceasta.
― Da, Jupiter, aşa-i spuneţi voi, încuviinţă liliputanul.
Pământeanul din Li viu se linişti. Jupiter era o planetă rece, amoniac şi metan, o gravitaţie zdrobitoare,
oamenii nu vor avea niciodată ce căuta acolo.
― Vrem să ţi-o cerem! făcu zâmbitor piticul. Era galben. Bineînţeles, pe baza a ceea ce voi numiţi târg…
Tânărul era acum uluit de-a binelea:
Page 72
 Întâmplãri din veacul XXI

― Mi-o cereţi mie?… Mie?… repetă el apăsat şi consternat.

Statu-Palmă spuse liniştit:
― E normal, doar tu eşti stăpânul lumii!
Aştepta să se termine visul, hotărând să se lase-n voia evenimentelor născânde pe cortexul său obosit. Ce
sunt visele? se-ntreba el cu filosofică răbdare. Stări de conştiinţă în care se prelucrează informaţii adunate-n
cursul zilei, iar deşeurile sânt aruncate sub formă de imagini absurde. Ce pitic am văzut eu, ce pitic… Picioarele
îi îngheţau tot mai rău; dar, din moment ce era vis, mai putea să-şi permită orice, tot se va termina odată…
― Jupiter este o planetă tare păcătoasă. Simţea instinctiv nevoia să dea informaţii şi sfaturi. Este cam de-
parte de Soare şi are vreo doisprezece sateliţi. Galileo Galilei credea că-i un sistem solar în miniatură: Mundus
Jovialis, râse el, lumea lui Jupiter… E ceva pe latineşte, spuse lămuritor Liviu Crâmu şi hohoti mai tare, mirat
că-şi aude propriul glas.
Liliputanul se interiorizase, devenind azuriu.
― O amenajăm. Are mult hidrogen. Vom declanşa acolo o reacţie nucleară în lanţ, transformând-o în mi-
crostea. Noi vom locui pe sateliţi. Le modificăm puţin orbitele şi… Mundus Jovialis, chicoti el ascuţit devenind
portocaliu. Ce ne cereţi ȋn schimb? făcu Statu-Palmă şi, treptat, ȋl invadă cenuşiul.
― Nimic! E darul meu pentru prietenii din Mizar! vorbi majestuos tânărul, mirându-se că ȋncă nu s-a ter-
minat.
Brusc, piticul căpătă o nuanţă roşie-portocalie. Fierbea de fericire.
― Nu se poate… nu se poate aşa… bâiguia el. Măcar ceva, cât de neînsemnat.
― Fie! zise Liviu Crâmu cu măreţie şi bunăvoinţă. Vreau să mă trezesc din vis, în patul meu, iar în cameră
să fie cald.
În cameră era prea cald. Transpirat, bâjbâi prin întuneric cu mâna căutând butonul veiozei. Pantofii, înnoro-
iaţi şi uzi, stăteau lângă pat. „Pe dracu, am murdărit covorul”, se-nnegură el, cercetând pe jos, dar nu găsi nicio
urmă.
„Ce vis fantastic”, şopti adormit şi se culcă la loc. Venise vara. Terminase examenele sesiunii din iunie..
Urmă luna de practică de la sfârşitul anului patru.
Învăţa să descifreze mărimile fizice ascunse în ondulaţiile seismogramelor, să calculeze energii degajate de
cutremure şi poziţiile epicentrelor. Din rând în când, ieşea în grădină unde, sub pomii fructiferi, iarba fusese
cosită. Totul avea un aer liniştit şi patriarhal deşi se găseau în. Mijlocul unei metropole uriaşe. Alături, la
observator, făcea practică grupa de studenţi astronomi şi printre ei. Număra câțiva prieteni. Cu unul dintre
aceştia, un lungan deşirat care vorbea în gura mare, gesticulând din? mâini şi entuziasmându-se extraordinar
de uşor, fusese chiar coleg de liceu. Ştia că avea o pasiune adevărată, pentru astrofizică şi radiotelescoape.
Într-una din zile, se ciocni eu el pe aleea mărginită de tufişuri verzi şi înalte, poate nu destul de ruginite..
Lunganul îl opri, fluturându-și mâinile.
― Uimitor, uimitor!… spuse acesta răsucindu-i un nasture de la haină. Tot atât de brusc îi dădu drumuL
― Ce-i uimitor? întreabă Liviu Crâmu.
― Orbita lui Ganimede s-a modificat! răcni celălalt. Un caz unic în istoria sistemului solar! Fantastic! Fan-
tastic! făcea el tare, fără să-şi poată ieşi din uluială.
― Poate că-i o eroare de observaţie sau de calcul,: încearcă să-l tempereze Liviu.
Page 73
 Alexandru Mironov

― Imposibil! Nu-i nicio eroare, de două săptămâni; raza orbitei lui Ganimede creşte într-una!
Liviu Crâmu încerca să-şi reamintească – Ganimede; nu poate fi decât un satelit al lui Jupiter.
― Scuză-mă, te părăsesc, făcu amicul, la noi toată lumea calculează înnebunită. Intră iar în clădirea din»
care tocmai ieşise.
Ridică din umeri cu calm; îi cunoştea ieşirile lui repezite şi mai ştia că se înşeală tot atât de uşor pe cât: se
entuziasmează.
Totuşi, zvonul cuprinse toată lumea. A doua zi, apăru în ziarele centrale. Observatoarele astronomice de pe
tot globul anunţau că orbitele sateliţilor lui Jupiter se modificaseră considerabil, îndepărtându-se de planetă.
Apoi, Jupiter însuşi începu să emită lumină proprie, din ce în ce mai intensă, pe măsură ce trecea timpul.
Revistele de astronomie, astrofizică, fizică teoretică, filosofie publicau teorii noi, care-ncercau să explice
fenomenul.
Participă la un seminar al astronomilor din clădirea de alături.
Pe tabla neagră se succedau formulele. Auzea vag:… ipoteza Kupert, teoria Klimov-Lecanouille, teoria
Rokuro-Maturana… şi-n săliţa mică, îmbibată cu praf de cretă, pătrundea, prin ferestrele larg deschise, miros
de fân uscat şi de prune răscoapte.
Dar adevărul, adevărul absolut, îl ştia doar el. Scrâşni din dinţi, şi pentru prima dată regretă că în noaptea
aceea lăsase norocul să-i scape din mâini, necerându-i nimic cameleonicului colonist din Ursa Mare.

Greşeala
Cu toţii cunoaşteţi lumea articulaţiilor koorţi, cu uriaşul ei potenţial de inteligenţă dezvoltat iniţial pe planuri
parapsihice, precum telepatia, hipnoza, psihokineza – lucruri care au fost obscure pentru pământeni multă
vreme.
Când tereştrii au realizat primul contact cu koorţii i-au găsit la un nivel al dezvoltării tehnologice aproape
nul. Totuşi, într-un timp extrem de scurt, aceste fiinţe raţionale cu picioare articulate au făcut un salt formidabil
în evoluţie, ridicându-se de la nivelul troglodiţilor până la zborurile cosmice, reuşind să descopere ei înşişi
lumii astrale noi.
Puţini îşi mai amintesc însă de Korafas, omul care prin munca lui încăpăţânată şi fanatică a permis primul!
contact inteligent dintre pământeni şi koorţi. O explicaţie a uitării lui Korafas ar putea fi faptul că el a fost
asistentul lui Glenn Hume; de obicei, discipolii unui mare savant, deşi pot să posede ei înşişi comoara cea man
scumpă – flacăra geniului, rămân ascunşi sub acoperişul enorm şi stufos clădit de maestru. Astfel, numele
sclipitorului Viviani, elevul lui Galilei, a fost umbrit de gloria dascălului său şi la fel Korafas, savant extraor-
dinar de dotat, a fost înecat în copleşitoarea faimă a lui Hume.
Totuşi, îndrăznesc să afirm că, deşi meritele lui G. Hume sânt incontestabile şi fundamentale în parapsi-
hologic, multe descoperiri capitale în acest domeniu aparţin lui Korafas. Veţi putea spune că, de fapt, Korafas
a crescut şi s-a dezvoltat într-un teren impregnat cu ideile fertile ale profesorului său. Exprim opinia că lucrul
acesta este adevărat doar pentru timpul în care el a fost nemijlocit elevul lui Hume. Dar în măsura în care, după
moartea acestuia, i-a continuat opera, creând o ştiinţă nouă, parapsihologia comparată, se poate spune că el a
atins înălţimea maestrului său. Că el nu a ajuns nici măcar la o zecime din gloria acestuia e o altă poveste,
explicabilă prin soarta ingrată pe care o au totdeauna cei care ocupă locul secund într-o acţiune importantă.

Page 74
 Întâmplãri din veacul XXI

Toţi locuitorii sistemului solar cunosc numele pământeanului care a pus pentru întâia oară piciorul pe Lună,
căci el este mai celebru decât Buda, Newton sau însuşi Glenn Hume; cine îşi mai aminteşte însă numele celui
de-al doilea om care a făcut pasul acesta temerar?
Iată de ce am rămas destul de surprins, vizionând recent pe canalul şapte de emisiune galactică un program
consacrat vieţii şi activităţii lui Koraflas, program conceput şi realizat în întregime de către koorţi. Comentariile
lor, ale căror semnificaţii le pricepeam prin traducerea făcută de către maşini, îl prezentau pe Korafas, drept,
profet al Universului înstelat“. Iată deci reactualizat şi puţin modificat proverbul străvechi: „Nimeni nu este
profet pe planeta lui“. Pentru că numele eroilor ştiinţei şi spaţiului sunt cu totul altele pentru pământenii de azi.
Numele lui Korafas nu mai poate fi întâlnit pe Pământ decât prin consultarea bibliotecilor mari.
În cadrul emisiunii am aflat un lucru complet necunoscut pentru mine: faptul că primul contact dintre
pământeni şi koorţi a fost un tragic episod al neînţelegerii, încheiat cu morţi de o parte şi de cealaltă. Rândurile
următoare constituie transcrierea în cuvinte a imaginilor acestui episod; în concepţia koorţilor orice portret real
al lui Korafas este imposibil să fie desprins de această întâmplare iniţială ce reuşeşte să sublinieze greutatea
situaţiei dramatice pe care a trebuit să o înţeleagă şi să o dezlege.
Koortul văzu o stea ce nu pălea în faţa sorilor. Îl furnicară imediat alte emoţii, adăugate haotic peste emoţia-
i proprie. Acolo sus, era ceva oare putea fi şi bun şi rău, nu-şi dădea seama. În valea rotundă cădea lin un corp
prelung scuipând flăcări galbene. Se rostogoli spre el şi imaginile iradiară telepatic dincolo de pielea lui vânătă.
Astronava coborâse într-o veritabilă căldare cu pereţii acoperiţi de o vegetaţie violetă. Doi oameni păşiră
prin chepeng, în exterior.
Atmosfera era densă, palpabilă şi caldă. Sorii gemeni luceau albastru şi sinistru – malefici ochi de zeu
privind prin tenta liliachie a cerului.
Astronauţii prinseră să adune încet lujerii violeţi ce acopereau solul. Tresăriră la auzul unui zgomot şi când
se întoarseră spre sursa acestuia văzură un spectacol terifiant şi dezagreabil: un gigantic păianjen siniliu cu
pielea atârnându-i în cute moi pe pântecele enorm se apropia de ei.
„Un artropod“, pronunţă unul dintre oameni, emoţionat la vederea altei forme de viaţă. Se apucă să-i numere
picioarele, ajungând până la opt. Celălalt pusese tăcut mâna pe automat. Virtual, koortul ar fi trebuit să-i desc-
ifreze intenţia ucigaşă, dacă aceasta ar fi fost generată de ură sau de alt sentiment intens şi primitiv. Dar omul
vroia să ucidă numai din prevedere şi calcul – mostrele faunistice se plăteau extraordinar de bine pe Pământ.
În felul acesta koortul, fiinţă capabilă să citească în psihicul altora şi să-l influenţeze de la distanţă, se rătăci în
minţile oamenilor, în deşertul emoţional provocat de logică şi raţiune.
Aceasta i-a fost fatal. Lovitura porni. Se răsturnă convulsionat, în articulaţii picioarele se flexară spasmodic
iar groaza nelimitată a clipei ajunse la toţi koorţii planetei.
Într-o disecţie sui generis, laserul intră sfârâind în scoarţa vânătă şi crudă – recoltau ţesuturi şi organe, căci
animalul nu putea fi transportat întreg pe Pământ.
Deodată, îi opri piedica unei groaze mute. Era ceva deosebit, mai paralizant decât orice spaimă. Se priviră,
însă prin filtrele polaroide ale căştilor nu-şi vedeau chipurile. Începură să se îndrepte amorţiţi către rachetă,
fără să mai ajungă vreodată la ea.
Stimulat şi inspirat de această emisiune de pe canalul şapte, am citit tot ce a fost scris în legătură cu Korafas
şi cu cercetările efectuate de el în direcţia înţelegerii lumii acelor fiinţe stranii. Rapt destul de curios, în toate
Page 75
 Alexandru Mironov

materialele consultate de mine nu am găsit nicio singură referire la episodul menţionat în acel program mem-
orabil. Pentru a mă lămuri, am hotărât să consult arhivele zborurilor cosmice de acum patru sute de ani, alegând
cursele ce se-ndreptau spre constelaţia căreia îi aparţinea şi sistemul stelei duble în jurul căreia se-nvârteşte
planeta koorţilor. Prima rachetă terestră ajunsă în apropierea planetei a fost Telion-3, o navă ale cărei motoare
se defectaseră în urma unei ciocniri cu un nor de meteoriţi. Înaintând în virtutea inerţiei, s-a prăbuşit datorită
vitezei reduse pe una dintre albastrele stele gemene. Am ascultat de câteva ori banda magnetică conţină un
ultimul mesaj, dar printre accentele de disperare nu putea fi întrezărită nicio informaţie despre o eventuală
debarcare pe una dintre planete. Dacă Telion-3 ar fi posedat în momentul avariei un impuls mai mare, ar fi
reuşit să se înscrie pe o orbită salvatoare, gravitând pe o traiectorie complicată în jurul sorilor albaştri. A doua
navă oare a pătruns în sistemul planetar al stelelor gemene a fost Ronio-12. Era o astronavă expediţionară
intactă, ce a debarcat pe toate planetele fără să-i întâlnească însă pe koorţi. De asemenea, locatoarele lui Ronios
ar fi putut detecta o cantitate atât de mare de metal cum este o navă cosmică; dar astronava Telion-3, cu sau
fără echipaj, nu a fost găsită, confirmându-se astfel trista realitate a mesajului trimis de nava avariată. Se poate
afirma aproape cu certitudine că astronava s-a prăbuşit pe unul dintre cei doi sori albaştri sub influenţa forţei
gravitaţionale care a învins lenta ei mişcare inerţială.
De abia astronava Cimbus-4 a reuşit să-i vadă pe koorţi, dar primul contact a fost paşnic şi fructuos, cer-
cetătorii tereştri reuşind să le studieze structura anatomică prin radiografii, neutronografii şi alte proceduri. De
asemenea au făcut imprimări masive ale bio impulsurilor emise de aceştia.
În ceea ce-I priveşte pe Korafas, independent şi neinfluenţat de informaţiile asupra koorţilor, acesta trecuse
la elaborarea teoretică a parapsihologiei comparate, folosindu-se de cercetările mai vechi asupra delfinilor şi
asupra unor fiinţe semi-raționale descoperite, pe câteva planete din constelaţia Centaur. Datele despre koorţi
n-au făcut decât să-i confirme justeţea principiilor de lucru cu care începuse deja să opereze. Este adevărat că
a cerut să fie trimis cu prima navă care zbura spre constelaţia aceea. Restul istoriei este destul de prozaic. L-au
lăsat pe planetă Împreună cu doi roboţi şi o navetă universală cu care ar fi putut să se refugieze în caz de nevoie
– pericole, ostilităţi începute cu koorţii – pe o traiectorie de satelit al planetei; nu a fost cazul, căci s-a înţeles
remarcabil de bine cu ei, fiind în adevăr primul pământean care a văzut câtă inteligenţă nefolosită posedau
koorţii.
El a iniţiat cea mai mare revoluţie In evoluţia lor: I-a învăţat să-şi traducă reprezentările interioare în sim-
boluri exterioare şi să utilizeze memoria scrisului.
Acesta a fost un salt şi un început.
Apoi Korafas a cerut prin următoarea astronavă roboţi cu comandă psihonică, ale căror caracteristici de
utilizare au fost calculate de el pentru a se adapta gabaritului funcţional al gândirii koorţilor. Asta fiindu-le
necesar deoarece aceştia nu au ceva analog mâinii umane cu deget opozabil.
Într-un timp extrem de scurt şi-au însuşit însă. Toată procedura de lucru cu automatele acelea. Korafas
intenţiona să convingă Consiliul suprem al planetelor Soarelui să aprobe construcţia unei fabrici de roboţi
psihonici pentru uzul koorţilor. Nu a mai fost nevoie, căci koorţii cuprinşi de o formidabilă frenezie a acţiunii
şi a creaţiei au trecut, cu automatele pe care le aveau deja, la realizarea unei tehnologii de fabricaţie a altor
roboţi, la început mai simpli, apoi din ce în ce mai perfecţionaţi. Singura greşeală s-ar fi putut întâmpla acum,
dacă koorţii şi-ar fi întrebuinţat în rău noua lor putere tehnologică. Ei au avut însă destulă înţelepciune pentru
Page 76
 Întâmplãri din veacul XXI

a nu-şi pierde echilibrul, mergând pe proaspăta cale a dezvoltării lor.

Într-un timp fenomenal de scurt, au trecut la fertilizarea şi colonizarea a noi planete, dovedind în contactul
cu lumile pe care le-au descoperit ei înşişi o prudenţă remarcabilă şi o înţelepciune ancestrală.
Prin aceasta, koorţii şi-au câştigat dreptul de a intra în Uniunea galactică a lumilor raţionale, eveniment care
s-a petrecut în urmă cu cincizeci de ani. Nu, hotărât lucru, în istoria contactelor dintre pământeni şi koorţi nu
s-a petrecut niciodată vreo greşeală.

Page 77
 Alexandru Mironov

ION ILIE IOSIF

Născut la Craiova în anul 1941, profesorul I. Iosif şi-a făcut debutul în literatura de anticipaţie, – participând
la ediţia din anul 1973 a Concursului naţional de literatură de anticipaţie, cu o povestire, ulterior publicată.
Pasionat de călătoriile cu motocicleta în ţară şi străinătate, colaborează cu note de călătorie la diferite pub-
licaţii, cu schiţe umoristice şi traduceri la Studioul de radio-Craiova, la reviste etc.
În prezent lucrează ca bibliograf la Institutul central de perfecţionare a personalului didactic Filiala Craiova.

Întâmplări din veacul XXI

Secţia meteo făcuse azi toaleta oraşului mai devreme ca de obicei, declanşând ploaia diurnă peste cartierele
de locuinţe. Aerul proaspăt, înfiorat de parfumul liliacului, întipărea pe chipurile oamenilor un zâmbet identic,
iscat de o stare de bună dispoziţie al cărei motiv zadarnic ai fi încercat să-l afli.
Radu Slăvescu simţi dintr-o dată dorinţa de a o lua la goană, printre copacii aflaţi la limita trotuarului rulant,
cuprins de o exuberanţă adolescentină. „Nu merge, se înfrână el, mă fac de râs! Om la treizeci de ani să mă
comport ca un copil! Neastâmpărul însă îl îmbrânci de pe calea rulantă pe aleea pietonală. „Stai şi te laşi dus”,
mormăi el, privind dezaprobator defilarea în viteză a leneşilor de pe banda 1.
Cu paşi mari străbătu parcul tropical, furnizorul principal de ozon al oraşului, depăşi clădirea Operei XXI,
puţin frecventată în comparaţie cu Opera clasică şi, cotind pe lângă monumentul ridicat în memoria construc-
torilor primei nave cosmice româneşti, ajunse la staţia metroului.
O larmă veselă stăruia în sala de acces la garnitura Oltul, care făcea azi cursa prin Orizont-I. Ajungea la
kilometrul 50 exact peste zece minute şi Radu oftă gândindu-se că din nou va sosi cu o jumătate de oră mai
devreme la Centrală. Din nou o să-l ia în zeflemea Victor, prietenul, vecinul şi directorul său, felicitându-l
pentru punctualitate şi asigurându-l că-l propune la „primă”. Buna dispoziţie a lui Radu se cam dusese pe
copcă. „Cred şi eu că-i dă mina să glumească pe seama altora, se montă Radu. El are dreptul să stea în Centrală
cât îi pofteşte inima, pe când eu… După trei ore trebuie să-mi închei programul şi să-mi iau tălpăşiţa, fie că
vreau, fie că nu! Asta-i inegalitate!“, se trezi el vorbind cu glas tare, spre amuzamentul celor din apropiere.
Trebuie spus că Radu Slăvescu era considerat, şi se considera, un neadaptat la noul program de muncă, deşi
acesta intrase în vigoare încă din deceniul trecut. De fapt. Lucrul se explica dacă ne gândim că, până de curând,
lucrase în sectorul cercetare – singurul loc unde nu acţiona această lege. „Dracu’; m-a pus să plec“, oftă el, iar
dracu’ se proiectă în mintea sa cu chipul lui Victor Corbu, omul care îl Încântase cu imagini de muncă trepi-
dantă, eroică… Şi când colo… Trei ore de stat în fotoliu în faţa ecranului de supraveghere a sectorului 1–10 –
Agricol şi 1, 2 – Legumicol, spre care dirija necesarul de îngrăşăminte, umiditate şi căldură – asigurarea
aprovizionării cu legume şi fructe a laboratoarelor gastronomice orăşeneşti şi… cam atât. Ce-l sâcâia cu de-
osebire era faptul că, în totalitate, colegii săi păreau perfect acomodaţi la acest program, luându-l peste picior
ori de câte ori îşi manifesta nedumerirea. Pentru a-l ajuta, ziceau ei, atunci când i-au constatat pasiunea pentru
ore suplimentare i-au montat la fotoliu dispozitivul de respingere după încheierea orelor de lucru. Avea să ţină
minte toată viaţa ziua când fotoliul începuse să salte cu el în faţa ecranului, obligându-l să se agaţe furios de
marginea pupitrului. Încercarea de a-şi stăpâni Ducipalul nărăvaş se soldase cu rostogolirea unei vaze grele din
cristal masiv, direct peste pantof şi cu fracturarea a două degete! Tevatură, Salvare, internare în spital, unde
Page 78
 Întâmplãri din veacul XXI

dăduse peste el bucuria! Medicii, fericiţi că se procopsiseră cu un caz mai acătării, pur şi simplu năvăliseră
peste el – „Ca barbarii“, avea să susţină Radu mai târziu – îl băgaseră urgent în sala de operaţii, îl adormiseră
– „Fără să fie nevoie!“— scrâşnea Radu povestind aventura, iar când se trezise, piciorul. Drept îi era cochet
încorsetat într-o elegantă cizmă de ortorăşină, până la genunchi. „Pentru două degete scrântite?“, uriaşe el
furios la directorul spitalului, venit să asiste personal la trezirea „cazului grav!“ „Fractura te“, îl corectase
acesta, păstrându-și zâmbetul serafic. „Şi de ce până la genunchi? De ce cizmă? Un pantof nu ajungea?… Daţi-
mi hainele! Plec acasă!“ „Exclus, se speriase directorul. Vă spitalizăm două luni. O să vă odihniţi…“ îl îmbiase
el. Şi chiar o nimerise! Lui Radu doar atât îi mai trebuia să audă…
Şi, totuşi, a rămas două săptămâni. L-au înduioşat lamentările doctorului, optica lor întrucâtva comună. „O
să ajungem la descalificare profesională, se plângea slujitorul lui Esculap. Zile întregi nu avem nimic de făcut.“
Ultimul caz mai serios, tratat cu cinci zile în urmă, fusese extragerea unui os de peşte din gâtlejul unui coleg,
despre care directorul avea serioase bănuieli că se înecase voluntar, numai pentru a-i face lui o plăcere!… Radu
răspunsese confesiunilor doctorului, plângându-se de miniprogramul eu care nu se putea împăca, iar acesta îl
încurajase şoptit: „Şi o să fie şi mai rău, după câte se-aude!“ „Cum?…“ „Da, da…“ „Cât?“ şoptise dărâmat
Radu. „O oră!…“
Garnitura opri în faţa intrării Centralei agricole „Oltenia-3“, ale cărei secţii controlau o suprafaţă de cinci
sute de mii de hectare. Aidoma celorlalte nouăsprezece centrale de pe teritoriul ţării, CAO-3 îşi avea sediul la
Orizontul I. Ca să folosim numele dat de specialişti, era, de fapt, al doilea teritoriu, cel subteran, întrucât toate
întreprinderile industriale, reţeaua de transporturi grele, depozitele generale erau de acum dispuse în adâncime,
pe trei orizonturi. Deasupra, locuinţele, edificiile de artă şi cultură, complexele sportive se ridicau spre un cer
fără pată.
Radu coborî din vagon şi se îndreptă spre sala de relaxare a Centralei. Ii mai rămânea exact o jumătate de
oră, pe care hotărî s-o petreacă în faţa bucătarului automat. Comandă pe claviatura acestuia un suc de ananas,
chifle, unt, miere şi un pachet de ţigări Galactica.
Trăgea ultimul fum, ciad Victor Corbu intră grăbit şi se îndreptă spre acelaşi bucătar, căruia îi cânta o
serenada prelungită. „Haplea“, îl califică Radu în gând, privind tava încărcată cu bunătăţi, pe care Corbu o
ducea strângând-o cu evlavie la piept. „Dă, Doamne, să se-ngraşe.. Să se-nveţe minte!“.
― Salut, salut, exclamă Corbu vesel, zărindu-şi prietenul.
― La revedere, mormăi Radu.
― Faci pe spiritualul, neadaptatule? Ai venit de mult? întrebă el în timp ce depunea tava pe masa lui Radu.
― Nu!
― Cum, nu?
― Uite-aşa, am dormit aici, la datorie…
― Mă, Radule, tu ai devenit un caz unic în România „zău! Voi raporta forurilor superioare să-ţi construiască
o rezervaţie tip 1930, preistoricule! poate aşa să te simţi şi tu bine!
― Eşti un traficant de came vie, aia eşti, tovarăşe «Corbu, un personaj anacronic, un…
― Du-te, du-te, fiule, la treabă, că o să întârzii pentru prima oară în viaţă şi, dacă află băieţii, leşină în masă
de uimire…
E, desigur, riscant să vorbeşti şi să mănânci în același timp, aşa că directorul îşi încheie patetica invocaţie
Page 79
 Alexandru Mironov

printr-o tuse zdravănă. Se înecase!

― Nu ţi-a ajutat Dumnezeu! declară Radu satisfăcut părăsind sala.
― Misticule, retrogradule, își aminti Victor nişte cuvinte arhaice, pe care i le aruncă printre accese de tuse,
ștergându-și ochii plini de lacrimi.
Radu intră în camera dispeceratului fluierând vesel.. Întâmplarea îi redase buna dispoziţie iniţială. Se instala
în faţa ecranului opac şi făcu legătura cu supraveghetorul general. Pe ecran apăru în medalion o figură rotofeie.
― Bună, Costache, îl salută Radu. Preiau controlul sectorului. Ceva deosebit?
― Predau sectoarele 1–10 A şi 1, 2 L. Totul în regulă, nicio defecţiune, sună raportul oficial al lui Costache.
Fii atent, Radule, cred c-o să trebuiască să pompezi nişte giberelină în 4-A. Mi se pare că griul de. Acolo e sub
înălţimea normală.
― Atent pe naiba! răspunse lehămetisit Radu. Chiar de-aş vedea pe sub pământ, afurisitele alea de detec-
toare mi-ar semnala rapid, spunându-mi şi ce trebuie făcut pe deasupra. O să ajungem ziua când au să ne bage
şi mâncare în gură cu linguriţa automatele astea!… Ai auzit cum se fac acum, deasupra, arăturile?… Cu plug
laser. Independent. În cinci zile lichidează toate operaţiunile din sectorul nostru…
Avertizorul sonor emise semnalul de atenţie şi pe ecran se proiectă harta sectorului 4-A, fragmentat în
parcele delimitate prin linii şi litere. În câteva parcele apărură cifre şi simboluri indicând cererea de
îngrăşăminte. Îşi notă în viteză datele şi luă legătura cu depozitele-rezervoare ale Combinatului chimic de la
Orizont-3. Din acest loc pornea păienjenişul conductelor de alimentare spre întreaga suprafaţă controlată de
C.A.O.-3.
― Alo, nea Raicule, ia-mi comanda, se adresă Radu operatorului după ce obţinu legătura.
― În regulă, şefule, îi dăm drumul, confirmă acesta după ce-şi notă indicativele date de Radu.
Mental, Radu urmărea procesul de alimentare a ogoarelor. Pe măsură ce Îngrășăminte, oxigenul şi apa
ajungeau în zonele deficitare, cifrele şi simbolurile dispăreau de pe hartă, indicând saturarea.
― Gata, nea Raicule, sistează, ceru Radu dând ultima cifră se stinse de pe hartă.
― Alo, Radule, ai o reclamaţie de la dieteticianul oraşului!
De pe ecran îl privea hlizindu-se Costache.
― Iar? oftă Radu. Precis, o nouă ispravă a lui Tonea!
― Tovarăşe Slăvescu, iar mi-aţi dat peste cap reţetarul de proteine! A doua oară în luna asta! Ce aveţi,
tovarăşe, cu mine, ce v-am făcut? Dacă nu vă plac meniurile noastre gătiţi-vă singuri, acasă. Nu vă opreşte
nimeni!…
― Dar, ce s-a mai întâmplat, tovarăşe dietetician T întrebă Radu profitând de pauza de respiraţie a inter-
locutorului furios.
― Vreţi să spuneţi că nu ştiţi nimic?
― Întocmai…
― V-am cerut ieri două tone de castraveţi pentru patru mii de salate?
― Ne-aţi cerut şi vi i-am trimis, nu?
― Ne-aţi trimis, tovarăşe Slăvescu, castraveţi cu gust de banane, sau banane cu gust de castraveţi – dracu
ştie cum să le zic – şi am făcut salate de banane cu ceapă, tovarăşe Slăvescu, şi patru mii de burţi se vaită la
ora asta, tovarăşe Slăvescu, şi patru mii de reclamaţii planează pe capul. Meu la ora asta, tovarăşe Slăvescu, se
Page 80
 Întâmplãri din veacul XXI

căină dieteticianul.
― Dar, de ce le-au mâncat, dacă nu le-a plăcut?’ se miră Radu. I-a forţat cineva? Şi, pe urmă, de undea mai
răsărit şi neo leguma asta?
― De unde vreţi să ştiu eu? Ştiu doar că le-au devorat, de mult ce le-au» plăcut! Numai că ceapa şi ba-
nalele…
― Bine, tovarăşe dietetician, am să controlez ce s-ar întâmplat. Vă promit să nu se mai repete. Aveţi toată
încrederea, îl asigură Radu.
― Sper să fie cum ziceţi, numai că… slabă nădejde… In sfârşit… notaţi-vă comanda pentru săptămâna
viitoare.
Remarcând lipsa castraveţilor de pe listă, Radu îşi făcu datoria să întrebe:
― Dar castraveţi?
― Apare, Satana! se cutremură dieteticianul, încheind convorbirea.
Satisfăcut că lucrurile s-au încheiat oarecum cu bine Radu deschise interfonul:
― Tovarăşu’ Tonea, pofteşte te rog pană la mine, rosti el.
Câteva minute mai târziu, pe uşă dădu buzna un tânăr de vreo douăzeci de ani.
― Tov Slăvescu, să vedeţi ce-am făcut! Am obţinut o nouă specie, completamente originală…
― Să-ţi spun eu ce-ai făcut, Vasile! Ai îmbolnăvit patru mii de oameni! Ai falsificat bananele, etichetându-
le drept castraveţi!… Ce ţi-a venit, Vasile, cu experienţa asta?
― Cum, ce mi-a venit, tovarăşe Slăvescu? Am încrucişat bananele cu castraveţii pentru a le aclimatiza la
noi! Ştiţi dumneavoastră câtă muncă mi-a cerut treaba asta?
― Dar cum au ajuns în laboratoarele gastronomice. Vasile? Ori ai vrut să mai faci o experienţă?…
― Nu ştiu, tovarăşe Slăvescu, zău! se jură acuzatul. Probabil tot grădinarii dumneavoastră roboţi mi-au
făcut-o! Numai ei puteau comite confuzia asta. Şi-or fi băgat nasul în simulatorul experimental, or fi văzut că
s-au copt, i-au cules şi…
― Şi acum ne facem toată Centrala de râs din cauza ta!
― De ce din cauza mea? se apără Vasile. Roboţii…
― Lasă roboţii, Vasile se înfurie Radu. Întotdeauna arunci vina pe ei când faci câte-o boacănă. Cine a
trimis, anul trecut, la banchetul dramaturgilor, lubeniţe cu miez de ceapă, de-au plâns bieţii oameni minute în
şir după ce le-au tăiat la masă?…
― Dar… încearcă Vasile să protesteze.
― Niciun dar, lasă-mă să termin. Tot anul trecut, când ai cerut omologarea unui nou soi de caise, botezat
de tine „uriaş“, nu şi-au rupt degustătorii dinţii în sâmburele, Într-adevăr uriaş – că toată caisa ta nu era decât
sâmbure, mascat de pieliţă, fără pic de miez?… Cine a făcut toate minunile astea? Roboţii?
― Roboţii, tovarăşe Slăvescu, rămase ferm pe poziţie Vasile. Vă aduceţi aminte de câte ori m-am plâns că
nu mai pot lucra cu ei? Fac totul anapoda de-mi vine să cred că mă sabotează cu bună ştiinţă! Ştiţi bine că toate
astea s-au întâmplat din cauza amestecării catalizatorilor vegetali cu soluţia mimetică… înadins mi-au făcut-
o, ca să mă discrediteze!… Zău, tovarăşe Slăvescu, luaţi-i de pe capul meu!
― Vasilică, tu eşti un băiat deştept, o recunosc; un chimist excepţional! De ce nu-ţi vezi de treaba ta şi-ţi
vâri nasul unde nu te pricepi? Cine te pune să demontezi roboţii, să umbli la circuite şi să le zăpăceşti? Cine-i
Page 81
 Alexandru Mironov

de vină că acum acţionează anapoda?… Tot tu! Am să-i rog din nou pe cei de la depanarea robotronică să ţi-i
pună la punct însă, fii atent… E pentru ultima oară! Dacă te mai prind că le faci ceva… s-a zis cu simulatorul
tău experimental… Te trec în exclusivitate la sectoarele 1 şi 2-L. Dixit!
Vasilică ieşi spăşit pe uşa dispeceratului fără a mai încerca vreo dezvinovăţire. În gând blagoslovea însă
„hodoroagele alea ruginite“, pe care nu voia decât să le perfecţioneze…
Orele de lucru trecuseră în goană şi Radu lăsă liber fotoliul colegului venit să-l înlocuiască. O făcu fără
prea mare regret, întrucât avusese grijă să-şi facă un program încărcat pentru restul zilei. Îi promisese lui
Răducu junior o partidă de înot la Mangalia, aşa că trebuia să-l aştepte acasă până la ora unsprezece, când
acesta sosea de la Institutul ante școlar. În ascensor, spre mirarea lui, îşi întâlni şeful.
― Mergeţi să vă trataţi tuşea măgărească, tovarăşe director? se interesă el politicos.
― Am tuşit un ceas din cauza ta, îi reproşă Corbu. Mergi la meci, nu-i aşa? Şi eu tot acolo. Să vezi ce-o să-
i mai snopească universitarii noştri pe atomiştii din Bucureşti!…
― N-ai nimerit-o, directore! Plec la Mangalia cu fiu-meu. Meciul îl văd la întoarcere, înregistrat pe record-
ing.
― Radule, salvează-mă! Am uitat Ca naiba?!… Acelaşi Iucru i l-am promis şi eu lui Fănel!… Ia-l şi pe el
cu tine.
― Nu-mi cere asta, Victore, se sperie Radu. Dacă plec singur, cu năzdrăvanii ăştia doi, risc să mă Îm-
bolnăvesc de inimă! Renunţă la meci şi hai să mergem împreună. Şi pe urmă, gândeşte-te, ce educaţie îi dai lui
Fănel, dacă nu-ţi respecţi cuvântul?
Ochii lui Radu spuneau cu claritate că orice încercare de a-l convinge era sortită eşecului, aşa că Victor se
resemnă. De altfel şi el ar fi procedat la fel. Cei doi puşti manifestau un spirit inventiv surprinzător pentru
modesta lor vârstă de cinci ani. Faptul că mamele lor erau detaşate pe Staţia orbitală pentru o jumătate de an
le dădea un plus de libertate de mişcare, fiindcă taţii, ca şi în vechime, dovedeau un foarte slab tact pedagogic!
Aveau să constate toate astea – nici nu-şi mai aminteau pentru a cita dată – numai peste câteva minute,
respectiv în momentul când, ajunşi acasă, Victor simţi că-i fuge pământul de sub picioare şi se lungi dinaintea
lui Radu ocupat cu descuierea uşii. Cercetând fenomenul, remarcă miraculoasa proprietate a ştergătorului de
pantofi de a se învârti bezmetic, deîndată ce puneai piciorul pe el!
― Asta-i isprava moştenitorului tău, conchise Radu apăsând clanţa uşii. În clipa următoare dispăru
fulgerător din faţa lui Victor. Uşa se smucise brusc spre interior şi-l proiectase pe Radu, agăţat de clanţa ei, pe
covoraşul din hol!
― Iar asta, a moştenitorului tău, râse Victor.
― Cred, mai degrabă, că sunt coautori, directore, numai că de data asta au mers prea departe. E cazul să-i
zgâlţâim niţeluş…
N-au mai avut însă răgazul necesar elaborării unor metode adecvate, deoarece în hol se rostogoli pe neaştep-
tate Radu junior!
― Tii, ce-am uitat! exclamă el necăjit.
― Parcă eu, nu? îi răspunse Fănel, venit în urma lui. M-a trântit ștergătorul ăla!…
Cei doi părinţi au cerut, bineînţeles, explicaţiile de rigoare şi, atunci când le-au primit, s-au considerat
vinovaţi cincizeci la sută. În definitiv, ei le aduseseră trusele „Micul electronist“, dar nu le interziseseră să-şi
Page 82
 Întâmplãri din veacul XXI

încerce talentele la voia întâmplării.

― Le confiscăm? întrebă Victor.
― Mai bine nu, hotărî Radu după o scurtă chibzuinţă. Ar putea să-și facă rost de altele… Să-i convingem
să ni le dea singuri.
I-au convins cu preţul promisiunii de a-i lăsa să-şi construiască o rachetă.
― … O să zburăm cu ea la mama, pe Staţia orbitală, se bucura Fănel.
― Sigur, savanţilor, o să zburaţi!…
― Ascultă, Radule, zise Victor străbătut de o vagă îngrijorare, nu era mai bine să nu-i lăsăm? Mai ştii?…
― Ei, asta-i acum, îl luă Radu în râs. Haideţi, băieţi, luaţi-vă sacii de excursie. Dar iute, că am întârziat!
― … Şi, totuşi, nu mă pot obişnui cu programul ăsta, perora Radu, aşezat comod în faţa lui Victor. Ce-o să
facem, noi, oamenii, atunci când automatele ne vor transforma în simpli spectatori?
― Multe, Radule. Uiţi că automatele noi le creăm, le supraveghem, le îmbunătăţim. Astea se fac de la sine?
A elimina munca fizică nu înseamnă că ne dispensăm de munca intelectuală, de cercetare, de concepţie, de
perfecţionare… Chiar şi acum, îţi trebuie trei ore pe zi pentru sintetizarea şi asimilarea noutăţilor din domeniul
specialităţii tale. Asta nu-i muncă?…
Helicopterul se apropia lin de nisipul Încins al insulei artificiale, plantată la zece kilometri de țărmul
bătrânei Mangalii.

Răzbunarea lui Pierrot

„… şi dacă te mai prind pe-aici îţi dublez porţia!…“ Vocea bubui năprasnic pe urma traiectoriei descrisă
de corpul lui Pierrot, de parcă suflul ei l-ar fi proiectat pe caldarâmul străzii şi nu şutul expert de pe urma
căruia, partea aceea semisferică, pe care acum şi-o masa grijuliu, îi dădea, categoric, o senzaţie dezagreabilă.
„Bestiile! tt mormăi Pierrot așezându-și cu grijă dosul pe bordura din faţa „Marelui concern de rechizite
electronice pentru toate gusturile şi pentru toate pungile”, din incinta căruia tocmai fusese poftit în aer liber.
„Bestiile! recapitulă el. În definitiv, ce mare lucru am făcut? Burtosul dracului! N-are simţul umorului nici
de doi bani!
Indiscutabil că dacă Pierrot ar fi cunoscut mai profund viaţa – şi lucrul acesta ar fi fost posibil cu condiţia
să numere ceva mai mult decât cei șaisprezece ani pe care-i avea – n-ar fi ajuns în această situaţie, hai să-i
zicem, incomodă. Dar n-avea decât şaisprezece!…
Pe de altă parte, e la fel de adevărat că vădea o precocitate puţin obişnuită, ba chiar necuviincioasă pentru
un copil pripăşit de la zece ani pe lângă inginerii concernului, cărora încerca! – şi reuşea – să le fure meseria!
înde minarea şi aplicaţia diabolică pentru cibernetică îi aduseseră primul conflict cu domnul Jourdain la numai
paisprezece ani, când construise primul său robot, un papagal capabil de orice imitaţie verbală! Domnul Jour-
dain, care-l lăudase iniţial se văzuse constrâns foarte curând să-şi cenzureze entuziasmul. Cauza o constituise
impertinența papagalului care, în loc de un politicos „bună dimineaţa“ i-a azvârlit într-o bună zi – instigat de
Pierrot, considerase domnul Jourdain – o triplă blasfemie, asurzindu-l cu o apreciere denigratoare: „Domnul
Jourdain e prost, prost, prost! Urmase, desigur, o corecţie moderată, pe care însă Pierrot n-o putuse uita. După
îndelungi căutări reuşise, şi lucrul se întâmplase chiar în această zi, să îmbunătăţească substanţial mecanismul
ceasului cu cuc electronic în aşa fel încât la ora prânzului, în plenul şedinţei Consiliului de administraţie,
Page 83
 Alexandru Mironov

patruzeci de urechi fuseseră informate de cucui inconştient că: „domnul Jourdain e un încornorat! tt De
douăsprezece ori!… Povestea era de fapt un secret al lui Polichinele, care nu mai deranja pe nimeni, atâta doar
că domnul Jourdain ţinea la aparenţele în numele cărora Pierrot fusese premiat după cum s-a văzut la început.
Pe seară, în subsdiul Marelui concern, în timp ce-şi împacheta zestrea sub privirile lui papa Tournesol –
laborantul, prietenul şi admiratorul lui – Pierrot îşi făurea cu glas tare noi. Planuri de răzbunare.
― La ce dracu mai cari după tine pocitaniile alea? se înfioră papa Tournesol. Epitetul se referea la un sul
gros de pânze pictate în manieră super impresionistă, pe care Pierrot le strângea cu pietate la «piept. Erau, zicea
el, singura moştenire de la un străbunic scuturat în tinereţe de frisonul artei! „Ar putea ţine cu succes loc de
baubau! tt îşi exprimase cândva papa Tournesol părerea”.
Fapt este că pentru Pierrot ele aveau o valoare pur afectivă şi, ca atare, nici nu se gândea să le comercializeze
în chip de „picturi marţiene“, cum îl sfătuise prietenul său.
― Hai, dom’ Reulbidon, să mergem. O să mă ajuţi să car bagajul.
― Eu nu car, se auzi o voce scârțâitoare. Eu sunt critic de artă, pictor…
Din colţul camerei ieşi la iveală posesorul vocii: un robot humanoid cu o înfăţişare destul de ramolită, însă
suficient de veridică. Pierrot devenise proprietarul lui datorită faptului că domnul Joundain îl considerase,
atunci când ii fusese prezentat spre avizarea unei producţii de serie, drept un rebut-califcoativ ce-l azvârlise
automat în curtea deşeurilor. H culesese de acolo şi-l folosise pentru a învăţa de la el critică şi istorie de artă.
Singurele neajunsuri le avusese în legătură cu înlăturarea pretenţiilor lui Reuibidon de a folosi culorile şi pâ-
nzele străbunicului – „Pictură de alienat!“, le catalogase el – în scopuri personale.
― Ai văzut? se plânse Pierrot laborantului. L-am jignit şi p-ăsta! Ce zi cu ghinion!
Pierrot îşi roti pentru ultima oară ¡privirile prin cameră. Fără a fi prea confortabilă, camera de la subsol
însemnase pentru el primul adăpost demn de acest nume. Aşa se explica uşoara undă de regret pe care o simţea
acum.
― Te las cu bine, papa Toumesol şi, te rog, nu-ţi face griji. Totul are să se aranjeze. Cât despre domnul
Jourdain… i-o plătesc eu, vei vedea!…
Un ceas mai târziu, în mansarda unui bloc străvechi, unde-şi mutase domiciliul, Pierrot constata cu satis-
facţie:
― Ei, dom’ Reubidon, am avansat, nu? De la subsol la cucurigu!… E ceva! Şi acum, să ne gândim cum să-
i dăm şi noi un şut încornoratului ăluia, apuse el manifestând o lăudabilă consecvenţă în hotărâri. E o chestiune
în oare cred că poţi şi vrei să mă ajuţi, încercă el să-şi întărite colocatarul, uitând cu cine avea de-a face. În
definitiv şi pe tine te-a jignit! Te-a aruncat ca pe un lucru netrebnic, temându-şi reputaţia de mare specialist în
alta. Ştii că are o colecţie serioasă de tablouri şi că se consideră un mare cunoscător…
― E un mare idiot! îl întrerupse Reubidon. Dar colecţia sa este demnă de luat în seamă. Rubens, van Gogh,
Tizian, Gainsborough… enumeră el.
― Splendid! îl întrerupse Pierrot. Maestre Reubidon eşti un geniu! Mi-ai dat o idee strălucită! Presimt că
onoarea noastră se află în curs de spălare! Află, maestre, că din acest moment te declar pictor…
― Dar sunt pictor, protestă Reuibidon.
― Eşti mai mult decât atât! Vei fi Rufoens, van Gogh, Tizian, Rembrandt şi aşa mai departe la un loc.
― Sunt mai bun decât toţi la un loc! emise calm Reubidon.
Page 84
 Întâmplãri din veacul XXI

„S-a îmbolnăvit de grandomanie, săracu’, îl compătimi Pierrot. Oricum ar fi însă, nu eu voi fi cel ce i-o va
scoate din cap!

Peste reşedinţa patronului Marelui concern noaptea aşternuse vălul de taină şi linişte… Paznici nu se vedeau
pe nicăieri şi Pierrot ştia foarte bine că în privinţa asta poate fi liniştit. Domnul Jourdain socotea că ţine de
prestigiul firmei să-şi ocrotească larii exclusiv prin folosirea aparaturii de prevenire, semnalizare şi imobilizare
a spărgătorilor, produsă de concernul său. Din nefericire pentru el, Pierrot luase parte la montarea întregului
sistem aşa că, la ora aceasta, ştia că un simplu scurt circuit la caseta centrală de control a instalaţiei transforma
casa într-un Capitoliu fără gâşte!
Strecurându-se fără zgomot, Pierrot, urmat la doi paşi de Reubidon, ajunse în spatele locuinţei patronului
unde se afla mascată, sub dalele de granit, uşa de evacuare în caz de incendiu a galeriei subterane. Aici îşi
tezauriza domnul Jourdain banii, metamorfozaţi în tablouri ale marilor maeştri.
Locul în care pătrunseră cei doi seamănă cu un adăpost antiatomic. Pereţii masivi din beton, protejaţi ou
plăci de plumb, erau lipsiţi de orice deschidere; aerul era însă proaspăt şi uscat datorită instalaţiei de con-
diţionare automată, care nu permitea? nici cea mai mică variaţie de temperatură.
De la ultima vizită a lui Pierrot în subterană, petrecută în condiţii legale atunci, interiorul nu se schimbase
decât foarte puţin. Un puţin năucitor însă! In lumina clară a ultravioletelor, se înşirau de-a lungul pereţilor
chintesenţa, câtorva veacuri de pictură: Se întâlniseră peste ani câteva zeci de capodopere italiene, flamande,
franceze… claustrate aici la dispoziţia unui singur om!
― Ei drăcie!… murmură Pierrot, revenindu-şi treptat din starea de contemplaţie prelungită în care căzuse.
Ce părere ai, dom’ Reubidon?
Reubidon nu-i răspunse, preocupat să-şi aşeze şevaletul in faţa „Băiatului în albastru”.
― E un fleac, comentă el în loc de răspuns. Într-o oră îl fac mai bine decât e acum.
― Hei, se alarmă Pierrot, ne-am înţeles să copiezi totul cu exactitate. Dacă adaugi sau omiţi ceva… aleluia!
Planul meu se duce de râpă. Când vom termina treaba, ţi-am promis, îţi dau culori şi pânze pentru o mie de
capodopere personale!
― Mă rog, dacă le accepţi în halul ăsta… n-ai decât, cedă scârbit Reubidon, obligat să-şi înfrâneze person-
alitatea. Dă-mi analizorul chimic. Trebuie să stabilesc exact compoziţia şi dozajul culorilor.
― Poftim, îi oferi Pierrot aparatul eu ajutorul căruia Marele concern îşi câştigase celebritatea la începuturile
sale. Cu el se determinase, printre altele, compoziţia lacului viorilor Stradivarius, aşa incit se împlineau zece
ani de când începătorii scoteau din viorile chinuite tonalităţi cremoneze, ceea ce, oricum, se accepta mai uşor
de către vecini.
― E în regulă, scârţii Reubidon. Aş putea scoate din paleta mea game cromatice cu mult mai complicate
decât astea!
― Minunat, se bucură Pierrot. Mai rămâne problema pânzei…
― Merge, declară Reubidon după câteva minute de cercetare. Textura este aceeaşi. Va trebui doar s-o
îmbătrânesc cu şaptezeci de ani, dar lucrul ăsta îl pot face şi după ce termin de copiat.
― Bravo, maestre, dă-i drumul, răsuflă uşurat Pierrot. Pentru noaptea asta rezolvăm două Gainsborough,
două Rulbens şi un Tizian, iar dacă totul merge bine in cinei zile terminăm.
Page 85
 Alexandru Mironov

Şi treaba a mers ca pe roate! In fiecare noapte cei doi asociaţi pătrundeau în galerie, unde Pierrot alegea ca
un nabab, iar maestrul Reuibidon copia. („Adevărată muncă de ocnaş!“ se lamenta el.)
În final, douăzeci de copii identice, dar absolut identice, înlocuiau tot atâtea capodopere subtilizate de Pi-
errot şi depozitate provizoriu în noua sa locuinţă. Urma acum partea „distractivă”, cum o numea el, încântat
că, până aici, lucrurile se desfăşuraseră perfect.
Distracţia aceasta era însă olt pe-aci să devină funebră, dat fiind faptul că Pierrot omisese din calculele sale
efectele ce le-ar fi putut avea o emoţie neaşteptată asupra inimii domnului D’Artesson, directorul „Galeriilor
naţionale franceze de artă”.

Curierul de servici depuse pe biroul domnului D’Artesson un pachet voluminos, însoţit de o scrisoare cu
antetul Marelui Concern. „Vă rog să primiţi domnule director, se spunea în scrisoare, modesta donaţie alăturată,
ca o dovadă a stimei ce port Instituţiei dvs. Totodată, vă rog să nu faceţi public numele subsemnatului în
legătură cu această donaţie întrucât, după cum prea bine cunoaşteţi, detest osanalele publicitare. Cu deosebită
consideraţie etc. Etc. J. B. Jourdain”, se încheia generoasa scrisoare.
„Auzi, rechinul naibii, l-a apucat subit modestia! Cine ştie ce ciurucuri îmi trimite ştiind că sunt obligat să
le primesc, ba, mai mult, să-i trec şi numele în Cartea de Onoare î…”
Reflecţiile, de loc binevoitoare, îşi dădură duhul în faţa conţinutului pachetului. Înainte de a cădea distrus
moralmente, pe fotoliul salvator, domnul D’Artesson reuşi să articuleze: „Apă!”. Exclamaţia mărturisea atâta
jale, atâta neajutorare, încât instalaţia de securitate generală, analizând pe loc situaţia, decretă: „Foc!!“ Celula
antiincendiu declanşă vacarmul sirenelor, iar în biroul domnului D’Artesson ţâşniră şuvoaie de spumă, trans-
formându-l pe bietul director într-o statuie de dăbuc. Echipa de pază, alertată, a năvălit în birou tocmai la timp
pentru a-l saliva de la moartea prin sufocare. După ce zarva luă sfârşit, domnul D’Artesson își convocă adjunc-
tul, uluit şi el de întâmplare.
― Nu există decât o singură explicaţie, opină domnul D’Artesson. Sau a înnebunit, sau era nebun mai
demult şi noi n-am ştiut!
― Oricum ar fi, pe noi nu poate decât să ne bucure.
Privirea mustrătoare a domnului D’Artesson invita la mai multă consideraţie.
― Mă refer, bineînţeles, la donaţie, se corectă adjunctul.
― Şi acum ce facem?
― Ce să facem? Ii expediem o scrisoare de mulţumire şi cu asta basta! Vedeţi doar că nici el nu vrea mai
mult.
― Tocmai asta nu pricep, oftă domnul D’Artesson. Nu înţeleg ce urmăreşte?
O ridicare din umeri fiind singurul răspuns posibil, scrisoarea, în care cel mai palid epitet alipit numelui
domnului Jourdain era: „Mecena al artelor“, a fost întocmită şi expediată.
Era sortit se vede treaba ca ziua aceea să însemne pentru domnul D’Artesson summum de emoţii trăite de-
a lungul unei vieţi liniştite.
„Aţi înnebunit? Mă credeţi nebun? Vă ţineţi de farse? u In încăpere pătrunsese domnul Jourdain. Domnul
D’Artesson rămăsese cu gura căscată şi acum încerca să-şi înghită elogiile ce-i năvăliseră pe buze.
„Ce dracu i-am făcut? se chinuia el să-şi amintească. Pe cit e de tâmpit o fi crezut că Mecena înseamnă o
Page 86
 Întâmplãri din veacul XXI

înjurătură!“
Dar nu era vorba de aşa ceva, nici pe departe. Pur şi simplu domnul Jourdain pretindea a nu fi făcut donaţii
în viaţa lui!
„Credeau cumva că e capabil să arunce în vânt milioane de franci?“
Nu, domnul D’Artesson nu-l credea capabil!
„Voiau să-şi bată joc de el?“
Interlocutorul se lepăda ca de Satana de o asemenea intenţie.
„Atunci?“
În loc de răspuns, domnul D’Artesson prezentă scrisoarea cu autograful domnului Jourdain.
„Plastografie!“ ţipă domnul Jourdain.
„Şi asta?” gestul domnului D’Artesson indica pânzele cu pricina etalate pe masa de lucru.
„Sunt false, copii! Originalele n-au ieşit niciodată din colecţia mea!
― Sunt originalele, nu încape niciun dubiu. Tocmai terminasem verificarea, spuse domnul D’Artesson
recăpătându-şi în sfârşit graiul. Ţin să vă exprim încă o dată recunoştinţa noastră pentru…
Hotărât lucru, bătrânul muzeograf nu pricepea deloc situaţia. Ferocitatea privirilor domnului Jourdain dictă
totuşi instinctului său de conservare să se replieze în spatele biroului.
A fost o dovadă de prudenţă! Pumnul musafirului sfărâma în clipa următoare mulajul de ghips al lui Apollo.
O secundă mai devreme, pe direcţia respectivă s-ar fi aflat nasul venerabilului director!
Ou mâna bandajată domnul Jourdain s-a dovedit un partener de discuţii suportabil. Dar, pentru că o ţinea
una şi bună: „N-am donat nimic“, iar domnul D’Artesson îi amintea zicala din copilărie: „Mortu’ de la groapă
nu se mai întoarce“ s-a hotărât rezolvarea neînţelegerii la faţa locului.
Aerojetul Galeriilor îşi luă zborul purtând în afara părţilor în litigiu, preţioasele pânze şi testerele izotopice
de autentificare.

Pierrot era îngrijorat. Reubidon plecase în oraş să-şi cumpere culori şi pânză fericit că, iată, venise clipa
descătuşării! Putea acum să-şi picteze capodoperele în voie, îi spusese Pierrot, după ce desăvârşise o răzbunare
magnifică, unică după părerea lui.
Sentimentul reuşitei era, din nefericire, umbrit de întârzierea inexplicabilă a lui Reubidon. O zi şi o noapte
reprezentau cam prea mult pentru procurarea materialelor. În aşteptare, patrula nerăbdător prin mansardă,
promițându-și să administreze dezertorului o carceră de două săptămâni, cel puţin.
„Dar dacă…” Pierrot nu-şi rostise gândul până la capăt când picioarele îl şi scoseseră în stradă.
„Cretinul, îl desfiinţez, îi tai auto alimentarea dacă-l găsesc acolo… Sfinte Sisoe, ajută-mă!“… gâfâia el
escaladând gardul locuinţei domnului Jourdain.
În câteva clipe anulă sistemul de alarmă şi pătrunse, aproape rostogolindu-se, în galeria de tablouri. Con-
comitent, pe intrarea principală îşi făceau apariţia domnul Jourdain – abia respirând sub povara celor douăzeci
de pânze având pentru prima oară ocazia să constate că arta e un lucru greu – şi domnul D’Artesson înarmat
cu testerele izotopice.
― Ho… hoţii!… se bâlbâi domnul Jourdain, nevenindu-i să-şi creadă ochilor.
― Mamăă, fluieră Pierrot a pagubă, pregătindu-se sufleteşte pentru o nouă jignire.
Page 87
 Alexandru Mironov

Domnul D’Artesson nu scoase o vorbă, şi asta nu fiindcă n-ar fi avut nimic de spus. Era însă pe de-a-ntregul
captivat de activitatea unui individ care, absent din realitate, îşi vedea liniştit de treabă! Individul era Reubidon,
iar treaba pe care o făcea ţinea, indiscutabil, de pictură.
Aşa cum bănuise, prea târziu din păcate, Pierrot, maestrul îşi statornicise atelierul în galeria domnului Jour-
dain şi, în răstimp, făcuse treabă nu glumă. Mărturie depuneau pereţii, ornaţi cu peste Cinzeci de picturi a căror
manieră te copleşea. Pânza la care punea ultimele tuşe, o ariadnică încâlceală de pete de culoare, purta titlul
„Venus Taurida” şi, bineînţeles, semnătura Maestrului Reubildon.
Pe lângă pereţi, proaspătul reformator al nobilei arte aşezase eu grijă întreaga colecţie a domnului Jourdain.
Mai mult, minat de o pornire altruistă, găsise de cuviinţă să facă fiecărui tablou o copie, aşa cum descoperi,
puţin mai târziu, muzeograful.
Domnul Jourdain era un tip violent, iar punctul său de vedere s-a concretizat şi de această dată ca atare.
Vârful pantofului său, lansat în plin, atinse spatele lui Reubidon – un spate blindat, fără discuţie. Piciorul
domnului Jourdain nu beneficia de acest avantaj, iar rezultatul ciocnirii a făcut să vibreze pereţii galeriei cel
puţin cinci minute!…
Nu cred că discuţia ce a urmat poate fi redată cu uşurinţă. În orice caz, a fost o convorbire instructivă, plină
de vioiciune, mai ales la început, când fostul patron l-a alergat pe Pierrot cam patru ture în lungul galeriei,
ţinând cu orice preţ să-i dea „porţie dublă”!
Când, epuizat, domnul Jourdain hotărî să cheme poliţia, domnul D’Artesson, fire înclinată spre pacifism, îi
demonstră că aşa nu rezolva nimic. Mai mult, lumea ar fi aflat că posedă câte două tablouri pentru un original,
fiindcă, îl asigura el, testerele izotopice nu puteau deosebi copia de original!
― Domnul ne-ar putea lămuri, eventual? se adresă el lui Pierrot.
― Asupra celor expediate Galeriilor, da – răsuflă uşurat Pierrot constatând că, pe moment, primejdia se
îndepărtase. Am trimis acolo originalele.
― Slavă ţie, doamne, şi pentru atât, oftă domnul Jourdain. Tot e ceva!
― E pe naiba, se impacientă domnul D’Artesson şi începu să cotrobăie nervos printre teancurile de pânze.
Cu astea e şi mai rău! Le-am amestecat ou celelalte două copii de aici vrând să le verific…
Domnul Jourdain icni scurt, ca un boxer lovit sub centură.
― Poate, cumva, dumneavoastră?… se întoarse întrebător muzeograful către Reubidon.
― Maestrul Reubidon… se prezentă autorul inconştient al dezastrului. Desigur, dacă aveţi răbdare…
Vopselele şi pânza cu care am lucrat sunt tratate în aşa fel încât, peste aproximativ şaptezeci de ani culoarea
dispare şi, deci…
Era picătură în paharul plin! Domnul Jourdain leşină… Nici cele mai optimiste calcule nu-i permiteau să
creadă că va atinge vârsta de o sută treizeci de ani l
Când s-a trezit, într-un acces de furie melancolică, patronul Marelui Concern a semnat donarea întregii
colecţii către Galeriile Naţionale, cerând în schimb discreţie totală asupra celor întâmplate.
„Las” să admire, dobitocii, se consola el. Mai mult ca sigur, n-au să reuşească să expună originalele… Eu,
cel puţin, voi intra în istorie!…

Pulberea dielectrica
Page 88
 Întâmplãri din veacul XXI

Rămăsese, ca de obicei, ultimul, astfel că, atunci când păşi în curtea I.C.E.-ului găsi parcarea pustie. Singur
sferocarul său, izolat lângă stâlpul pengolei, reflecta razele potolite ale soarelui unei după-amieze târzii. Puse
contactul magnetic şi, cu 30 km, se îndreptă spre o alee periferică a institutului, aşa cum făcea ori de câte ori
se simţea obosit. Prietenii, cunoscându-i obiceiul, îl întrebau miraţi de ce nu foloseşte în astfel de clipe de-
conectatorul psihonic inventat chiar de el. Le răspundea oferindu-le parabola cu bucătarul care nu mănâncă
niciodată din ceea ce găteşte. „Asta înseamnă că e un bucătar prost! tt, îl tachinau amicii, netemându-se lotuşi
să folosească în continuare aparatul ce-şi dovedise virtuţile.
Sferocarul plutea lin deasupra şoselei din sticlă mimetică străjuită de trupurile zvelte ale brazilor, pe trun-
chiurile cărora se prelingeau lacrimi de răşină îmbălsămată. De pe creasta muntelui se azvârleau sinuos în
stânga drumului săgeţile de argint îngheţat ale râului, unde Dorin Îşi încercase altădată şansa de pescar la
păstrăvi. Respiră cu nesaţ aerul tare, simţind cum încordarea şi sâcâitoarea durere de cap îi dispar cu încetul.
„În fond n-am de ce să mă frământ, reflecta Dorin. Probele din ultimele două săptămâni au dat rezultate
perfecte, iar calculele o confirmă. Şi, atunci, de unde naiba teama asta? se înfurie el. Mă simt ca un biet actor
chinuit de trac în faţa unei premiere mondiale!… Ei, nu, ajunge! Pe lumea asta mai există şi alte lucruri în afara
dielectricului!“ Cu un gest hotărât Dorin conectă sistemul automat de dirijare al sferocarului şi începu să in-
ventarieze lucrurile plăcute la care ar fi putut să se gândească. Nici nu începuse bine operaţia când îşi aplică o
palmă zdravănă peste cel mai nobil organ pe care-l poseda şi pe care-l chinuise atâta în ultima vreme! „Drace!
exclamă el a pagubă. Acum ce scuză să mai găsesc?… Nicio scuză, hotărî singur, adevărul e cea mai bună
minciună!…“
Şovăind parcă, puse în funcţie videofonul. Pe ecranul cu redare tridimensională se profilă motivul inexpli-
cabilei sale ezitări. La drept vorbind figura luminată de ochii mari şi verzi, încadrată de aurul vechi al părului
revărsat pe umeri nu justifica prin nimic reţinerile lui Dorin.
― Dora, eu sunt, Dorin… recită el pe un ton ce se voia degajat.
― Serios? încercă să se încrunte, fără şanse de reuşită Dara. Nu crezi că ar trebui să închid legătura la auzul
acestui nume?
― Categoric, nu! E numele omului care te iubeşte mai mult decât orice pe lume!…
― Şi numele celui mai mare mincinos de pe lume, probabil…
Dorin se temea tocmai de adevărul acestei afirmaţii. Tuşi puţin, răstimp în oare îşi pregăti scuzele.
― E adevărat că trebuia să ne vedem alaltăieri…
― Ieri…
― Ai dreptate, ieri. Numai că ieri… mi-a sărit în aer un comparator de tensiune…
― Şi ai fost nevoit să rămâi acolo până când l-ai reparat, spuse Dora cu o mare doză de compătimire în
glas.
― Întocmai! De unde ştii? întrebă nedumerit Dorin.
― Fiindcă mi-ai mai spus povestea asta şi săptămâna trecută. Nu, lasă Dorine, nu-ţi mai chinui mintea să
găseşti altă scuză. E un lucru care ţie nu îţi reuşeşte niciodată, îl opri ea remarcând încercarea lui Dorin de a
protesta.
― De fapt, Dora, în ultima săptămână aproape că nu m-am mişcat din institut, se hotărî Dorin să-i dezvăluie
adevărul. Nici mie nu-mi vine să cred, însă astăzi am încheiat cu faza de laborator. Mâine se întruneşte comisia

Page 89
 Alexandru Mironov

de avizare şi, dacă nu intervine ceva neprevăzut…

Pe chipul Dorei se putea citi limpede surprinderea plăcută pe care o dau numai veştile bune.
― Asta eşti tu, Dorine, exclamă ea. M-aş fi mirat numai d&că mi-ai fi spus-o mai devreme! Asta
înseamnă…
― Asta înseamnă, reluă Dorin, că, dacă nu te-ai răzgândit, mârâie, zburăm spre Neptun! La naiba cu cifrele
şi formulele, nu vreau să mai aud de ele!
― M-aş mulţumi să fie aşa măcar în luna de miere, râse Dora.
Amintindu-şi parcă de ceva foarte important, deveni dintr-o daltă serioasă şi preocupată.
― Nu mai am nicio clipă de pierdut, Dorin! Trebuie să pregătesc bagajele, să invit prietenii; dacă le las pe
seama ta ştiu ce urmează… Succes, mâine!
Şi fără a-i da răgaz să rostească o silabă, întrerupse legătura.
În faţa ecranului devenit cenuşiu, Dorin închise ochii. Sub pleoape timpul se întoarse cu câţiva ani în
urmă…

Totul a început în zaua când o navă automată de cercetări interastrale a fost rechemată la bază deoarece, la
un moment dat, emiţătorul de informaţii, care folosea tensiuni supraînalțe şi-a încetat transmisia. Fiind în joc
prestigiul I.C.E.-ului, directorul, Liviu Brătescu, îl delegase pe Dorin, cel mai competent electronist al său, să
găsească şi să remedieze defecţiunea în cel mai scurt timp. Se apucase de treabă cu toată seriozitatea cu atât
mai mult cu cât între colaboratorii I.C.E.-ului şi astronauţii bazei IX exista o veche rivalitate, fiecare din cele
două tabere susţinând preponderenţa meseriei respective.
Trecuseră deja două zile de când electronistul se chinuia să depisteze defecţiunea şi rezultatul era încă
negativ. Generatorul furniza energie continuu, transformatorul de tensiuni supraînalțe nu prezenta nicio ano-
malie şi, totuşi, emiţătorul refuza să funcţioneze! La sfârşitul celei de-a treia zile, după ce reverificase, centi-
metru cu centimetru, circuitul de alimentare al emiţătorului, tocmai când se pregătea să-l lanseze în spaţiu pe
unul din cosmonauţii infatuaţi, care-l plictisise toată ziua cu sfaturile sale, privirea îi căzuse pe contactorul
general. Pe carcasa acestuia apăruse o străpungere infimă a cărei provenienţă nu şi-o putea explica. Lăsase la
o parte orice altă preocupare şi se apucase să demonteze contactorul. Nu găsise, credea el, nimic deosebit, cu
excepţia unui strat de pulbere fină cu aspect sticlos depusă pe lamelele contactorului. A suflat cu ciudă peste
ea şi, enervat de zâmbetul ironic al „asistentului” său voluntar, a cuplat, sperând într-o minune, generatorul.
Şi, în secolul ştiinţei atotstăpânitoare, minunea s-a produs! Spre stupefacţia sa, emiţătorul a reînceput să
funcţioneze, eveniment subliniat şi de dispariţia tacită a cosmonautului! Gustând din plin bucuria izbânzii,
Dorin îşi mărturisea regretul de a nu fi apucat să-l lanseze pe oaspetele nepoftit. „S-ar putea totuşi să-l mai
întâlnesc“, se consola el în timp ce întocmea raportul destinat lui Liviu Brătescu.
Dimineaţa, la prima oră, s-a trezit chemat de urgenţă în biroul directorului. Pe masa ide lucru trona raportul
scris cu o seară în urmă de Dorin şi în care consemnase drept cauză a defecţiunii praful depus pe lamelele
contactorului.
Brătescu l-a privit scrutător câteva clipe apoi i s-a adresat brusc:
― Uite, ce-i, Dorine, am hotărât să te trimit pentru câtva timp la odihnă.
― Păi… încercă să protesteze Dorin.

Page 90
 Întâmplãri din veacul XXI

― … de ce? completă directorul. Pentru că ai obosit, dragul meu, şi atunci când omul oboseşte rotiţele
încep să se învârtă anapoda!…
― Cum adică, anapoda? întrebă Dorin, nepricepând nimic.
― Iată, se hotărî Brătescu să devină explicit; lucrurile se întâmplă cam aşa: omul primeşte o însărcinare, îşi
sparge capul câteva zile să-i dea de rost şi, fiindcă nu reuşeşte, trânteşte în final o explicaţie de ţi se face părul
măciucă!
Ajuns aici, Liviu Brătescu îşi netezi instinctiv chelia evidentă, în dorinţa unei argumentări cât mai plastice.
― Tot aşa şi tu, continuă el. Ai verificat, ai para verificat şi, deodată, genial! MAREA DESCOPERIRE!
Dielectricul perfect… glasul directorului atinse acutele, este praful!! Care praf, Dorine? De puşcă, de curăţat,
de scărpinat? De unde l-ai scos? Din muzeu? că doar acolo ai putea să-l mai găseşti…
― Dar, bine, şefule, obiectă Dorin năucit de atâta revărsare de praf, ce-ai fi vrut să-ţi trec în raport dacă
asta am găsit? Şi, la urma urmei, nici nu m-am gândit că praful… Ei, drăcie!… se întrerupse el dându-şi seama
că directorul avea într-adevăr motive să se îndoiască de integritatea inteligenţei sale. Dielectric… praf… începu
ed să îngâne încurcat. Dar dacă asta am găsit! repetă Dorin revoltat. Sunt şi eu de acord că pare o tâmpenie…
aseară eram obosit şi n-am stat să mă mai gândesc; am notat mecanic…
― Asta este, îl întrerupse directorul. Nu te-ai gândit sau, mai bine-zis, ai gândit aiurea şi totul din cauza
surmenajului. Gata, prietene, conchise el, fiecăruia din noi i se poate întâmpla. Iată, ai aici cererea ta de con-
cediu aprobată – să nu-mi spui că n-ai făcut cerere că te dau afară! – locul reţinut la aviotaxi şi recomandarea
asta către doctorul Cerchez. Cu bine, fiule, şi să te întorci cu forţe proaspete, încheie el autoritar.
Toate încercările lui Dorin de a-l convinge că praful existase se loveau de una şi aceeaşi întrebare: „Unde
este? Să-l văd! “ A fost nevoit să renunţe. Dovada materială nu i-o mai putea oferi ba, mai mult, nu-şi mai
putea dovedi nici sie însuşi că praful provocase defecţiunea. Nu-i mai rămânea altceva decât să-şi însuşească
„sfatul“ şefului.
La sanatoriul doctorului Cerchez, aşezat undeva departe de orice urmă de civilizaţie, lui Dorin i s-a dat
dreptul de a face tot ce-i trăsneşte prin cap, interzicându-i-se însă orice efort intelectual!
― Asta-i, prietene, i-a zis Cerchez în încheierea pomelnicului activităţilor permise şi, mai ales, a celor
nepermise. Vrei, nu vrei, aici trebuie să te consideri un simplu executant. Eforturile intelectuale trebuie să le
laşi pe mai târziu, dacă nu vrei să rămâi în pană de materie cenuşie! Clar?
― Foarte clar! relata el Dorei, asistenta doctorului Cerchez, discuţia de mai sus. Vorba ceea: „Cap ai, minte
ce-ţi mai trebuie!“ Halal doctor şi halal tratament! V-a rezistat până acum vreun pacient la o astfel de cură?
În timp ce vorbea, Dorin se învârtea nerăbdător în jurul doctoriţei care-l privea zâmbitoare. O atrăgea omul
acesta şi ştia că Dorin nu aşteaptă decât prilejul pentru a-i mărturisi acelaşi lucru. Ii surprinsese privirile furişe
atunci când se credea neobservat, strădania lui de a-i fi cât mai des în preajmă, apelând de zece ori pe zi la ea
pentru migrene închipuite!
― Nu, Dora, tu trebuie să mă ajuţi în povestea asta fiindcă altfel presimt că o să am cu adevărat motive de
vegetat aici! Relaxarea, mă rog, n-are ce să-mi strice, însă. Mie îmi trebuie o relaxare activă…
― Bine, Dorin, dar chiar să vreau, tot nu văd ce-aş putea să fac? In plus, doctorul are dreptate: odihna…
― Las-o-ncolo de odihnă! se zbirii Dorin. Nu-ţi cer decât un fleac de ajutor, nimica toată pentru tine!
― Adică? întrebă Dora.
Page 91
 Alexandru Mironov

― Ştiam că mă pot bizui pe tine! se însufleţi Dorin. Poftim, îţi dau plicul acesta pentru Alee, colegul meu
de lucru. Nu e nevoie să-i explici nimic; ştie despre ce e vorba. Aţi vrut voi să mă izolaţi în epoca de piatră,
dar n-aţi reuşit!…
― Vrei să spui că…
Văzând expresia alarmată a doctoriţei pe Dorin îl pufni râsul.
― Nu, nu, fii liniştită, n-am evadat… Adică, nu încă, se opri el mirat că gândul acesta nu-i venise mai
devreme în minte. Pur şi simplu, cândva, pasionat de miniaturizare, mi-am transformat un nasture de la cămaşă
într-un aparat de emisie – recepţie, care şi-a dovedit utilitatea acum… Dar să revenim, schimbă Dorin discuţia
prevenind astfel dojenile Dorei. Alee îţi va da pentru mine câteva pachete, iar apoi mă vei ajuta să le instalez
în pavilionul din marginea parcului. Asta-i tot, încheie el cu un gest ce voia să sublinieze caracterul facil al
serviciului cerut.
― Şi asta este ceea ce numeşti tu o nimica toată! se miră Dora. Să trec peste recomandările doctorului
Cerchez, să mă transform în contrabandistă şi să te mai şi ajut să-ţi instalezi laboratorul de alchimist în pavil-
ion!… In sfârşit, se hotărî Dora după ce reflectă câteva clipe, am s-o fac totuşi pentru că altfel cine ştie ce-ţi
mai trăsneşte prin minte!
Mulţumită ajutorului preţios dat de noua sa aliată, Dorin a reuşit să-şi instaleze laboratorul, unde căuta să
materializeze ipoteza care prinsese contur în urma discuţiilor prin minifon cu Alec. Încă din prima? zi, Dorin
îl rugase să controleze cat mai atent o secţiune din peretele navei, în dreptul căreia se afla dispus contactorul.
La probele mecanice, Alee constatase, exact pe locul respectiv, urmele unei lovituri puternice survenită prob-
abil în urma ciocnirii cu un meteorit. Nu existau decât două posibilităţi, considerase Dorin după aflarea re-
zultatului: Pulberea buclucaşă putea proveni fie din pulverizarea meteoritului, fie din dezintegrarea acelei
bucăţele minuscule desprinsă prin impact din peretele navei şi depusă sub formă de pulbere pe lamelele oon-
tactorului. Îşi propusese să încerce verificarea celei de a doua ipoteze fără a mai pierde timpul, deşi înţelegea
perfect că nu îi va fi deloc uşor, având în vedere condiţiile şi aparatura de care dispunea.
Şi, într-adevăr, n-a fost uşor nici pentru el, nici pentru ceilalţi când, într-una din zile, primul rezultat al
cercetărilor sale s-a făcut auzit sub forma unei teribile explozii, care a înfiorat paşnica atmosferă pe o rază
considerabilă, a ridicat în picioare întreg personalul sanatoriului şi l-a pus pe Dorin în situaţia de contravenient
la morala publică!
Indiscutabil, fâşiile de stofă ce fluturau pe lângă el, conferindu-i, e drept, o înfăţişare deosebit de pitorească,
cu greu puteau revendica apartenenţa la ceea ce, până nu de mult, fusese un banal, dar corect costum de haine!
Expresia de zăpăceală ce i se întipărise pe chip, mărturisind surpriza în faţa acestei derulări neaşteptate a even-
imentelor nu pleda nici ea în favoarea sa.
Ajuns în faţa doctorului Cerchez, ale cărui sentimente oscilau între indignare şi cascade de râs, Dorin se
dezvinovăţea dând vina pe aparatura rudimentară din cauza căreia se întâmplase pocinogul, făcând abstracţie
de acuzaţiile de nerespectare a regimului sanatorial pe care i le aducea doctorul.
În cele din urmă, cei doi au ajuns la o înţelegere echitabilă în sensul că doctorul primea călduroase mulţumiri
din partea năstruşnicului său pacient, pentru „minunatele clipe de odihnă” petrecute aici, iar Dorin îşi recăpăta
libertatea atâta de greu Obţinută!

Page 92
 Întâmplãri din veacul XXI

„Sper, dragă prietene, îi comunica Cerchez lui Brătescu prin TVF, că amicul nostru nu va arunca în aer
decât o mică parte a institutului vostru, ca o încununare a operei începută aici!“
La instituit Dorin primise, bineînţeles, frecuşul de rigoare – „M-aş fi minat să scape șeful ocazia asta” i se
plângea ei mai târziu lui Alee – dar şi permisiunea de a-și începe cercetările. Au urmat luni de cercetări neîntre-
rupte, răstimp în care colegii l-au poreclit „Jupiter Tonans”, din cauza fulgerelor care brăzdau încăperea desti-
nată experienţelor sale. Cea de-a doua ipoteză, pe baza căreia îşi începuse lucrul, s-a dovedit în final exactă şi
Dorin a reușit să sinterizeze la capătul a trei ani de muncă încordată pulberea ce-i dăduse atâta bătaie de cap.
Acum totul era gata pentru demonstraţia de a doua zi.
„Iar de mâine, dacă totul merge bine, intru în luna de miere” se trezi el din reverie în timp ce sferocarul vira
uşor intrând pe poarta vilei.

Sub cupola transparentă a laboratorului de încercări al I.C.E.-ului se aflau reuniţi în această dimineaţă mem-
brii echipei lui Dorin şi un mic grup din conducerea superioară a institutului. Atmosfera de aşteptare încordată
ar fi putut supune la grea încercare şi nervii celui mai echilibrat om, aşa încât nu era de mirare vizibila
nervozitate ce se citea pe chipul lui Dorin.
― Ei, şefule, rosti Alee în şoaptă apropiindu-se de Dorin, îi dăm drumul?
― Începem, comandă Dorin.
Glasul răguşit trăda emoţia de care era cuprins.
Manevrând butoanele computerelor, Dorin controlă pentru ultima oară calculele, mai mult în virtutea
obişnuinţei, deoarece ştia foarte bine că rezultatul nu poate fi decât unul singur…
Prin peretele gros din cristal se zărea în sala alăturată aparatura, simplă la prima vedere, destinată experi-
enţei. În centrul încăperii erau instalate două plano uri conexate prin cabluri aparent prin nimic deosebite de
firele electrice obişnuite. Legăturile porneau din primul panou sub un unghi de şaizeci de grade, se însoţeau pe
o distanţă de zece metri apoi, sub acelaşi unghi, intrau In panoul martor, care trebuia să constate, în cazul când
dielectricul s-ar fi dovedit penetrabil, existenţa oricărei tensiuni electrice.
Ecranul calculatorului se stinse şi Dorin, mai calm acum, cuplă generatorul. Acul indicatorului se ridica lin
de la zero spre valori din ce în ce mal mari… 1 000… 10 000… Privirile oamenilor se mutau încordate de pe
un ecran pe celălalt.
… 500 000 volţi!…
Indicatorul ecranului de control nu se clintise. Îngheţase încăpăţânat pe cifra „0!“ Dielectricul perfect îşi
semna în această clipă apariția în lume!…
Un cor de exclamaţii, cuvinte strigate de-a valma sparseră în cioburi liniştea grea de mai-nainte…
Când primele momente de entuziasm se potoliră şi martorii acestei izbânzi se întoarseră să-l felicite pe
autor, constatară nedumeriţi că acesta dispăruse neobservat de nimeni!
În TVF răsună o voce cerând să-i vorbească lui Liviu Brătescu.
― Unde ai dispărut, domnule, vociferă acesta, emoţionat încă, apropiindu-se de ecranul pe care se profila
figura, destinsă, acum, a lui Dorin.
― Mi-a fost teamă să nu mă sufocaţi cu îmbrăţişările voastre, şefule, aşa că v-am lăsat să mă felicitaţi „in
peto!“ In plus, e bine să ştii că mi-ai aprobat un concediu, cerut de mine de data asta!…
Page 93
 Alexandru Mironov

― Bine, dar de ce atâta grabă? Ce era dacă mai întârziai puţin?

― Vezi bine că era! N-o pot lăsa pe Dora să mă aştepte. Străvechea instituţie a Stării civile va înregistra
azi căsătoria fericitului care-ţi vorbeşte… Şi, să nu uit mâine vă aştept pe Neptun, la nuntă!… Cu cadouri şi
felicitări, completă Dorin şi întrerupse brusc legătura, lăsându-și directorul cu gura căscată!
― E nebun! oftă el.
― De bucurie, completă Alee râzând.
În aceeaşi zi, nava proaspeţilor căsătoriţi despica zările începând cea mai veche aventură a oamenilor: Viaţa
în doi!

Incidentul
La Centrul de supraveghere a zborurilor spaţiale de pe Faai stăruia o linişte încordată! Cu două ore în urmă,
legăturile fono-optice cu nava transgalactică „Verda“ se întrerupseseră brusc! O formidabilă explozie răsunase
în difuzoare, iar de pe ecranul lui Den imaginea navei dispăruse înecată într-un fluviu de lumină. Totul durase
câteva clipe, apoi lucrurile reintraseră în normal. Imaginea revenise în monitor, numai că, acolo unde mai
înainte se aflase „Verda“, acum nu mai era decât catifeaua neagră a nopţii astrale din spartele căreia clipea trist,
undeva departe, o stea solitară. Revenindu-şi din derută, Den acţionase cu înfrigurare transfocatoarele galac-
tice, amplificând la limită raza de cuprindere, măturând literalmente zonele limitrofe celei în care dispăruse
„Verda“. Zadarnic!…
Înştiinţat imediat, Consiliul planetar hotărâse trimiterea unei nave de recuperare în zona evenimentului.
Puţin timp înainte de lansare, însă, din difuzoarele lui Den răsunase apelul pe care nu mai spera să-l audă:
― Faal, Faal, aici „Verda?“… răspundeţi: Chemarea se auzea slab, acoperită de drumul paraziţilor, in-
dicând defectarea filtrelor fonice. Palid de emoţie Den lansase apelul de răspuns:
― Aici Faal, vă auzim „, Veilda”, vă auzim! Ce s-a întâmplat? Unde sunteți?… De două ore planeta este
în alertă! Aveţi răniţi sau… Den ezită să-şi rostească gândul până la capăt.
― Calm, calm, Den. Suntem integri fizic. Uşoare contuzii, zgârieturi, cucuie, nimic deosebit. Aşa zice şi
doctorul nostru. Partea afurisită e că nu ştim cum o să ieşim din capcana în care am intrat. Ştii, Den, în clipa
de faţă ne-am transformat în exploratori ai adâncurilor… Numai că meseria asta e prea nouă pentru noi. Ne-
am împotmolit, adică, mai bine-zis, ne-am înţepenit de la început…
Vocea lui Pars, comandantul navei, se descifra greu printre micile pocnete parazite şi Den crezu că n-a
înţeles bine.
― Vrei să repeţi, Pars? ceru el. Am auzit bine? Cum vine asta… exploratori ai adâncurilor?… Aţi eşuat
cumva?
― Absolut exact, colega! Ai înţeles perfect, numai… cam lent, îi reproşă el în glumă. Ne aflăm îngropaţi
în solul unei mici planete la o adâncime de şaptezeci de metri, după cum indică aparatele. Practic, la lumina
zilei sau în întunericul nopţii, cum vrei s-o iei, n-au mai rămas decât duzele propulsoarelor. Am făcut o bortă
în sol de o frumuseţe rară!…
― Fantastic! exclamă Den, încă năucit de cele auzite. Dacă n-ar fi fost explozia aş crede că-mi jucaţi o
farsă!

Page 94
 Întâmplãri din veacul XXI

― Şi încă ce farsă, se făcu auzit glasul de bas al doctorului Grai. Îmi pare rău că nu eşti cu noi aici. Ai avea
prilejul să vezi primii faalezi căzuţi în cap! Mă şi mir cum de nu ni le-am trântit!…
„Daică nu şi-au pierdut umorul, înseamnă că lucrurile nu stau chiar atât de rău, reflectă uşurat Den.
― Dar cum a fost posibilă una ca asta? întrebă el.
― Printr-o întâmplare absolut stupidă, sună răspunsul necăjit al comandantului. Automatele n-au prevăzut,
formarea unei nove în vecinătatea coridorului nostru de zbor, iar atunci când ne-au semnalat-o era prea târziu…
Ne-am trezit în zona periferică a exploziei şi am pierdut aproape total controlul asupra „Vendei“. N-am reuşit
decât să frânăm în apropierea scoarţei planetei.
― Credeţi că veţi reuşi să vă descurcaţi singuri, sau vă trimitem ajutoare?
― Sper să rezolvăm prin mijloacele noastre, Den. De altfel, calculatoarele încearcă să găsească o soluţie şi
sânt sigur că în cele din urmă o vor găsi.
― Hei, Pars, n-ai de gând să-i dai super-noutatea prietenului nostru? se interferă vocea surprinzător de
veselă a doctorului. Care crezi că este compoziţia atmosferică de aici, Den?
― …?
― Nu, nu te mai chinui că tot n-ai să ghiceşti! Iţi spun eu. Aceeaşi ca pe Faal, dragul meu…
― Grai are dreptate, Den, confirmă comandantul. Sondele trimise la suprafaţă ne-au dat rezultatul ăsta „pe
drept cuvânt neprevăzut. Băieţii, şi mai ales doctorul „ridică acum osanale exploziei care ne-a făcut descoper-
itorii geamănului Faalului. Ce zici de asta?
Pe fotoliul său comod, Den se simţi, pentru a doua oară în acea zi, furnicat de o emoţie puternică. Vestea
comunicată de naufragiaţi venea să confirme strălucit ipotezele enunţate cu sute de ani în urmă, dar neatestate
până acum în mod practic.
― Felicitările mele, norocoşilor, transmise el şi în glasul său răsună cea mai sinceră invidie. Ce n-aş da să
fiu acolo, alături de voi!
― Lasă, Den, nu te necăji. Vei veni ulterior cu unul din echipajele de cercetare, îl consolă Pars.
Comandantul încheie discuţia. În interiorul navei deturnate, astronauții desfăşurau o activitate febrilă încer-
când să pună la punct sistemele avariate.

Pe drumeagul ce şerpuia agale, urcând spre viile din marginea satului, un om singuratic îşi împletea paşii
obosiţi. Inserarea îl prinsese din urmă la poalele dealului, dar moş Dumbravă, cum îi ziceau oamenii, deşi nu
împlinise încă cincizeci de ani, părea să nu vadă şi să nu simtă nimic în jurul său. Fruntea încruntată şi chipul
posomorit vădeau, fără tăgadă, că omul e stăpânit de o supărare fără leac.
Se afla pe la mijlocul drumului când, un vuiet cumplit îl smulse din gândurile ce-i otrăveau sufletul şi-l făcu
să-şi îndrepte privirile spre cer. De pe bolta smolită părea că s-a desprins o ţandără înfocată, lungă cit douăzeci
de care puse cap la cap! Şuierând amarnic, îi trecu parcă pe deasupra creştetului şi bufni undeva, pe culmea
viilor, făcând pământul să se cutremure. Totul se petrecuse în câteva clipe şi moş Dumbravă nu-şi venise încă
în fire când totul se liniştise.
„De nu s-ar fi prăvălit peste coliba mea”, îşi spuse el înspăimântat, luând-o la fugă spre casă. Ajunse pe
culme într-un suflet şi se opri răsuflând din greu, rotindu-şi privirile în jur. Casa, slavă domnului, stătea amărâtă
acolo unde o știa dintotdeauna. Numai la vreo sută de paşi depărtare crescuse un morman de pământ azvârlit
Page 95
 Alexandru Mironov

parcă afară din străfunduri de o cârtiţă uriaşă! Un fum albicios plutea leneş pe deasupra, împrăştiindu-se cu
încetul. Voind să se dumirească, moş Dumbravă se îndreptă spre locul cu pricina şi, când se apropie mai bine,
îşi zări băieţii opriţi la oarecare distanţă.
― Ce-a fost asta, tată? îl întrebă Radu, mezinul, când ajunse lângă ei. Cutremur?
― N-aţi păţit nimic? întrebă la rându-i, cercetându-i cu îngrijorare. Dumnezeu ştie, răspunse el apoi,
ridicând din umeri.
În răstimp, luna se ridicase de-a binelea în înaltul cerului, luminând împrejurimile cât vedeai cu ochii.
― Să nu vă mişcaţi din loc! porunci moş Dumbravă băieţilor, hotărându-se într-un târziu să se îndrepte
către valul de pământ crescut ca din senin.
Se apropie cu fereală şi se trezi dintr-o dată pe marginea unui crater, deschis ca o rană enormă în trupul
pământului. Aerul în jur se revărsa fierbinte ca din gura unui cuptor încins. Ascunzându-şi faţa de dogoare se
aplecă cercetător, căutând să desluşească ceva pe fundul gropii. În spate auzi paşii băieţilor care nu mai aştep-
taseră să-i cheme. Renunţă să-i mai certe, atenţia fiindu-i atrasă de un lucru ce lucea stins acolo, în adâncime.
― Radule, Gheorghe, daţi fuga după lopeţi şi târnăcoape, murmură el în şoaptă, de parcă s-ar fi temut să
nu-l audă cineva.
Băieţii fugiră ea din praştie şi, în câteva clipe, reveniră cu uneltele pe locul unde tatăl lor adăsta ou privirea
aţintită în jos.
― Oare ce-o fi acolo? rosti Gheorghe întrebarea care-i muncea pe câteşitrei, lăsându-se în genunchi, alături.
― S-aşteptăm să se potolească dogoarea, făcu planul moş Dumbravă, ca să putem coborî. Om vedea apoi
ce este…
Clipele începură să se scurgă măsurate de ţârâitul greierilor, nepăsători de întâmplările nopţii.

― … da, Den, sânt fiinţe raţionale şi asta-i cea mai senzaţională descoperire din ultimul mileniu!…
Camerele video ni le-au semnalat acum o jumătate de ceas. În clipa asta sapă în jurul corpului navei. Judecind
după uneltele pe care le folosesc sânt într-o fază arhaică de dezvoltare, oricum însă e vorba de fiinţe inteligente.
Analizorul de bio unde indică o activitate psihică intensă, caracteristică!
― Crezi că ar fi bine să luaţi contact cu ei? întrebă Den, surescitat de această derulare a evenimentelor.
― Chiar o să fim nevoiţi să o facem! Fără ajutorul lor nu vom reuşi să degajăm nava. Din interior nu putem
acţiona în niciun feti. Trapa de vizitare a nivelului superior se află şi ea la o adâncime de zece metil sub sol,
iar pentru a o deschide ar trebui să o tăiem şi abia după aceea să practicăm un tunel de ieşire la suprafaţă. Am
hotărât să le sugerăm telepatic direcţia în care să sape, pină în momentul când vor ajunge la trapă. Pe urmă
lucrurile devin simple. O echipă de patru inşi se va strecura afară şi va decorseta nava cu ajutorul dezinte-
gratoarelor…
― V-aţi gândit ce se va întâmpla când veţi sta faţă în faţă?
― Fără îndoială, răspunse Pars. Mai ales că aspectul lor fizic este mult deosebit faţă de al nostru. Credem
că e de preferat să ne audă fără să ne vadă, cu toate că şi treaba asta s-ar putea să-i şocheze îndeajuns!
Pars se opri pentru câteva momente apoi reluă:
― Den, revenim mai târziu… Au ajuns la o jumătate de metru de trapă… Trebuie să ne pregătim!…

Page 96
 Întâmplãri din veacul XXI

Săpau deja de două ore pe lângă forma aceea sclipitoare ca argintul şi li se părea că n-au să mai ajungă la
capăt. O vagă nădejde că, cine ştie, ar putea descoperi vreo comoară îi îmboldea să se străduiască fără răgaz.
Dintr-o dată, moş Dumbravă înţepeni cu târnăcopul ridicat în aer! Un foşnet ca de frunze uscate, răscolite de
vânt, îl făcuse să-şi ridice privirea. În peretele formei argintii apăruse pe neaşteptate o deschizătură ca de vreun
metru înălţime! In spatele ei, i se păruse că zăreşte sclipiri tainice, acoperite pe dată de un abur uşor şi dens, ce
se desena în prag aidoma unui stâlp, lucrat din mii de fire de păianjen. Închipuirea aceasta părea să înainteze
mișcându-se unduit şi moş Dumbravă, înspăimântat, scăpă târnăcopul din mină., "Necuratul!“, şopti el trăgân-
du-se înapoi ca din faţa unei vedenii. Fugiţi, copii, îşi îndemnă el băieţii oare încremeniseră strângând în mâini
lopeţile ca pe ciomege.
― Nu vă temeţi, oameni buni! Nu vă facem niciun rău!
Vocea limpede şi egală răsuna dinspre stâlpul de ceaţă care se înclinase în direcţia lor. Cei trei simţeau o
dorinţă nebună de a o lua la goană, dar spaima le încătuşase picioarele la pământ. Pars, care se afla disimulat
în mijlocul perdelei de raze ce-l făceau invizibil, se temu un moment că n-a ales cea mai bună oale de a li se
înfăţişa locuitorilor planetei. Decodificatorul sistemului de semnalizare al pământenilor îi dezvăluise faptul că
aceştia se aflau într-un stadiu de dezvoltare mai înapoiat decât cel pe care îl bănuise. Din exclamaţia bătrânului
înţelesese că pentru ei, el, Pars, trebuie să reprezinte o forţă malefică din partea căreia se aşteptau mai degrabă
la rău decât la bine.
― Ridicați-vă şi nu vă temeţi! îşi repetă el îndemnul adresat celor trei, care la auzul vorbelor ce păreau că
vin din neant se prosternaseră la pământ.
Încet, cu fereală, moş Dumbravă cuteză să-şi înalţe privirea. Stâlpul de ceaţă continua să rămână în mijlocul
deschizăturii şi asta parcă-i mai dete un strop de curaj. Se ridică şovăind în picioare şi băieţii îl urmară.
Vocea nevăzutului răsună din nou, mulţumită parcă de ascultarea oamenilor.
― N-aveţi de unde şti, dar negaţi fost de mare ajutor şi de aceea vrem să vă răsplătim pentru truda voastră.
Putem să vă îndeplinim orice dorinţă!
Pentru moş Dumbravă lucrurile începeau să se limpezească. Cuprins de evlavie şi căinţă se prosternă din
nou la pământ.
― Iartă-ne pe noi nevrednicii, Doamne, că am cutezat să hulim! Sântem doar nişte oameni amărâţi şi săraci
care ne ducem traiul aşa cum Tu ştii!…
― Oprește-te, omule! Nu sunt ceea ce spui. Eu şi cei aidoma mie suntem fiinţe ca şi voi. Venim de undeva,
de departe, de pe un pământ care a cunoscut cândva necazuri ca ale voastre… Dar asta a fost demult, demult,
crede-mă!…
Vocea lui Pars se frânse brusc. Îşi dădea seama că îi va fi imposibil să-i facă să priceapă.
„Vrea să mă-ncerce, îşi zise moş Dumbravă. Ce loc poate fi acela de care-mi vorbeşte?“
În răstimp, alţi patru stâlpi de ceaţă apăruseră din adâncul „Carului de foc“, cum îl botezase bătrânul, şi se
răsfiraseră pe lângă el. În faţa lor pământul începuse să se topească, afundându-se cu repeziciune.
― „Carul ăsta de foc“, cum îi zici tu, omule, ne-a adus pe meleagurile voastre şi, dacă n-ai fi fost să ne
ajuţi, cu greu am fi scos-o la capăt! înţelegi acum de ce vrem să te ajutăm?
„Mi-a citit gândurile!“ îşi spuse bătrânul, fără să se mai mire. Ce să-i cer? De-acum sânt bătrân şi ¡mare
lucru nu-mi mai trebuie… Chirea!… îl fulgeră dintr-o dată. Dac-ar vrea… şi simţi cum o bucurie şi linişte
Page 97
 Alexandru Mironov

mare îl inundă. De când se ştia, bătrânul pusese ban lângă ban, nădăjduind ca la sfârşitul vieţii să cumpere de
la stăpânul locurilor o sfoară de pământ, ca să intre astfel în „rândul oamenilor“… „Adu-mi cincizeci de galbeni
şi-ţi dau“, îi ceruse Chirea. Trecuseră de atunci treizeci de ani şi ieri, când îi dusese banii, Chirea îi râsese în
faţă batjocoritor. „Nicio sută de galbeni nu sunt de ajuns pentru ce vrei tu, moşule! Deşi, dacă ai trimite-o pe
Sorina la curte, m-aş învoi şi cu cincizeci…“ Auzindu-l, bătrânul se stăpânise cu greu să nu-l facă una cu
pământul. Îi cerea să-şi vândă fata pentru cincizeci de galbeni!… „Mai gândeşte-te, moşule şi dacă te hotărăşti
eşti binevenit oricând“, încheiase Chirea.
În timp ce moş Dumbravă povestea, Pars avea impresia că ascultă o pagină din istoria străveche a Faalului,
relatată de un strămoş reînviat peste milenii.. „Legile evoluţiei sunt aceleaşi pentru tot Universul! Cunoaşterea
nu poate apărea nicăieri ca o revelaţie“, îşi spuse el. Se îngrozea gândindu-se câte secole de suferinţă şi acu-
mulări vor trebui să treacă peste fiinţele acestei planete până la realizarea civilizaţiei comuniunii planetare.
― … asta ar fi singura mea dorinţă, Doamne, încheiase moş Dumbravă, privind cu nădejde renăscută la
forma aburoasă oare se apropiase la doi paşi de el.
― Îţi trebuiesc deci bani, rostise Paris încet, trezindu-se din gânduri. Bine, omule, adu-mi un astfel de
galben şi aşteaptă.
Peste un ceas Pars sintetizase trei sute de discuri aurii aidoma galbenului primit de la bătrân. Afară îi găsi
pe cei trei oameni privind cu uimire la puţul căruia nu-i mai zăreau capătul. Dezintegratoarele îşi isprăviseră
misiunea. Ar fi dorit să poată întârzia mai mult pe scoarţa acestei planete, dar Den îi transmisese ordinul cate-
goric. Al Consiliului planetar de a nu zăbovi decât timpul necesar pentru strângerea probelor de contingenţă şi
implantarea unei balize sonice de reper.
― Iată, omule, ţi-am îndeplinit dorinţa, rosti Pars, întinzând bătrânului punga plină cu monede de aur.
Moş Dumbravă privea amuţit galbenii zimţiţi ce se zăreau printre ochiurile unei plase străvezii ivită din
ceaţa vorbitoare. O luă în mână şi izbucni în rugi fierbinţi de mulţumire.
Pars îl întrerupse:
― Vreau să-ţi cer şi eu ceva omule: nimeni din semenii voştri nu trebuie să afle de unde ai galbenii, să
cunoască întâmplările pe care le-aţi trăit… E mai bine aşa.
― Facă-se voia ta, Doamne, murmură moş Dumbravă şi băieţii repetară jurământul.
― Şi încă ceva, eu şi ceilalţi ca mine nu suntem zei, ci fiinţe ca şi voi. Aş vrea să mă credeţi… Cândva,
urmaşii urmaşilor voştri vor înţelege aceasta!
Pe moş Dumbravă îl trecură fiorii la auzul glasului aceluia, înecat parcă de o durere profundă, dar cum ar
fi putut crede cele ce-i spunea?
― Să porniţi Ia apusul soarelui, mai zise vocea. Voi trimite pe cineva să vă însoţească şi să vă apere la
nevoie. Vă las cu bine, mai zise Pars şi cei trei rămaseră să privească aburul ce se retrăgea către navă!
― Oare s-ar putea să fie adevărat ce ne spunea, tată? zise Radiu, şi în glasul lui se citea mai degrabă
curiozitatea, decât îndoiala.
Furat de gânduri moş Dumbravă nu auzi întrebarea băiatului şi, chiar de ar fi auzit-o, ce-ar fi putut să-i
răspundă?

Page 98
 Întâmplãri din veacul XXI

Porni pe seară, aşa cum îi ceruse glasul. Dinspre curte se auzeau încă de departe glasuri răguşite şi cântări
deşucheate, semn că stăpânul se aşezase la petrecere.
O slugă înarmată cu o bâtă scurtă şi noduroasă îl însoţi până-n pridvor, unde-l lăsă să aştepte.
― E singur? auzi bătrânul glasul boierului… Şi ce vrea?… Adu-l înăuntru!…
Uşa se deschise şi moş Dumbravă păşi în camera îmbâcsită de fum. În capătul unei mese lungi, Chirea îşi
îndemna oaspeţii să mănânce şi să bea vârtos.
― Noroc, moşule, tună el după ce aşeză pe masă paharul abia golit. Te-ai hotărât mai repede decât aş fi
crezut!… Unde-i mireasa?… şi un hohot gros de râs îi gâlgâi în gâtlej.
Păstrându-și cumpătul, moş Dumbravă păşi înainte şi-i puse în faţă o pungă.
― Ce-i asta? întrebă Chirea nedumerit.
― Banii, boierule. O sută de galbeni în cap… aşa cum ne-am înţeles.
Cu un gest brusc, Chirea răsturnă punga pe masă, dând la iveală purcoiul lucitor de aur. Mesenii îşi între-
rupseră îndeletnicirile, holbându-se ca vrăjiţi.
Chirea înghiţi nodul ce i se pusese în gât la vederea banilor. Gândurile i se roteau cu repeziciune în cap,
formând o singură întrebare: „De unde, peste noapte, atâţia bani la amărâtul ăsta? tt
― Da! cine ţi-a spus că vreau să vând din pământul meu, silabisi el rar… Sau, rosti el luminat parcă de-un
gând, poate ţi-aş vinde pe vreo două suite de galbeni.
Mulţumit că avusese prevederea să aşeze banii în două pungi moş Dumbravă i-o întinse şi pe aceasta.
― Şi tot n-ajunge. Vânzarea, actele, astea mai costă încă cincizeci de galbeni!…
Bătrânul simţi că îl cuprinde ameţeala. Înţelegea acum, prea târziu, că greşise. Scoțând cu atâta uşurinţă la
iveală banii deşteptase lăcomia boierului.
― Asta e tot ce am, boierule, şi e de trei ori mai mult decât face bucata aceea de pământ!
― Asta s-o crezi tu! urlă Chirea, învineţindu-se la faţă. De unde ai banii, tâlharule? Ai jefuit pe careva? Nu,
îşi răspunse el, eşti prea slab pentru asta. Ai găsit o comoară, cu siguranţă! Hai? şi, văzând că bătrânul nu
răspunde, strigă: Hei, argaţi, puneţi mâna pe hodorogul ăsta şi legaţi-l!…
Slujitorii, care se buluciseră în uşă la auzul răcnetelor stăpânului, năvăliră înăuntru, când o voce tunătoare
îi făcu să îngheţe în loc.
― Opriți-vă!… Nu vă atingeţi de el!! Tu, Chirea, ţi-ai luat plata întreit! Primește-ți banii şi lasă-l să plece
în pace!…
― Cine-a-ndrăznit? ţipă boierul ou un glas sugrumat de furie. Daţi în el, strigă Chirea şi azvârli o stacană
grea în chip de pildă către moş Dumbravă. Încurajaţi, argaţii ridicară bâtele şi iubiră cu nădejde. Înainte de a-
şi atinge ţinta, stacana se lovi de ceva nevăzut şi se rostogoli la pământ, iar bâtele întâlnind aceeaşi piedică
săriră în bucăţi! Întâmplarea băgase spaima în sufletele atacatorilor care-şi făceau pe furiş cruce, scuipând în
lături.
Înfierbântat de vin, Chirea smulse de pe tăblia din perete două sâneţe scurte şi le descărcă urlând în direcţia
bătrânului!…
Un bubuit asurzitor pulveriză zidurile!…

Page 99
 Alexandru Mironov

Cei scăpaţi teferi după această nemaipomenită întâmplare povesteau că s-au trezit fiecare în alt loc; pe
câmp.
În fineţe şi, că, revenind la casa lui Chirea, nu mai găsiseră decât un loc gol măturat ca de o furtună grozavă
Cu sâneţele întinse, Chirea înţepenise pe vecie, transformat într-o statuie neagră şi dură ca fierul, străjuind ca
o sperietoare locurile de care oamenii se fereau acum ca de ciumă! Oamenii mai povesteau, de asemenea, că
zăriseră parcă un fel de monstru cu coadă de foc ce se ridicase pe deasupra casei fostului boier şi dispăruse
îndată după viile din deal! Fusese, îi încredinţau ei pe cei ce-i ascultau, vreun duh sau vreun zmeu care-l
pedepsise pe Chirea!… Şi zvonul căpătase cu atât mai mare crezare cu cât, în aceeaşi noapte, sătenii putuseră
vedea un timp pe bolta senină o stea de foc ce se ridica spre tăriile cerului!…
― Cum s-a întâmplat? îl chestionă Pars pe astronautul ce-l însoţise pe bătrân.
― E greu de explicat. Drept să spun nici eu n-am priceput în secundele acelea. Cred însă că între perdeaua
de protecţie şi explozibilul folosit de atacator a existat o incompatibilitate chimică pe care nu aveam cum s-o
prevăd. Nimeni însă, în afară de el, nu a avut de suferit.
― Mi-ar fi plăcut mai mult ca lucrurile să se fi petrecut fără complicaţii, spuse Pars gânditor. Fără îndoială
că de aici se va naşte o nouă şi falsă legendă despre dumnezeu, diavol…
― Se poate, admise astronautul. Şi la noi se mai păstrează în Conservatoare benzi vechi de mii de ani cu
astfel de legende…

― „Verda”, aici Faal… Răspundeţi!…

― Faal, aici „Verda“!… Ne pregătim de lansare…

Taxi pentru univers

(după o idee de M. Chergu)
― … şi aş dori să mai pun doctorului Sanders o întrebare, dacă-mi îngăduie. În ce măsură i se pare mai
folositoare moartea unui criminal pe scaunul electric, decât folosirea lui drept „cobai“? Folosesc calificativul
dat de domnia-sa, deşi e limpede că aici nu e vorba de accepţia pe care o avea acest cuvânt cu ani în urmă.
Scopul acţiunii noastre vizează progresul omenirii şi nu cred că e cazul să ne împiedicăm de nişte prejudecăţi
arhaice… Mai mult, umanitarismul doctorului Sanders poate fi satisfăcut de faptul că, până şi în cel mai ne-
fericit caz, al eşecului, viaţa criminalului va fi prelungită cu mult peste cat i se oferă odată condamnat de
justiţie.
Colonelul Morton răsuflă din adânc şi îşi reluă locul, congestionat la fată.
Mica sală în care se ţineau conferinţele ultrasecrete fu străbătută de o rumoare absorbită de pereţii capitona-
ţi. Cei doisprezece participanţi se vădeau a fi uşor derutaţi de controversa iscată de colegul lor, fizicianul San-
ders, ale cărui reticenţe li se păreau ne justificate.
― Domnilor, rosti generalul Patrick din fotoliul prezidenţial, problema ridicată de colegul Sanders ţine într-
adevăr de etică…
― Şi de respectarea legilor, interveni Sanders.
― Ei, da, şi de lege, însă în cazul de faţă este vorba? de o situaţie de excepţie. Acţiunea propusă nu lezează
interesele umanităţii, ci dimpotrivă…

Page 100
 Întâmplãri din veacul XXI

― Chiar dacă lucrurile ar sta aşa cum le prezentaţi dumneavoastră, cum credeţi că „veţi face rost“ de un
criminal? Veţi da un anunţ la Mica publicitate?
― Ironia dumneavoastră este de prisos, colega Sanders. Dacă nu aveţi nimic împotrivă, colonelul Morton
vă va pune în cunoştinţă de cauză.
Toate privirile se întoarseră spre colonelul care se ridică din nou în picioare şi, cu un calm reţinut de data
aceasta, începu să vorbească:
― Vreau să precizez de la început că tocmai datorită aspectului insolit al problemei am cumpănit îndelung
până ce am ajuns la varianta cea mai rezonabilă din toate punctele de vedere. Trebuie să ştiţi, colega Sanders,
se înclină el uşor maliţios către cel numit, că omul potrivit a şi fost găsit, fără să apelăm la mijloacele propuse
de dumneavoastră. Este vorba, domnilor, de Stephen Kradock, un sadic ce avea la activ şase crime! A fost
prins în urmă cu două luni când a reuşit s-o comită şi pe a şaptea, rănind mortal pe unul din poliţiştii care-l
urmăreau. Judecătorii l-au condamnat la moarte prin electrocutare, astfel că, în momentul de faţă, e în
aşteptarea executării sentinţei. Deoarece insul corespunde perfect scopului urmărit de noi, am pus la punct un
plan de evadare, care se poate declanşa imediat ce veţi vota „pentru“. Evident, este vorba de o evadare con-
trolată de la început până la sfârşit de oamenii noştri în aşa fel, încât nici chiar ucigaşul să n-uşi poată da seama
de ceea ce se întâmplă. Totul se va desfăşura precis şi fără incidente. Rămâne acum ca dumneavoastră să
hotărâţi, încheie sec colonelul.
În tăcerea care urmă, vocea generalului sună neobişnuit de puternic:
― Supunem la vot!
― Unsprezece plus o abţinere, se anunţă după despuierea scrutinului. Domnule colonel, Consiliul vă au-
torizează să treceţi la acţiune.

Alerga blestemând de mai bine de o oră, urmărit de tropotele bocancilor poliţiştilor, pe care-i simţea din ce
în ce mai aproape. Vaierul sirenei maşinii de urmărire încetase din clipa în care ajunsese în râpele nisipoase de
la marginea oraşului, ascunzătoare perfectă şi atât de bine cunoscută lui. Pentru moment se crezuse scăpat.
Ochii îi scăpăraseră hain şi de pe buze îi ţâşniseră înjurături murdare, adresate „copoilor“. Îşi trăsese răsuflarea
şi se pregătea s-o ia din loc când fascicule puternice de lumină se intersectaseră pe deasupra capului său şi voci
aţâţate îl preveniseră că poliţiştii li luaseră urma. Îngheţat de teamă, se tinse prin labirintul şanţurilor până ce
ieşise din raza lanternelor. Se săltase în picioare şi cursa reîncepuse. Turba de furie la gândul că ar putea fi
prins tocmai aici, după ce reuşise să fugă din închisoare.
Totul se petrecuse extraordinar de uşor şi neaşteptat!
Se întorcea escortat de un singur paznic din clădirea administraţiei închisorii, unde i se comunicase că
graţierea cerută îi fusese respinsă. Ştiuse de la început că aşa se va întâmpla, însă nu voise să-şi refuze plăcerea
acestei ultime bătăi de cap pe care o dădea administraţiei. Ii mulţumise batjocoritor, felicitându-l pentru dicţie
pe directorul bâlbâit care, conştient de acest defect imposibil de corectat, se stăpânise cu greu să mi-l scoată
din birou în pumni.
Străbăteau tocmai curtea exterioară când paznicul se prăvălise la pământ, cuprins de o criză de epilepsie,
exact în clipa când luminile se stinseseră în toate clădirile, iar potecile albe, desenate de lumina crudă a pro-
iectoarelor din turnurile de pază, dispăruseră în beznă! Se dezmeticise într-o fracţiune de secundă şi pricepuse
Page 101
 Alexandru Mironov

că destinul îi acorda o şansă incredibilă! Intre el şi lumea din afară nu mai exista decât un singur zid, uşor de
trecut pentru un disperat. Şi îl trecuse dintr-un singur salt!… Până ce intrase în funcţie generatorul de rezervă
al închisorii, până îl aduseseră în simţiri pe paznicul încovoiat de dureri şi pricepuseră că deţinutul o ştersese,
el se găsea deja departe.
În cartierul periferic, unde îşi căutase scăparea, şansa îl părăsise însă, trecând de partea celorlalţi. Mieunatul
sirenei îl îmbrâncise din spate şi-l pusese pe goană încadrat de lumina farurilor puternice, alungându-l în râpele.
Unde pentru a doua oară se crezuse scăpat şi unde, tot pentru a doua oară, se înşelase.
― Împuţiţilor!! urlă şi îşi mări eforturile, fuga transformându-se în goană.
Pata întunecată a pădurii din faţă îl îmbărbătă şi zvâcni orbeşte înainte, fără să-şi mai aleagă cărarea. Brusc,
atunci când zgomotele de crengi frânte şi glasurile urmăritorilor începură să se estompeze, descoperi că ajun-
sese în faţa unui turn, aidoma unui donjon de cetate medievală. Se aşternu la pământ, şi în vreme ce bătăile
inimii i se potoleau cu încetul, înţelese că poliţiştii îi pierduseră urma.
Se furişă către uşiţa scundă a turnului, o împinse cu grijă şi se opri în prag, scrutând cu urechea liniştea
neagră dinăuntru. Bâjbâi prin întuneric, până ce mâinile întâlniră rampa unei scări în spirală. Urcă orbeşte,
zăbovind cu urechea la pândă pe fiecare treaptă. Se pomeni la capătul ascensiunii într-o încăpere circulară.
Lumina violetă a nopţii, furişată cu greu înăuntru, nu-i îngădui să perceapă prea multe amănunte. Stors de
ultima picătură de vlagă, se prăbuşi pe un fel de fotoliu-pat constatând cu un suspin de uşurare moliciunea
liniştitoare a pernelor. Incapabil de vreun gând sau acţiune în plus se scufundă gemând într-un somn letargic…
Îl trezi o senzaţie acută dc teamă. Organismul său, educat pe parcursul atâtor ani de viaţă subterană, îl
avertiza că se află în primejdie. Îşi dezlipi cu greutate pleoapele, se ridică în capul oaselor şi înregistră
schimbările petrecute în încăpere pe timpul cit dormise. Lumina zilei, dar nu, parcă totuşi nu lumina zilei,
releva acum încăperea, înfăţişându-i imagini bizare! Pereţii păreau tapetaţi cu sute de butoane, cu ecrane de
diferite mărimi şi forme, lângă fereastra rotundă un fel de combină muzicală îi aducea aminte de barurile non-
stop din tinereţe; alături, în rafturi îngropate, se zăreau cotoarele unui număr imens de cărți – romane poliţiste
în majoritate. Ambianţa îl zăpăci într-atât, încât îşi uită teama iniţială, încercând să priceapă dacă e treaz sau
halucinează! Zgomotul sec al unui declic, apoi un bâzâit de sonerie îl făcu să-şi întoarcă privirea spre un mic
ecran ce se luminase brusc! Sări din fotoliu, căutând Instinctiv un ascunziş, când o voce poruncitoare îl pironi
locului:
― Linişteşte-te, Stephen, de aici nu mai poţi fugi nicăieri!
Vocea aparţinea unui om în uniformă de general de marină, a cărui imagine apăruse pe ecran. Ochii negri
şi mari îl priveau intens, scormonitor şi Stephen simţi că-l cutreieră un fior de spaimă cum nu mai încercase
niciodată. Voi să vorbească, dar buzele refuzau să articuleze cuvintele.
― Consiliul spaţial a hotărât să te salveze de la moarte în virtutea scopurilor sale. Ţi se oferă viaţa în
condiţiile impuse de el şi pe care poţi să le accepţi sau nu! înainte de a-ţi spune despre ce este vorba te încu-
noștințez că apăsând butonul yy-7 poţi face să apară din perete un scaun electric, identic cu acela oare te
aşteaptă în închisoare. Poţi hotărî singur, până în cincisprezece minute, dacă vei lua loc pe el şi vei juca dublul
rol, al condamnatului şi al călăului sau vei apăsa butonul yy-8, care comandă distrugerea „obiectului”.
― Am ales, îl distrug! urlă Stephen, recăpătându-şi graiul.

Page 102
 Întâmplãri din veacul XXI

― Nu te grăbi, aşteaptă să sfârșesc! Cu douăzeci de ani în urmă, în cadrul programului de explorări spaţiale
pe distanţe mari, Consiliul a decis experimentarea hranei comprimate.. Încercările pe animale, desfăşurate în
această perioadă, au dat rezultate pozitive. De aceea s-a stabilit trecerea la faza a doua, a verificării preparatelor
pe om! Ai fost ales In acest scop şi în clipa de faţă te găseşti la 100 000 km distanţă de Pământ! Vei zbura timp
de douăzeci de ani, la capătul cărora vei reveni pe pământ, pedeapsa fiindu-ţi prescrisă între timp. În afara
hranei, restul condiţiilor sunt cu zece mii la sută mai bune decât într-o celulă de condamnat pe viaţă, de exem-
plu. Instrucţiunile de folosire a echipamentului capsulei le găseşti pe masa de lucru. Acum poţi alege…
Ascultase neîncrezător vorbele generalului şi, spre sfârşit, un rânjet batjocoritor ii schimonosise gura uscată
de emoţie.
― Vreţi să mă duceţi ca pe-un mucios, ou basme, să…
― M-am aşteptat la asta, rosti omul de pe ecran. „Cer Zero“, pronunţă el răspicat şi, dintr-o dată, de pe o
porţiune liberă a peretelui, jaluzeaua ermetică se ridică încetişor, dezvăluind cristalul unei ferestre panoramice.
Se repezi într-acolo şi îşi lipi fruntea de geam. Afară, privirile dilatate i se izbiră de un hău negru, punctat
de sclipiri îndepărtate de lumină. I se făcu rău, pentru prima dată în viaţă, lui, care nu ezitase să împlânte cuţitul
doar pentru plăcerea de a ucide. Îşi reveni şi din plămâni aerul ţâşni cu forţă, azvârlind cuvintele oa un răget:
― Nu vreauu, nu vreauu, nu vreauu!… E o minciună!… Vreţi doar să mă torturaţi!… Voi scăpa şi vă voi
ucide pe toţi, pe toţi!… N-aveți dreptul să faceţi asta!…
― Eşti liber să alegi!
Cuvintele rostite rar, răspicat, sunând ca o sentinţă definitivă, avură darul să curme isteria condamnatului.
― Butonul 8 – Viaţă! butonul 7 – Moarte!
Picioarele il duseră mecanic în faţa declanşatoarelor.
Ochii le priveau fără să vadă, mintea îi vuia, rostogolindu-se în creier într-un dans dement doar trei cuvinte:
„Viaţă! Moarte! Butoane! – într-una, mereu, fără oprire!… Brusc, mâna se întinse decisă şi apăsă!…

Postul de control al zborului, de unde generalul luase legătura cu Stephen Kradock, vibră la intensitatea
oftatului scos de cele douăsprezece piepturi ale membrilor Consiliului spaţial. Se simţea că încordarea nervoasă
a oamenilor atinsese limita.
― O.K., generale, suspină dărâmat colonelul Morfon. A fost o clipă când am crezut că tot ce am clădit cu
atâta trudă se va nărui.
Ștergându-și sudoarea care-i lipise până şi tunica de corp, generalul, atât de calm pe ecranul lui Stephen,
privi nedumerit carnetul de notiţe pe care, inconştient, îl făcuse ferfeniţă în momentele de emoţie prin care
trecuse.
― Domnilor, experienţa a început ou bine. Peste douăzeci de ani vom avea confirmarea sau infirmarea
ipotezelor noastre, de a căror exactitate eu, personal, nu mă îndoiesc. Poate, odată cu aceasta, vom obţine mai
mult decât atât: Transformarea unei fiare în om!…
Hârşâitul scaunelor, târâte pe parchet de cei ce se ridicau din faţa meselor, acoperi cuvintele doctorului în
fizică, Sanders: „… cu atât mai mult, erijarea noastră în…”, căruia nimeni nu-i mai dădu atenţie.
RADU HONGA

Page 103
 Alexandru Mironov

Radu Honga este pseudonimul lui Teodor Piţigoi, cel mai tânăr dintre semnatarii prezentului volum. S-a
născut la Craiova, în anul 1953. Încă de la înfiinţarea cenaclului craiovean de literatura științifico-fantastică, a
devenit un membru entuziast al acestuia, apreciat pentru stilul şi calitatea umorului degajat de povestirile sale.
Debutul propriu-zis şi l-a făcut în paginile colecţiei de Povestiri științifico-fantastice, în anul 1971, cu
povestirea „Ghinionistul“.
În momentul de faţa, Radu Honga îşi satisface stagiul militar, intenţionând ca după aceasta să-și continue
studiile şi lucrul la un roman, fireşte cu un subiect S.F.

Ghinionistul
― Vă deranjez? Nu? Mulţumesc! Lăsaţi, nu vă luaţi geanta de pe scaun că nu pot să stau jos; mi s-au blocat
articulaţiile genunchilor şi sunt nevoit să stau în picioare. Aş mânca o prăjitură, am auzit că aici sunt făcute pe
bază de hidrocarburi şi sunt foarte gustoase. De ce nu-mi cumpăr? N-am cu ce să gust, că mi-am dat organul
gustativ la înlocuit şi abia mâine îmi aduc altul. Ce-aţi spus, de ce am mai intrat? Mi-e foarte greu să vă răspund,
chiar dacă am lăsat la magazie sentimentul de timiditate. Eu de fapt, v-am văzut şi, în sfârşit, pe dumneata
vroiam să te cunosc. Vă urmăresc de atâta vreme… Nu vreţi să ne plimbăm puţin? De ce? Este atât de frumos!
Dar pe la umbră, că s-a înţepenit glanda sudoripară şi soarele ăsta îmi face carcasa grătar de frigărui. Cum,
dumneata nu concepi cum ar putea o fată să se plimbe cu un robot care-i mai face şi declaraţii de dragoste?
Bine, domnişoară, dar ceea ce spuneţi este ilogic! Pot afirma fără greşeală că sunteţi prea romantică. Vă credeţi
în secolul XX, când strămoşii noştri, ai mei vreau să spun, erau folosiţi doar ca simple maşini automate. Uitaţi
că roboţii de azi luptă pentru drepturi egale cu oamenii. Şi ce dacă ne-au refuzat decretul în care ceream să ne
căsătorim cu femei adevărate? Lupta continuă! Vom propune din nou în consiliu. Nici nu vă puteţi închipui ce
perechi minunate vor fi cele alcătuite dintr-o femeie şi un robot sau un bărbat şi o femeie automată. Cedaţi
spus? A, râdeţi de faptul că spun lucruri serioase şi zâmbesc fără motiv. Nu, nu, nu sunt bolnav; defecţiunile
sunt de vină: de data asta s-a oprit glanda lacrimară şi în schimb funcţionează cea care Îmi comandă în creier
ultimele anecdote. Dar unde plecaţi? Asta-i culmea, îmi vine să mă dereglez şi altceva nu, trebuia să-mi dau
seama că ochii mei vă sperie! Staţi să vă explic de ce: fiecărei stări sufleteşti îi corespunde o culoare pe care
mi-o programez singur, după situaţie. De exemplu, înainte de a veni aici, am apăsat pe culoarea albastră; cer
senin, sinceritate, iubire, ştii dumneata… Numai că se ţin defecţiunile de mine, ca roţile de maşină. Parcă n-aş
fi făcut de specialişti cu înaltă calificare, ci de un scriitor într-un moment de neinspiraţie. Dar să revin… în loc
de albastru s-au aprins pupilele de culoare roşie, corespunzătoare momentelor de furie. Şi nici prea tare nu pot
să vorbesc, că fuge lumea din local: şi vocea se adaptează culorii ochilor; vreţi să mă audă cei din jur cum vă
fac invitaţii pe un ton de asasin înfuriat, gata să scoată arma? Da’ nu vă mai apropiaţi aşa de mine. Am nişte
tehnicieni la laborator foarte neserioşi; de cite ori le spun că trebuie să mă întâlnesc cu o fată, găsesc ei un
mijloc de a-mi administra o cantitate apreciabilă de ceapă artificială. Cred că devasta nicio fată nu s-a
îndrăgostit până acum de mine. Şi pe de altă parte mai sunt şi ghinionist; n-am parte decât de stricat. Să vă
povestesc ce-am păţit: prima mea dragoste a fost o animatoare într-un cabaret. Până atunci toate sistemele
mergeau perfect; şi tocmai asta era suspect. Când s-a stabilit între noi o intimitate perfectă, mi-am programat
o dragoste romantică. Frumos, nu?! pentru alţii, că pe mine m-a scos afară, gol; nici carcasa nu mi-a mai dat-
o. Şi ploua… cu nişte picături, numai bune să rugineşti în câteva minute. Eu am fost ceva mai rezistent: albia
Page 104
 Întâmplãri din veacul XXI

după câteva ore m-au dus la revizia completă. A doua oară a fost asemănător; cunoscusem o profesoară de
telepatie, frumoasă, simpatică… şi m-am programat pentru o dragoste brutală, fără afecţiune. Culmea, dom-
nişoară, auzi, era o romantică convinsă. Cum s-a terminat? Chiar, am uitat să vă spun: ştiţi că cei de la mete-
orologie au dreptul la o zi pe an, în care schimbă vremea cum vor ei. Anunţaseră că va ii o zi splendidă… era
prin mai parcă… şi au dat o ninsoare de numai 24 de ore! Ghinion, ce să-i faci! Îmi cădeau fulgii în cap, ca
nucile de cocos. Să mi se ardă toate lămpile dacă vă mint!!! E cinci jumătate? Gata, trebuie să plec. Poftim?
Unde să mergi? Bine, dar eu stau în clădirea institutului, dacă mă vede profesorul cu dumneata, mă trimite la
recondiţionare. Parcă mă văd vânzător într-un super-magazin. A, locuieşti tot acolo. Asta-i altceva. Nu cumva
eşti fata vreunui inginer? Cum vine asta: „fac parte din ultima serie?“ Care serie? Adică… şi tu… tot robot? Şi
de ce n-ai spus până acum? Mă duceam la altă masă şi găseam o fată adevărată. Să-ţi fie ruşine că mai şi minţi!
Aşa te-au programai,.pe bază de minciuni? Şi ce dacă am vorbit într-una. Puteai să-mi spui! Tot localul e pentru
roboţi? Dar nu scrie pe nicio uşă! Uite pe unde-mi pierd timpul. Şi mai sunt şi aşteptat!!!
Mai stai o clipă; spuneai că te duci la laborator: trimite un tehnician cu două baterii noi. Astea s-au consumat
şi nu mă mai pot mişca de lângă masă. Dar mai repede!!!

Vizionarul
Aburii narcoticului luat înainte de operaţie se destrămară şi mă trezii în patul de spital. Să vă spun drept nu
cred că a reuşit operaţia. Nu fiindcă aş fi un pesimist, dar era prea complicată şi scoasă din comun. Dacă nu
începeau să mă supere crizele pe care le-am avut în ultimul timp, nu veneam aici orice ar fi fost. N-am făcut
în viaţa mea o operaţie şi nici nu cred că voi mai face vreodată. Pipăi cu mâna în dreptul ochilor: încă mai am
bandajul. Trebuie să vină în curând cineva să mi-l scoată. Atunci voi vedea dacă operaţia a reuşit. Dar nu v-
am spus de ce mă aflu aici; încă de mic copil am avut la amândoi ochii un defect (după mine, după alţii o
calitate care mă situează deasupra tuturor oamenilor). Savanţii din toată lumea m-au cercetat, au făcut experi-
enţe cu mine, în sfârşit, mi-au făcut o publicitate uriaşă. Ce folos dacă în ultimul timp nici nu mai puteam
merge pe stradă. Un profesor, pare-mi-se australian declara într-un interviu că mai are puţin şi termină un
aparat cu care, după spusele lui (eu n-am verificat) ar putea să filmeze sau să fotografieze ceea ce văd eu. Tot
nu v-am spus ce defect am; mi se întâmplă mai ales în ultimul timp, şi asta-i foarte grav, să privesc mai mult
timp un obiect oarecare; după acest scurt interval, imaginea fixată pe retină se împarte în două imagini perfect
egale, ca un ecran rupt în două jumătăţi. Pe una din ele se proiectează imaginea mediului din jurul meu; pe
cealaltă însă… Ce s-o mai lungesc atâta, văd o altă lume, diferită a noastră, o lume pe care nu o pot vedea decât
eu. Asta mi-au spus-o tot ei, savanţii aceia; e vorba» de o lume care trăieşte în acelaşi spaţiu cu noi, adică pe
Pământ, dar în altă dimensiune sau alt timp. Mai departe nu au putut explica nici ei.
Când eram mai mic, o păţeam rău când cădeam într-o transă din asta. Dacă mă culcam şi priveam mai mult
timp obiectele din casă, imediat imaginea se diviza în două şi vedeam formele acelea necunoscute cum se
mişcă în toate părţile, trec mai departe sau intră în nişte cutii de toate formele, probabil adăposturi.
Mare spaimă, şi vă mărturisesc că atunci am mâncat şi bătaie de la părinţi. Într-o seară, când mă delectam
cu o bătaie între doi monştri de pe lumea cealaltă, cum am poreclit-o eu, am văzut un aparat uriaş care înainta
spre mine. Când l-am văzut că trece peste mine, am uitat că este din altă lume şi nu poate să-mi facă nimic şi
am tras un ţipăt lung plină când a trecut mai departe. Ai mei au venit repede şi când le-am povestit, au râs de
Page 105
 Alexandru Mironov

mine spunând că dacă mai visez o diată aşa de frumos, iau precis o chelfăneală. A doua oară, la masă „ce-mi
vine mie să privesc fix farfuria din care mânca tatăl meu. Mă plictisisem să-i tot văd pe ai mei mâncând şi
privind la televizor. Pe programul celălalt, adică pe lumea cealaltă, a mea, era un fel de concurs dacă mă pot
exprima aşa. Vehiculele cu oare se întreceau semănau puţin cu ale noastre. Unul dintre ele s-a răsturnat exact
în farfuria tatălui meu. Când am strigat speriat: „tată, farfuria!“, el fiind tocmai aplecat deasupra ei a vărsat-o
toată pe haine. Ce a urmat e uşor de ghicit.
La şcoală şi la facultate a fost mai dificil. De fiecare dată când mă plictiseam la cursuri, priveam fix chelia
unui profesor şi imediat imaginea se schimba. Mi-aduc aminte cum odată la un curs, când erau 6—7 elevi la
tablă, profesorul m-a întrebat ce văd; la tablă, bineînţeles. Eu, fiind cu ochii pe lumea cealaltă, i-am spus, uitând
că sunt în clasă. Tocmai atunci, arătările acelea se plimbau în mâini, sau ce puteau fi beţele în care se sprijineau.
Eliminat, făcut de râsul elevilor care m-au spus în toată şcoala, cu asta m-am ales.
Un prieten m-a îndemnat acum un an să vin la un cenaclu de literatură ştiinţifico-fantastică. Aş face, îmi
spunea el, treabă bună, am imaginaţie. M-am dus. Am citit câteva schiţe şi povestiri în care descriam formele
acelea de viaţă. Apoi am scris un roman care a făcut mare vâlvă. Am reuşit însă să mă fac de râs şi în faţa a
câtorva milioane de telespectatori atunci când mi s-a luat un interviu la televiziune. Am fost întrebat de unde
m-am inspirat în romanul scris. Am explicat cit se poate de serios reporterului, că văd aceste lucruri în realitate,
i-am explicat modul, şi chiar şi ce văd. După ce am terminat, mi-a spus destul de acru: „Lasă-te domnule de
poveşti fantastice, nici noi nu învăţăm alfabetul acum”. Bine că interviul se încheiase.
Totuşi, am avut mare noroc; un doctor psihiatru care a urmărit din întâmplare interviul, m-a căutat câteva
zile mai târziu şi m-a controlat. După ce s-a convins că stau destul de bine eu intelectul, m-a supus unor expe-
rienţe mai ample. Apoi au urmat interviuri peste interviuri, reclamă, fotografii şi filme inspirate din viaţa mea.
Savantul acela american, nu i-am reținut numele, era pur şi simplu un fanatic. Zicea că după ce reuşeşte să
filmeze ceea ce văd, încearcă să ia contact cu ei. Cred însă că după ce a aflat că am fugit în toiul experienţelor
şi mi-am făcut operaţia la ochi, s-a îmbolnăvit de furie. Doctorii de aici mi-au spus că s-ar putea să am două
retine şi o să trebuiască să-mi înlăture una din ele. Trebuie să reuşească. Trebuie.
Vin doctorii. Îi aud vorbind. Da, sunt lângă mine. Ei cred că dorm încă. De ce nu-mi dau jos bandajul? Ba
da, chiar acum o mină uşoară, probabil vreo soră, mi-l îndepărtează. Acum de ce mai discută? Să plece mai
repede… vreau să văd dacă a reuşit.
În sfârșit, au plecat. Deschid ochii încet… Lumina e prea puternică. Ii deschid din nou şi privesc o secundă
uşa pe care au ieşit acum câteva clipe doctorii.
Nimic. Nu văd decât o uşă. Ura! Succes. Am scăpat de… dar ce se întâmplă? Asta-i culmea! Imaginea
totuşi s-a despărţit. Ce-i asta? Nu se poate! Asta-i culmea! Și ăştia cine sunt? Sunt alţii… Mai lungi… şi…
plutesc In aer… Nu sunt cei dinainte! Asta-i… îmi dau seama… Acum văd o altă lume… diferită de cealaltă…
E clar… Trebuie să aştept până când savantul acela îşi va termina aparatul.

Page 106
 Întâmplãri din veacul XXI

MARIUS GHERGU
S-a născut la 20 noiembrie 1953 în Craiova. Este absolvent al Facultăţii de arte plastice – Institutul peda-
gogic din Bucureşti, iar în prezent lucrează ca proiectant la Institutul „Proiect” din Craiova. Pasiunea pentru
literatură s-a conjugat statornic cu realul sau talent pentru desen, mărturie stând, in acest sens, coperta şi
desenele interioare, semnate în nr. 421 al colecţiei de Povestiri ştiințifico-fantastice, precum şi expoziţia perso-
nala de desene deschisa la Craiova în iunie 1973.

Baby I
Se aflau cu toţii în sala de comandă a uriaşei nave. Înainte de a unea in liftul care-i ducea spre vârful rachetei,
Spaghetti o mai privise o dată cum se profila măreaţă pe cerul înstelat.
Un nor de fum o învălui, se săltă, încremeni o clipă nedecisă, apoi pomi vijelios să străbată norii. Pământul
se făcea din ce în ce mai mic, naiva gonind spre un punct pierdut undeva in univers. Nimeni în afara celor aflaţi
în ea nu cunoştea ţelul.
Zburau de câteva luni şi Tutti-Frutti se cam plictisise. Răbda însă cu stoicism monotonia călătoriei. Şi iată
că, într-o zi, în ușa cabinei sale se auzi un ciocănit şi intră Spaghetti.
― Şefule, am ajuns în zona H. Peste o oră putem începe experienţa. Am micşorat viteza şi ne-am înscris
pe orbită în jurul planetei nr. 4. Analizele şi observaţiile făcute au arătat că pe ea există viaţă. „Baby I” are
toate condiţiile să-şi arate puterea.
Tutti-Frutti îl urmă pe Spaghetti în sala de comandă, unde membrii grupei operative îşi ocupaseră locurile,
pentru a face observaţii asupra experienţei.
Planeta albăstruie îşi urma liniştită evoluţia, învăluită de nori albi şi pufoşi. Pe cadrane, cifrele se succedau
cu repeziciune. Când numărătoarea inversă ajunse la 0, patronul apăsă pe butonul roşu, lansându-l pe „Baby
I“ spre scoarţa planetei. Tutti-Frutti îl privea cum se pierde în nori. Ii trebuise mult timp până se hotărâse să nu
efectueze experienţa pe Terra. Puterea lui „Baby” putea să-l distrugă chiar şi pe părintele său moral.
Pe ecrane apăru terenul ales pentru desfăşurarea experienţei. Era un pustiu asemănător celor de pe Pământ.
Racheta se apropia cu viteză de sol. În momentul impactului se produse o explozie violentă, cum nu mai văzuse
nimeni până atunci! Apoi nimic!… Toţi se priveau uimiţi. Logic, ar fi trebuit să urmeze reacţia în lanţ, reacţie
care putea transforma planeta în cenuşă. Aparatele de control nu indicau însă acest lucru, ci o pierdere uriaşă
de energie. Experienţa dăduse greş. Furios, Tutti-Frutti mai apăsă o dată pe butonul roşu. O nouă rachetă îşi
luă zborul, însă şi aceasta avu aceeaşi soartă.
În sala de comandă se lăsase o linişte grea. Priveau înmărmuriţi şi nu pricepeau nimic. Pe ecran imaginea
planetei dispăruse, lăsând loc textului unui mesaj: „Locuitorii planetei Aiax-II vă mulţumesc pentru uriaşa
cantitate de energie furnizată şi vă invită să le fiţi oaspeţi! Vă aşteptăm!“
― Şi acum, ce facem, Şefule?
― Pe dracu, asta o să facem! Ne întoarcem pe Pământ, direct la închisoarea datornicilor. M-ai adus la sapă
de lemn! urlă Tutti-frutti, privindu-l nimicitor pe nevinovatul Spaghetti…

Page 107
 Alexandru Mironov

MARIUS STĂTESCU
S-a născut ȋn Craiova la 1 iunie 1953. Marius Stătescu este mai „bătrân” cu şase zile faţă de Radu Honga.
El deţine însă, în compensaţie, titlul de (, cel mai tânăr părinte" dintre autorii volumului, fiind de curând ferici-
tul tată al unei fetiţe, căreia îi dedică povestirile sale.
Este membru al cenaclului craiovean,. Henri Coandă" şi student în anul II al Facultăţii de electrotehnică –
Universitatea din Craiova.

Cerul era senin

NORII
― Da, sunt ultimul om în viaţă care a văzut norii de atomiţi. Am acum în jurul meu o lume nouă, având în
urmă experienţa unei generaţii greu încercate. Nu ştiu care ar fi fost direcţia de dezvoltare a civilizaţiei umane
fără cei 50 de ani de haos din timpul invaziei atomiţilor, dar privind astăzi în jurul meu îmi dau seama că
oamenii nu mai sunt imprudenţi cu tainele pe care le smulg materiei.
M-am născut acum 500 de ani, pe 26 octombrie 2079. La vârsta de 100 de ani am fost congelat pentru a fi
trezit peste 400 de ani. Am cerut acest lucru din curiozitatea de a vedea urmările pe care le-a avut invazia
atomiţilor asupra oamenilor. Am fost singurul care a cerut acest lucru; oamenii erau încă nesiguri pe ştiinţa ce
o moşteniseră de la generaţiile de dinainte de invazie.
Aveam 15 ani când tata mi-a arătat primul nor de atomiţi.
Era foarte negru şi se deplasa într-o direcţie contrară celei a vântului. Apoi norii au devenit ceva obişnuit
în peisajul cotidian. Aceşti nori au fost obsesia vieţii mele. Poate că m-au determinat să văd şi să înţeleg o altă
faţă a lumii…

INVAZIA
În anul 2090 staţiile astronomice de pe Saturn au anunţat Pământul că pe lângă sistemul solar va trece un
nor compact de materie, cu un diametru apropiat de cel al planetei noastre şi care se deplasează cu viteza
luminii. Acest lucru a stârnit multe discuţii deoarece nu părea posibil oa un sistem material să aibă viteza
luminii. După ultima teorie a fizicii, „Cuantele câmpului electromagnetic”, orice particulă de materie se trans-
forma în unde electromagnetice. Deci oricât de mare ar fi fost sistemul material, el nu-şi mai păstra niciuna din
proprietăţile mecanicii clasice pe care le poseda norul de materie reperat de staţiile de pe Saturn.
S-a crezut la început că este o eroare, dar faptele aveau să nege acest lucru. În momentul când norul de
materie a trecut prin punctul cel mai apropiat de Pluto, s-a produs o explozie termonucleară şi o masă de materie
din acest nor s-a desprins şi, în timp ce corpul din care provenea îşi continua mişcarea, el s-a îndreptat către
Soare, însă cu o viteză mult mai mică. Aceasta a fost primul pas al invaziei atomiţilor. După ce a depăşit planeta
Pluto, norul s-a dispersat şi nu a mai putut fi reperat.
Negăsind nicio explicaţie ştiinţifică savanţii au ridicat din umeri.
Dar procesul de intoxicare a sistemului solar începuse. Primul lor atac a fost desigur planeta Saturn, ultima
pe care pământenii puseseră piciorul în zborurile cosmice. Staţiile astronomice de pe Saturn foloseau cele mai

Page 108
 Întâmplãri din veacul XXI

puternice generatoare atomice pe care le concepuseră savanţii pământeni. Cercetătorii, speriaţi de norii negri
ce se plimbau prin atmosfera rarefiată deasupra instalaţiilor, au chemat în ajutor Pământul. Li s-a răspuns să
cerceteze şi să transmită rezultatele… A urmat apoi un schimb de mesaje din ce în ce mai disperate, căci
oamenii de pe Saturn deveniseră prizonierii atomiţilor. Ei le-au dat acest nume… Norii erau de fapt o
îngrămădire de celule vii de formă rotundă, cu diametrul de la 0,5 cm până la 10 cm. Asta după ce au început
„să mănânce“ energia generatoarelor de pe Saturn… Luate separat, nu reprezentau nimic, dar în colonii
deveneau agresive, nu pentru om, ci pentru aparatele sale.
Cei de pe Saturn au Încercat să oprească funcţionarea tuturor instalaţiilor cu riscul de a muri de frig, dar n-
a mai fost posibil căci atomiții deveniseră stăpâni. Totul urma să funcţioneze pentru ei căci de acum instalaţiile
funcţionau numai la comanda undelor electromagnetice pe care le emiteau norii. Apoi a urmat înmulţirea lor,
fantastică în principiu, dar care însemna un sfârşit groaznic pentru oameni. În momentul când una din celule
acumula energie atomică suficientă, diametrul ei creştea de o sută de ori şi la un moment dat exploda. O ex-
plozie atomică!
Celula-atomit se destrăma în altele mici care în urma câtorva zeci de explozii formau un nor nou.
Când s-a produs prima explozie atomică, cercetătorii au anunţat Pământul. Pentru savanţi nu mai exista
niciun dubiu; sistemul solar era ameninţat de moartea atomică. A pleca de pe Saturn pe Pământ însemna a duce
cadou pământenilor câţiva a tom iţi aciuiţi în motoarele cu propulsie atomică şi asta ar fi fost de ajuns pentru
a termina cu civilizaţia pământeană. Ultimul mesaj a fost cel de adio… Pe planeta Saturn exploziile se ţineau
lanţ. Acea diviziune a celulelor obişnuite avea o copie în înmulţirea atomiţilor, dar cu nişte efecte dezastruoase.
Atunci oamenii s-au întrebat pentru prima oară: ce stadiu de dezvoltare a unei vieţi cosmice reprezintă atomiţii?
Sunt prima sau ultima treaptă a unei civilizaţii? Căci modul cum au acaparat instalaţiile determina neapărat
existenţa unei inteligenţe, pricit de primitivă ar fi fost.

OMUL Şl NATURA
După drama de pe Saturn oamenii au înţeles că trebuie să se apere. Bănuiau cu ce armă trebuie să lupte dar
nu erau siguri că vor reuşi. Dar atomiţii le-au oferit noi surprize. După ce pe planeta Saturn diviziunea atomiţi-
lor a luat sfârşit, cea mai mare parte din ei au părăsit sistemul solar urmând aceeaşi traiectorie a norului de la
care s-au desprins celulele-mamă.
Dar au mai rămas câţiva, cam tot atâţia câţi au intrat, în sistemul solar la început. După ce s-au îndepărtat
de Saturn s-au dispersat şi din nou nu au mai putut fi reperaţi.
Jupiter şi Marte au fost evacuate. Au rămas doar câţiva voluntari pe fiecare din celle două planete; cu câte
un aparat de transmitere şi recepţionare de semnale cosmice, ce urmau să anunţe printr-un semnal scurt apariţia
atomilor după care să întrerupă funcţionarea aparatului. Norii nu au întârziat să apară. S-au învârtit deasupra
instalaţiilor de pe Jupiter, s-au coborât la câţiva metri de sol; dar nu mai aveau „hrană“.
Mult mai târziu, după ce au scăpat de ei, pământenii au aflat că atunci s-a produs o panică între nori. Se
destrămau, se uneau într-unul singur, câte o celulă mai exploda (dar nu atomic) şi în cele din urmă au părăsit
şi planeta Jupiter cu direcţie Marte, unde s-a petrecut acelaşi lucru.
Acum când mă gândesc la oamenii de atunci, eram şi eu printre ei, dar prea mic pentru a pricepe ceva,
înţeleg că pământenilor le-a venit foarte greu să apeleze la unica metodă de salvare. A fost o soluţie disperată,
Page 109
 Alexandru Mironov

dar care a însemnat mult pentru oamenii de după invazie. Aceştia au înţeles că universul le poate oferi cele mai
variate forme de viaţă şi pericole neaşteptate. Dintre ipotezele formulate cu privire la originea atomiţilor una
singură a fost cea mai plauzibilă şi cea care a fost confirmată de purtarea atomiţilor. Astfel, conform ipotezei,
norul de materie care ne-a trimis atomiţii, nu era altceva decât un creier uriaş ce se hrănea cu energie atomică
sau poate şi ou forme superioare acestei energii, dar pe care pământenii încă nu le descoperiseră.
Acest creier al cărui mediu de viaţă este spaţiul cosmic, dotat cu o inteligenţă pe care noi nici măcar nu ne-
o puteam imagina, reprezenta o civilizaţie care trecuse la un stadiu de colonie, eliminând individul subiectiv.
Se pare că stelele aprinse reprezentau pentru creierul respectiv o capcană. De aceea, ori de câte ori treceau pe
lângă un astfel de sistem solar, sacrificau un grup de celule-individ, care dacă aveau norocul să descopere
energii (atomice în cazul pământenilor) controlate de fiinţe raţionale inferioare o „furau“, învingând totodată
şi forţa de atracţie a stelei respective.
După ce se înmulţeau, iar numărul noilor celule era imens, porneau în urmărirea creierului pe care probabil
îl ajungeau într-un mod cu totul necunoscut pământenilor. Şi în acea vreme, oamenii erau frământaţi de
probleme politice, de evitarea războaielor şi în special de evul atomic. Apariţia atomiiţilor a echivalat cu for-
marea unui guvern unic care să ia măsuri de salvare. Iar această măsură, atât de greu acceptată de oameni a
fost întreruperea activităţii industriale. Având în vedere faptul că în jurul anului 2100 energia atomică intrase
în toate domeniile de activitate uşor de imaginat la ce au recurs oamenii pentru a nu muri de foame: întoarcerea
la tehnica folosită în urmă cu trei sute de ani. Dar într-un mediu poluat al unei civilizaţii în care aproape totul
se obţinea pe cade sintetică, a cultiva pământul, a obţine recolta, a reîncepe creşterea animalelor şi alte activităţi
pentru obţinerea unor produse pentru care un om modern nu făcea decât să apese pe un buton, cerea o pricepere
pe care majoritatea pământenilor o pierduseră. Poate în afară de câţiva conservatori încăpăţânaţi…
Gând au apărut atomiţii pe Pământ oamenii se aflau într-o stare vecină ou nebunia. Lipsa de alimente, de
îmbrăcăminte se făcea tot mai simţită. Puţini au fost aceia care la început şi-au făcut un aliat din forţa fizică pe
oare o posedau, folosită în acel timp numai pentru întreceri sportive. De la condiţia de dezvoltare tehnică, omul
ajunsese la condiţia de supravieţuire din munca propriilor mâini.

ÎNVINŞI Şl ÎNVINGĂTORI
Cu ce erau vinovaţi nişte oameni care de când s-au născut nu au trăit decât în marile oraşe unde totul era
automatizat. Cei mai slabi dintre aceştia au fost primele victime. Apa potabilă a fost prima problemă care
trebuia rezolvată. Dar unde să găseşti apă când toate râurile erau poluate, apa de mare nu mai putea fi desali-
nizată în lipsa instalaţiilor atomice, iar vechile fântâni cu pompă dispăruseră de aproape 100 ani. A început
astfel o migraţie către munţi, singurele oaze unde natura nu era atinsă de civilizaţie.
Oraşele deveneau pustii şi încetul cu încetul se transformau în adevărate păduri de copaci metalici în-
cremeniţi printre care norii negri de atomiţi pluteau, întunecând cerul şi ținând oraşele într-o noapte aproape
continuă.
Familia mea locuia într-un orăşel nou, în care industria nu avusese timp să se dezvolte. Aşezat într-o vale
din apropierea munţilor oferea locuitorilor destule resurse pentru obţinerea produselor necesare. Dealurile din
partea de vest aveau un sol fertil, iar spre nord unde începeau munţii existau păşuni unde puteau fi duse ani-
malele. De aceea nimeni nu şi-a părăsit locuinţa.
Page 110
 Întâmplãri din veacul XXI

Dar situaţia mondială cerea o rezolvare rapidă. Dacă la început oamenii puteau trăi câțiva ani din rezervele
fiecărui stat, odată cu terminarea lor, foametea ar fi făcut ravagii. De aceea guvernele statelor s-au întrunit într-
o conferinţă extraordinară care urma să stabilească modul în care urma să fie rezolvată problema hranei. S-a
constituit astfel un guvern unic al Pământului în care intra un reprezentant al fiecărui stat în frunte cu un
preşedinte ales prin vot secret. Trebuia prevăzută orice situaţie. S-a evaluat potenţialul tuturor terenurilor
pentru culturi şi al producţiei animaliere pentru fiecare an, totalul acestei producţii urmând să fie distribuit
fiecărei regiuni după necesităţi.
În teorie, problema părea rezolvată. Dar ce puteai face când 15 miliarde de oameni scăpaseră de sub con-
trolul legii şi Pământul era cutreierat de hoarde ca în urmă cu 1500 de ani, ce erau dispuse să facă orice pentru
obţinerea hranei. Poate cea mai importantă măsură a fost distrugerea tuturor dispozitivelor de pornire a com-
binatelor industriale, instituirea unor gărzi permanente care să împiedice punerea lor în funcţiune de către cei
ajunşi la disperare.
Faptele au dovedit mai târziu eficacitatea acestei măsuri, căci, după 7 ani de la întunecarea cerului de către
norii de atomiţi, s-au găsit câţiva care să încerce acest lucru şi urmările au fost groaznice. După statisticile
actuale în perioada invaziei atomiţilor s-au produs aproximativ 570 de explozii atomice, în diferite părţi ale
globului care au devastat cam 1/7 din suprafaţa pământului. Şi astăzi existau regiuni în care radiaţiile sunt încă
nocive. Cei care mai aveau puterea să gândească după ce au cunoscut aceste explozii şi-au amintit în mod sigur
că, înainte de invazie, omenirea se afla permanent sub ameninţarea unui război atomic pe care încă din secolul
XX minţile lucide încercau să-l evite. Cert este că unii oameni s-au descurcat iar alţii nu. Pe cer au reapărut
avioanele cu combustibil clasic, vechile automobile cu ardere internă şi motor Diesel (câte mai rămăseseră) au
început să circule din nou pe şosele.
Centralele electrice care nu suferiseră modificări prin adăugarea unor sisteme automate cu acţionare
atomică erau prea puţine pentru a satisface nevoia de energie a pământenilor. Petrolul devenise un lux şi se
plătea în alimente, căci banii nu mai aveau nicio valoare într-o lume în care producţia dispăruse.
Toate utilajele ce funcţionau pe bază de energie electrică sau mecanică au fost rechiziţionate de guvernul
mondial şi repartizate în mod uniform marilor grupuri de oameni strânse în jurul locurilor care ofereau condiţii
acceptabile de viaţă. Dar oamenii au reacţionat şi negativ. Nu toţi acceptau raţiile zilnice de hrană, noile reguli
de convieţuire, şi atunci părăseau comunitatea şi se formau în acele hoarde prădalnice. Din cele 570 de explozii
atomice aproape 400 au fost provocate de ei.
Era de ajuns acţionarea unei singure instalaţii dintr-un combinat alimentar ca norii de atomiţi să apară şi
rezultatul nu întârzia. Dar comportamentul lor în aceste cazuri a fost diferit de cel de pe Saturn. Noile celule
apărute în urma diviziunii nu mai părăseau sistemul solar ci rămâneau întunecând cerul. Şi astfel, încetul cu
încetul, numărul lor a crescut, Pământul fiind învăluit într-o atmosferă întunecată, căci rare erau zilele când
soarele putea fi văzut.
Pe când aveam 30 de ani, oraşul meu, în jurul căruia ajunseseră să trăiască peste 300 000 de oameni şi unde
lipsa de hrană nu era acută ca în alte părţi, a fost atacat de una din acele hoarde care nu se deosebeau prea mult
de barbarii mileniului I. Devastaseră câteva muzee tehnice şi se înarmaseră cu motociclete şi diferite tipuri de
arme, printre care erau şi trei puşti cu laser. Au atacat depozitele de alimente şi au trebuit 50 ore de luptă pentru
a-i învinge. N-au reuşit să scape din ei decât câţiva. Motocicletele şi armele capturate ne-au fost de mare folos
Page 111
 Alexandru Mironov

în apărarea împotriva altor atacuri care s-au repetat.

Dar în afară de hrană trebuia asigurată şi păstrarea culturii şi ştiinţei acumulate în peste 2000 de ani.
Acest lucru a fost însă foarte greu. Eu, ca tânăr, trebuia ca după aproape 10 ore de muncă să învăţ încă 3-4
ore şi asta în mod neorganizat. Nu că nu ar fi existat cărţi, dar în secolul XXI predarea cunoştinţelor nu se mai
făcea fără computere şi roboţi pedagogi; ori majoritatea acestora funcţionau tot pe bază de energie atomică. De
asemenea lipsa unei aplicabilităţi tehnice crea în mintea multora dintre noi reprezentări eronate. Puteam exam-
ina orice fel de aparat doream, dar acesta nu era decât un obiect neînsufleţit… Şi de câte ori nu am fost tentat
să pun în funcţiune un robot, numai pentru câteva clipe, pentru a-i auzi vocea! Dar eu ca şi ceilalţi care, citind
şi văzând, înţelesesem multe, eram prea legaţi de modul de viaţă care ni-l impuseseră atomiţii, pentru a face
greşeli.
Când mă gândesc că fac parte din cea mai încercată generaţie a pământenilor nu-mi vine să nu mă mândresc
că oamenii au redescoperit nişte valenţe interne care se credeau pierdute, într-un timp.
Dar au apărut şi epidemiile, fie din pricina lipsei de apă, care implica lipsa igienei, fie din cauza hranei de
multe ori proastă şi insuficientă. Lipsiţi de medicamente şi de aparatele care deveniseră ceva obişnuit în cabi-
netele medicale, medicilor le-a venit foarte greu să lupte împotriva bolilor.
Mi-aduc aminte că a izbucnit în oraşul meu o epidemie de holeră care a omorât aproape 50 000 de oameni.
În rest bolile au fost repede depistate şi înlăturate. Insă in alte părţi unde lipsa de igienă era mare, epidemiile
făceau ravagii.
În acest timp, atomiţii luptau şi ei pentru supravieţuire. Probabil că păstrau legătura cu uriaşul creier ce le
generase şi erau conduse de acesta. De aceea noile celule care apăreau nu mai părăseau sistemul solar. S-a
constatat că aveau de gând să ajungă la un număr suficient de mare care să le permită să învingă atracţia
Soarelui. Dar după 40 de ani exploziile atomice provocate de ei au fost din ce în ce mai puţine.
Apoi au trecut doi ani până când oamenii să înceapă din nou viaţa normală întreruptă de venirea atomiţilor.
Guvernul a hotărât efectuarea unei probe cu un generator atomic.
3 zile şi 3 nopţi a funcţionat fără să apară vreun nor de atomiţi. Oamenii supravieţuiseră celei mai grele
perioade din istoria civilizației umane…
Însă ca număr, numai un sfert din populaţia de dinainte de invazie era aptă pentru continuarea procesului
de dezvoltare. Jumătate pieriseră, iar un sfert erau în stare de sălbăticie. Deveniseră primitivi şi violenţi. Erau
învingătorii învinşi; victoria şi înfrângerea unor oameni… Atomiţii erau altfel de învinşi, erau învinşi de o rasă
cosmică, pe când cei care nu au supravieţuit sau nu s-au adaptat au fost învinşii propriei lor condiţii, oarecum
absurdă până la venirea atomiţilor. Ceilalţi, învingătorii, au fost germenii unei noi civilizaţii care construiau o
lume pe ruinele alteia.

Legea unor ani îndepărtaţi

SUPERCOSMONAUTUL
Cornelius Hek iubea „LEGEA”. Ea era stăpâna lumii stelare cunoscută de super cosmonauți. Şi era mare
această lume: număra 450733 de galaxii, 5325 de supergalaxii şi două super stele albastre al căror diametru
aveau o lungime de 5,3 ani lumină. În apropierea acestor stele se dezvolta civilizaţia super cosmonauţilor. Erau

Page 112
 Întâmplãri din veacul XXI

nişte fiinţe mici, fragile dar ale căror astronave străbăteau Universul cu viteza luminii. Aveau o viaţă lungă,
comparabilă cu vârsta planetelor şi cu toate acestea nu se întorceau decât de câteva ori la stelele albastre. Dar
toată această măreţie a lor depindea de „lege”. Iar „legea“ spunea: „… atâta timp cât un super cosmonaut nu-
şi va îndrepta astronava spre Pământ, viaţa va fi la fel de lungă ou a planetelor “ Cândva, „legea“ spunea mai
mult, dar cu timpul super cosmonauții au învăţat să stăpânească materia ca nicio altă lume din Univers. Din
„Legea“ nu a mai rămas decât atât. Ce se spunea înainte şi după această frază nu mai ştie nimeni. Cornelius
Hek se afla cu astronava în apropierea Pământului: 3,5 ani lumină. O singură ecuaţie era de ajuns pentru ca
nava să coboare pe solul planetei interzise de „lege“, iar dacă nu i se va întâmpla nimic, Cornelius Hek ar
desființa „legea“. Şi atunci „ea“ ar disipare şi ei, super cosmonauții, ar fi liberi. Într-adevăr liberi, căci „legea“
era ca un lanţ nevăzut ce-i împiedica să schimbe universul, să-l stăpânească. Deşi nu respectau decât o frază,
aceasta era de ajuns să-i facă să se poarte în Univers ca nişte paznici ai liniştii stelare. În momentul în care
Cornelius Hek a încălcat „legea“, a început să gândească ca un om; robotul căpăta conştiinţa de sine.

II. ROBOTUL.
Pământenii se găseau în anul 5672 şi pe drept se considerau cea mai dezvoltată civilizaţie din galaxie. Când
primul post de observaţie a reperat astronava străină ce se îndrepta spre ei toţi oamenii au aflat acest lucru într-
o secundă. Au prevăzut locul aterizării şi pe o rază de 100 km. Au făcut pregătirile necesare primirii oaspetelui
îndepărtat. Ce dezamăgiţi au fost atunci când şi-au dat seama că este condusă de un robot dereglat. În câteva
clipe după aterizare, robotul Cornelius Hek a fost imobilizat. Pentru oameni devenise o maşină defectă bună
pentru muzeu, mai ales că era construită după modelul secolului C. Pe ei îi interesa numai astronava, un vehicul
cosmic la al cărui grad de perfecţiune nu ajunseseră. Şi cercetând-o, oamenii au început, încetul cu încetul, să
schimbe concepţia de construcţie a navelor, ajungând ia viteze tot mai apropiate de cea a luminii, iar robotul
Cornelius Hek se stingea încet ca o maşină, plângând însă ca un om, căci el călcase „legea“.

III. OAMENII ŞI ROBOTUL.

Cine a fost vinovat de încălcarea „legii”? Robotul? „legea?“ sau însăşi cel care a dus primul robot lângă
stelele albastre? Era tot un pământean. Un geniu care printr-o nefericită experienţă s-a trezit aruncat în spaţiu
şi timp tocmai lângă stelele albastre. El a făcut „legea” şi roboţii, apoi a murit… Robotul Cornelius Hek a
înţeles de ce nu trebuie să încalce „legea“ şi ce nu ştiau nici super cosmonauții despre această încălcare: Că o
maşină care nu are o „lege” devine umană, e tratată de oameni ca atare şi tot ca. Om e capabilă să sufere şi
pentru aceasta să distrugă. De aceea nicio maşină nu trebuie să încalce niciodată, „legea”. NOTA: Acest articol
a apărut în cotidianul universal, ca omagiu adus celui care a întemeiat legile roboţilor, ISAAC ASIMOV.

Un fragment de timp
Pelerinul rezemat de scara discului biconcav cerceta cu privirea întinderea de nisip galben. Gluga îi atârna
pe spate, eliberând faţa şi părul, învăluite de un vânt călduţ. Aştepta. Poate că totuşi au scăpat… Dacă nici
mâine… Urcă scara, deschise trapa şi dispăru înăuntrul discului. Cele două faruri se aprinseră şi începură să
măture cu o lumină alb-albastră întinderea de nisip din jurul navei. Temperatura scădea vertiginos şi în scurt
timp pe disc se depuse un strat de gheaţă.

Page 113
 Alexandru Mironov

La cincizeci de kilometri de navă, doi oameni îşi târau bocancii prin nisip obosiţi şi morţi de foame.
― Ştefan, pentru câteva zile mai avem provizii?
― Trei…
― Deci dacă în trei zile nu ajungem la bază s-a terminat cu noi.
― Poate… De unde ştii că mai există vreo bază? După calcul, ieri ar, fii trebuit să ajungem. Am mers doar
spre nord. Eu cred că am greşit direcţia.
― Emil, un computer nu greşeşte niciodată, mai ales când se află în mâinile unui specialist. Eu m-am gândit
la altă explicaţie: Am nimerit pe altă planetă asemănătoare cu cea pe care trebuia să ajungem noi. Dar deşertul
ăsta blestemat îmi încurcă toate socotelile. Oftă şi un timp cei doi nu mai scoaseră niciun cuvânt.
― Nu ne odihnim? întrerupse Emil tăcerea.
Într-adevăr, ar trebui să dormim puţin. Dar dacă în timpul somnului se defectează instalaţia termică?
îngheţăm amândoi.
― Stăm de pază pe rând.
― Şi cine va sta primul? Nu vezi că amândoi picăm de somn? Mergând, avem totuşi o siguranţă. Rezistăm
până dimineaţă.
― Atunci poţi să-ţi dai costumul jos să dormi. Soarele ăsta nu e mai rău decât cel de pe Pământ.
După doi kilometri de mers Emil scoase un strigăt:
― Baza, Ştefan! Am ajuns!
― Unde naiba o vezi? Ştefan se uita înainte, nevăzând nimic în întuneric.
― Nu acolo, la dreapta.
― Spre vest? Da. Ne-au indicat greşit poziţia.
― Poate am făcut un ocol şi baza a ajuns în dreapta.
― Da, haidem într-acolo.
Întinşi pe canapele, cei doi dormeau. Pelerinul îi veghea. A anunţat Centrul. Oare se vor adapta? Vor înţel-
ege situaţia? Bănuiesc oare că au căzut în plin neant?
Primul se trezi Emil. Recunoscu imediat interiorul. Deci este adevărat. Când au ajuns la disc au împietrit
de uimire. Omul acela ciudat, îmbrăcat ca un pelerin din Evul Mediu, nu le-a spus decât trei vorbe: „Trebuie
să dormiţi“. Îl mişcă pe Ştefan:
― Scoală! al dormit destul. Acesta se uită la ceasul atomic şi-l întrebă:
― Te-ai trezit de mult?
― Nu. Aştept pe individul ăla să ne spună ce se întâmplă cu noi. „Individul“ apăru în acel moment cu o
tavă. „Mâncare“ gândi Emil, „şi nu e hrană rece sau condensată, dejun în toată legea“. După ce terminară,
pelerinul îi învită în camera alăturată. Luară loc pe trei fotolii şi Emil spuse:
― Deci iată un călător cosmic extraterestru, în carne şi oase. Ciudat vă mai îmbrăcaţi voi. Pelerinul zâmbi.
Emil nu luă în seamă. Şi acum după ce ne-ai oferit adăpost şi ne-ai ospătat, sper că ne spui cine eşti de fapt.
― Eşti optimist, răspunde pelerinul. Nu ţi-e teamă?
― Nu. De ce?
― Poate nu am gânduri bine intenţionate. Poate nu fac parte din „Comunitatea celor trei rase galactice“.
Interveni Ştefan:
Page 114
 Întâmplãri din veacul XXI

― Din moment ce ştii de această comunitate, ori faci parte din ea, ori vrei să iei contactul cu ea. Dar mai
bine ne poţi explica unde ne aflăm. Planeta asta este Ratis?
― Da.
― Atunci poate ne poţi spune unde este baza noastră?
― Baza de care vorbeşti nu mai există de mii de ani. La privirile contrariate ale celor doi se corectă. Adică
pentru voi de trei zile.
― Ce înseamnă asta? întreabă Emil sărind de pe fotoliu. Vrei sau nu vrei să ne spui ce se întâmplă? Pelerinul
îi puse mâna pe umăr şi-l aşeză la loc.
― Te rog să fi calm. Am să vă explic îndată. Dacă veţi înţelege sau nu, asta nu prezintă vreo importanţă.
Deci veneaţi cu nava galactică pentru a vă lua în primire postul.
― Da, încuviință Emil.
― Nava o coborât pe planetă deoarece avea de îndeplinit o altă misiune. V-a propulsat cu o capsulă în
mijlocul „Deşertului galben“. Drumul până la bază urma să-l faceţi In câteva zile prin deşert…
― Urma! Bine-zis, întrerupse din nou Emil. De ce e nevoie să spui lucruri pe care le ştim?
― Veţi vedea. În timp ce voi doi străbăteaţi deşertul „s-a produs o explozie.
― Unde? La bază? întreabă neliniştit Emil.
― Da.
― Deci baza e distrusă, oftă semnificativ Ştefan.
― NU. E INTACTA.
― Atunci cum a avut loc o explozie? Explică-ne.
― A fost o explozie nu în sensul pe care-l înţelegeţi voi. S-a eliberat o energie de care voi pământenii, şi
celelalte două rase din „Comunitate“, nu aveţi cunoştinţă. Nu v-aţi gândit că vă ocupaţi cu treburi periculoase
la bază?
― Tocmai de aceea am instalat-o pe Ratis, spune Ştefan. Planetă pustie. Departe de orice mister populat.
O explozie, oricât de mare, nu ar distruge decât planeta. Dar, şi asta e puţin probabil. S-au luat destule măsuri
de precauţie.
― Da. Ştim. Dar împotriva unor forţe distrugătoare în sensul impactului, dezagregării…
― Există şi altă noţiune de distrugere? întrebă Emil ironic.
― Da. Spune-mi, cu ce vă ocupaţi voi la bază? Ce studiaţi?
― Nu ştii? până acum ştiai tot, interveni Ştefan.
― O să vezi unde vreau să ajung.
― Posibilitatea atingerii vitezelor luminice şi superluminice, precum şi, Ştefan făcu o pauză, şi posibilitatea
călătoriei în timp…
― Şi la ce concluzie aţi ajuns în momentul de faţă?
― Înainte de a pleca de pe Pământ, realizarea acestor obiective părea teoretic imposibilă. Timpul pare a
avea o continuitate univocă, indestructibilă…
― Fals. Timpul este cea mai mare necunoscută a universului. Îţi oferă cele mai mari surprize. Pelerinul
părea nervos. Ştiţi voi ce explozie a avut loc la bază? O explozie temporală. S-a produs „o fisură“ în continui-
tatea de care vorbeai şl s-a format una din numeroasele bucle temporale din univers. Un cerc vicios din care
Page 115
 Alexandru Mironov

nu vom mai scăpa nici voi nici eu. Pe scurt: Voi acum sunteţi la bază. Da „nu vă uitaţi miraţi la mine. Adică
nu voi, cei care aţi fost pe Pământ. Voi existaţi decât de trei zile. Ca şi mine de altfel. Capsula pe care au scăpat-
o cei de la baza voastră a explodat în regiunea în care ne aflăm toţi trei.
Atunci, aţi revenit propriile voastre sosii. Ca şi mine. Ceilalţi doi şi-au continuat drumul şi au ajuns la bază.
Voi aţi rămas închişi pe vecie în bucla temporală. Emil şi Ştefan erau zguduiţi de cele auzite. Nu mă credeţi?
Pelerinul se apropie de un ecran şi apăsă pe un buton. În faţa lor apăru baza. Văzură pe comandant, pe Dan, pe
Adrian… Imaginea îi chinuia cu fiecare figură cunoscută. Erau toţi. Se văzură apoi pe ei doi. Ascultau muzică.
Emil, cel de pe fotoliu, sg pipăi să vadă dacă e material. Apoi imaginea se schimbă. Văzură discul. Aproape
distrus. Şi pelerinul. Mutilat. Mort.
― Da, spuse pelerinul de pe fotoliu. Eu am murit acolo, spre deosebire de voi care trăiţi şi acum şi în urmă
cu 50000 de ani. Pentru un călător al timpului explozia temporală înseamnă moarte. Eu exist cu voi datorită
centrului care în momentul exploziei m-a dublat, şi pe voi împreună cu mine. Dar astea în bucla timpului: E
tot ce am putut face pentru mine.
― Dar noi cunoaştem totul despre noi. Ştim ce am făcut de când eram copii. Ştefan părea că vrea să dea o
explicaţie. De exemplu ştiu ce am făcut pe Pământ în ziua de…
― Inutil, îi tăie pelerinul vorba. Generatorul centrului ne-a copiat identic. Există o mică deosebire. Avem
un timp de existenţă prea lung în comparaţie cu cel al buclei temporale. Aceasta durează numai 5 zile. Apoi se
reface din nou; într-o nouă coordonată spaţială. Vom călători în spaţiu la infinit, trăind infinit. Am câştigat fără
a dori toţi trei, un fragment de timp, numai al nostru, unde vom repeta aceleaşi gesturi, aceleaşi vorbe, absolut
totul şi asta câte cinci zile într-un timp indiferent de mare.
― Şi nu există nicio şansă de a scăpa? întreabă Emil.
― Una foarte îndepărtată, dar sigură. Orice buclă, cu fiecare repetiţie a propriei imagini, pierde o infirmă
particulă de timp. În momentul când se va consuma toată, noi vom scăpa.
― Şi cât durează toată povestea asta?
― Miliarde şi miliarde de ani.
― Dar nu vom muri până atunci?
― Nu. Organismul vostru e construit astfel încât să trăiţi 100—150 ani. Eu pot trăi… dar asta nu contează.
În toată această perioadă, organismul nostru va trăi numai 5 zile. Mai avem 2 ore până când bucla se va repro-
duce într-o nouă coordonată. Eu vreau să rămân singur.
Emil şi Ştefan au tăcut tot timpul. Fiecare întorcea pe faţă şi pe dos cele aflate. Numai cu un minut înainte
de reproducerea buclei şi-au vorbit:
― Peste puţin ne vom reîntâlni în „deşertul galben“. Pe curând.
― Pe curând!

Page 116
 Întâmplãri din veacul XXI

[1] Ca în vechime, preşedinţii primeau, la instalarea lor, un nume convenţional.

[2] Mască antropoidă = metodă complexă, biopsihică de modificare a înfăţişării unui om prin schimbarea datelor antropometrice
(noţiune fantastică).
[3] Substituire = (metoda de înlocuire a unui om cu un altul sau cu o altă fiinţă raţională, în aşa fel incit să semene perfect ana-
tomic, fiziologic şi psihic (noţiune fantastică).
[4] A dezafecta = metodă de suspendare a perdelei de raze impenetrante cu care sînt înconjurate personalităţile împotriva substi-
tuirilor şi influenţelor parapsihice ale spionajului intergalactic (n. fantastică).

Sfîrşit

Page 117