Mihai Micula

Mihai micula
Alte ȋntâmplãri din
veacul XXI
EDITURA SCRISUL ROMÂNESC

CRAIOVA

1977

Page 2
 Alte întâmplãri dim veacul XXI

CUPRINS

„SCIENCE – FICTIONUL“ ŞI MATURITATEA SA ESTETICA

MIHAI NICOLA
Depanatorul
RADU HONGA
Basm modern
Un vis cu dedicaţie
Dimineaţa bătrânului oraş
Circuit închis
Omul cu o mie de idei
Plecarea
Club „T”
Allan, iartă-mă!
Inventatorul
Generaţia a treia
Lecţii pentru semenii noştri
Geometrie în spaţiu
Planeta „moartă”
Lupta pentru existenţă
Nu ne vom întoarce niciodată acolo
Ultima misiune a domnului Theodore
Culorile zilei
O întâmplare neobişnuita
„El”
Călătoria
La al şaselea semnal va fi ora…
Cei care au ştiut
MARIUS STĂESCU
Fragmente de albastru
Labirintul
Altarele cubice
Pământeanul
Planeta uitată.
Procesul
MARIUS GHERGU
De vânzare universul
VICTOR MARTIN
Râul vieţii
Caravana
Nort sau omul invers
ALEXANDRU MIRONOV
Ah, birocraţii!
Popescu şi forțele naturii
Cerere
GEORGE GĂNESCU
XYY
IG-IG-IG
Fantazorul

Page 3
 Mihai Micula

„SCIENCE – FICTIONUL“ ŞI MATURITATEA SA ESTETICA

Cu apariţia acestui nou volum de Alte întâmplări din veacul XXI (primul, întâmplări din veacul XXI datează
din 1974) editura craioveană consacră gruparea literară a fanilor olteni condusă de Alexandru Mironov, născută
cu ani în urmă din împerecherea curiozităţii de cunoaştere a ultimelor date ale ştiinţelor cu imaginaţia unor
minţi foarte tinere. Astăzi, cenaclul craiovean „Henri Coandă” captează interesul unor categorii largi de cititori,
întreţine în jurul propriilor acţiuni un interes naţional constant, îşi redactează o revistă proprie de ţinută şi este
pe cale să consacre câteva talente autentice.
Proliferarea literaturii S.F. Şi creşterea audienţei sale la public este, în zilele noastre, o realitate. Fanii de
după 1950 au reuşit într-un interval de timp foarte scurt să se impună şi să ceară dreptul de a li se confirma
notorietatea succesului. Colecţia povestirilor ştiinţifico-fantastice ca supliment al revistei Ştiinţă şi tehnică,
apoi colecţia Fantastic club a Editurii Albatros, cele câteva premii internaţionale şi ale Uniunii Scriitorilor
(Mircea Opriţă, Constantin Cubleşan), o antologie a S.F.-ului românesc tradusă în limba franceză şi publicată
de Editura Marabout, întâlnirile anuale ale cenaclurilor precum şi integrarea întregii mişcări în activităţi în
afara hotarelor ţării, toate acestea sunt realităţi care certifică puternica afirmare a unei direcţii tenace a prozei
zilelor noastre.
Dacă n-ar fi fost susţinută d purtătorii ei de cuvânt din interior (Ion Hobana, Victor Kernbach) literatura
S.F. Nu s-ari impus criticii „serioase”. Totuşi, Silvianosifescu, delinindu-i în general specificul, a trebuit să o
înregistreze într-o exegeză mai amplă având ca obiect literatura de frontieră iar Sergiu Pavel Dan să o
semnaleze spre a o diferenţia de fantasticul tradiţional. Numai Rodica Florea i-a glosat conştiincios realizările
până în 1963 într-o primă încercare de clasificare a motivelor cu serioase rezerve asupra reuşitelor literare.
După un sfert de veac de producere constantă, este posibil să se solicite cu francheţe acţiunea de evaluare
critică în vederea includerii povestirii științifico-fantastice în aria veritabilelor valori? După părerea mea,
consacrarea nu trebuie cerută global, deoarece asupra genului mai stăruie îndreptăţite rezerve. Este drept că, la
ora actuală, se pot evoca un număr de volume bune şi foarte bune, dar acestea nu acoperă o suprafaţă extrem
de întinsă, cu multe căderi în banalităţi. Mai corect este ca, în locui întrebării generale dacă S.F.-ul românesc a
atins vârsta maturizării, să observăm dacă scriitorii talentaţi au acordat interes speciilor S.F.-ului, conferindu-
le expresivitate literară. Cerinţa lui Michel Butor ca S.F.-ul „să devină o operă colectivă ca ştiinţă care este
baza sa indispensabilă”, făurind, după modelul mitologiei clasice, „mituri unice şi publice” ce vor li modelate
în timp, provine – ironic – din constatarea scăderilor în exprimarea personală, subiectivizată, proprie literaturii.
Atât colectivismul cât şi corelarea directă cu performanţele ştiinţei sunt incomode pentru creaţia artistică al
cărui conţinut etern este realitatea umană. Numai apariţia unui modern Dante Aligheri (S.osifescu) este condiţia
teoretică a sublimării acestor frânturi ale mitologiei viitorului într-o operă unică, monumentală prin univers,
patetică prin aspiraţia umană spre cunoaştere şi dezlegare a misterului.
În ansamblu, povestirea S.F. a configurat perspectivele materiale ale viitorului prin aglutinarea motivelor
ce stabilizează o imagine eventuală care n-a ajuns încă mit literar ci anticipaţie ştiinţifică popularizată. De fapt,
multe din producţiile S.F. Nici nu-şi declară un mobil al creaţiei specific literaturii ci se definesc drept încercări
ale imaginaţiei de a veni ȋn sprijinul ştiinţelor prin intuiţii anticipative, posibil de validat apoi în laborator sau
pe rigla de calcul. Numărul mare de ratări ale ideii ştiinţei este semnul căutării şi nu impietează în niciun fel
asupra obiectivului dorit descifrat.
Din perspectiva literaturii, programul grupărilor S.F. este impur. În explicarea neobişnuitei proliferări co-
există multe dizarmonii care, nesesizate, întreţin confuzia dintre literatură şi ştiinţa popularizată. Plasată într-o

Page 4
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
tradiţie eternă a creativităţii umane, anticipaţia este, aşa cum se exprimă Roger Caillois, „tiparul în relief a
ceea ce lipseşte nivelului de cultură luat în consideraţie”, comunicând „tensiunea care există între posibilităţile
omului şi năzuinţele sale, eterna aspiraţie spre împlinire şi emancipare.” Mult mai insistent se afirmă însă că
S.F.-ul este şi produsul exclusiv al erei ştiinţifice, că şi-a propus ca obiect al oglindirii ştiinţa, cu toate spectacu-
loasele sale cuceriri şi ezitări. Cele două motivări nu fuzionează ca faţete ale aceleiaşi tensionări a actului
creator decât dacă acceptăm – ca Michel Butor – cu precizia în descriere a anticipaţiei echivalează cu descope-
rirea unui modern suport moral favorizând depăşirea „crizei de credinţă”.
Astfel motivările – chiar dacă le prezentăm acum exagerat – ilustrează finalităţi diferite ale S.F.-ului. Din
perspectiva tradiţiei eterne, anticipaţia este determinată de o insuficiență a nivelului de cultură şi exprimă
aspiraţia umană spre împlinire; din cea scientistă, viziunea asupra viitorului este riguroasă şi determinată de o
anumită realitate a ştiinţei şi tehnicii, neresimțind sau ne acuzând absenţa omenescului spre a se consolida cu
exactitate. Prima explică specificul universului poetic prin natura subiectivităţii creatoare iar cea de a doua
solicită obiectivarea deplină, efect al spiritului deductiv care a generat-o.
Deosebirile în justificarea necesităţii anticipaţiei ies pregnant în evidenţă – cu repercusiunile aşteptate
asupra valorii literare – atunci când ambele atitudini se raportează la aceeaşi temă: mitologia. Redescoperirea
miturilor a constituit pentru scriitorii romantici intuirea poeziei într-un univers ce oferă enorme spaţii în care
imaginaţia se redescoperă pe sine retrăind şi recompunând materialul său naiv în tensiunea de excepţie a
atitudinii veleitare. Această atitudine lirică, extrem de fecundă pentru literatură, are ȋn S.F. o alternativă mai
prozaică, deşi se bizuie pe „teorii” care s-o justifice: paleoastronautica, civilizaţii primitive supravegheate,
contactentre civilizaţii din galaxii diferite etc.
Acest pozitivism pseudoştiinţific a dominat, ca tematică, în primul volum cu Întâmplări din veacul XXI.
Într-o povestire a lui Al. Mironov (Veşnicul rătăcitor), mitul omului veşnic, al îndrăgitului Ahasveros sau Jidov
Rătăcitor al romanticilor, este reminiscenţa memoriei colective a contactului cu un paleoastronaut venit din
nebuloasa Orion. Avariindu-se vehiculul care-l purtase prin galaxie el nu se mai poate reîntoarce şi nici nu
moare curând, deoarece „a fost programat pentru multe, multe revoluţii galactice şi funcţionarea nu poate fi
oprită”. Zmeul din povestea culeana Cosânzeana şi Făt Frumos este zămislit („ceva din protoplasmă”) de
ordinatorul dispecer Meuel, al cărui serviciu la frontiera metagalaxică este tulburat de cuplul îndrăgostiţilor
(„particule însufleţite alcătuite din protoplasmă cu o emisiune bio superioară”) şi care pentru a controla nivelul
inteligenţei „particulelor” le pune întrebările clasice din basm (ce nu are sfârşit, cine e mai iute, cine e mai
mare), spre a decide: „specie puternică cu entropie mică şi posibilităţi uriaşe” (Alexandru Mironov, Poveste).
Din acelaşi volum mai aflăm că s-ar putea ca miticulanus să fie un astronaut saturian accidentat pe planeta
Deneb şi re întocmit de fiinţele raţionale de aici după chipul şi asemănarea lor cu viaţa veşnică şi două feţe
(Titus Filipaş,anus).
La acest pozitivism naiv se adaugă naivităţile structurale ale autorilor, ambele contribuind la compromiterea
scrierilor ca literatură.
Într-un roman al lui Leonida Neamţu, un conflict cosmic între pământeni şi inadaptabilii psihici izolaţi pe
Marte începe ca o intrigă poliţistă şi se încheie cu o urmărire tip western. Cei doi soldaţi români aventuraţi pe
Marte în căutarea unei mari cantităţi de material fisionabil sustras de un grup de „marţieni” reuşesc să salveze
Pământul de la o catastrofă imobilizând echipajul „păianjenului negru” şi oprind traiectoria bombelor atomice
prin adăugarea la focoasele lor a unor dispozitive (un fel de cutii de chibrituri) care le scot de sub forţa
gravitaţiei. Unul din ei reuşeşte şi performanţa de a pluti ȋn haos îmbrățișând teribilul proiectil până când este
observat de echipa de urmărire şi, fireşte, pescuit.

Page 5
 Mihai Micula
Cumulul de naivităţi este direct proporţional cu fervoarea imaginară iar motivarea prin lipsa de experienţă
sau de vocaţie a autorilor de S.F. (unii de formaţie ştiinţifică sigură) nu acoperă situaţia generală. Personajele
rămân simple marionete şi ritmul naraţiunii este atât de trepidant pentru că scriitorul savurează propriile
descoperiri imaginare, fără să constate naivitatea lor. ȋn acest caz Povestirea S.F. N-a parcurs pe deplin faza de
febrilitate, găsindu-se astăzi într-o situaţie similară cu cea a romanului negru privit din perspectiva
romantismului. Noutatea universului imaginar descoperit seduce prin excesele sale, dezvoltă spiritul inventiv
şi inhibă vocaţia contemplativă, declarată programatic. Visata mitologie modernă sau grava meditaţie poetică
sunt de cele mai multe ori înlocuite de parabolă şi alegorie, forme de ideaţie ce nu deranjează cultul ineditului
imaginar.
Cele câteva şabloane deja constituite întârzie intrarea în faza maturizării estetice a povestirii ştiinţifico-
fantastice. Valorile întârzie să apară chiar dacă prin echilibrul dintre fantezie şi inteligenţă din unele construcţii
lectura este antrenantă şi seducătoare cu surpriza intelectuală stârnită de problematica inedită. Totuşi cele mai
profunde şi expresive reușite de până acum sunt tot cele care abordează tematica eternă a genului, reluată într-
un cadru imaginar nou. Aceeaşi temă a iubirii neîmplinite şi ameninţată de moarte o evocă Vladimir Colin în
Giovanna şi îngerul, schimbându-se numai vechiul motiv al strigoiului prin supoziţia naşterii lui Vittorio în
cosmos şi metamorfoza plauzibilă în Homo eternus.
Din experienţa de creaţie de până acum – într-o glosare principală a reuşitelor – la tonul poematic al
aspiraţiilor umane grave s-ar mai adăuga o sferă oarecum antitetică, cea în care fuzionează insolitul fantastic
cu ironia sau umorul. Situaţii prozaice sau personaje fireşti transpuse într-un decor imaginar modern cu roboţi,
vehicule ultraperfecţionate, galaxii, planete stranii etc., aduc scrisului multă vioiciune. Pagina satisface atât sub
aspectul verosimilităţii (evenimentele par reale) cât şi prin alterarea curiozităţii intelectuale cu ipostazele
posibile ale viitorului. Cititorul nu mai simte alegoria ca intermediar, se complace într-o lectură pe care o
acceptă ca simplu joc şi o savurează pentru robusteţe, deconectându-se.

Cele câteva rezerve şi premize ni se par un bun îndreptar în lectura povestirilor ştiinţifico-fantastice, apt să
favorizeze o ierarhie a valorilor, distingând, în linii mari, părţile care se adresează publicului în primul rând ca
literatură. Cel de al doilea volum de Alte întâmplări din veacul XXI constituie un model al nivelului speciei
sprijinind aceste luări de atitudine. O comparaţie cu volumul din 1974, în care se întâlnesc aceiaşi autori,
evidenţiază frapanta modificare a tonului povestirii. Cu trei ani mai „bătrâni”, aceştia au pierdut între timp
fervoarea fantazării insolite, a şocului provocat de noutatea ideii, în favoarea unei mai fireşti perspective asupra
vieţii. Fireşte că temele sunt ale S.F.-ului din totdeauna: cunoaşterea spaţiului cosmic, contactul cu alte
civilizaţii, pericolul roboţilor pentru civilizaţia umană, universuri paralele, călătoria în timp, noutatea ultimilor
date despre biocurenţi, telepatie, hipnoză, biologie etc. Rareori însă imaginaţia este luată în serios pentru
eventuala sa calitate de a explica o intuiţie ştiinţifică sau un „adevăr“ al mitului. Atunci când se stăruie didactic
în ineditul convingerilor teoretice textul este obscur dacă nu are nici invenţie fantastică seducătoare. Acelaşi
autor (Marius Stătescu) scrie o poveste antrenantă pe tema căutării unui echipaj dispărut (Fragmente de
albastru), dar şi dizertaţii asupra barierelor temporale (Planeta uitată) sau a miturilor (Labirintul). În general,
preluarea miturilor din perspectiva scientistă a S.F.-ului este convenţională şi în Râul vieţii, Nort sau omul
invers de Victor Martin.
Reuşita aparţine tonului demitizant al narării unor evenimente fantastice în stil burlesc. Radu Honga a ajuns
în acest câmp aproape un virtuos. La prima consfătuire naţională a telepaţilor, Danciu Grigore şi Pascu G se
cunosc şi-şi impută cu violenţă transmiteri de afecte în situaţii nepotrivite: unul se înfurie pe un şofer care era

Page 6
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
să-l accidenteze iar celălalt cere într-o şedinţă să fie dat directorul afară, unul chefuieşte la nuntă, iar celălalt,
lingă patul soacrei pe moarte, neputând fi trist, asistă la anularea testamentului etc. (Club T).nteligentă şi cu
situaţii hazlii este substituirea profesorilor cu roboţi in Lecţii pentru semenii noştri sau încurcătura generată de
traducerea unui text vechi cu descoperirea sub celebra terasă a Baalbekului, în locul depozitului tezaur, a unui
monstru care se ridică furios în înălţimi.
Dacă ar construi dincolo de proporţiile schiţei, Radu Honga ar reuşi pagini savuroase din câteva glume: un
oraş e năpădit de ceaţă apoi oamenii Îngroziţi văd pe cer un monstru care-i apostrofează: „Primitivilor” 1
(Dimineaţa bătrânului oraş). În urma unui cataclism atomic supravieţuiesc un bărbat şi o femeie spre stupoarea
noului Adam care ştie vechiul mit: „Iar? Şi de ce tocmai eu? De ce?” (Circuit închis). Un autor refuzat de
editori pentru că pusese in gura zmeului replica „Numai un idiot de redactor ar fi in stare să publice basmul
ăsta” cugetă singur pe stradă: „Obraznic zmeu Auzi la el ce-a fost în stare să spună 1” (Basm modern).
Chiar şi tema gravă a obsesiilor din vis şi transferul acestora în viaţa reală este estompată prin lovituri de
teatru (Un vis cu dedicaţie, La al VI-lea semnal va fi ora…). Spaţiul intergalactic devine martor al unor
evenimente bufone. Bătrânul astronaut Teodore, plecat fără chef în cursa dinaintea pensionării, e ales drept
mire de fata preşedintelui planetei şi trebuie s-o ia cu el pe pământ (Ultima misiune a domnului Teodore). O
planetă aparent fără viaţă are o civilizaţie sub scoarţă, care nu vrea să ia contact cu Ted şi Lue, furându-le în
schimb merindele şi două steaguri din care au să-şi croiască apoi pantaloni cele două mogâldeţe care-i
supraveghează. Călătoria în timp e aventură picantă. Low se scaldă în lac în timp ce i se fură costumul iar
imprudentul hoţ este adus automat in prezent şl apoi trimis să lucreze în Egiptul antic la piramide.
In acest ton savuros întreţinut de autorul cel mai bine reprezentat în volum se înscriu şi schiţele lui Al.
Mironov. Transplantul de creier (Ah, birocraţii), un aparat miraculos care întoarce din cale apele Jiului
(Popescul şi forţele naturii), puricele „infailibil” (Cerere) sunt pretexte pentru experienţa stilistică, remarcabilă
prin arta de a stăpâni limbajul literar. În aceeaşi tradiţie, mai ales prin situaţii, se înscriu XYY,g-ig-ig şi
Fantazarul de G. Gănescu ori De vânzare universul de Marius Ghergu.
Vioiciunea stilistică, robusteţea morală, inteligenţă şi invenţie fantastică lejeră iată coordonatele cele mai
expresive ale acestui volum cu povestiri care consacră un cenaclu şi devin etalon – de ce nu? – al prefacerilor
prin care specia îşi întăreşte drepturile de a exista în sfera literaturii.
MARIN BEŞTELIU

Page 7
 Mihai Micula

MIHAI NICOLA

Depanatorul
CAPITOLUL
Bogdan Neagu
― Jubilezi, nu? mă Întrebă Sybille, cu o nestăpânită ciudă în glas. Probabil ca să-şi sublinieze ostentaţia,
îşi luase o alură voit frivolă, cu o mână pe şold, cu silueta arcuită pe spate, aşa ca o întruchipare a unei Carmen
din secolul XX, cu mini şi rimel de la casa Dior. Jubilezi, nu? Te gândești numai la alţii, la tine deloc, chiar
dacă au refuzat cândva să zboare cu tine. Raoul Vasquez spunea că…
― Raoul a spus ceva odată, dar apoi lucrurile s-au lămurit. Şi de ce – izbucnii eu – îl aduci pe el în discuţie
… am observat şi eu că-ţi face curte, de aceea…
M-a oprit mâhnirea pe care am citit-o pe faţa Sybillei. Cu regret constatam că intenţiile mele reconciliatoare
se duceau de râpă. Raoul nu refuzase pur şi simplu să zboare cu mine. La un antrenament – asta fusese mai
demult, când Centrul sud-american era încă în formare – am avut un moment de nestăpânire: am rupt un co-
mutator al simulatorului şi atunci s-au ivit îndoieli asupra calmului meu pe timpul unui zbor real. Circumspecţia
lui Raoul era, cred, justificată, dar nu s-a manifestat vădit, iar eu, ca să-i întimpin temerile, am provocat o
„ruptură”.-am spus chiar că mai bine rămân „savant de laborator” decât cosmonaut, deşi… Doamne, ce-aş mai
fi vrut să zbor!… Consiliul Centrului a avut însă mult tact şi, pe parcurs, eu mi-am făcut „norma de zbor”; ca
să fiu mai limpede, acele zboruri balistice şi circumterestre de scurtă durată, în urma cărora căpătai brevetul de
astronaut operaţional. Despre toate acestea Sybille nu ştia mare lucru, eu însumi lăsând să plutească o ceaţă
oarecare asupra situaţiei. Aşa că avea dreptate să-mi reproşeze ceea ce devenise un subiect de flecăreală pentru
mulţi cunoscuţi de-ai noştri, adică faptul că „mă dădusem la fund”, când toţi se agitau încoace şi-ncolo. Am
reluat discuţia cu precauţie:
― Îmi pare rău că ţi-am amintit de Raoul. Oricum, le doresc şi lui, şi lui Germi, şi celuilalt, lui Abe Shindo,
succes în misiunea lor. Chiar dacă am exprimat câteva obiecţii cu privire la oportunitatea abordării Lunii în
momentul acesta, eram condus de cele mai bune intenţii şi sper că vor înţelege acest lucru aşa cum se cuvine.
Şeful lotului de piloţi, londonezul Doogsberty, e unul dintre cei care îmi împărtăşesc părerile.
După roşeala crescândă de pe chipul Sybillei îmi dădeam seama că se înfuria şi mai mult:
― Îţi închipui că am să iau drept bune toate astea?ritarea îi risipise puţin armonia chipului ei creol. Aruncă
grăbită o privire în jur pentru a se asigura că nu fusese auzită şi că gazda noastră, profesorulliescu, nu ne-a
observat. Continuă ceva mai domolită, dar fără a-şi ascunde amărăciunea: Bogdane, m-aş detesta dacă aş fi
geloasă. Nu, nu sunt, nu te cred în stare să faci cuiva rău. Totuşi., e ciudat, de atâta timp te porţi în aşa fel încât
toţi prietenii noştri nu-ţi mai spun decât „ascetul”, iar palavragiul ăla de René, alaltăieri, la ziua lui Naomi, ţi-
a găsit o poreclă şi mai pitorească: „schivnicul”. Fii fără teamă, s-a făcut haz nespus… Şi atunci Luciile Flunder
şi-a ridicat glasul peste toată zarva noastră şi a spus – mi se părea că se uita spre mine, deşi n-ai fi putut spune
unde i se oprea privirea – a spus că schivnicia ta e doar un paravan… vocea ei insinua mai multe, dar am
încercat să nu văd asta. Înţelegi, Bogdane, m-am simţit umilită. Aveam impresia că inventează totul ca să mă
necăjească şi nu înţeleg de ce, doar am fost colege cândva. Puţin a lipsit să nu-mi pierd răbdarea…
Tăceam gândindu-mă ce bine ar fi fost ca Sybille să-i dea o lecţie colegei sale. Luciile Flunder are o plăcere
diabolică de a stârni zâzanie între oameni – asta e distracţia ei.ar René n-avea decât să inventeze orice, adevărul
era altul.

Page 8
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
Sybille părea că nu observă tăcerea mea. Se întorsese şi mângâia ramura unei magnolii. Eu nu m-am grăbit
să înnod discuţia. Fără să vreau, am început să mă gândesc iarăşi la ceea ce se întâmplase de când ea se reîntor-
sese la laboratorul ei din Montevideo…
Centrul spaţial sud-american îşi elabora primele planuri de perspectivă. Ca la toate centrele continentale,
veneau din întreaga lume cercetători, savanţi, profesori şi foarte mulţi piloţi selecţionaţi. Congresul Mondial
pentru Securitate şi Pace deschisese în sfârşit uşile unei ere de înţelegere şi avânt în toate domeniile. Ca să se
facă o omogenizare a potenţialului ştiinţific, către Centrele continentale începuseră să vină oameni din toate
colţurile lumii. De la noi, la Centrul sud-american am fost trimişi împreună cu profesorul Ştefanliescu eu şi
colegul meu de promoţie,lie Dincă. Profesorul nostru era un reputat specialist în studiul mecanicii corpurilor
cereşti, iar eu şi Dincă studiasem pe larg transmiterea energiei la distanţe cosmice. De fapt, ca şi la începuturi,
astronautica te silea să te specializezi în mai multe domenii.
Nu mai luarăm de la capăt vechile experienţe. Acum, când Marte şi Venus fuseseră atinse de expediţii cu
oameni la bord, ne gândeam – de fapt era directiva Marelui consiliu coordonator – să abordăm problema vi-
zitării Plantei X din sistemul solar. Nu era chiar o sarcină uşoară. Planeta nu fusese încă identificată optic
(datorită proiectării sale pe firmamentul Căii Lactee), dar calculele şi radarul o situau cu certitudine dincolo de
Pluton, la 8,8 miliarde kilometri de Soare. Marja de siguranţă a zborului trebuia deci să depăşească orice ob-
stacol neprevăzut. S-a stabilit cu prioritate ca în construcţia trenului spaţial să se folosească o gamă de aliaje
noi, având proprietăţi termodinamice deosebite. Probele – făcute la laboratorul din Montevideo, care preluă
chestiunea –, la început controversate, acreditară până la urmă un aliaj bazat pe combinarea duraluminiului cu
un izotop rar întâlnit al titanului, prelucrarea urmând a avea loc în condiţii de vid înaintat. Dar izotopul de titan
nu era practic de găsit pe Pământ, şi producerea lui în cantităţi industriale ar fi cerut cel puţin cinci ani de
cercetare, investiţii şi construcţii. Şi atunci se impuse soluţia cea mai temerară, dar singura la îndemână –
metalurgia selenară. Teoretic chestiunea nu era nouă, practic însă abia urmau să se facă primii paşi, pentru că
până atunci în construcţia navelor cosmice Pământul oferise tot ceea ce era necesar. Pentru a stabili tehnologia
noului aliaj se ceru ajutorul unei staţii orbitale circumterestre. O navetă transportă acolo un grup de savanţi şi
un minimum de utilaje şi minerale: după câteva experienţe se confirmă obţinerea aliajului, dar în condiţiile
staţiei lucrul nu s-ar fi putut face decât în proporţii farmaceutice.
Cu aprobarea Marelui consiliu coordonator atenţia noastră se îndreptă către bătrâna Selene, de care, vrând-
nevrând, ne îndrăgostirăm din interes. În depozite, stocurile de nave şi moduluri lunare fură scoase de la
„naftalină” şi lustruite cu osârdie.
Se pregăti în grabă o primă expediţie care să încerce amenajarea primului atelier metalurgic pe Lună, în
zona craterului Aristarh, unde, încă din 1961, astronomul Nikolai Kozârev observase ceva ce părea a fi o ac-
tivitate vulcanică. S-a răsfoit şi numărul din decembrie 1963 al revistei „Sky and Telescope” în care observa-
torul Lowell confirma detectarea a două pete de lumină, de un roşu aprins, la nord de craterul Herodot, apoi,
grupate într-o formaţie ovală, pe marginea sudică a craterului Aristarh. S-a presupus că dacă avusese loc aici o
activitate vulcanică se va găsi şi titanul izotopic necesar pentru fabricarea navei noastre „Minerva”. Niciuna
din planetele sistemului nostru solar n-a fost botezată „Minerva”. Ne-am gândit ca prima navă ce va vizita
Planeta X să poarte un nume ce simbolizează înţelepciunea.
Urma, deci, să se verifice acolo, pe Lună, un flux tehnologic primar de metalurgie cosmică. Apoi, dacă
rezultatele promiteau, un „convoi” de trei-patru nave urmau să debarce şi să fie instalate acolo o turnătorie şi
un bluming lunar, în care să se construiască modulul orbital şi transbordorul pentru Planeta X. Nici nu bănuiam
exact câte alunizări ne erau necesare, nu era vorba de a turna în viitoarea uzină selenară nişte carcase; ele

Page 9
 Mihai Micula
trebuiau polizate, şlefuite, prelucrate, amenajate, dar a le aduce pe Pământ pentru aceste operaţiuni era cu totul
imposibil. Nici transportul aliajului brut nu era rentabil şi prea uşor de efectuat, oricâte cheltuieli ne-am fi
permis, pentru că tocmai turnarea sa în condiţiile vidului cosmic şi ale lipsei câmpului magnetic în corelaţie cu
alţi factori cosmici constituiau o cerinţă de neînlocuit. ȋn fine, soluţia nu putea fi alta decât să fie instalat apa-
ratajul pentru fabricarea trenului spaţial „Minerva” direct pe Lună. La fel urmau să fie aduse echipamentele; în
parte, acestea erau „recondiţionate, chiar de pe modulele lunare, care şi aşa aveau să fie abandonate. Şi, ceea
ce era foarte important, Luna avea să devină acum baza operaţională de lansări de expediţii siderale, un proiect
iarăşi vechi, dar abia acum luat în considerare.
Pe mine fantezia şi îndrăzneala pionierilor cosmici m-au fascinat întotdeauna. Când însă se trece, efectiv,
la lucru, nu e tocmai uşor şi atunci se ivesc divergenţe şi obiecţii de tot felul. La unele m-am alăturat şi eu,
pentru considerente pe care le-am făcut imediat cunoscute. ȋn principal am argumentat că, la un asemenea trafic
selenar intens cum se anunţa, nu se putea concepe să nu existe şi un echipament autonom de depanare în caz
de avarii.storia zborurilor cosmice înregistrase şi câteva „accidente“ care ne puneau pe gânduri, iar dacă de
atâţia ani se construiseră trenuri spaţiale perfecţionate şi puternice, tehnica de debarcare selenară nu mai fusese
obiectul vreunei străduinţe de dezvoltare. În plus, consideram că trimiterea modulului lunar, indicativ „Argo”,
nu era oportună în această epocă. Aveam toate motivele să cred că Jilicek şi Duchamps aveau dreptate. Gregor
Jilicek şi Antoine Duchamps de la Centrul spaţial antarctic stabiliseră că în traiectoria asteroidului pătruns în
sistemul solar în toamna anului trecut surveniseră abateri care îl conduceau la o ciocnire iminentă cu un corp
sideral captat în urmă cu mulţi ani de Pământ. Urma deci o explozie de neînlăturat, a cărei primă urmare ar fi
fost o ploaie de fragmente ce avea să „măture” vaste porţiuni din suprafaţa Lunii. Dar numeroşi specialişti
negau această posibilitate, aşa că cei de la Centrul spaţial aprobaseră lansarea misiunii. La toate strigătele mele,
dirijorii de zbor îmi arătaseră pur şi simplu uşa.-am dat dracului, spunându-mi cel puţin că nu eu voi avea
remuşcări, dar presimţeam că amărăciunea care mă copleşise va fi fără leac multă vreme.
„Argo” aselenizase şi Raoul Vasquez, Renato Germi şi Abe Shindo, un trio internaţional (sud-american,
italian, japonez), îşi începuseră misiunea. Dar, în acelaşi timp, asteroidul a explodat şi haite de meteoriţi au
început să bântuie spaţiile nesfârşite. Îmbătaţi de faptul că prima şarjă de metalurgie selenară răspunsese
aşteptărilor, controlorii de zbor prelungiseră sejurul, iar cei de la echipa de „semnal verde” acceptaseră cu o
uşurinţă de-a dreptul… Ei bine, când le-am spus-o şi pe-asta, multe fălci au scrâşnit, iar ale mele puţin a lipsit
să nu fie mutate din loc. Am fost, cum s-ar spune, trimis la plimbare. Dar faptul era consumat, aşa că n-avea
rost să mă zbucium. În afară de asta, aveam şi necazurile mele personale.
Acceptând iniţial prudenţa mea, specialiştii responsabili de zbor mă autorizaseră să mă ocup de dirijarea
unui subprogram pentru construcţia ansamblului operaţional de depanare. Era un modul complex, cu instalaţii
de elevaţie, acţionate hidraulic, aparate de sudură în spaţiul cosmic etc.; aveam chiar un mic complex de
aşchiere în trusa de utilaje. Rezervele de combustibil îmi permiteau decolări şi aselenizări succesive, mutarea
dintr-un loc în altul, cu o autonomie asigurată pentru cel puţin 5 kilometri pătrați. Execuţia ansamblului opera-
ţional, pe care din reverenţă faţă de gazdele noastre sud-americane l-am botezat folosind ceva din mitologia lor
– „Inca” –, mi-a răpit mult timp, mai ales în ultima parte, când făcusem ultimele puneri la punct. Sybille, pe
care n-o văzusem de două luni, a crezut la un moment dat că nu vreau s-o mai întâlnesc. Cum se întâmplă
atunci când amâni să scrii cuiva o scrisoare şi pe urmă nu mai îndrăzneşti s-o trimiţi, tot astfel se nimerise să
nu-mi fac timp să schimb cu Sybille măcar două vorbe. Bine, ea era plecată la Montevideo, dar asta nu scuza
nimic. Prietenia noastră trecea prin clipe grele. Aşa că, până la urmă, oricum pierzând eu lupta pe „frontul
cosmic”, am socotit că trebuie să mă îngrijesc puţin şi de soarta mea şi să împiedic ca între mine şi Sybille să

Page 10
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
se petreacă ceva ireparabil. Am aranjat să plecăm împreunăa Rio de Janeiro, în vizită la profesorul meu, Ştefan-
liescu. ȋn ziua aceea, profesorul avea o mulţime de invitaţi, în general amici de-ai noştri. Sybille îl cunoştea pe
mentorul meu; la recomandarea mea, îl consultase într-o vreme asupra unor probleme de cercetare.
Discuţia mea cu Sybille se închegase greu. Protocolul vizitei ne-a oferit o ieşire, dar cum profesorulliescu
şi soţia sa nu-şi oboseau oaspeţii (de obicei şi-i „pierdeau” prin întinsa vilă înconjurată de un parc frumos), m-
am regăsit iarăşi cu Sybille pe o terasă adumbrită, având vederea spre aleea principală. Era supărată încă. O
auzise pe Luciile Flunder povestind câte ceva din „culisele” Centrului şi strecurând cu abilitate că mă văzuse
de câteva ori în societate. Pentru mine asta nu însemna nimic. Sybille însă se agăţa de „fitil”. Într-o pauză
deschisesem radioul şi ascultam buletinul de ştiri. Se anunţa că expediţia „Argo” proceda la elaborarea celei
de-a doua şarje. Probabil că, imaginându-mi-i pe cosmonauţi lucrând, am zâmbit involuntar, în orice caz de
aceea mă întrebase Sybille de ce jubilam…
Mi-a părut rău de necazurile ei; dintr-o dată m-a cuprins un val de înduioşare, pe care l-am ascuns privind
fix, clipe îndelungate, la magnolia sub care şedeam şi pe ramurile căreia izbucniseră flăcările sângerii ale flo-
rilor. Am înghiţit nodul ce mă sugruma şi m-am întors. Şi Sybille se domolise, şi pe chipul ei se aşterneau iarăşi
blândeţea şi o expresie de îngândurare, ca de obicei.-am zâmbit şi mi-a răspuns. Apoi am spus.
― Aş vrea să mă înţelegi, Sybille. „Ascetismul” meu nu e de circumstanţă: ştii că vreau să zbor.
― Cum? Fostul tău echipaj e pe Lună.
― Vor fi şi alte expediţii. Afară de asta am căpătat autorizaţia să zbor în caz de pericol cu ansamblul
depanator „Inca”. Doogsberty, şeful lotului de astronauţi, m-a ajutat mult, iar eu am făcut totul ca să-mi termin
pregătirile. Aveam temeri serioase şi, iată-le, ai aflat şi iu de pericolul meteoritic pe Lună.
― Ştiu, te înţeleg acum. Însă Luciile spunea că te-a văzut…
― Şi unde, mă rog? La Doogsberty acasă. Nu l-am refuzat de ziua lui, altădată am avut de discutat cu el, şi
era acolo toată societatea doamnelor… Acolo mi s-a spus „ascetul”. Eu am râs şi am uitat totul…
― Bogdane, probabil m-am pripit. Adevărul este că aş fi avut nevoie de tine, de sfatul tău. Şi eu am avut
mult de lucru. Noi am elaborat tehnologia aplicată acum de Raoul. N-a fost prea uşor, dar iată că, în ansamblu,
ipoteza noastră se verifică.
― Credeam că ai să asişti la experienţă de la monitoarele de control din Centrul spaţial…
― Nu cunoşti obiceiul meu? Când se face experienţa crucială, mă ascund de toată lumea. S-au dus în schimb
mulţi dintre colegii mei. De altfel, eu am lucrat numai la partea teoretică. Era o veche idee a mea: turnarea în
câmp torsionai şi vid înaintat provoacă inversiunea adiţiunii submoleculare. În aliajele friabile fenomenul duce
în final la obţinerea unor structuri rezistente de tipul celor din meteoriţii solarieni. Tehnologia este foarte com-
plexă şi migăloasă, dar – ce-ţi îndrug eu ţie? – le ştii bine şi tu!
― Când am studiat eu fizica moleculară nu se descoperiseră toate astea. Şi când vorbeşte savantul din tine,
draga mea învăţată, te-ar asculta cu sufletul la gură o întreagă academie.
― Cum se spune în lima ta: „ţi-au murit lăudătorii” sau cam aşa ceva, nu? Ori, stai, te-am auzit cândva:
„Mai scurtează coada vulpii“ – pe asta o înţeleg mai bine. Aşa că lasă laudele şi mai bine gândeşte-te cum te
vei distra în continuare, singur. Eu mă duc să discut cu lumea. N-aş vrea să mi se spună schivnica“.

Sybille se oprise în salonul cel mare, unde partea feminină a societăţii încinsese o discuţie, desigur mondenă,
de la care bărbaţii erau excluşi. Aceştia se adunaseră grupuri-grupuri sau colindau solitari printre arbuştii şi
rondurile din parcul vilei. Toată lumea se simţea bine. O rumoare nu prea puternică plutea pe deasupra capete-
lor. Şi eu mă simţeam bine. Acum nu mă mai supăra nici faptul că Luciile Flunder era acolo şi, ca de-obicei,

Page 11
 Mihai Micula
încerca să polarizeze atenţia în jurul ei printr-o comportare destul de extravagantă. O ignoram. Aş fi vrut să mă
alătur vreunuia dintre grupuri, dar leneveam pe un fotoliu de răchită, mângâiat de o briză răcoroasă, pe terasa
unde mă lăsase Sybille. René avusese dreptate: deveneam un anahoret, însă asta tot nu mă hotăra să mă mişc
din loc. Mi-am lăsat privirile să lunece de-a lungul aleii parcului, străjuită de arbori. Era multă verdeaţă acasă
la profesorulliescu, iar prin frunzişul des şi risipa de flori se estompa parcă şi zgomotul neîntrerupt de pe şos-
eaua ce trecea prin apropiere. De fapt, era o şosea marginală, ce-şi vărsa aglomeraţia în puhoiul motorizat de
pe magistrala sudică, la vreo patru mile mai încolo. Privind aşa, m-am pierdut în gânduri până la uitarea de
sine. În jur, invitaţii forfoteau molcom, se auzeau zumzetul necontenit al vocilor şi clinchet de pahare. Mie mi-
a adus cineva un pahar de Phy and soda şi am început să-l sorb pe îndelete cu privirea agăţată de amintiri…
… Era tot aşa o zi călduţă de toamnă aurie şi priveam un zbor jucăuş de funigei pe albastrul nepătat al
cerului. Mă tolănisem pe o scoarţă de lână moale, sub bătrânul tei de la fântână. În boarea de vânt îmi flutura
în mână o năframă în trei culori ţesută de mama; mi-o dăruise şi avea să fie talismanul meu de care nu aveam
să mă mai despart. Uşor, susurul Dunării şi câte o părere de sirenă de vapor îmi ajungeau la ureche, dar eu eram
atent la trebăluiala mamei prin casă; câteodată se oprea în prag şi ridica glasul ca s-o aud:
― Să nu uiţi să ne scrii mai des, chiar dacă eşti la capătul lumii. Taică-tău şi aşa zice că ne-ai uitat…
Oprindu-se din pufăitul lulelei, tata adăuga uşor răguşit, tuflindu-şi pe ceafă şapca lui de vechi ceferist:
― Măi băiete, o să ai treabă multă. Când vei avea timp ai să ne scrii, iar noi ne-om bucura…
Tocmai mă gândeam că nu prea îmi respectasem promisiunea şi că trebuie să găsesc un leac şi pentru asta.
Când cineva din casă se opri lingă mine, eu încă visam cu ochii deschişi. La început nici nu l-am auzit; apoi
am înţeles că sunt căutat la telefon. M-am îndreptat încet spre măsuţa pe care stătea telefonul şi am ridicat agale
receptorul. Dar după o clipă am uitat şi pe ce lume trăiam.

CAPITOLULI
Sybille
Şi eu mă simţeam bine. De altfel, în ultimul timp şi la noi fusese enorm de lucru. Aveam o meserie de bărbat
– specialist în metalurgie. Oboseala dispărea acum estompată de bucuria împăcării cu Bogdan şi de satisfacţia
faptului că adusesem şi partea mea de contribuţie la întemeierea metalurgiei selenare, un teren care era acum
în vogă. Profesorulliescu nu mă slăbea cu felicitările, dar, la insistenţele mele, a încetat s-o mai facă. Bătrânul
era înţelegător şi şi-a dat seama că acum aveam poftă să stau în societate, printre prietenele mele, să mă destind.
Asta am şi făcut; în salonul nostru, al femeilor, soţia luiliescu trona ca o regină mereu zâmbitoare, dar rămasă
pe undeva în afara noastră, a tineretului. Aşa că până la urmă tonul conversaţiei era dat tot de noi, subiectele
impuse de noi şi întoarse pe toate feţele, cum ne era voia. Nu era deloc o discuţie frivolă; în prezenţa gazdei,
chiar şi Luciile Flunder – ce naiba am cu ea, nu ştiu?! – nu îndrăznea să debiteze aiureli. De altfel, Luciile nu
era fată proastă şi când voiam s-o înţeleg îmi spuneam că poate era nefericită şi încerca şi ea, tocmai frapând
pe cei din jur, să ascundă faptul că nu-şi găsea un loc pe lume. N-avusese o copilărie senină şi n-aş fi putut
bănui că a fost răsfăţată de viaţă. Printre noi pătrunsese datorită fratelui ei, un specialist capabil în construcţia
rachetelor, şi se specializase la rândul ei în medicina cosmică. Dar, de fapt, nu de ea mă ocupam acum.
La un moment dat, doamnaliescu îmi făcu semn discret să mă aşez lingă ea. M-am dus acolo şi am rămas
amândouă tăcute, fără să încercăm să turburăm discuţia aprinsă a fetelor. Din vreme în vreme, doamnaliescu,
cu veşnicu-i surâs pe buze, mă privea dintr-o parte şi mâna ei se odihnea o clipă pe părul meu rebel. Nu ne-am
spus nimic şi-n preajma ei mă simţeam şi mai liniştită. Am început „să torc” gânduri, să depăn amintiri…
… Ningea.eşisem din laborator şi o luasem pe Libertad Avenida să fac cumpărături. Specialistul acela

Page 12
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
român, care fusese la biroul meu dimineaţa, stătea în faţa unei vitrine cu jucării şi se distra privind un carusel
mecanic de pitici dansând în jurul unei fetiţe, ştrengăreşte legată la cap cu un batic alb.
―nteresant, señor Neagu? Aşa vă cheamă, da? am reţinut bine? De fapt, am avut şi eu jucăriile copilăriei
mele, dar nu-mi amintesc figurile…
― E un import din basmul european, domnişoară Sybille, n-aveți de unde să ştiţi. „Albă ca zăpada şi cei 7
pitici”. Dacă vreţi, vă spun şi basmul…
Mi l-a spus în timp ce beam un ceai fierbinte într-un bar micuţ şi liniştit. Pe masă se rotea caruselul
omuleţilor de tinichea vopsită şi haine din plastic. Mi-l cumpărase Neagu, iar eu mă bucuram ca un copil
privind.
Mai târziu, Bogdan – acum îi pronunţam corect numele, iar şi mai târziu aveam s-o rup binişor româneşte
― A venit iarăşi la Montevideo. Construia un ansamblu de depanare cosmică, ceva mai aparte, cu caracter-
istici funcţionale mult mai complexe. Era o navă de salvare pentru cazuri de accidente în Cosmos.-am arătat şi
eu proiectele mele, mai târziu am colaborat la dezintegratorul laser şi am fost buni camarazi, în sensul obişnuit
al cuvântului.arna nu se sfârşise când ne-am întâlnit la o conferinţă ştiinţifică în Asuncion. Într-o zi ne-am
plimbat în rezervaţia naturală, pe sub cetinile încărcate cu ghirlande de marmură pufoasă. Am râs, ne-am bătut
cu zăpadă, am alergat şi într-un târziu am obosit. Ne-am oprit să răsuflăm şi m-am întors să-i propun un grog
fierbinte la motelul indian. Am rămas o clipă amândoi uitându-ne unul la altul, printr-un spaţiu fulgerat de
căderea cristalelor de zăpadă. N-am mai văzut depărtarea sau apropierea, căci atunci am înţeles amândoi ce
simţeam…
Doamnaliescu îmi punea iarăşi palma pe creştet, dar de astă dată mă legăna uşor. M-am întors întrebătoare
spre ea şi mi-a arătat din ochi uşa salonului. Bogdan, foarte agitat, cu telefonul în mină, îmi făcea semn să mă
duc la el…
… Doamne, ce plecare a mai fost! Abia mai târziu am înţeles-o; atunci însă îmi pierdusem cumpătul.
Trebuia totuşi să mă stăpânesc, lumea era cu ochii pe mine. Am încercat şi poate am şi reuşit să zâmbesc. Când
a lăsat telefonul, ajunsesem lingă el. În trecere, am văzut-o în salonaşul învecinat pe Luciile la alt telefon și –
stupid – m-a fulgerat ideea că ea l-a chemat pe fir. Am înotat prin lumea pe care am simţit-o ca pe o apă
învăluitoare şi am ajuns lângă Bogdan, care tocmai aşezase receptorul.
― Trebuie să plec imediat! a spus el foarte grav. Vreau să ne luăm rămas-bun!
Eu încă nu pricepeam nimic.
― Ei, asta-i! Doar nu pleci în Lună…
I-am simţit răsuflarea aproape şi căldura buzelor. Ardea.
― Ei?!
― Chiar aşa plec în Lună, a spus el şi, luându-mi braţul, ne-am îndreptat către ieşire. Toată lumea devenise
de altfel vag neliniştită. De afară se auzeau sirenele. Zumzetul vocilor scăzu dintr-o dată. Luciile – am văzut-o
din întâmplare – se aranja în faţa unei oglinzi pe palier.
― Hello, darling, plecaţi?
― Numai eu, aruncă Bogdan peste umăr.
― Nu vrei s-aştepţi? Aş merge şi eu. Îmi dai voie, nu, Sybille…?
― Poftim, te rog! am zâmbit eu acru, dar destul de tare ca să audă toţi.
De afară se auzeau sirenele şi mai strident. Maşinile poliţiei intraseră pe alee şi goneau spre peronul de la
picioarele scării. Bogdan m-a îmbrăţişat pentru ultima oară, şi-a luat un rămas-bun fugar de la toţi şi a sărit pe
trepte în jos. Un ofiţer a deschis portiera maşinii a doua, salutând, şi în clipa următoare toate cele trei limuzine

Page 13
 Mihai Micula
au demarat nebuneşte spre şosea urlând şi fulgerând mereu din farurile rotitoare. Abia atunci am observat că
circulaţia fusese blocată. Maşinile poliţiei patrulau în sus şi-n jos. Grupul în care era Bogdan a pornit în trombă
spre magistrală. După un timp nu i-am mai văzut. Lumea care se îngrămădise pe treptele de la intrare s-a
înapoiat în salon.
― Ce-i asta? Arestare? întrebă cineva.
― Ei, aş! Pentru ce…?
― Pisica nu-şi pune zurgălăi când vânează şoareci.
― Mdaa!
― Nuu! Românului ăstuia nu-i place să facă senzaţie. O fi existând vreun motiv…
― Vezi bine.
― Nu, domnule, n-ai văzut? Toate maşinile pe dreapta. E altceva.
― Să ştii că trebuia să ajungă omul repede undeva şi numai poliţia te scoate din „embouteillage”-le astea.
Peste câteva minute a picat Naomi. După ce a salutat în dreapta şi-n Stânga, a făcut spre mine câţiva paşi,
iar toată lumea a înţeles că are să-mi spună ceva, drept care tonul discuţiilor a scăzut brusc.
― Vai, fetelor! – Naomi spunea „vai, fetelor” chiar când îşi vorbea sieşi – ce-am mai aşteptat! Poliţia a
măturat toate maşinile de pe magistrală, vreo câţiva kilometri… daa, ne-a dat afară pe gazon… şi, auziţi fetelor,
a aterizat imediat un turbojet… au venit alte maşini urlând, din una s-a dat jos – cine credeţi! – Sybille, tu ştii?
era chiar Bogdan…
― Spune o dată! o repezi cineva pe Naomi.
― Nimic, s-a urcat în avion şi au decolat imediat. Asta-i tot.
Aşa au ţinut-o un timp; eu am plecat în altă parte. Doamnaliescu şi-a dat seama că am nevoie de linişte şi
m-a condus într-o cameră. A rămas cu mine şi au mai venit şi alte două prietene. Răsuceam cele auzite pe toate
feţele… mie tot mi se părea un fel de şotie… Nu bănuiam totuşi nimic…
In salon, cineva a deschis mai târziu televizorul. După un timp, o manşetă a apărut pe ecran anunţând AC-
CIDENT ÎN COSMOS, dar nimeni nu i-a dat vreo importanţă. Erau cu toţii suprasaturaţi de filmele de aventuri.
Apoi a apărut crainicul si, când ne-am dat seama că era Raphael Prieto, comentatorul ştiinţific de TV, am amuţit
cu toţii:
„… comunicat astronauţilor Raoul Vasquez şi Abe Shindo că o ploaie de meteoriţi, nedetectată în timp util
de staţiile pământene de supraveghere, evoluează în roi către zona Fra Mauro şi regiuni cu o latitudine mai
mare. Lunauţii au primit ordin să se adăpostească în modulul „Argo", aflat la câteva zeci de metri depărtare. ȋn
acel moment, Abe Shindo a scăpat vinciul creuzetului, şi acesta l-a lovit peste picioare. Shindo nu s-a mai putut
ridica. A început o agitaţie groaznică la Centrul spaţial şi în zona de debarcare de pe Lună. Vasquez a manevrat
lunomobilul până în apropierea lui Shindo, pe care l-a urcat cu mare greutate în scaunul din dreapta. Din cauza
efortului, pulsul lui Vasquez a atins 180 bătăi pe minut. Medicii de la Centru au ordonat un repaus forţat de
cinci minute. Apoi jeep-ul s-a îndreptat spre modul. Shindo a fost urcat în el, de către Vasquez, la capătul unei
ore şi jumătate de străduinţe supraomeneşti şi ajutat de soluţiile transmise de la sol. La ora 10,49 modalul a
fost presurizat. ȋn acel moment, modulul de comandă şi cabina se aflau pe orbită, de partea invizibilă a Lunii.
S-a ordonat de la Centru decolarea şi întâlnirea pe orbită la ora 11 şi 14 minute. Cândnsă nava apărea la
terminator, roiul de meteoriţi a făcut impactul cu Luna.
„ARGO” A FOST LOVIT! „ARGO” A FOST LOVIT”
Când norul de praf s-a depus, s-a observat că două dintre suporturile telescopice ale treptei inferioare au
fost distruse, întreg sistemul alcătuit din cele două etaje fiind înclinat acum la un unghi de 78 de grade. Etajul

Page 14
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
de ascensiune nu mai poate decola în aceste condiţii. Se aşteaptă restabilirea legăturilor radio cu nava
naufragiată. Renato Germi rămâne pe orbită, în jurul Lunii, până la noi ordine.
La Centru se pregăteşte lansarea navei de salvare pilotată de cosmonautul de origine română Bogdan Neagu.
Decolarea are loc peste 57 de minute. Numărătoarea inversă a început…".
N-am mai auzit nimic. În tăcerea de gheaţă, aşternută ȋn toată casa, n-am mai simţit decât alunecarea mea
în neştiinţă.

CAPITOLULII
Bogdan Neagu
Când cele cinci motoare F-l au început să verse iadul lor de foc în tunelul de scurgere a gazelor de la rampa
de lansare, nimeni nu putea spune dacă plecam spre Lună pentru a aduce ultimele onoruri „pământeşti“ lui
Vasquez şi Shindo sau să-i ajut să ajungă vii acasă. Am plecat în „tir direct”, fără să efectuez aşteptarea de
două ore pe orbita de parcare. La orele 18,49 am părăsit rampa, şi, după o jumătate de revoluţie in jurul Terrei,
am ieşit pe traiectoria lunară. Am pierdut prilejul să gust senzaţiile lansării şi ale acceleraţiei fantastice, care
m-a împins în două minute şi jumătate la o înălţime de 67000 de metri, prin consumarea primei trepte a
colosului „Inca”.
Nici n-am avut timp să privesc Terra; şi ar fi trebuit s-o fac: era pentru prima oară când aveam acest prilej,
atât de jinduit de alţii, şi apoi o părăseam, iar atunci când pleci undeva, chiar şi la vecini, e de datoria ta să-ţi
mai priveşti o dată casa.
O vreme am avut oarecare necazuri cu starea de imponderabilitate. Aparatul vestibular mi-a fost dintru
început făcut K.O.; n-aveam idee dacă merg, unde merg şi în ce fel merg.
Mi-a trebuit câtva timp ca să pricep că Centrul îmi cerea ceva şi acel ceva nu era ceea ce simţeam eu, ci se
referea la lucruri pentru care mai aveai nevoie şi de cap; evoluţia navei, starea sistemelor de la bord, pre-
surizarea rezervoarelor… Nu era să rămân o veşnicie sub imperiul primelor impresii, aşa că am revenit cu
„picioarele pe pământ”, adică mi-am reluat locul în faţa tablourilor de bord, căci era de lucru din plin. Con-
vorbirile cu Centrul s-au legat mai coerente şi peste câtva timp l-am auzit în cască chiar pe Vasquez. De uimire
cred că am scos un sunet neobişnuit.
― Nu este o iluzie, a spus, de la Centru, Doogsborty după două-trei minute de bruiaj. Auzi în cască semnale
de pe „Argo”. Vasquez a restabilit legătura. Abe Shindo trăieşte. Are o luxaţie femurală. Vasquez a ieşit din
„Argo” şi a plantat o antenă direcţională. Poţi să-i auzi direct.
Au fost recunoaşteri mişcătoare prin radio.-am felicitat pe băieţi şi le-am urat noroc. Vasquez a spus că
revine peste câteva minute cu un raport asupra stării navei, pe oare tocmai o inspecta. La Centru convorbirile
au fost preluate de Doobsberty.
Şi avea să vină repede prima eclipsă a brumei noastre de entuziasm. Raoul Vasquez a raportat că treapta de
ascensiune n-are stricăciuni, dar rezervele de oxigen nu vor ajunge decât pentru 12 ore. Meteoritul a lovit
primul etaj, spărgând un rezervor cu tetra oxid de azot, compartimentul bateriilor de 400 Wh si compartimentul
rezervei de oxigen, care ar fi putut fi transferată în etajul do ascensiune în caz de necesitate. Deci încă 12 ore
de viață; în plus, 2 oro de agonic, pentru că sistemele portabile de supravieţuire erau aproape epuizate şi nu
puteau fi reîncărcate din lipsă de curent şi oxigen.
Doar Germi, pe postul „marelui singuratic” în cabina-mamă, a izbucnit la auzul veştii; îi era cu neputinţă
de înţeles că el, aflat doar la câțiva kilometri, are la bord suficiente rezerve pentru ca Raoul şi Abe să trăiască
două săptămâni, dar toate astea îi rămân numai lui.

Page 15
 Mihai Micula
― Sunt cel mai bogat om din Univers şi cel mai nefericit totodată, spuse sfârşit Germi.
― Centrul ordonă tuturor calm! Ne vom gândi la o soluţie, tună Doogsberty. Bogdan să extragă din care-
najul rachetei purtătoare modulul de salvare şi să se desolidarizeze de a doua treaptă. Control prin camera TV.
Repetă, „Inca”!
Am repetat.
― Perfect, spuse Doogsberty. Raoul se întoarce în „Argo” şi face presurizarea. Se sistează toată alimentarea
sistemului de bord, cu excepţia bio dotării. Comunicaţii radio – din oră în oră – şi limitate!
― Nici să spui că mori nu e voie! interveni Germi.
― Nu exagera! Vor avea nevoie de fiecare strop de curent. Bogdane, cum merge joncţiunea cu modulul?
Merge. Restructurarea navei se termină în mai puţin de 20 de minute. Centrul comandă ca motorul modu-
lului de serviciu să fie pus în funcţiune timp de 3 secunde, – traiectoria se modifică uşor şi scap de „urmăritor”:
racheta purtătoare, acum inutilă, îşi ia drumul spre Lună, unde va cădea ca un bolovan. Nu comentez însă nimic.
Raoul transmite că nimic nu s-a schimbat.

Am refăcut calculele. Era singura soluţie posibilă, asta era limpede. Trebuia să realizăm acordul tuturor
părţilor. Am chemat Centrul şi modulul „Argo”. Germi a intrat şi el în circuit, dar el n-avea cum să ne ajute.
― Raoul, ai energie pentru o depresurizare? am întrebat eu.
― De ce? interveni Centrul. Nicio mişcare în plus! Veţi pierde o parte din oxigen la depresurizare. Negativ,
„Argo”.
― Ascultă, Doogsberty, am spus, trebuie s-o facă.
― Nu trebuie.nterzic!
― Să te ia dracu! Altfel sunt pierduţi!
― Ştiam asta, dar ce vrei, s-o facă mai repede?
― Aţi găsit în schimb ceva?
― Nimic.
― Doogsberty, trebuie să mă asculţi. Raoul de asemenea. Am un plan; nu cred că mai poate fi altceva de
făcut.
S-au cuplat şi circuitele de rezervă radio şi TV. Aveam să le fac şi o schiţă în faţa camerei. Şi mi-am derulat
ideea…
La sfârșit, Raoul a oftat adânc, Doogsberty a rămas pe gânduri, doar Germi, cel mai vorbăreţ, a strigat: „Iată
cea mai frumoasă poveste. Mai spune-o o dată”.
― Lasă-ne timp să verificăm, s-a hotărât în cele din urmă Centrul.
După un sfert de ceas, directorul de zbor a spus:
― Pozitiv. Recapitulăm.
Ideea nu era prea complicată, dar trebuia riguros urmărită. Le-am arătat că salvarea naufragiaţilor nu putea
fi decât în afara modulului „Argo”. Trebuiau rezolvate două probleme: oxigen şi energie electrică. Una o de-
termina pe cealaltă. Oxigenul trebuia fabricat, sau, mai bine-zis, eliberat din generatorul de cataliză, care se
găsea pe şantierul metalurgic abandonat de Vasquez şi Shindo. Generatorul fusese folosit pentru „arderea fără
flacără” la una dintre operaţiile de preparare a aliajului. Debitul de livrare era suficient pentru doi oameni şi
mai putea dura mult încă. Trebuia însă pentru asta o sursă de curent. „Argo” şi fostul şantier nu mai aveau sau
aveau prea puţin. Dar în componenţa staţiei de observare, nelipsită de la orice navă selenară, exista o sursă
radioizotopică cu impulsori. În organizarea staţiei, care n-avea un consum prea ridicat, un impulsor ajuta la

Page 16
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
eliberarea, timp de câteva luni, a unei energii de până la 100 Wh. Un braţ mecanic, acţionat prin telecomandă
de la Centru, schimba la acest interval impulsorul uzat şi introducea un altul; erau în total zece. Energia eliberată
prin dezagregarea izotopilor radioactivi putea creşte de trei-patru ori dacă dezintegrarea nucleelor şi accelerarea
particulelor sporea.ar aceasta nu era greu de făcut: trebuia redus numărul panourilor de frânare. Totul era o
treabă de mecanic, pe care Raoul o putea face. Un impulsor avea să fie consumat, evident, mult mai repede.
Centrul a calculat la computer – 5 ore şi 30 de minute. Era ora 1 şi 16 minute. La ora 9,00 Raoul ar fi terminat
oxigenul din cabină. Cu două ore înainte, urma să depresurizeze modulul, să deschidă trapa de acces şi în cei
mult o oră să efectueze operaţiile. Toate deplasările: pentru aducerea generatorului de cataliză lingă „Argo”,
pentru atingerea staţiei urmau să se facă cu rover-ul rămas în bună stare de funcţionare. La staţie, Raoul mod-
ifica regimul sursei radioizotopice prin eliminarea a trei semi panouri de frânare, deconecta cele cinci înregis-
tratoare consumatoare până acum şi folosea cablul dintre „Argo” şi creuzetul de la atelierul metalurgic pentru
a racorda noua sursă de curent. De fiecare dată, cu 10 minute înaintea încheierii intervalului de 5 ore şi 30 de
minute, Raoul avea să depresurizeze cabina şi să facă o cursă de câteva zeci de metri până la staţie pentru
schimbarea impulsorului.
― De ce să n-o facă prin telecomandă cei de la Centru? întrebă Germi.
S-ar putea ca braţul mecanic să se înţepenească – am convenit cu toţii, după o clipă de gândire – şi atunci
depresurizarea ar afecta slabele rezerve de la bord. Repetată de câteva ori neşansa aceasta ar face imposibilă
chiar depresurizarea însăşi. Câteva minute de sistare a degajării oxigenului ar duce la un deznodământ fatal
sigur. Ultimul impulsor avea să asigure energie până a treia zi, la orele 14,00, iar modulul de salvare „Inca” ar
fi putut să aselenizeze la orele 13,48. Din resurse proprii – de la bord şi din sistemele portabile de supravieţuire,
care vor fi fost între timp folosite în decursul tuturor depresurizărilor –, Raoul şi Abe aveau să aibă doar o
rezervă de 4 minute.
…-am rugat pe Doogsberty, Raoul şi Abe să mă scuze pentru ariditatea şi precipitarea tonului cu care le-
am povestit toate acestea. Au urmat apoi întrebări, mai mult puse de Germi, solitarul circumlunar.
― De ce nu se ia sursa radioizotopică în cabină? N-ar mai fi nevoie de atâtea ieşiri.
― De acord, Germi, dar n-avem încotro! N-ar fi chiar aşa de grav că sursa infectează totuşi radioactiv la
câţiva metri în jur, ceea ce nu le-ar prinde deloc bine prietenilor noştri, dar energia trebuie să treacă prin blocul
de transformare, şi racordul acestuia e în afara cabinei, în etajul inferior. Cum ai să strecori un cablu printr-o
uşă ermetic închisă? Doar sursa de oxigen se ia în cabină.
―ertaţi-mă, sunt aşa de bucuros, incit nu m-am gândit la asta. Trebuia s-o ştie şi un ţine…
― Alte întrebări, Germi? a exclamat Doogsberty.
― De ce nu i-a venit ideea mai înainte?!
― Se respinge întrebarea.deea devine operaţională azi la orele 7,00. La orele 6,00 toate staţiile se cuplează
pentru o ultimă recapitulare. Până atunci – toate echipajele la culcare!

Abia după ce împreună cu Raoul am repus modulul „Argo” la verticală, apt de acum pentru rendez-vous-ul
spaţial cu nava sa mamă, am avut răgaz să privesc bine în jur. Craterul era o pâlnie circulară, de dimensiuni
enorme. De fapt, nici n-o putusem cuprinde în ansamblu decât atunci când am survolat-o. Acum, aşezat aproape
pe fundul ei, nu zăream decât o vastă deschidere eliptică ce îmi închidea orizontul dintr-o parte. Nu era o pâlnie
cu pereţi polizaţi, şlefuiţi, cum mi se păruse de sus, ci uşor văluriţi ca un drot. Clinuri cenuşii-albastre defilau
domol spre orizontul care rămăsese mult deasupra, dar atât de departe incit nu sesizai cu uşurinţă ridicarea
terenului. Puteai să mergi zeci de metri pe porţiuni netede ca-n palmă; puneai piciorul pe un mal, aşa cum te-

Page 17
 Mihai Micula
ai urca pe o bordură, şi hoinăreai iarăşi pe un tăpşan întins. După câteva asemenea „hopuri“ te uitai de unde ai
plecat şi rămâneai surprins, dându-ţi seama că ai urcat câţiva metri pe verticală.
În partea cealaltă, orizontul se oprea brusc în panta unui con muntos, plantat chiar pe fundul craterului. Nu
te ispitea să-l urci. Vine groase de piatră cădeau spre bază, încâlcite şi contorsionate ca şuvoaiele unei cascade
a cărei curgere ar amuţi deodată, îngheţând. Şi parcă o cascadă adevărată le spălase doar cu o clipă mai înainte.
Luminat de soare, acest imens dom de piatră se arăta privirii cu o limpezime de vitraliu, cu splendide irizări pe
muchiile colţoase şi cu pete de negură, forme ascuţite ca o oglindă neagră spartă în cioburi, acolo unde jocul
împietririi lavei făcuse goluri în care razele nu cădeau.
Colosul părea abia limpezit de o ploaie şi am întins mâna să strâng în căuş prelingerea de lumină. Mănuşa
costumului de scafandru nu m-a lăsat să am fiorul tactil şi alunecarea ei pe piatră m-a făcut să cred că stânca
era învăluită într-o peliculă subţire de sticlă transparentă. Micul buldozer al lui Raoul şi Abe muşcase timid din
vina solidificată, dezvelind nervuri ascunse în duritatea pietrei.
Bolidul hoinar venit din alte lumi nu lovise direct modulul. L-am găsit mai departe, masiv, colţuros, aruncat
pe o latură, ca o dihanie ancestrală săgetată de moarte. Îşi risipise puterea lovindu-se de un promontoriu stâncos,
pe care l-a făcut bucăţi. Una dintre ele lovise reazemele mesagerului metalic ce purta cu el oameni,ar ecoul
dureros al loviturii răsunase ca un ţipăt în inimile noastre, acolo pe globul acela albastru…

CAPITOLULV
Robert Doogsberty
Nu sunt de felul meu prea vorbăreţ, iar finalul acestei misiuni spaţiale nu m-a făcut mai mult. Afară de asta,
nu-mi spun prea uşor părerile şi impresiile. Am zburat de când am ajuns suficient de matur ca să am părerile şi
impresiile mele. Şi dacă scormonesc în ele, cele mai multe stau sub semnul unor fulgerări: Pământul, apele şi
oraşele treceau ameţitor de repede pe sub aripile mele. Multe dintre cele ce am văzut au rămas doar imagini
derulate cu acceleratorul, ca la film. Am văzut lumea mai aşezat, mai stabil, când am plutit în
Cosmos, deşi făceam asta cu viteze inimaginabil de mari faţă de acelea din vremurile când făceam salturi
peste câteva mări şi ţări cu pasărea mea de metal. Părerile mele s-au săpat adânc în mine şi le-am acoperit cu
un văl opac pentru curiozitatea celor din jur. Am vibrat şi eu o dată cu prima bătălie la porţile Cosmosului şi
cu fiecare treaptă urcată, dar cu cât urcam mai multe, cu atât îmi întăream credinţa că, oricâte mistere ţi-ar
dezlega oceanul sideral, oricând de departe am ajunge şi orice lumi feerice am descoperi, trebuie să veghem cu
ardoare ca să nu pierdem în cursa asta magnifică niciun OM. Pregăteam cosmonauţi să-i lansez în spaţiu, dar
inima îmi era strânsă până când îi recuperam teferi pe Pământ…
Acum îmi dau seama cât de bine a fost că m-am apropiat de Bogdan Neagu, băiatul acela venit ca şi mine
de la mii de kilometri depărtare, şi care mi-a fost mai prieten decât mulţi alţii. L-am sprijinit cât mi-a fost cu
putinţă să-şi realizeze proiectele şi poate n-am făcut îndeajuns de mult, căci gândurile lui treceau de puterile pe
care le puteam avea. În orice caz, dezvoltarea unei game de instrumente şi utilaje de depanare în avariile cos-
mice a fost salutară. Repunerea modulului lui Raoul şi Abe pe verticala locului a fost un lucru de mecanici
dintr-un garaj spaţial, însă a mişca şi a reaşeza tone de mase metalice acolo, la 360 000 de kilometri distanţă
de Terra, neajutaţi decât de câteva utilaje – ingenioase, dar puţine –, urmăriţi doar cu îndemnul de către noi, e
un lucru infinit mai preţios decât a cizela cel mai scump giuvaier din lume.
Şi încercările lui Bogdan Neagu nu luaseră sfârşit. De fapt, despre ele voiam să povestesc, căci n-au liman
nici acum.
După restructurarea modulului „Argo”, după atente verificări şi scrutări ale spaţiului sideral, s-a găsit un

Page 18
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
culoar de trecere de câteva ore prin infiniturile bântuite de meteoriţi. Raoul şi Abe au decolat, au făcut joncţi-
unea cu Germi şi au pornit spre Terra. ȋn urma lor, gonind în sens invers, haitele de meteoriţi fugeau la întâlnirea
cu celălalt. Întoarcerea expediţiei „Argo”, trecută de orice primejdie, n-a mai însemnat decât o cursă de rutină;
numai exuberanţa cu care i-am primit acasă a fost fără precedent.
Pc Neagu nimeni dintre cei care l-au cunoscut nu l-ar putea acuza de nesăbuinţă. Îi ştiu firea; nu putea să
piardă momentul de a verifica şi a omologa aparatura antimeteoritică: dezintegratorul laser. Stăruinţele noastre
au fost de prisos şi n-am avut ce face decât să acceptăm intenţiile lui.
A decolat în întâmpinarea destinului poate. Undeva, pe drum, a întâlnit roiul rătăcitor. Bogdan a ripostat cu
arma pe care şi-o crease el însuşi, dezintegratorul. La noi ideea dezintegratorului nu fusese acceptată, pentru
că nu se concepea să acţionăm asupra Cosmosului fără să cunoaştem urmările; într-adevăr efectul razei în spaţiu
era încă necunoscut. O rază de mare intensitate, emisă de o navă în mişcare şi lovind un obiect pentru a-l
dezintegra putea deveni un fel de „punte solidă“ care ar fi putut deregla statu-quo-ul cinetic al corpurilor.
Bogdan a trecut prin roiul de meteoriţi şi a urmat tăcerea. Radarele noastre au pipăit „câmpul de luptă”, căci
radiocomunicaţiile au încetat de atunci, şi ne-au dezvăluit ceea ce avea să fie începutul odiseei: nava a fost
„scuturată”, dar nu distrusă. O forţă de frânare puternică însă i-a pus un zid elastic în faţă. Zborul a continuat
pe o traiectorie ce ieşea din tiparul nostru stabilit. Unghiul de revenire pe Pământ a fost altul şi urmărirea radar
a arătat că atât de încercata capsulă a căzut, undeva, în jungla Amazonului. Dacă Neagu mai era în viaţă la
bordul navei proiectate de el însuşi, putea să aterizeze fără pericol.
Dacă… şi unde?

Nu era timp să rămânem pradă consternării.mediat, atât eu, cât şi Raoul, Germi şi Abe ne-am hotărât să
organizăm o expediţie de salvare. Epilogul misiunii „Argo” avea să se desfăşoare în oceanul de verdeaţă al
Amazoniei în care se scufundase Bogdan Neagu.
Consiliul Centrului a aprobat operativ intenţiile noastre. În curând ne instalasem o bază de operaţiuni în
mijlocul zonei de investigare, la vărsarea Madeirei în Amazon. „Numărătoarea inversă” trebuia să înceapă din
clipă în clipă. O aşteptare bizară se aşternuse în camera hărţilor, unde ne adunaserăm ca să elaborăm planul de
acţiune. Părea că niciunul dintre noi nu se hotăra să preia răspunderea organizării. Şi atunci, uşa cantonamen-
tului s-a deschis şi a intrat Sybille.

Zorii, care aici în ţinuturile tropicale izbucneau dintr-o dată ne găseau deja în formaţie de zbor. Fiecare
careu de verdeaţă era cercetat în lung şi-n lat de noi, cei de la manşele avioanelor şi ale elicopterelor şi de
operatorii aparaturii de detectare în infraroşu. Zilele treceau şi o oboseală amară începea să ne apese tot mai
mult umerii. Sybille însă era cea mai curajoasă. „Dacă a aterizat bine – ne spunea ea – îşi va găsi hrană şi apă
ca să reziste până la venirea noastră”. Ascultam în tăcere spusele ei, dar nu ştiu câţi dintre noi îi dădeau dreptate.
Într-o zi, zburam departe în adâncul junglei, în formaţie, având-o pe Sybille în stânga. Dedesubtul meu
covorul verde, încâlcitura de copaci şi liane, exalând o ceaţă slabă, dar înăbuşitoare, se întindea compactă şi
neospitalieră, aproape ameninţătoare. Doar undeva într-o parte ceva ce semăna cu o dâră neagră spărgea mono-
tonia deznădăjduitoare a paravanului verde. N-am dat importanţă amănuntului, după cum nici faptului că
Sybille a rămas puţin în urmă. Continuam să-mi urmăresc culoarul meu, când, privind înapoi spre stânga, am
observat că Sybille a început cu avionul o rotire obsedantă deasupra dârii. În acelaşi timp, am auzit-o în căşti:
― Ceva a măturat aici de curând vegetaţia. E ca un povârniş săpat printre crengi şi liane. Ah, Dumnezeule,
aici băieţi!

Page 19
 Mihai Micula
― Sybille, am strigat gâtuit de emoţie, ce vezi acolo?
― Oh, băieţi! Mi se pare oare? Nu, nu, e adevărat, asta e! Asta o!… o fluturare tricoloră…

Page 20
 Alte întâmplãri dim veacul XXI

RADU HONGA

Basm modern
Se auzi o uşoară bătaie în uşă. „Intră !” strigă redactorul, şi, câteva clipe mai târziu, în biroul redacţiei de
literatură pentru tineret apăru un bărbat cam de 25 de ani, brunet şi cu un aer visător. Avea aproape un metru
şi nouăzeci şi acesta ar putea fi motivul pentru care nu-l observă de la început pe Gore, lectorul – 1,65 cu tocuri
cu tot – pierdut undeva, într-un colţ al fotoliului. Îl găsi până la urmă, îl ridică de-acolo şi, zâmbind, îi puse în
braţe un morman de manuscrise. Gore fu cât pe-aci să se prăbuşească sub greutatea peste puterile sale. Tânărul
aştepta.
― Da, zise Gore într-un târziu, privind spre interlocutor ca spre o statuie cu postamentul prea înalt.
Dumneavoastră ce doriţi?
― Eu am venit să public un volum de basme!
Gore se foi în fotoliu, tuşi, pipăi dosarul cuprinzând aproximativ cinci sute de pagini scrise la maşină şi –
bănuia el – şi cu mâna, apoi întrebă:
― Numele?
― Eustachie Furiosu, zis Gheonoaia şi Minciună, în cercurile literare. Ştiţi, Gheonoaia este un personaj
foarte îndrăgit de mine, iar Minciună vine de la faptul că scriu numai basme şi poveşti. Dar eu nu mă supăr. Vă
rog, dacă aveţi puţin timp, să vă uitaţi pe manuscrise, sunt curios să aflu ce părere aveţi.
Lui Gore i se păru destul de simpatic tânărul autor şi fiindcă, din întâmplare, avea timp, îl invită să iaoc,
făcu două cafele şi apoi începu să citească. ȋn timpul lecturii, faţa îi trecea pe rând de la o culoare la alta,
cameleonic. După patru ore – timp în care Eustachie nu se mişcă absolut de loc de pe scaun – Gore se ridică,
ajunse în dreptul ferestrei, privi în jos şi, pentru prima oară de când lucra în această redacţie, îi păru rău că se
află la etajul al treilea, neavând nicio posibilitate de a sări fără urmări grave. Oftă şi, ceva mai liniştit, se apropie
de biroul său.
Eustachie aştepta cu acelaşi zâmbet desenat pe faţă.
― Ei, ce ziceţi? întrebă el.
― Ce să zic?
― Cum vi se par?
― Cred că ar mai trebui făcute câteva modificări. Aşa cum sunt acum nu pot fi publicabile.
Eustachie se ridică şi el. Zâmbetul dispăruse.
― Nu schimb nimic, zise el hotărât. Este opera mea şi nu permit!
― Bine, dar…
― Niciun dar, am spus o dată
― Trebuie să înţelegi că ai unele greşeli de conţinut. Nu sunt grave, putem rectifica imediat. Uite aici la
pagina a cincea scrie: „Vrăjitoarea se rătăcise prin pădure. Şi, cum mergea ea, aşa, pe cărare, găsi o piatră
kilometrică pe care era făcut, cu vopsea roşie, semnul plus infinit.mediat îşi dădu seama că este pe drumul cel
bun…”. Nu puteai să pui alt reper, de unde să ştie vrăjitoarea ce este plus infinit, piatră kilometrică şi mai ales,
unde putea ajunge ea, luându-se după semnul ăsta?
― La destinaţie, zise Eustachie. Dumneata n-ai auzit până acum de basm simbolist?
― Şi aici, ce-ai vrut să spui cu fraza asta: „Oamenii Pădurii locuiau într-un bloc cu patru etaje, construit
prin muncă patriotică”. Era mai corect dacă spuneai că locuiau într-o grotă.

Page 21
 Mihai Micula
― Grotă făcută prin muncă patriotică? Să fim serioşi!
― Şi mai sunt câteva inadvertenţe. La pagina paisprezece scrie: „Făt Frumos se uită la ceas, • mai erau
două ore până să vinăleana Cosânzeana”. De unde să fi avut Făt Frumos ceas?…
― L-o fi furat de la altul!
― … Să nu le mai puna socoteală pe celelalte, continuă Gore lista erorilor: „Roşu împărat îi dărui fiului
său tolba cu săgeţi, arcul şi mitraliera cu care făcuse războiul… vânătorul de vulturi purta mocasini din piele
de şarpe… Albă ca zăpada le spăla rufele piticilor cu Dero Super… lupul le aduse iezilor alocaţia şi astfel reuşi
să intre în casă şi să-i mănânce… zâna cea bună îi povesti lui Prâslea la o cafea cum să-l înşele pe Căpcăun…
Zmeul o închise peleana în turnul de apă şi la plecare trase yala în urma lui…4’. Mai sunt şi altele, dar nu mai
am acum timp să le caut. Sunt de acord să ti le corectez nu eşti singurul autor ca.re faci greşeli, am cunoscut
eu scriitori mari care, fără să-şi dea seama, se jucau cu cuvintele, dar fraza de încheiere le-a pus capac la toate.
Citez: „— Degeaba ne luptăm opt ore pe zi, îi spuse Zmeul lui Făt Frumos în pauza de masă. Numai un idiot
de redactor ar fi în stare să publice basmul ăsta". Ei bine, domnule Eustachie, du-te şi căutați un redactor idiot
care să te lanseze.eşi afară!
în stradă, tânărul prozator Eustachie Furiosu, zis Minciună se oprise lângă un chioşc de ziare şi gândea:
― Obraznic zmeu! Auzi la el ce a fost în stare să spună!!!

Un vis cu dedicaţie
Lui Florín M. Díloiu pentru visul ce urmează.
― N-am crezut niciodată în vise, zise Andrea, ridicându-se mai sus, pe pernă. Şi culmea este că aproape nu
există noapte în care să nu visez!
Pauli se întoarse spre el şi zâmbi.
― Depinde şi de ce simţi în acest timp, în somn. Nu te-ai trezit în nici-o dimineaţă speriat şi lac de tran-
spiraţie din cauza coşmarurilor?
― Ba da, numai că pentru mine nu are importanţă acest amănunt, – după câteva minute mă liniştesc şi totul
revine la normal. Realitatea nu poate fi confundată cu visul!

Se lăsase seara peste oraş, şi cele mai multe ferestre erau luminate. Pauli deschise uşa ca să se facă puţin
curent şi fumul din cameră ieşi în valuri, afară. Andrea stătea rezemat într-un cot, în mâna cealaltă ţinând
paharul cu ness şi privea prin perdea, spre blocul vecin, iar Pauli se aşezase pe un scaun chiar lângă fereastră.
Masa era plină de reviste şi cărţi, câteva desene şi două coperţi de carte aproape terminate erau aruncate într-
un colţ, iar lângă bibliotecă un afiş „aştepta” să i se tragă chenarul.
― L-ai citit pe Robert Sheckley? întrebă Pauli.
― Am volumul, dar n-am avut timp, răspunse Andrea, căscând. Ba, parcă am citit ceva, n-are o povestire
cu un bătrân care spunea basme copiilor şi care dispare, într-o zi?
― Da, povestirii îi spune Ultimul basm şi este vorba de un bătrân care apare într-un sat pierdut pe undeva
prin munţi şi în fiecare seară îi chema pe copii şi le povestea câte un basm, dar de fiecare dată altul, astfel că
după câteva luni de zile copiii ştiau aproape totul despre o lume străină lor şi în acelaşi timp foarte ciudată,
care voia să ia contact cu pământenii. În fiecare noapte, în somn, ei vedeau toate scenele povestite cu câteva
ore înainte de bătrânul necunoscut. Într-o seară, însă, el nu mai apăru şi copiii strânşi la marginea satului, în
jurul focului, acolo unde stăteau şi-l ascultau de obicei, văzură deodată o lumină puternică ridicându-se din
spatele unui pâlc de copaci şi dispărând foarte repede…

Page 22
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
― După câţiva ani, îl întrerupse Andrea, ei şi-au dat seama că o navă extraterestră încercase să ia legătura
cu lumea lor, dar oamenii erau foarte ocupaţi, explozia informaţională devenise un adevărat pericol pentru
psihic, şi atunci ei apelară la memoria copiilor, care, după cum se ştie, pot memora mult mai multe decât un
om matur silit de cerinţele vieţii moderne să acumuleze, zilnic, o mulţime de informaţii. Este interesantă, mai
zise el.
― Şi acum să revenim la ceea ce vroiam eu să ajung, continuă Pauli; în ultima parte a volumului are un
ciclu întreg dedicat viselor. Personajele principale visează, dar întâmplările prin care trec în timpul somnului
sunt atât de stranii, încât în final visul devine realitate, un adevăr de necontestat.
― Adică? deveni Andrea curios.
―ţi explic imediat. ȋn prima povestire din ciclu, un individ, n-are importanţă numele lui, visa în fiecare
noapte acelaşi lucru, dar întâmplările se succedau logic, aveau o urmare firească. În prima noapte, când devine
eroul situaţiei, ajunge într-un castel, în timpul unui bal. Personaje îmbrăcate în costume de epocă, maniere gen
secolul al XVIII-lea, servitori etc., totul părea real până în cele mai mici amănunte. El stă ascuns în spatele
unor draperii şi priveşte. Dimineaţa se trezeşte la el în cameră, îşi dă seama că n-a fost decât un vis şi până
seara nu se mai gândeşte la asta. Seara însă, după ce adoarme, ajunge iarăşi acolo – alt bal, altă distracţie –, el
stă ascuns, şi acum vine surpriza: este găsit de un servitor şi adus în faţa prinţului, stăpânul castelului. Acesta
îl invită, indiferent, să ia parte la petrecere, nu-l întreabă de unde vine, cine este, nimic absolut, îl consideră
invitatul său şi totul este frumos. A doua zi, omul nostru se scoală complet năucit. Nu mai ştia ce să creadă.
Visa, sau într-adevăr participa la acele petreceri?
― Mai degrabă trecea în alt timp, zise Andrea.
― Tot ce se poate! Ascultă însă până la sfârşit. Deci, omul începe să meargă în fiecare noapte acolo unde
nici el nu ştia unde, dar se obişnuise să nu se mai întrebe de ce şi cum. Câteva nopţi mai târziu, prinţul îi face
cunoştinţă cu o femeie, contesă sau cam aşa ceva. La un moment dat, ea îi spune: „Nu ştiu de unde vii şi cum
reuşeşti să faci acest lucru, dar ne bucurăm că un străin care nu ne cunoaşte obiceiurile se simte totuşi bine în
prezenţa noastră. Cred că dacă ai dori să rămâi printre noi, n-ar trebui decât să te gândeşti, mai mult decât ai
făcut-o până acum, la lumea noastră, şi prezenţa ta ar deveni o realitate pentru noi”. Abia dimineaţa şi-a dat
seama ce-a vrut ea să spună. Nu trebuia decât să se concentreze, să dorească intens să rămână acolo, şi faptul
era împlinit. Întreaga zi se gândi numai la pasul pe care voia, şi parcă nu prea, să-l facă. Locuia singur în gazdă
la o bătrână ce-i făcea mizerie, bani nu avea niciodată, zilele îi treceau printre degete fără să reuşească să facă
un lucru bun, adică dusese o viaţă ca de anonim. Se hotărăşte să dispară din lumea care nu-i dăduse nimic până
atunci. Seara, înainte de a adormi ultimul gând a fost să ajungă pentru totdeauna dincolo. Şi reuşeşte; în mo-
mentul în care se trezeşte alături de jilţul prinţului, în camera sa patul rămânea gol. Câteva ore totul se petrece
obişnuit: dansuri, băuturi, femei frumoase. Spre dimineaţă însă, prinţul iese pentru câteva minute din sală şi
este găsit mort, asasinat în camera sa. Apare un văr de-al său care se declară singurul moştenitor, pune stăpânire
pe castel, toţi invitaţii sunt goniţi de servitorii acestuia, bineînţeles că este alungat şi eroul nostru, contesa îl
pierde în învălmăşeală, nimeni nu-l mai cunoaşte şi îl găsim acum stând în faţa castelului, pe o alee pustie,
privind în jur zăpăcit, depăşit de evenimente, un străin într-o lume care nu este a lui.
― Şi cum se termină? Andrea uitase de nes, îi pierise şi somnul şi aştepta sfârşitul.
― Aşa cum am spus, îl lasă acolo, privind ferestrele castelului. Dacă ar fi amânat o singură noapte să ia
hotărârea de a rămâne acolo, totul se termina cu bine, dimineaţa s-ar fi trezit tot în patul său şi nu i se întâmplau
toate astea… Ce părere ai?
― Nu ştiu ce să spun. Încep să-mi schimb părerea în legătură cu visele. De fapt, dacă stăm puţin şi analizăm

Page 23
 Mihai Micula
situaţia, nimic nu este adevărat, totul nu este decât o obsesie a autorului.
― Bineînţeles, dar el pune întâmplarea povestită sub semnul întrebării; Dacă o persoană oarecare ar ajunge
în această situaţie scoasă din comun, ce-ar face?
― Ce să facă? Stă în faţa ferestrelor castelului şi aşteaptă să apară zorii şi să se trezească. Mai povesteşte-
le şi pe celelalte!
Pauli îşi aprinse o ţigară şi continuă:
― Într-a doua povestire, un individ visează că se plimba printr-un bazar turcesc, după aspect. Şi cum se
plimba el liniştit, privind la mărfurile etalate pe tarabe, apar doi soldaţi care, fără să-l întrebe ceva, îl leagă ca
pe un hoţ şi îl duc în mijlocul pieţii, unde, pe un eşafod, îl aştepta calm, un călău. Este judecat pe loc, acuzat
că a furat, el nu înţelegea nimic, soldaţii îl împing în faţa gâdelui, îl îngenunchează şi îi pun capul pe butuc.
Călăul ridică securea şi în acest moment, se trezeşte lac de sudoare, galben la faţă şi speriat de moarte. Ziua
întreagă nu mai e bun de nimic, se plimbă înnebunit pe străzi, fuge de prieteni, caută să se ascundă. Seara se
hotărăşte să nu doarmă, de teamă să nu viseze iarăşi cine ştie ce bazaconii. Rezistă aşa câteva zile şi nopţi,
luând medicamente, bând cafele după cafele, citind într-una. După patru zile şi patru nopţi nedormite, somnul
îl învinge. În momentul în care ochii i se închid, se vede iarăşi în piaţă, legat şi cu capul pe butuc. Se zbate,
ţipă, face tot posibilul să se trezească, dar este în zadar. Securea călăului cade şi dimineaţa eroul nostru este
găsit la el în cameră mort.
― Cam absurdă, observă Andrea.
― De ce raportezi subiectul povestirii la realitate? întrebă Pauli. Sunt de acord cu tine, este imposibil să
mori într-un vis şi să fi găsit mort în realitate, dar atunci când citeşti o ficţiune, gândeşte-te că nu e decât
imaginaţia scriitorului. Niciodată să nu te întrebi dacă ceea ce s-a întâmplat este adevărat sau nu, contează doar
capacitatea autorului de a da un aer cit mai verosimil unui fapt în care nici el nu crede. Subiectul devine astfel
un test pentru cititor…
A treia povestire e de fapt o reluare a acesteia, privită din alt unghi: un pacient vine la un doctor psihiatru
şi foarte speriat îi spune că de la un timp cu el se petrece ceva straniu. Într-o noapte a visat că a fost ars pe rug.
Până acum nimic neobişnuit, un simplu coşmar, dar omul îşi ridică mâneca de la cămaşă şi îi arată doctorului
o arsură proaspătă pe mâna stingă. Acesta îi dă nişte calmante, un somnifer şi îi recomandă să nu mai citească
seara, înainte de culcare. A doua zi, pacientul se prezintă din nou şi mai speriat şi îi spune că de data asta visase
că fusese spânzurat şi îi arătă o dungă roşiatică în jurul gâtului. ȋn a treia zi vine şi îi cere un sfat, fiindcă el nu
mai ştie ce să facă: visase că cineva îl otrăvise şi dimineaţa a fost nevoit să se ducă mai întâi la un medic
internist, având o intoxicaţie puternică. Îi povestise şi acestuia ce i se întâmpla în ultimul timp şi i se promisese
că va fi ajutat. „Ce fac doctore, mai întrebă el pe psihiatru, la noapte oare ce-o mai fi”? Doctorul s-a ridicat
atunci de la birou şi s-a apropiat de el. „Fii linişti, la noapte nu va mai fi nimic, îi zise el, încercând să-l
calmeze”. Ne-ai stricat experienţele, mai zise el, scoţându-şi mâna dreaptă din buzunarul halatului. Ţeava unui
pistol cu amortizor lucea în lumina cabinetului.
Andrea rămăsese cu ochii aţintiţi asupra lui Pauli.
― La noapte le citesc pe toate. Nu prea.au ele explicaţii, dar îmi plac. Ştii la ce mă gândesc? Eu de azi
dimineaţă nu pot să uit visul din noaptea trecută. Îmi este imposibil.
― Ce vis? întrebă curios Pauli.
― Se făcea că era seară şi o linişte adâncă se lăsase, apăsătoare, peste oraş. Eu stăteam aici, la fereastră, şi
priveam afară. Deodată, când am tras aer în piept, parcă m-a cuprins o nelinişte, nu ştiu cum să mă exprim,
odată cu aerul am inspirat şi teama ce-o aveam în suflet. Şi imediat, pe cer, chiar deasupra blocurilor am văzut

Page 24
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
patru păsări albe, uriaşe, care se roteau lin în jurul oraşului. Liniştea devenea tot mai stranie, parcă toţi aşteptam
să se întâmple ceva neobişnuit. Şi păsările se roteau în li nişte pe deasupra noastră. Apoi am văzut un bărbat
care a luat o piatră. În momentul în care a făcut gestul să o arunce în direcţia lor, omul a căzut pe asfalt.mediat,
o femeie a început să ţipe, arătând în acelaşi timp cu pumnul spre cer. Doar a ridicat mâna şi a căzut şi ea. Şi
atunci oamenii au început să fugă îngroziţi pe străzi, iar eu priveam încremenit de aici, de sus, şi nu îndrăzneam
să fac nicio mişcare. Şi m-am trezit! (Ai început să ai şi tu coşmare, observă Pauli. Îţi dau un sfat: nu mai citi
noaptea! Cred că e timpul să plec, e aproape zece).
Se ridică, îşi dezmorţi picioarele şi dădu perdeaua la o parte. Şi-aprinse o ţigară şi, în timp ce arunca pe
fereastră chibritul ars, văzu patru păsări albe, uriaşe, care se roteau într-o linişte stranie deasupra blocurilor.

Dimineaţa bătrânului oraş

La ora şase şi treizeci de minute, străzile erau deja inundate de pietoni grăbiţi şi maşini rulând încet pe
asfaltul încă ud după ploaia ce căzuse toată noaptea. Cerul însă era acum senin şi razele soarelui anunţau o
frumoasă zi de vară.
Brusc, cerul deveni cenuşiu. O pâclă deasă coborî pe nesimţite tot mai jos, până când ajunse la acoperişul
celei mai înalte clădiri din orăşel.
La început, câţiva, apoi tot mai mulţi cetăţeni se opreau, privind miraţi fenomenul ciudat. Acelaşi lucru se
întâmpla şi cu şoferii, care îşi parcau maşinile pe părţile laterale ale străzilor.
La şapte fără zece minute, norul compact se despărţi în două părţi perfect egale, lăsând să se vadă la mijloc
o fiinţă oribilă. Era albastră, de înălţimea a opt case cu două etaje, capul era aşezat chiar în centrul masei
diforme, iar ochii, ochii ei blânzi şi rotunzi, priveau atenţi la mulţimea de oameni.
In faţa acestui exemplar solitar al unei rase necunoscute, apăru prin cine ştie ce întâmplare deasupra
oraşului, cei aproximativ zece mii de oameni au simţit un fior de teamă trecându-le prin tot corpul. Timp de
treizeci de minute, în oraş a domnit liniştea, iar creatura nu a făcut nicio mişcare. La şapte şi jumătate se produse
minunea: de acolo de sus, se auzi un hohot de râs aproape omenesc, dar amplificat de câteva zeci de ori. După
un moment de panică absolut normală, dacă stăm să analizăm mai atent situaţia, oamenii îşi dădură seama că
râsul nu putea proveni decât de la acel musafir urât şi prea mare pentru a putea fi primit şi tratat după obicei.
Fiecare din cei zece mii de locuitori prezenţi la acest spectacol gratuit simţiră, în acel moment, nevoia de a o
lua la fugă. Şi chiar atunci se produse a doua minune, pe fundalul unei agitaţii de nedescris. Exact la ora opt
fără un sfert, gura monstrului se deschise uriaşă şi, în timpanele suprasolicitate ale cetăţenilor, se auzi clar un
cuvânt, un singur cuvânt, care, în situaţia de faţă, nu avea niciun sens. Nici astăzi, cei care-şi mai amintesc de
acea întâmplare nu-şi pot explica rostul său. Monstrul nu spusese decât atât:
― PRIMITIVILOR!
apoi a dispărut şi n-a mai apărut până azi.

Circuit închis
Privit de sus, oraşul părea o îngrămădire ciudată de ruine amestecate cu arbori smulşi din pământ de o forţă
uriaşă. Totul nemişcat, în aşteptare.ci-colo, câte un nor de praf se ridica – mai erau ziduri ce se prăbuşeau – şi
apoi liniştea se aşternea, sinistră. Numai că acum nimeni nu putea privi de sus acest dezastru. Păsările şi avi-
oanele, maşinile şi animalele aparţineau în această clipă de domeniul trecutului, unei lumi care existase până
în urmă cu două zile. Praful acoperise cadavrele aruncate unele peste altele.
Şi deodată, parcă sfidând realitatea, de sub dărâmături ieşi un om. Slab şi murdar, cu ochii înfundaţi în

Page 25
 Mihai Micula
orbite, acesta se târî printre pietre. Ajunse în dreptul unei foste case şi se opri. Îşi aduse aminte de coşmarul
ultimelor zile şi îl trecură fiori. Foamea îl făcu să plece mai departe, în căutare. Nu spera să găsească ceva,
radioactivitatea îşi lăsase urmele peste tot în jur şi risca să moară tocmai acum, când scăpase ca prin minune.
Nu se întreba cum reuşise, faptul se consumase, poate că atunci când se dezlănţuise urgia avusese mai multă
prezenţă de spirit decât ceilalţi, adică decât toţi ceilalţi oameni – era convins că nu mai supravieţuise nimeni
din această catastrofă – şi se ascunsese cât mai adânc în inima Pământului. Acum însă era nevoit să-şi caute
hrană pentru a rezista mai departe, de două zile nu mai ştia ce este plinea şi apa şi colindă în continuare printre
ruine, poate că totuşi…
Se întreba într-una ce făcuseră oamenii pentru a primi această pedeapsă odioasă din partea stăpânilor de
arme. Bănuia că întreg Pământul avusese aceeaşi soartă şi simţea cum o stare de protest inutil se ridica în el.
Ştia că, de fapt, totul este fără rost, nu putea face nimic şi îl cuprinsese disperarea.
Mai întâi avu impresia că visează, apoi îşi dădu seama că ceea ce vedea este totuşi real şi femeia care se
îndrepta spre el venind din stânga sa nu e o închipuire. Era îmbrăcată ca şi el, doar pielea îi strălucea într-un
fel ciudat şi i se părea frumoasă. ȋn primul moment realiză faptul că nu mai este singur în lumea distrusă, dar
foamea şi setea îl cuprinseseră şi mai mult.
Atunci, parcă ghicindu-i gândurile, ea îi întinse un măr pe care-l scoase dintr-un sac mic, ce-l purta la spate.
Văzu fructul miraculos, îi simţi aroma anormal de puternică şi de îmbietoare, dar se dădu doi paşi înapoi şi
refuză. Undeva, în subconştient, se făcuse o legătură între trecut şi prezentul fără viaţă. O întrebare îi revenea
obsedantă în minte şi nu-i găsea răspunsul. Foamea îl transforma, încetul cu încetul, într-un animal în stare de
orice pentru a pune stăpânire pe pradă.
Cu toate acestea, o privi pe femeie în ochi, înghiţi în sec şi întrebă cu voce înceată:
―ar? Şi de ce tocmai eu? De ce?

Omul cu o mie de idei

Dimineaţa se arăta foarte frumoasă, dar această impresie nu dură prea mult pentru sir John Carter Carturight,
şeful serviciului apărării monumentelor de artă. În ceasul al optulea al zilei de miercuri, anul 198… lucra intens,
delectându-şi ochii cu o privelişte unică: secretara sa căuta un dosar în raftul cel mai de jos al dulapului din
faţa biroului, când pe sală se auziră mai întâi nişte zgomote, apoi o scurtă discuţie, iar în cele din urmă – şi
astăzi sir C. C. John se întreabă cum a fost posibil –, uşa se dădu în lături cu putere, se lovi de perete, mai
scârţâi odată şi căzu cu balamale cu tot. În cameră intră un individ bine legat, înalt cât biroul, dacă scădem
înălţimea telefonului, şi îmbrăcat după ultima modă de acum 20—30 de ani. Pe umăr purta un trup omenesc.
Îl recunoscui[1] cu uşurinţă pe primul secretar, „Micuţul Larry”, cum îi spuneam noi în intimitate. Omuleţul
se apropie de sir C. C. John, îi dădu drumul lui Larry şi întinse mâna preşedintelui S.A.M.A.
― Eu sunt Stanislaw W., se prezentă el, clipind încurcat spre fiinţa blondă ce ţinea loc de secretară fără
ştirea şi aprobarea soţiei lui C. C. John. Am îndrăznit să intru la dumneavoastră, continuă Stanislaw, deoarece
am o afacere de propus. Cer atât, mai zise el şi îi întinse şefului meu o foaie de hârtie pe care era trecută o cifră
urmată de zerouri, ce umpleau un rând întreg. Sir John se întrebă ce s-ar fi întâmplat dacă individul ar fi fost
japonez, iar zerourile ar fi pornit din partea de sus a paginii şi s-ar fi terminat tocmai jos, pe verticală. Îşi reveni
însă repede, aşa cum îi stă bine unui şef şi spuse:
― Până acum n-am înţeles nimic. Stai jos şi explică-mi!
― Sunt un pasionat amator de enigme. Singurul scop în viaţă este de a dezlega misterele acestei lumi în
care trăim. În cercurile de specialitate sunt numit „Omul cu o mie de idei” şi pot spune că sunt mândru de

Page 26
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
această poreclă. Într-adevăr, am o mie de idei pe care aş vrea să le pun în aplicare, bineînţeles, în folosul omului.
În timpul discuţiei, şeful deschisese pe neobservate sertarul şi privise înăuntru. Dintr-o dată, chipul său se
făcu palid ca lămâia, apoi, ca să nu supere producătorii de tomate, se roşi, gata să dea în pârg. Becul de sem-
nalizare, aflat lingă lista cu instrucţiunile generale ale şefilor de serviciu din acest departament al O.N.U.-ului,
lumina intermitent primele patru puncte înscrise acolo, cu litere mari, de tipar. Acestea erau:
1) Primiţi în audienţă pe oricine, în afară de amatori!
2) Încheiaţi afaceri numai cu oameni de încredere. Feriţi-vă de amatori!
3) Amatorii au dus la faliment o serie întreagă de asociaţii, cluburi, întreprinderi. Multă atenţie!
4) Nu uitaţi, amatorii, un pericol social!
Probabil că şeful era într-o zi foarte proastă, căci în loc să-mi facă semn să-l scot afară, îl invită să continue.
― Dar pentru a putea întreprinde o astfel de acţiune umanitară am nevoie de fonduri. De asta am venit la
dumneavoastră. Am reuşit să pun mâna pe un document extrem de vechi şi cu ajutorul unui prieten, specialist
renumit, care mi-a descifrat o parte din el, am aflat că întreaga istorie necunoscută a Pământului, toate datele
privitoare la existenţa noastră de la începuturi sunt ascunse – unde credeţi? – sub terasa de la Baalbeck!
Sir John căzu pe scaun. Şi scaunul se rupse. Secretara aduse altul. De fier.
― Da, da, nu vă miraţi (şeful nici nu se mirase, el căzuse). Acolo, la numai câţiva metri sub pământ se
găsesc toate mărturiile despre cele petrecute cu mii de ani în urmă pe planeta noastră. Îmi trebuie fonduri şi
utilaje. Eu am anticipat răspunsul dumneavoastră drept favorabil şi m-am ocupat de tot ce este necesar. Mai
am nevoie doar de semnătura şi aprobarea scrisă şi totul va fi în regulă.
Sir John ne făcu semn, mie şi secretarei, să ne facem puţin de lucru pe-afară, timp în care ei discutară
afacerea în amănunţime. După două ore mă chemă să fac curat şi să strâng sticlele goale. Acum îi găsii
spunându-şi pe nume, pupându-se şi povestindu-şi unele întâmplări care n-aveau nicio legătură cu dezlegarea
enigmelor.
O săptămână mai târziu, şeful primi un telefon prin care era invitat să ia parte la aşa-zisa dezgropare a
arhivei dispărute. Era o căldură că până şi roţilor le era lene să se învârtească. Când am ajuns acolo, nu mai
cunoşteam locul. Terenul din jur devenise o imensă carieră de piatră. Toate blocurile uriaşe fuseseră tăiate în
bucăţi ce puteau fi ridicate cu macaralele obişnuite şi transportate cât mai departe, pentru a nu stânjeni celelalte
activităţi. Printre bolovani mişunau tot felul de indivizi, care mai de care mai dubioşi: turişti, afacerişti, vaga-
bonzi, localnici şi operatori de la T.V. L-am găsit pe Stanislaw după o oră de căutări. Îşi parcase maşina undeva
mai în spate, ferită de priviri indiscrete şi de acolo supraveghea întreaga activitate.
― Astăzi suntem gata, zise el când ne zări. Ne strânse mâinile, fericit că ne vede.
Sir C. C. John ceru explicaţii.
― A fost destul de simplu, n-am făcut altceva decât să tăiem piatra cu ajutorul ultrasunetelor, apoi macar-
alele au curăţit platforma. A mai rămas doar blocul din mijloc, pe care-l vom ridica acum, în prezenţa dumnea-
voastră şi apoi totul va decurge normal.
― Atunci, dă-i drumul, ce mai aştepţi? zise şeful, ştergându-se de transpiraţie. O să mor aici de căldură
pentru un bolovan.
Stanislaw făcu un semn şi cablurile groase ancorară ultimul bloc. Patru macarale, cele mai puternice, aşezate
două câte două, faţă în faţă, ridicară, cu precauţie, uriaşa piatră. Apoi, se deplasară pe şine, la vreo cincizeci de
metri mai departe, şi o lăsară jos. Toţi priveau, filmau, fotografiau, căutau acel ceva promis de atâta timp. Dar
pe locul unde de mii de ani fusese terasa de la Baalbeck, acum nu mai era decât o porţiune de pământ, suspect
de neted.mediat, Stanislaw chemă un lucrător la el, îi spuse ceva, îi arătă locul, şi acesta, cu un târnăcop în

Page 27
 Mihai Micula
mină porni într-acolo. La un moment dat se împiedică şi căzu. Când se ridică, sub el se formase o baltă cu apă
verzuie. Stătu puţin şi se gândi, apoi scuipă în palme şi se hotărî să sape chiar acolo. ȋn momentul în care
târnăcopul căzu, se auzi un urlet, pământul se cutremură, oamenii fugiră ca împinşi de resorturi, iar Stanislaw
dispăru de lingă noi. O mină enormă, cu pieliţă între degete, ieşi din pământ şi se aşeză deasupra bălţii. ȋn jur
nu mai era nimeni. Curioşii renunţaseră la spectacol.
Sunt destul de curajos, eram şi prea departe ca să mi se întâmple ceva şi, în plus, văzusem destule filme de
groază ca să nu mă sperii atât de repede, aşa că am rămas să privesc în continuare, fiind totuşi atent: în cazul
în care se complicau lucrurile, săream în maşină şi o luam pe urmele celorlalţi.ntre timp, animalul, măsurând
cam douăzeci de metri, se ridicase în picioare. Într-o fracţiune de secundă mi-am dat seama ce se petrecea: în
loc de arhivă, îl dezgropasem pe bibliotecar, datorită primei idei din seria celor o mie a d-lui Stanislaw. Dihania
se ţinea de ochi – târnăcopul o nimerise în plin – şi acum se scutura de toate ornamentele depuse pe ea de-a
lungul anilor. Aşa cum arăta acum, semăna cu Godzila, cu singura deosebire, esenţială, că nu era nici împăiată
şi nici de cauciuc, ci vie şi în mărime naturală. A stat câteva clipe nemişcată, apoi, pe neaşteptate, a luat în
mâini două macarale, şi-a dat cu ele în cap, parcă voia să se dezmeticească după un somn lung, a privit cerul şi
s-a înălţat încet, dispărând pentru totdeauna. Luase cu ea şi ce mai rămăsese din cele două macarale, probabil
că intenţiona să le aducă alor săi fier vechi sau să le arate cât suntem noi de inteligenţi.
Tot ce v-am povestit până acum s-a întâmplat acum trei ani. Bineînţeles că n-am găsit nici urmă de docu-
mente, cărţi sau mai ştiu eu ce altceva. ȋn schimb, tot de atunci îl caut pe prietenul nostru, amatorul, pentru a-i
transmite ceva personal din partea şefului meu, sir C. C. John.
Cu câteva săptămâni în urmă, omul acela, mare cunoscător de limbi vechi, a reuşit să termine descifrarea
integrală a textului ce servise ca punct de plecare pentru afacerea terminată atât de avantajos. Câteva mici erori
ne puseseră pe un drum greşit. Acolo, în document, nu scria să ridicăm pietrele, ci să nu le ridicăm, şi, în loc
de: „acolo este îngropată toată istoria lumilor”, trebuia citit: „acolo este îngropat cel mai periculos duşman al
omului”.
Ce se întâmplase? Cu mii de ani în urmă, o navă extraterestră ajunge pe Pământ. Odată cu ea, soseşte şi
fiinţa aceasta, capabilă să călătorească de una singură, fără alte mijloace ajutătoare. Cei de pe navă îşi dau
seama că oamenii de atunci, nu erau pregătiţi pentru o astfel de confruntare şi, pentru a-i ajuta să-şi continue
evoluţia – în câteva zile puteau fi distruşi –, îi întind o capcană şi reuşesc s-o îngroape de vie, construind
deasupra ei faimoasa terasă, atât de controversată printre istorici. Lasă un document-avertisment, scris în limba
care circula pe atunci prin aceste locuri, şi pleacă, promiţând că se vor întoarce mai târziu, când rasa noastră va
atinge un nivel mai înalt de civilizaţie. Fac o paranteză şi precizez că dacă ar veni acum şi ar sta de vorbă cu
şeful meu, ar rămâne foarte contrariaţi constatând că n-am făcut niciun progres, cu toate că a trecut atâta timp.
De trei ani îl caut pe acest domn Stanislaw W. Şi încă n-am pus mâna pe el.
Cu doi ani în urmă auzisem că se află în insula Paştelui. Convinsese o echipă de arheologi că în cazul în
care dezgropau o statuie, în întregime, în genunchele ei este o deschizătură prin care poate intra un om de
statură mijlocie şi acolo s-ar găsi alfabetul folosit de vechea civilizaţie dispărută. Au săpat bieţii oameni apro-
ape o sută de metri şi n-au ajuns nici la şolduri. Cred că au dat peste cea mai anormală dintre ele.
A treia idee şi-a pus-o în aplicare în Egipt. Găsise nişte inscripţii în care se consemna că dacă vor dărâma
piramida lui Keops, cu acelaşi număr de blocuri s-ar construi un cub perfect, ale cărui dimensiuni ar aduce noi
date cu privire la ciudata şi enigmatica civilizaţie egipteană. Nici astăzi nu-mi dau seama cum au putut auto-
ritățile egiptene să fie de acord cu o asemenea propunere.
De găsit îl voi găsi până la urmă, dar întrebarea care se pune este "Când?". Gândiți-vă că mai are 997 de

Page 28
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
idei numai bune de pus în aplicare şi dacă toate sunt asemănătoare cu cele trei de dinainte, nu ne mai rămâne
altceva de făcut decât să imităm dihania dezgropată acum trei ani, adică să dăm un urlet şi apoi, unul câte unul
să ne înălţăm către cer. Înclin să cred că şi ea a făcut acest lucru fiindcă l-a zărit printre ceilalţi curioşi pe
OMUL CU O MIE DEDEI. Altfel, ce motiv avea să fugă?

Plecarea
― Ne vom mai întâlni vreodată?
― Nu ştiu! Poate că nu vei ajunge şi ai să te-ntorci.
― Aici nu mă voi întoarce niciodată. Mai bine mor! Nu-ţi dai seama că totul este pierdut? Oamenii sunt
împotriva noastră!
― Da, ai dreptate, noi mai putem trăi câtva timp, dar copiii noştri ce vor face?
― Zilnic urmăresc cu groază schimbările făcute de om. Pământul adevărat, de care avem atâta nevoie să ne
hrănim, ţărâna aceea pe care eu am apucat s-o văd când eram mai tânăr, şi iarba a cărei culoare verde nici nu
ți-o poţi imagina, au dispărut. Ne vom face cuiburile în copaci din fibră de sticlă, şi ghearele noastre vor încerca
în zadar să dea la o parte plăcile de plastic ce înlocuiesc argila. Vremea noastră a apus! Ascultă-mă şi pleacă 1
― Nu pot, aş vrea să fug cu tine, dar nu pot! Cine ştie dacă ajung acolo unde te duci tu!
― Nu vezi că aici nu se mai poate trăi? Au dispărut până şi gunoaiele în care, de bine, de rău, mai găseam
ceva de mâncare. Timpul şi conştiinţa omului vor hotărî soarta tuturor animalelor. Eu însă presimt că va veni
sfârşitul. Vino cu mine! Sau nu crezi că voi reuşi?
― Ba da, tu vei ajunge într-o lume mai bună. Nu te gândi la mine. Pleacă
Pasărea rămasă pe discul de piatră, se întoarse şi se îndreptă spre un cuib improvizat într-o ladă de plastic
aşezată Într-un copac, o imitaţie de măr din fibră de sticlă colorată.
Cealaltă se ridică în zbor spre un punct ştiut numai de ea.
O rază de laser o prinse în focarul ei şi trupul carbonizat căzu, lovindu-se de un gard supraelastic.
Copilul care mânuise cu atâta dibăcie arma, era în culmea fericirii. Pasărea ucisă era prima care o ţinea în
mână.

Club „T”
Afară se întunecase şi neoanele încercau acum să înlocuiască lumina de peste zi. Magazinele erau pline de
cumpărători şi de curioşi ce vroiau să vadă ultimele noutăţi. Strada principală, bulevardul, cum i se spunea cu
mândrie de către toţi cetăţenii, suporta paşii miilor de trecători ce-şi petreceau orele serii plimbându-se. Printre
ei, un bărbat de vârstă mijlocie – să fi avut în jur de treizeci şi cinci de ani – încerca să treacă neobservat. Era
înalt, îmbrăcat într-un pardesiu crem, purta o pălărie cu boruri mari şi umbrelă. Umbrela era învelită într-un
ziar deoarece avea toate spiţele rupte şi era îndoită. Ochelarii fumurii îi ascundeau ochii umflaţi, asemănători
cu cei ai caraşilor telescopici. Se numea Danciu Grigore şi se întorcea de la prima Consfătuire naţională a
telepaţilor. Şedinţa de deschidere se desfăşurase într-o atmosferă de prietenie şi cordialitate şi acum, la ceasul
înserării, domnul Danciu se îndrepta spre casă bătut măr, cu ochii negri şi mâna stingă luxată. Mergea agale,
încercând să se strecoare printre oameni şi se întreba cum reuşise să încaseze atâţia pumni într-un interval de
timp atât de scurt. Când depăşi şi ultimele grupuri formate pe marginea trotuarelor, ocoli clădirea hotelului
Palace şi îşi continuă drumul pe o străduţă mai liniştită. Îşi rememoră în gând toate faptele:
Clubul „T” luase fiinţă cu câteva zile în urmă sub egida Casei de cultură a tineretului, într-o clădire destul
de frumoasă, construită în urmă cu câţiva ani, lingă muzeul oraşului. Directorul Manea se arătase foarte intere-

Page 29
 Mihai Micula
sat de această iniţiativă – un club al telepaţilor este totuşi un punct de atracţie pentru amatorii de noutăţi şi mai
ales pentru redactorii emisiunilor de radio şi televiziune, având în vedere faptul că este primul şi unicul club
de acest fel din ţară – şi le pregătise o sală în care se desfăşurase prima şedinţă a telepaţilor români. Cuvântul
de deschidere îl avusese un pensionar din V."preşedintele neoficial al acestei asociaţii, Mircea Oprişan"
După ani şi ani de căutări reuşise să ia legătura cu toţi telepaţii din ţară. Pornise în această acţiune ne-
obişnuită şi foarte greu de realizat de la premisa că este imposibil ca el să fie singurul telepat din douăzeci de
milioane de locuitori. Franţa avea şase, Anglia opt, Statele Unite patru,ugoslavia doi – dar amândoi erau bătrâni
–, iartalia nu se putea mândri decât cu unul singur, care până la urmă îşi făcuse cerere de emigrare în Suedia,
unde îşi găsise un corespondent. Oprişan nu se înşelase, nu era singurul cu darul telepatiei şi mare îi fu satis-
facţia când găsi încă unsprezece oameni, împrăştiaţi în întreaga ţară. Astfel, România deţinea recordul absolut,
având la ora aceea doisprezece telepaţi, dintre care care patru erau femei şi opt – bărbaţi.
Oprişan se ridicase în picioare, îşi încheiase, plin de importanţă, haina croită impecabil, la doi nasturi, şi se
adresase celorlalţi:
― Dragi participanţi la primul Congres naţional al telepaţilor! ȋn calitate de preşedinte al clubului „T”, am
plăcerea să vă urez un călduros „Bine aţi venit!”. Sunt mândru că ţara noastră este prima din lume ca număr al
membrilor şi acest fapt este demn de reţinut. În sfârşit, după atâtea căutări, am reuşit să ne reunim, să ne cuno-
aştem şi să stabilim un program al şedinţelor următoare şi, de ce nu, al celui de-al doilea congres? Încă o dată
vă mulţumesc că aţi răspuns cu toţii chemării şi declar deschisă prima zi de dezbateri.
Participanţii au aplaudat, ziariştii invitaţi au făcut fotografii, s-a trecut la prezentarea celor doisprezece,
aceştia având în acelaşi timp posibilitatea să se cunoască între ei. Preşedintele îi urmărea atent, zâmbind mulţu-
mit. Telepaţii îşi dădeau mâna, se priveau, îşi puneau întrebări. Comunicaseră ani de zile între ei, dar nu se
văzuseră niciodată, unul fiind din Braşov, altul din Bucureşti, al treilea din Coţofeni, oameni veniţi din toate
colţurile ţării.
Danciu făcuse şi el cunoştinţă cu ceilalţi zece, discutase cu ei şi băuse pepsi. El îşi descoperise această
calitate de a comunica cu o altă persoană, ȋn gând, cu totul Întâmplător, într-o zi călduroasă de iunie a anului
1974. Încercase să traverseze strada în aceeaşi clipă în care o Dacie galbenă – şi cit de mult îi plăcea lui culoarea
aceasta – depăşise tocmai un camion parcat în apropiere. Pe linia albă din mijloc se întâlniră, Danciu şi Dacia.
El rămase sprijinit de o gură de canal, ţinând strâns de minerul servietei, iar maşina plecă mai departe, bine-
înţeles că după ce şoferul îi aminti câteva calităţi pe care nu şi le ştia, cum ar fi: „orbule”, „nătăfleţule” şi ii
dădu un sfat foarte util în astfel de ocazii: „Dacă vrei să treci strada, ia-o pe maică-ta să te ajute!” Tolomacule!“.
Dar el nu era în acel moment atent la ce se petrece în jurul său. Cu câteva clipe mai înainte vrusese să spună
ceva, să strige sau să arunce cu pietre după şoferul nervos, dar cuvintele nu-i ieşeau din gură, iar pietre pe asfalt
nu vedea.i zise în gând: „Du-te dracului!“, dar cu atâta ură, încât se declară mulţumit. În aceeaşi clipă, sau, mai
bine zis, după câteva clipe, auzi în subconştient un glas lăuntric, care-l întreba furios „Tu mă drăcui pe mine?
Las’că ţi-arăt eu ţie!”. Privi în jur, nedumerit; un câine vagabond îl privea cu compătimire. Altcineva nu era.
Plecă spre casă şi toată noaptea nu se gândi decât la acest incident. De atunci trecuseră şapte ani şi de câteva
ori i se mai întâmplase să audă glasul interior vorbindu-i. Nu ştia cine este cel care i se adresează, habar n-avea
de unde vine şi, mai ales, cum de reuşesc ei doi să comunice fără să se vadă, dar între timp citise destul de mult
despre telepatie şi telepaţi, ştia în mare ce înseamnă aceste cuvinte şi se resemnase cu gândul că nu va şti
niciodată să profite de pe urma neobişnuitului noroc picat pe capul său…
Preşedintele le ţinu apoi un referat în care vorbi despre câteva observaţii făcute de el de-a lungul anilor,
începu cu o clasificare a diferitelor categorii de telepaţi, de la cei mai obişnuiţi, care nu puteau decât să audă

Page 30
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
gândurile nerostite ale celor din jurul lor – şi numai până la o anumită distanţă – până la cei mai talentaţi (aici
Oprişan făcuse o paranteză, exprimându-și părerea sa personală prin afirmaţia că a fi telepat înseamnă a avea
un talent cu care te naşti, aşa cum unii îl au pe acela de a picta sau scrie poezii), cei care vorbeau cu
corespondenţii lor, aflaţi la orice distanţă. Dar, susţinea Oprişan în prelegerea sa, această convorbire nu putea
fi auzită decât de cei doi telepaţi ce se aflau în legătură directă, altul nu putea interveni în dialogul lor neauzit,
deoarece fiecare cuplu de telepaţi aveau o anumită lungime de undă, comună numai pentru ei.
― La noi în ţară, mai zise el în încheiere, sunt cinci cupluri de telepaţi şi alţi trei care comunică între ei –
eu şi încă doi pe care-i voi cunoaşte azi. Faptul că pot vorbi în acelaşi timp cu încă doi este un fenomen unic
în istoria telepatiei şi nu-i găsesc explicaţie.
A urmat apoi testul de cunoaştere. Pe rând, unul câte unul se concentrau intens şi spuneau câte o frază.
Preşedintele se găsi corespondent cu un tip din Giurgiu şi cu un clujean. Danciu răspunse unui braşovean, cam
de două ori cât el. După un moment de entuziasm, Pascu G., braşoveanul, se ridică şi ceru permisiunea de a
pune o întrebare.
― Vă rog, domnule preşedinte, să-mi spuneţi – dumneavoastră, ca observator atent al mişcării telepatice de
la noi din ţară şi de peste hotare, sunteţi la curent cu toate problemele privind acest al şaselea simţ – dacă, în
momentul în care comunicăm cu partenerul, se poate ivi situaţia de a ne transmite simultan şi anumite stări
emoţionale, tot atât de intense ca şi dorinţa sau rugămintea spusă eului? Nu ştiu dacă am fost destul de explicit,
însă…
― Am înţeles perfect ceea ce aţi vrut să aflaţi. Da, este posibil acest lucru, dar numai în cazul în care
tensiunea sufletească este de aceeaşi intensitate cu gândul, numai astfel se obţine o corelaţie între gând şi sen-
timent. Şi se transmite pe cale hipnotică, vreau să spun că partenerul va simţi aceleaşi stări, fără să-şi dea seama
că nu sunt ale lui şi, mai ales, fără să se poată împotrivi.
― Vă mulţumesc foarte mult, atât am avut de întrebat, mai zise Pascu, apoi ieşi printre scaune. Danciu,
neatent la ce se petrece în jur, îşi nota ceva într-un carneţel. Până să intervină cineva, se trezi ridicat de gulerul
hainei.
― Nu vreau decât o simplă informaţie, îl linişti Pascu – căci el era cel care îi încercase rezistenta stofei –
adu-ţi te rog aminte ce-ai făcut în ziua de 12 iunie 1974?
― Ce-am făcut în ziua aceea? Să mă gândesc puţin, au trecut doi ani de-atunci, spuse Danciu, consultându-
şi carneţelul. Ceilalţi tăceau, aşteptând urmarea. Încă nu-şi dădeau seama ce se întâmplă. După câteva minute,
Danciu răspunse, privind cu ochi candizi spre Pascu:
― Ziua de 12 iunie n-o voi uita toată viața. Mi-aduc aminte ca acum: eram pe stradă, o maşină m-a aruncat
pe asfalt, eu l-am drăcuit pe şofer şi, imediat, cu toate că nu mai era nimeni în jurul meu, am auzit un glas
lăuntric care mi-a răspuns. Atunci mi-am dat seama că sunt un telepat!
― Nu mă interesează pe mine ce ți-ai dat seama atunci, îl repezi Pascu, eu ştiu că în acel moment mă aflam
într-o şedinţă şi am avut impresia că un coleg de birou ce stătea în spatele meu m-a trimis la dracu. Nu i-am
dat decât câteva palme şi a doua zi am fost nevoit să-mi iau transferul la o altă întreprindere. Acum îmi dau
seama că omul acela a fost nevinovat. Trebuie să fac dreptate. Şi zicând aceasta, îi dădu o palmă. Danciu se
rezemă cu mâna de podea.mediat, demnitatea celui lovit ieşi la iveală. Se ridică mândru, îşi îndreptă cravata,
se postă în fata lui Pascu şi întrebă:
― Dacă tot am început să ne cerem socoteală pentru cele întâmplate în ultimul timp, atunci spune-mi te
rog, ce-ai făcut d-ta în ziua de 28 octombrie, anul trecut?
― 28 octombrie? A, sigur că ştiu, eram la nunta fratelui meu.

Page 31
 Mihai Micula
― Aha, la nuntă deci! Şi eu eram tot la o sărbătoare; de două săptămâni soacră-mea zăcea în pat, grav
bolnavă şi seara, când toți ai casei nu ştiau cum să facă zgomot cât mai puţin, să n-o deranjeze, eu jucam de
mama focului, chiuiam şi strigam: „Să fie într-un ceas bun!” A doua zi a anulat testamentul prin care îmi lăsa
casa moştenire. Crede-mă că aşa ceva nu se poate ierta, este ceva care ţine de onoarea fiecăruia.
Palma primită rămase mult timp tipărită pe obrazul roşu al lui Pascu. Preşedintele nu scotea un cuvânt.l
interesa mult mai mult motivul scandalului decât acesta in sine.
Între timp, cei doi îşi mai aduseră aminte câteva evenimente a căror explicaţie o, găseau abia acum. ȋn ziua
in care Danciu sărbătorea 10 ani de la căsătorie, stătuse foarte supărat, stricându-le şi invitaţilor cheful, fiindcă
în aceeaşi zi Pascu îşi uitase geanta cu banii şi actele pe un gard, unde o pusese ca să se poată încheia şireturile,
apoi că din cauza lui Danciu, care avea oroare de pisici, Pascu strigase într-o şedinţă de analiza muncii în
momentul în care directorul îşi făcea autocritica – eveniment unic în istoria instituţiei – „Scoate-l afară, altfel
plec eu!”. Băiatul lui Danciu adusese acasă o minune de miţă vagaboandă şi îl găsise dându-i să mănânce lapte,
chiar din cana sa, cu monogramă. Palmele treceau de la unul la altul într-un ritm foarte alert.
În sfârşit, aproape de căderea serii îşi amintiră cu toţii că ar trebui să meargă să mănânce şi să se odihnească,
urnind ca a doua zi să continue discuţiile. Preşedintele le aduse aminte că va susţine două referate, unul despre
Telepatía românească şi rolul ei ȋn dezvoltarea relaţiilor internaţionale şi al doilea în legătură cu evitarea unor
situaţii neplăcute ivite în timpul comunicării telepatice, cum se întâmplase azi.
Danciu refuzase să mai ia parte la masa festivă, plecând grăbit spre casă, blestemând ziua în care primise
invitaţia să participe la această consfătuire. Ce-mi trebuia mie să fiu telepat, se întreba el mirat, şi oamenii care
treceau pe lingă el întorceau capul şi făceau semne ciudate cu mâna.

Allan, iartă-mă!
Allan Davis intră în apartamentul său din strada 214. Se apropie grăbit de masa din mijlocul camerei pe
care se găseau câteva cutii cu medicamente şi luă de acolo două antinevralgice înghiţindu-le fără apă. Rămase
câteva clipe nemişcat, cu ochii îndreptaţi spre pendula care arăta ora 8 şi 20 seara, apoi se duse spre pat, cu
mersul încetinit, cu teamă. Se lăsă să cadă în patul nedesfăcut şi rămase cu privirea în gol.
Din seara trecută era chinuit de o migrenă îngrozitoare însoţită de ameţeli bruşte şi greţuri. Probabil ploaia
ce-l prinsese pe stradă îşi arăta acum efectele.
„Nu-i nimic grav”, gândi el, o să stau câtva timp liniştit şi totul se va sfârşi cu bine. Scoase pachetul de
ţigări şi chibriturile încercând să-şi aprindă o ţigară. Nu reuşi. Mâinile îi tremurau şi ţigara îi scăpă pe covor.
Se aplecă s-o ia. Un val de sânge îi invadă obrajii şi simţi cum îi plesneşte capul. ȋn fata ochilor totul se întunecă
şi Allan căzu.

Aproape de periferia oraşului, într-una din vilele moderne, locuia de câteva luni tânărul Mike Davis. De
dimineaţă, însă, Mike nu se putuse mişca din pat.I ţinea în loc o ameţeală şi o durere acută de cap. Toate
lucrurile din casă i se păreau nişte morişti care se învârteau în fata ochilor provocând jocuri de lumini.
Se ridică încet din pat şi reuşi să se sprijine cu greutate de scaunul cu spătar de lingă masă. Mai fusese şi
altă dată bolnav, dar niciodată simptomele bolii nu se manifestaseră atât de violent.
Stând în pat se gândise ce anume i-ar fi putut provoca migrena, nereuşind să afle răspunsul. Mai curios era
că stările acestea nu se manifestau tot timpul, ci spontan, ca programate. Vedea lucrurile din casă pierzându-şi
contururile precise şi devenind nişte umbre caro se îndepărtau. Privea fix aceste umbre şi apoi întunericul lua
Page 32
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
locul lor.
Mike se târî încet spre bucătărie de undo luă o pastilă de antinevralgic apoi stinse lumina şi se întoarse.
Brusc, o ameţeală puternică îi întunecă privirea, încercă să se sprijine de tocul uşii dar mâna îi nimeri în gol şi
se prăbuşi. Liniştea din cameră era întreruptă doar de tic-tac-ul ceasornicului ale cărui limbi fosforescente
indicau ora 8 şi 25 seara.

Şocul căderii îi alungă ameţeala şi Allan se sculă cu greutate.

Intră în baie şi dădu drumul la duş. Şuvoiul de apă rece care îi udă ceafa îl trezi complet. Se duse şi se
întinse în pat. Gândurile îl asaltară din nou, „Nu ploaia este de vină, ci banii ăia nenorociţi din cauza cărora am
stat două ore afară. Dacă Harry sau cum dracu îl cheamă pe patronul restaurantului de la care i-am luat ar fi
plecat mai devreme, n-aş fi stat în ploaie. Acum n-are niciun rost să-mi fac procese de conștiință, aveam nevoie
do bani şi fără ei aş fi fost un om pierdut. Datoriile trebuie plătite…”.
Încercă să aţipească.

Mike se trezi după cinci minute. Căzătura îi luase ameţeala care îi întunecase vederea, dar se lovise rău.
Se ridică cu greu şi se aşeză pe marginea patului cu capul în pumni.
Întâmplări neobişnuite din ultima vreme îl depăşeau. Cele de aseară însă întreceau orice imaginaţie. Ce-i
venise să intre în casa bătrânei? De când se ştia nu pusese mâna pe un lucru străin. Avea oroare de furturi.
Aseară însă… De multe ori o împrumutase pe femeie cu bani. Atunci simţise nevoia să fure. Ceva se întâmpla
cu el. Îşi dădea seama că senzaţiile din ultimul timp nu erau ale lui, dar nu se putea debarasa de ele. Nu ştia
cum. Uitându-se pe perete, privirea îi căzu pe fotografia fratelui său. Zâmbi. „Cine ştie pe unde o fi Allan
acum…. Îşi aprinse o ţigară. Pentru prima dată frica puse stăpânire pe el. Ce se întâmplase atunci? Făcu un
efort de memorie, ca şi cum cele ce avea să-şi amintească îi reveneau în minte după o lungă perioadă de timp.
Luă la nimereală câteva obiecte, dar pesemne că făcu zgomot, căci bătrâna se trezi, ţipă şi se repezi la telefon.
Mai departe nu mai ştia decât că se înfuriase şi o lovise în cap. Tot ceea ce făcuse fusese anormal. Se ghemui
în fotoliu. Limbile ceasului arătau ora nouă seara.

Allan se plimba îngândurat prin cameră. Încercase să doarmă, dar întunericul îi producea o stare de nelinişte.
Se opri în loc şi ascultă cu atenţie. Mai încercase cu două zile înainte să-l şantajeze pe patron şi dăduse greş.
Lucrase mizerabil şi de data aceasta. După ce găsise banii ascunşi, se apucase să caute un plic cu fotografii
care i-ar fi adus o sumă mai mare. Nu le găsise şi atunci se înfuriase. Vroia să lovească pe cineva, însă era
singur.
Se uită la ceas; era nouă. Rămase nemişcat, în aşteptare. Pe stradă se auziră paşi. Se repezi la fereastră şi
apucă să vadă un individ ce intra în bloc şi altul care dădea colţul. N-avea de gând să se lase prins de viu.

Mike nu putea crede că el o omorâse pe bătrână. Încercă să găsească o soluţie.deea sinuciderii îşi făcu loc.
Se gândi şi la alta, dar creierul refuza orice efort.
În sertarul al doilea al servantei avea un pistolet, îl scoase şi se prăbuşi cu el în fotoliu.

Page 33
 Mihai Micula
Allan auzi zgomote pe scări. Tresări, dar nu se mişcă din fotoliu. Ţinea strâns arma cu amândouă mâinile.
Soneria. Şoapte. O lovitură puternică şi uşa cedă. Ridica pistolul şi trase. Împuşcătura sună sec în liniştea
camerei. Trupul lui Allan se destinse.

Privea pistolul de câteva minute. Nu vroia să se omoare, dar conştiinţa îi spunea că n-are de ales. Nu, nu
conştiinţa, altceva îi poruncea acest lucru. Şi creierul său înmagazina această poruncă, pe care o transmitea
apoi în tot corpul. Senzaţia că este sub observaţie îl înnebunea.
Se uită cu groază în jur; nu era nimeni, şi totuşi cineva îi supraveghea toate mişcările. Mâna care ţinea
pistolul se ridică singură până în dreptul tâmplei. Împuşcătura sparse liniştea din jur.
Capul lui Mike căzu pe spate. Ochii larg deschişi priveau fix portretul fratelui său.
Pe foaia de hârtie găsită a doua zi, o mână nesigură aruncase câteva cuvinte:
„Allan, trebuia să fac acest lucru.artă-mă”.

Inventatorul
L-am întâlnit la un prieten care mă invitase să trec pe la el într-o seară. La un moment dat, toţi ceilalţi
musafiri se retrăseseră într-un colţ al camerei, în jurul unei mese de remi şi pe fotolii nu mai eram decât noi
doi. Discuţia se lega greu, nu ne cunoşteam şi nu ştiam ce aş putea să-l întreb. Începusem să mă joc cu un
calendar când acesta, necunoscutul, mă privi puţin mirat şi spuse:
― Greu mai trece timpul, domnule! Abia secolul XX: Eu trebuia să fiu acum în anul 2356 şi când colo stau
cu dumneata de vorbă în 1976! Nu eram prea curios să aflu cum ajunsese aici; de fapt nici nu era primul care
trăia alături de generaţia noastră, spunând că vine din viitor. Eram sigur că toţi aceşti „vizitatori” erau trimişi
din anumite motive. Şi explicaţia am aflat-o chiar de la interlocutorul meu care nu se lăsă rugat…
― Spune şi dumneata dacă numai pentru atâta lucru meritam să parcurg toată istoria omenirii; fusesem
numit de curând şeful centrului de calculatoare la un cosmodrom. Într-o dimineaţă, cu două ore înaintea plecării
unei nave, sunt chemat de urgenţă. Ce se întâmplase? Se defectase tabloul de comandă, o nimica toată! După
o jumătate de oră îl reparasem. Acum vine surpriza: El funcţiona, dar cum, nu ştiu, că mai rămăseseră vreo 12
piese în plus… A trebuit să le găsesc unoc. Le-am înghesuit puţin şi au intrat toate. Ei, dar cum l-am încercat
să văd dacă merge, s-a desfăcut racheta în două, da’ perfect, de parcă o tăiaseră special. Nu mi-au făcut nimic,
un avertisment, şi m-au trimis la centrul de zootehnie spaţială. Tot şef, bineînţeles! Vroiam să dovedesc că n-
am fost vinovat de întâmplarea anterioară. Şi n-am reuşit. Primesc cei de la centru două specii de animale
necunoscute, un fel de reptilă de pe Saturn şi o pasăre uriaşă dintr-o galaxie descoperită de curând. Eu aveam
misiunea să le încrucişez. După indicaţiile, ce e drept, cam sumare, pe care le-am primit, animalul obţinut era
o descoperire senzaţională pentru noi. Mi-au explicat ei de ce, dar n-am fost prea atent că tocmai atunci mă
durea o măsea, în orice caz, din ouăle pe care trebuia să le facă, fiindcă n-a apucat, se obţinea o substanţă cu
ajutorul căreia se vindecau o mare parte din maladiile existente pe Pământ. Am reuşit să scot o creatură, să vă
spun drept, nici eu nu ştiu cum arată. N-a putut fi nici fotografiată, că se voalau toate clişeele. Ştiu doar că în
loc de ouă scotea nişte sunete asemănătoare ultrasunetelor, până când i se strângeau toţi norii deasupra capului
şi ploua până tăcea, la patru-cinci săptămâni o dată. Acum spune şi dumneata, de puteam şti eu cum se va
comporta, că doar nu-i eram nici mamă, nici tată! Alt avertisment, de data aceasta mai sever, şi m-au trimis din

Page 34
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
nou la cosmodrom, la centrul de coordonare a navelor spaţiale. N-aveam prea multe de făcut, stabileam direcţia
în care urmau să plece navele şi atât. Aici n-am făcut decât o singură greşeală: trebuia să plece un transport de
aparate pentru bazele de pe Marte şi eu să caut un drum mai scurt. Nu-mi dau seama, am greşit eu, sau com-
bustibilul a fost prea puternic, cert este faptul că racheta, în loc să se oprească pe Marte, s-a dus drept înainte
şi a ajuns pe o altă planetă. Cei zece cosmonauţi care erau în ea s-au întors, dar fiecare avea altă culoare. Dacă-
i puneai unul lingă altul, erau ca o cutie cu acuarele. Fotografiile lor apăreau în reviste în culori… Pe mine nu
m-au lăsat să-i văd la spital fiindcă erau foarte supăraţi şi am auzit că, dacă mă prindeau, vroiau să mă trimită
acolo să vin şi eu ca ei. ȋn loc să fie mândri că sunt unici… Şi pentru trei greşeli m-au pedepsit să trec prin
toată istoria. Mi-au promis însă că, dacă nu fac vreo prostie până ajung în anul 2000, trimit o patrulă a timpului
să mă aducă în anul 2356. Abia aştept!…

Generaţia a treia
Alergau amândoi de-a lungul ţărmului cu malurile tăiate geometric şi vântul se plimba prin părul lor. Val-
urile fără dimensiuni se zbăteau la picioarele lor şi se retrăgeau apoi furioase din cale. Ajunseră ȋn dreptul unei
stânci cu forme rotunde şi se opriră obosiţi. Priviră ȋn jur, cu teamă, nu mai ajunseseră niciodată pe aici. Erau
înconjuraţi din toate părţile de apă şi nisip. Femeia se apropie de bărbat şi-l mângâie. Fluxul de unde telepatice
ajunse la el.
― De ce eşti trist?
Câteva clipe nu se auziră decât valurile ce se spărgeau de mal. Bărbatul răspunse:
― Suntem singuri. Singuri şi spaţiul din jurul nostru este prea mare numai pentru noi doi.
― Nu-i adevărat, zise ea. Mai este şi EL!
Bărbatul dădu din cap;
― EL nu este ca noi. E o maşină!
Îl privi mirată.
― Ieri nu vorbeai aşa! Îi răspunse, făcând un gest cu mâna, care nu însemna nimic.
― Ba da, spuse femeia, eu mă întreb în fiecare zi de ce nu avem un nume. Tu ştii de ce nu avem?
El râse şi o privi atent.
― Eu ştiu că avem un nume, fiecare dintre noi, şi unul comun, dar ea, maşina, nu vrea să ne spună. Făcu o
pauză, apoi continuă: eri, când tu căutai în nisip, eu m-am aşezat pe ţărm şi priveam apa cum încearcă fără
putere să se urce pe mal. Atunci un val s-a ridicat deasupra celorlalte şi a rămas aşa. Apa s-a dat la o parte în
mijloc şi a apărut chipul unei fiinţe ca noi. Eu eram speriat, ştiam că suntem singuri iar el râdea. Mă fixa şi
râdea. Apoi mi-a spus că aici a fost o civilizaţie care a plecat pe o altă planetă şi ne-a lăsat pe noi doi în locul
lor.
― Cine erau aceia care au plecat? întrebă femeia curioasă.
― OAMENII, spuse bărbatul încet.
― Înseamnă că noi suntem oameni.
― Nu, arătăm doar ca ei, avem aceeaşi alcătuire, dar nu ne numim oameni adevăraţi.
― Atunci?
― Nu ştiu. A vrut să mai spună ceva, dar o lumină puternică a ţâşnit din El şi valul s-a spart. Am fugit şi

Page 35
 Mihai Micula
m-am oprit departe lingă o stâncă. Mă speriasem. Pe piatră a apărut din nou omul din val şi mi-a spus că este
singurul care a mai rămas pe Pământ. Noi trăim pe Pământ.
Femeia nu înţelegea nimic. Oameni, Pământ, ei care nu erau oameni dar semănau cu ei, toate aceste in-
formaţii i se învălmăşeau în minte.
― Maşina, El, are misiunea să-l caute şi să-l distrugă, reluă bărbatul firul povestirii, fiindcă n-a vrut să
plece cu ceilalţi.
― Acum unde este?
― Nu mai este, spuse el cu glas scăzut, lumina aceea care a reuşit să se apropie de noi şi stânca a dispărut
odată cu chipul omului. De la el ştiu tot ce ţi-am spus.
― Altceva n-ai aflat de la el? Era puţin supărată că nu aflase mai mult.
El încercă să-şi amintească.
― Ba da, parcă spunea că tu eşti o femeie şi eu un bărbat sau tu bărbat şi eu femeie, nu mai ştiu. Era foarte
grăbit, aştepta să se întâmple ceva şi chiar aşa a fost. Lumina l-a omorât.
― Cum, a spus bărbat şi femeie? mai zise ea curioasă.
― Da, îmi aduc bine aminte, „femeia nu trebuie să ştie, numai bărbatul are acest drept”. Şi apoi a dispărut.
Rămaseră amândoi înconjuraţi de tăcere. Fiecare se gândea la ceva, când auziră în subconştient comanda
venită de la El. Se ridicară şi, fără să se privească, fugiră spre nord. Un bloc uriaş, numai din tablouri de coman-
dă, zăcea îngropat în nisip. Nu se mai vedeau decât şase ecrane ce clipeau intermitent, aruncând lumini şi um-
bre în jur şi două braţe metalice, nemişcate. Când ajunseră, robotul comunica cu cei ce îl lăsaseră aici, pierdut
într-o lume pustie. Semnalele venite drept răspuns din spaţiu se auzeau clar, dar nu erau înţelese decât de el.
― De ce ne-ai chemat? întrebau oamenii plecaţi undeva, în Universul necunoscut.
― Au aflat cine sunt. Am reuşit să-l detectez pe cel rămas după plecarea voastră şi l-am eliminat, dar după
ce au aflat aproape tot despre evoluţia lor şi despre exod. Ce fac cu ei?
― Schimbă-i! se auzi ordinul. Şi să nu se mai întâmple!
Partea de sus a robotului se întoarse spre ei, braţul drept se ridică şi un fascicol de raze îi învălui. Pe locul
unde erau cu câteva clipe înainte, nisipul le păstra urmele paşilor.
Acum, de-a lungul ţărmului alerga o altă pereche, un bărbat şi o femeie care nu ştiau nimic.
Lecţii pentru semenii noştri

CUVÂNT ÎNAINTE
Odată cu dezvoltarea tehnicii într-un ritm din ce în ce mai accelerat, noutăţile ştiinţifice au fost introduse
în toate domeniile de activitate, omenirea având nevoie de orice invenţie care să-i uşureze procesele de
producţie şi viaţa să fie mai uşoară. Numai că aceste schimbări radicale ale vieţii de toate zilele nu au putut fi
integrate în circuitul cotidian dintr-o dată, ci, aşa cum se întâmplă de mii de ani. Pământ, fiecare noutate era
mai întâi privită cu neîncredere de către scepticii de care omenirea nu a dus niciodată lipsă. Una dintre cele
mai controversate măsuri luate pe plan mondial în această perioadă la care ne referim a fost introducerea în
învăţământul de toate gradele a profesorilor-roboţi. La început, au fost experimentaţi în câteva şcoli elementare
şi, abia după câţiva ani, timp în care rezultatele bune n-au întârziat să apară, au putut fi văzuţi şi pe sălile
liceelor şi mai târziu ale facultăţilor. Astăzi, cei care încă nu cred în utilitatea lor sunt invitaţi să asiste la o oră

Page 36
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
de curs predată de un asemenea profesor robot şi toată neîncrederea le este spulberată pentru totdeauna.
Avantajele introducerii în învăţământ a acestor ingenioase produse ale ciberneticii sunt multilaterale. ȋn primul
rând, un profesor-robot nu pierde niciodată timpul adecvat predării cu întrebări de genul: „Copii, ce-aţi mai
făcut voi în vacanţa care s-a terminat acum două luni?“, nu lipseşte de la ore pe motiv că este bolnav sau că a
fost să-şi verifice maşina personală. De asemenea, el nu refuză postul oferit undeva la capătul ţării, aşa cum se
întâmplă acum o sută de ani. Un profesor robot nu predă meditaţii acasă, deoarece nu are casă, nu discută cu
părinţii elevilor, nefiind programat pentru aşa ceva, şi nu poate fi influenţat în acordarea notelor, neavând ce
face cu cadourile oferite cu diverse ocazii. Părinţii nu mai puteau interveni cu nimic, deoarece era absolut
anormal să vii la profesorul de chimie şi să-i spui că eşti văr de-al doilea cu cel de matematică, acesta fiind un
robot ca toţi ceilalţi. Un vechi proverb spune că „nu există robot fără defecţiuni” şi, într-adevăr, am fi nedrepţi
dacă n-am recunoaşte că şi cei întrebuinţaţi în învăţământ se mai strică din când în când. Mecanismele din
interiorul lor o luau uneori razna ori din cauza uzurii, şi atunci erau imediat înlocuiţi pentru o zi sau două cu
un altul din stocul de rezervă al şcolii, timp în care cel în cauză era trimis la revizie, sau din cauza elevilor prea
inteligenţi, care-şi arătau priceperea în cibernetică ori de câte ori aveau prilejul. Şi asta se întâmpla cu rare
excepţii zilnic până când se găseau metode eficiente pentru potolirea lor, deoarece un elev nu poate fi înlocuit
şi trimis la revizie. Din categoria defecţiunilor neprovocate de o altă persoană fac parte; repetarea frazei de la
începutul lecţiei până la terminarea orei, schimbarea vocii robotului în timpul predării, recitarea lecţiei de is-
torie sau, şi mai grav, enunţarea problemelor de matematică pe muzică şi traducerea aiurea a textelor din
franceză în arabă. Este arhicunoscut exemplul cu profesorul de română care în timp ce mergea spre clasă cade
datorită unei substanţe aruncată de un elev pe culoar şi în urma şocului se dereglează.ntră în clasă şi începe să
recite elevilor o poezie de dragoste într-o manieră cu totul personală, răcnind şi ţipând, încât după câteva minute
toţi elevii erau în picioare şi ascultau speriaţi. Bineînţeles că versurile se amestecaseră şi poezia suna acum
cam aşa:
Iubito vino să-ţi vezi ochii sunt ia mine
Iubito tu triunghiulară în fapt de ploaie
Iubito mă înşeli cu timpul vino să (indescifrabil)
de supărare pământ mă fac te voi prinde şi o să-ţi (indescifrabil)
ai deschis poarta visului eu am intrat cârpit de somn mi-ai dat o palmă pe-ntuneric şi am trecut in întuneric
am zis da sau altceva cu care iubita mea ne cu care iubita mea ne legăm la cap şi (indescifrabil)
În pauza mare, băieţii de la clasa respectivă le-au alergat pe elevele de la o clasă specială de pictură şi cum
le prindeau începeau să le recite, aşa cum auziseră, celebra poezie pe care, inteligenţi cum erau, o învăţaseră
toată. Abia a doua zi, când profesorul cel nou le-a explicat cum se recită o poezie de dragoste s-au convins cu
toţi de greşeala făcută.
Din altă categorie de situaţii neprevăzute cele mai frecvente sunt: schimbarea direcţiei cu ajutorul mini
semnalizatoarelor ce indicau clase false (nu de puţine ori robotul de matematică fusese găsit predând în centrala
termică de la subsol, în timp ce mecanicii speriaţi scriau de zor cu creta pe ţevi formule şi ecuaţii, după care
erau ascultaţi şi, cu toate eforturile făcute, nu luau niciodată mai mult de unu sau doi). Sau un alt caz: pe fiecare
uşă se găsea un mic semnalizator, cu ajutorul căruia roboţii puteau recunoaşte cu uşurinţă clasa la care aveau
oră în momentul respectiv. Un elev de la anul I a scos acest semnalizator şi la montat pe o altă uşă, acolo unde

Page 37
 Mihai Micula
un robot nu va intra niciodată. Aşa a fost înşelat profesorul de chimie care, după o oră de predare în acel loc,
s-a întors în cancelarie foarte mulţumit că nu fusese întrerupt cu întrebări de către elevii săi.
În fiecare şcoală, pe lângă profesorii-roboţi, mai este un robot de serviciu. Rolul său este acela de a încărca
acumulatorii celorlalţi, de a introduce caseta cu textul pentru ore şi de a le schimba codul de recunoaştere al
clasei unde aveau de predat lecţia. Numărul profesorilor adevăraţi s-a restrâns şi toţi lucrau în cadrul centrelor
de pregătire a textelor şi la institutele de estetică.
Un profesor-robot este alcătuit dintr-un cap şi un suport cu tijă, care se poate regla în funcţie de înălţimea
medie a elevilor şi mai ales pentru a-i putea supraveghea şi pe cei din ultimele bănci, care 99% din cazuri
priveau la minitelevizoarele, de care nu se despărţeau niciodată, programele de sport, muzică şi cele distractive.
Foarte rar detectorul de aparate electronice cu care era înzestrat cadrul didactic reuşea să prindă pe posesorii
de asemenea obiecte, deoarece mai toți îşi prevăluiseră aparatele cu câmpuri de protecţie care anulau undele
de detecţie sau le bruiau, făcând inutilă orice încercare de depistare.
Capul roboţilor se deosebeşte în funcţie de specialitatea pe care o predau. Cei de geografie au capul în formă
de glob pământesc, cei de istorie ca o sferă, la cei de muzică seamănă cu cheia sol, cei de matematică îl au mai
mare decât ceilalţi şi pătrat, dar nu pentru a intra mai multe ecuaţii şi probleme – dacă ne gândim că s-ar putea
folosi şi colţurile – ci pentru simplul motiv că au fost proiectaţi de către profesorii de filologie de la centrul de
estetică. Şi se cunoaşte de milenii lupta care se dă între adepţii cifrelor exacte şi visători. Profesorii de filologie
au capul mic şi ţuguiat, ei neavând nevoie decât de caseta cu textul şi circuitele absolut necesare oricărui robot.
În schimb, tija care ţine loc de suport este prevăzută cu o mulţime de rafturi pe care se găsesc câteva mii de
volume reduse la dimensiuni de 20/25 mm. Din această cauză elevii le mai spun şi „biblioteci ambulante".

LECŢIE DE MUTANTOLOGIE
Profesorul de mutantologie, un mic robot de culoare aurie, intră în clasă, dădu „bună ziua", se urcă singur
pe catedră şi, după un moment de linişte, începu să vorbească:
― Astăzi vom face o introducere într-o disciplină mai puţin cunoscută. Este vorba de apariţia şi rolul mu-
tanţilor în viaţa politică şi socială a Terrei. Mai întâi să vă explic ce sunt mutanţii; aşa cum probabil ştiţi, sunt
oameni care se deosebesc de ceilalţi semeni ai lor datorită unor calităţi cu totul neobişnuite şi se clasifică în
mai multe categorii. Primii ar fi telepaţii. Din păcate se cunosc foarte puţine lucruri despre ei. Pină în prezent
s-a stabilit că îşi pot transmite gândurile între ei fără a fi auziţi de cei din jur. S-a scris mult despre telepaţi, se
fac speculaţii, dar practic nimic nu este sigur…
Mark, un blond cu ochelari, îşi îndreptă gândul spre Din. Acesta nu se întoarse, încercând să fie atent la
cuvintele profesorului.
― Ce vrei? zise el într-un târziu, dacă văzu că Mark îi bruiază toată atenţia.
― Tu înţelegi ceva? întrebă Mark.
― Nu, dar vreau să fiu atent. E cu ochii pe noi.
― Cum o fi asta „telepat”? Nu pricep. Cred că e defect.
Bineînţeles că nu auziră nimic din explicaţiile date de robot între timp.
― … altă categorie este cea a telechineziştilor, cei care cu puterea gândului pot mişca unele obiecte mici
din loc. S-au făcut experienţe cu câţiva aşa-zişi performeri, dar rezultatele sunt destul de slabe. De exemplu…

Page 38
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
― Eu dau drumul la televizor, transmise Mark. Alee, prietenul său, intră în discuţia neauzită de ceilalţi
elevi.
― Te pot ajuta cu ceva?
― Profesorul mi se pare cam ciudat astăzi. Do unde a mai scos şi mutanţii ăştia? Auzi, telepaţi, tele-
chinezişti, până la sfârşitul orei cine ştie ce mai scoate!
Ann, o fată foarte simpatică, înaltă şi brunetă, care le spunea întotdeauna ce note vor lua în următoarele
patru ore, interveni:
― Presimt că în următoarea jumătate de oră simpaticului nostru profesor i se va întâmpla ceva rău. Încă
nu-mi dau seama ce, dar aşa va fi.
― Prostii, zise Din, care renunţase să mai asculte. Ce i s-ar putea întâmpla unui robot?
― Şi, apoi, noi vom fi pedepsiţi, continuă Ann, ducându-şi mâinile la tâmple şi concentrându-se.
― Bine, dar nu am făcut nimic, se apără Mark. De ce să fim pedepsiţi? Ce spui, Alee?
― Eu nu spun nimic, eu propun să terminăm odată cu lecţia asta 1
― … ar mai fi chiromanţii, cei care ghicesc viitorul, spunea robotul, nebănuind complotul celor patru. ȋn
cazul acestora însă s-ar părea că sunt mai mult speculaţii.
Şi ultimii despre care vom vorbi în lecţia aceasta sunt teluricii; după părerea unor savanţi ce studiază aceste
cazuri, puterea acestora este de domeniul fantasticului, închipuiţi-vă un om care merge prin ploaie şi nu are
umbrelă. Ce face el în această situaţie? Bineînţeles că va căuta să se adăpostească. Un teluric însă va spune
câteva cuvinte bizare pentru cei neiniţiaţi şi umbrela îi va apărea în mină.
― Curios, zise Din. Mi-ar place şi mie să fiu teluric.
― Eu presimt că va fi ceva rău, repetă Ann.
― Mai lasă-ne în pace! o repezi Mark. Îşi aduse aminte că uitase pachetul cu mâncare pe frigider şi de
ciudă mormăi două cuvinte. ȋn aceeaşi clipă pachetul era ȋn bancă. Îl desfăcu şi muşcă cu poftă dintr-un sandviş.
Alee se enervase, îl privi fix pe micuţul robot care vorbea într-una şi, spre stupefacţia generală, acesta începu
să se mişte singur până la marginea catedrei şi de acolo căzu cu un zgomot sec pe podea.
― Sper că nu i-ai stricat nimic, spuse Din.
― Ba da, i s-a desprins un circuit, dar i-l pun imediat la loc, îi răspunse Alee, privind în continuare la robot.
Văzu prin carcasă firele cum se leagă singure şi se declară mulţumit.
― Şi ce propuneţi acum? întrebă Ann. Mai avem un sfert de oră până la pauză.
― Puţină muzică strigă Mark, ridicându-se din bancă. Se îndreptă spre profesor, îl ridică şi, după cei şterse
memoria, îi aplică pe suport micuţa combină de care nu se despărţea niciodată.

― Ei, zise robotul de serviciu când profesorul de mutantologie intră în cancelarie. Cum a decurs lecţia? Ai
avut incidente?
― Din contră, au fost foarte cuminţi, chiar suspect de liniştiţi. Nu au crezut nicio vorbă despre mutanţi,
sunt încă la vârsta la care nu pot înţelege asemenea lucruri şi eu personal le dau dreptate. Voi propune în
consiliu să se scoată această lecţie din programa clasei a Vl-a. N-are rost să-i obosim. Adu-mi, te rog, textul
pentru anul I. Acum se termină pauza şi eu n-am plecat încă.

Page 39
 Mihai Micula
LECŢIE DE ISTORIE
Profesorul, un robot în formă de sferă aşezată pe un suport metalic, povestea:
― În ziua de 28 ianuarie, 2070, a avut loc evenimentul cel mai de seamă de la începutul mileniului al treilea
şi până azi. De la această dată, omenirea începe o nouă etapă, cunoscută sub numele de EPOCA LUMILOR
UNITE.
Încă din secolul al XX-lea, savanţii din toate statele lumii căutau prin diferite mijloace să ia contact cu alte
fiinţe raţionale. Telescoapele şi receptoarele emiteau semnale cifrate în toate codurile posibile şi captau în
acelaşi timp orice sunet venit din spaţiu, care aducea oarecum a mesaj extraterestru. În anul 2050, o navă
trimisă cu, mult timp în urmă în cosmos şi având la bord o întreagă istorie a Pământului rezumată în imagini
filmate, fotografii, cărţi şi aparate diverse, se întoarse fără încărcătură. Nu se poate descrie în cuvinte starea în
care se găseau oamenii de pe întregul Pământ. Contactul visat de atâtea secole era, în sfârşit, făcut. Un cotidian
mondial lansă ipoteza că întoarcerea navei era cel mai simplu mesaj, cei care luaseră dovezile lumii raţionale
de pe Pământ vor veni şi ei în curând. Şi oamenii începură să aştepte. Anii au trecut, o nouă generaţie s-a
dezvoltat şi evenimentul care stârnise atâtea discuţii scăzu în importanţă. Până în ziua a paisprezecea a anului
2067, când apărură pentru prima dată Terienii.
Aceste fiinţe, de o urâţenie fizică inimaginabilă, veniră tocmai de unde nimeni nu se aştepta: de sub pământ.
Erau parcă o combinaţie a tuturor defectelor fizice închipuite de mintea omenească.
În ziua amintită, au ieşit la suprafaţă 400 de terieni. Prin semne convenţionale, oamenii au înţeles că nu sunt
numai atâţia, ceilalţi aşteaptă. Hotărârea Preşedintelui Consiliului Mondial a fost comentată îndelung şi nici
astăzi nu se poate spune sigur dacă Preşedintele a făcut bine sau nu. Cert este faptul că a acceptat întâlnirea cu
toţi terienii. Şi atunci au început să iasă; în primele zile, câteva milioane. Apoi altele şi altele. Au trecut
nouăzeci şi şase de ani de la invazia lor – cum i-au spus unii acestei apariţii în masă – şi astăzi nu li se mai ştie
numărul exact. Se presupune, însă, că îl întrecuse pe cel al oamenilor adevăraţi. Fiind rezistenţi la diferenţele
de temperatură, îşi permit să trăiască în orice loc, la poli sau în deşert. Li s-a spus „atlanţi” după numele unei
legendare Atlantide, dispărută cu multe mii de ani în urmă, dar denumirea le-a fost schimbată imediat ce s-a
aflat că civilizaţia lor nu durează decât de circa 800 de ani. Cum au putut trăi acolo, sub pământ, care le este
structura genetică, sunt întrebări la care nu vom găsi răspunsul niciodată. Terienii nu au făcut nicio afirmaţie
cu privire la viaţa anterioară venirii la suprafaţă, iar disecţia corpului unui terian era, pe atunci, pedepsită prin
lege. Aceasta a fost una din condiţiile puse de ei şi acceptate de oameni. Astăzi, când nimeni nu mai ştie dacă
este om adevărat, sau terian ajuns în stadiul de om, legea nu mai are nicio valoare.
Istoria Epocii Noi, care a început odată cu venirea lor, are multe enigme. Una dintre ele ar fi: cum au ajuns
identici cu oamenii. În primii trei ani, au avut loc controverse aprinse. Toţi se obişnuiseră cu prezenţa acestor
indivizi, cu excepţia copiilor. În afară de faptul că se speriau – şi faptul era explicabil, având în vedere aspectul
lor – nu se puteau abţine să nu-i numească „şobolani” sau „cârtiţe”. Terienii au ameninţat că vor pleca în
vechile lor adăposturi.
Trebuie amintit, însă, un fapt de o mare importanţă pentru înţelegerea situaţiei reale; ei au cerut un interval
de timp în care să se adapteze noilor condiţii. La început câteva exemplare, apoi, în decursul a trei ani, toţi
terienii s-au transformat în oameni. Explicaţia pe care au dat-o, a fost, citez: „Putem să devenim orice specie
de pe planetă, prin influenţă”. Foarte puţini au înţeles ce-au vrut să spună prin aceste cuvinte, dar ceea ce este

Page 40
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
adevărat, e faptul că s-au metamorfozat în oameni, fără să se deosebească cu nimic de adevăraţii reprezentanţi
ai speciei.nteligenţa lor nu o întrece cu nimic pe cea a oamenilor, iar vorbirea au învăţat-o tot prin influenţă. O
explicaţie a fenomenului ar fi aceea că, trăind alături de ei, toate caracterele s-au transmis de la individ la
individ şi odată cu acestea, simţurile, logica şi concepţiile oamenilor. Dar aceasta nu rămâne decât o ipoteză,
ca multe altele formulate în acea perioadă.
Un elev introduse o întrebase codificată în „profesor“.
― Da, continuă acesta, cu o voce metalică, vorbeam de copiii oamenilor. Pentru ca terienii să se poată
transforma netulburaţi de incidente mărunte, provocate de copii, Consiliul Mondial a dat în ziua 100, din anul
2071 o lege prin care toţi copiii până la vârsta de 18 ani, să fie ţinuţi în locuri rezervate, în care să nu poată
avea legături cu niciun terian. Şi astfel, timp de aproape trei ani, copiii au stat închişi în case şi se jucau numai
pe terenuri speciale. Legea a stârnit proteste, dar nimeni nu putea face nimic. După această perioadă, porţile
rezervaţiilor s-au deschis şi tinerii care au ieşit pe străzi nu au mai văzut niciun terian care să le producă oroare.
Toţi erau acum oameni, gândeau ca oamenii, se comportau ca ei. De atunci nimeni nu mai ştie care îi sunt
strămoşii.
Acele indicatoarelor de pe tablă, arătau că gradul de atenţie al elevilor scăzuse sub 80% şi profesorul tăcu.
Elevii ieşiră în pauză.
Într-un colţ al sălii de cursuri se formase un grup mai mare, care comenta cele aflate. Era cea mai interesantă
lecţie de istorie şi întrebările veneau una după alta.
― N-am înţeles, spuse un tânăr care nu se mai termina în înălţime, de ce nu ne putem da seama cine este
om şi cine este sosie?
― Dar de ce ai spus: „nu ne putem da seama”? Tu de unde ştii că nu eşti terian, replică un băiat. Slăbuţ.
― Are dreptate Ted, confirmă altul, poate că toţi suntem imitaţii.
― Ar fi culmea, zâmbi Ted, dar, în definitiv, ce importanţă are? Au făcut ceva rău? După câte am ascultat,
n-au făcut altceva decât să se adapteze noului mediu. Poate că acolo, unde erau înainte, nu puteau să ajungă la
un stadiu avansat de dezvoltare.
― Cred că era mai bine să fi rămas acolo şi să-şi vadă de viaţa lor, fără să o mai complice şi pe a altora,
continuă Dan, un ochelarist.
Marvi, adversarul său care nu putea fi niciodată de acord cu ce spunea el, îl privi ironic şi zise:
― Sigur că da, poate era mai bine!
― Ce vrei să spui? întrebă Dan, bănuitor. Era prima dată când Marvi accepta cele spuse de el şi asta i se
părea suspect.
― Ştii, mă uitam la mutra ta şi parcă semeni cu un terian de la începuturile sale, un fel de „şobolan”, cum
i se spunea!
Câţiva râseră. Dan îl privi indiferent.
― Foarte bună gluma, rid la auzul ei numai roboţii programaţi special pentru o asemenea încercare grea.
Marvi se îndreptă ameninţător spre el; nu-i plăcuse aluzia. Ted interveni la timp, despărţindu-i.
― Nu fiţi proşti, se răsti el, vă apucaţi fără niciun motiv. Trebuia să vă întrebaţi părinţii ce sunt şi pe urmă
să vă luaţi la ceartă.
Lăsară controversele pentru mai târziu şi se aşezară. Profesorul îşi continuă lecţia:

Page 41
 Mihai Micula
Până acum oamenii acceptaseră de bunăvoie prezenţa terienilor, adaptarea şi metamorfoza lor, chiar şi izo-
larea copiilor pentru crearea de condiţii mai bune pentru ei. Dar asta nu era totul; la Congresul Mondial care a
avut loc în ziua a paisprezecea a anului 2074, Conducătorul Suprem al terienilor a cerut începând cu această
dată, să fie consideraţi oficial oameni ca toţi ceilalţi pământeni şi să poarte un nume. Nimeni nu se gândise
până atunci să dea un indicativ fiecărui individ în parte. Ce a fost la Congres este uşor de ghicit; conservatorii
cereau refuzarea acestor propuneri ce încălcau în mod flagrant drepturile omului; partidele libere, din contră,
aprobau în unanimitate. Nu se ştie precis ce argumente au fost aduse în sprijinul acestei hotărâri, deoarece
amănuntele esenţiale sunt păstrate cu grijă în Arhiva Mondială, dar oamenii au votat în cele din urmă Legea
cu privire la formarea Lumilor Unite.
Viaţa terienilor alături de oameni s-a desfăşurat cât se poate de calmă. Şi totuşi ceva s-a schimbat în modul
de viaţă al pământenilor. Terienii îşi calculau fiecare acţiune, pentru ei un minut însemna foarte mult, spre
deosebire de oameni care erau obişnuiţi să piardă ore în şir la masă sau pentru distracţii. Dar spiritul de imitaţie
este destul de dezvoltat la pământeni şi astăzi întreaga omenire se întrece să înghită cât mai multe pastile de
hrană concentrată pe minut, programul de odihnă este calculat până la ultima secundă. Consiliul a legiferat noi
decrete care pedepsesc pe cei care încearcă să trăiască după modelul străbunilor. Poate că aceasta e una dintre
problemele ce au rămas încă la ordinea zilei: dacă oamenii au făcut bine că au preluat acest ritm mecanic al
vieţii. Al doilea conflict pe plan mondial a fost acela al căsătoriei: nemaiştiindu-se care sunt adevăraţii oameni
(este vorba doar de bărbaţi, deoarece terienii deveniseră toţi bărbaţi), femeile refuzau să se căsătorească. Legile
însă au învins şi, după câteva generaţii, nimeni nu se mai gândea la asemenea concepţii învechite. Lumea
mergea înainte. Viaţa îşi urma cursul său neobişnuit.
Ultimul episod al capitolului Unirea celor două lumi, se încheie aici. Ar mai fi de spus ceva însă: treizeci
de ani mai târziu de la proclamarea Confederaţiei, Pământul a fost vizitat de cei care trimiseseră înapoi, cu
mulţi ani în urmă, nava pământenilor. Evenimentul nu mai avea importanţă prea mare, iar interesul oamenilor
scăzuse. Cotidianele au scos câteva ediţii speciale şi atât. Oamenilor le era într-un fel teamă ca nu cumva să
rămână şi aceştia pe planeta noastră. Adevărata cauză este, însă, alta, dar s-a evitat să fie afirmată public,
deoarece terienii, deveniţi acum oameni cu aceleaşi drepturi, reuşiseră să se infiltreze şi printre membrii cen-
trului spaţial, neştiind, însă, de cele petrecute cu mult înaintea venirii lor, interesul scăzut pe care l-au arătat
noilor veniţi s-a transmis şi celorlalţi. Extratereştrii au fost, însă, mulţumiţi de primirea făcută în grabă. La
plecare, au cerut să vină şi câţiva pământeni cu ei pentru a vizita planeta lor. Cei plecaţi nu s-au mai întors şi
dispariţia lor a rămas o enigmă. Se presupune, însă, că au fost, în majoritate, terieni, fiindcă un om adevărat s-
ar fi întors, orice s-ar fi întâmplat.
Lecţia se terminase, dar elevii nu se ridicau să plece. Unii se gândeau dacă străbunii lor nu greşiseră
primindu-i pe terieni ca semeni ai lor, cu care astăzi îşi împărţeau toate drepturile, iar ceilalţi încercau să-şi dea
seama dacă terienii făcuseră bine ieşind din pământ pentru a trăi alături de oameni.

Geometrie în spaţiu
Coborî scara blocului şi ieşi în stradă. Azi nu era în toane bune. Abia îşi mişca picioarele şi simţea că
pluteşte, dus de un curent ce venea de undeva, de jos, din asfaltul încins. Se ciocni de două femei care îl trimi-
seră la dracu, dar nu le băgă în seamă. „Prima zi de concediu, n-are sens să mă enervez, îşi zise el. Ce trebuie

Page 42
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
să fac? Mai întâi trec pe la poştă să plătesc telefonul şi apoi după cumpărături, demult n-am fost prin magazine”.
Peste drum era clădirea cea nouă a poştei, încercă să străbată puhoiul de oameni ce venea din sens invers, dar
se răzgândi şi vru să traverseze. Atunci îşi dădu seama că ceva se Întâmplă, îi veni ameţeală şi rămase pe
marginea trotuarului. Privi clădirea din faţă şi imaginea ei se şterse, ca văzută din spatele unui geam aburit.
„După-amiază tot stau degeaba, o să trec pe la un doctor, nu mi s-a întâmplat niciodată aşa ceva!”, gândi el,
aşteptând să treacă un camion.maginea blocului se estompase complet. ȋn locul ei se vedea acum un plan per-
pendicular ce venea din spate, de la orizont, tapiţat cu diferite forme geometrice? deasupra erau cercuri, iar în
partea de jos pătrate şi dreptunghiuri. Acum se opriseră în dreptul clădirii şi se vedeau perfect. Blocul dispăruse.
Se enervă. „Asta-i magie!”. Privi cerul: era senin. Nu se mai puteau distinge nici celelalte case; numai pătrate,
dreptunghiuri şi cercuri uriaşe. Se răsuci în loc şi rămase încremenit. Oamenii care ȋl înconjuraseră până atunci
fuseseră şi ei dublaţi de câte un panou de mărimea lor, format din câte un cub cu două cercuri deasupra şi un
dreptunghi sau un pătrat in partea de jos.i venea să ţipe. Singura explicaţie era că Întreaga natură fusese dublată
de aceste forme necunoscute, dar nu putea crede aşa ceva. Se hotărî să treacă strada; făcu doi paşi şi un drep-
tunghi lung de câţiva metri trecu în viteză, smulgându-i sacoşa din mână. Pe trotuar, cuburile, pătratele şi
cercurile se opriseră în loc, răcneau, se strigau unele pe altele, se loveau cu colţurile sau cădeau, încercând să
se ridice apoi. Pe stradă, circulaţia devenise un haos. Mai făcu un pas şi un pătrat opri brusc, lovindu-l. Căzu
în genunchi, şocat de lovitură. „Totuşi, nu sunt nebun”, mai apucă să gândească, înainte de a leşina.
După, patru minute totuşi reveni la normal.maginile geometrice plecară şi oamenii îşi continuau drumul,
foarte nedumeriţi de fenomenul la care asistaseră.
Un singur om, rămas în mijlocul străzii în genunchi, striga cât putea, gesticulând:
― Cuburi, pătrate, cercuri, cuburi, pătrate, cercuri!

Planeta „moartă”
Ted şi Luc abia îşi mai tir au bocancii printre pietre. O zi întreagă au măsurat solul planetei, dar toate
speranţele le-au fost înşelate: nici urmă de civilizaţie. Amândoi erau plini de transpiraţie şi de nervi. Bolovanii
îi priveau calmi şi nemişcaţi. Din când în când, unul dintre ei se lovea de câte o ridicătură, înainta câţiva metri
târâş şi se ridica apoi gâfâind din cauza costumului prea strimt.
― Nu mai pot, zise Ted.
Nu-l auzi nimeni. Luc mergea în faţă şi înjura în cască pe cei care îl trimiseseră aici, la capătul Universului,
după nişte bucăţi de rocă obişnuită, când puteau foarte bine să care după Lună mii de tone.
Dacă ar fi privit în urmă, ar fi putut observa o trapă ce se ridicase încet şi o arătare mică, neagră şi urâtă îi
privea furioasă. Îi urmări câteva clipe, le arătă pumnul şi intră la loc, în adăpost. Nu-l văzu pe cel de-al doilea
locatar care se aşezase chiar sub el şi-l călcă.
― Puteai fi mai atent, Ci-co, spuse mogâldeaţa, – m-ai lovit în burtă. Ce fac băieţii?
― Se plimbă. Vor că mai stea încă şase ore.
― Cât? Sunt nebuni! N-au obosit?
― Lasă-i în pace, Li-tiu, să facă puţină mişcare. Nu i-ai văzut ce graşi sunt? Apropo, le-ai luat toată provizia
de mâncare?
― Toată, afirmă mândru Li-tiu. Sunt curios ce vor face când vor afla…!

Page 43
 Mihai Micula
― Ai văzut ce steag frumos au pus? întrebă Ci-co.
― Sigur că da, e numai bun pentru o pereche de pantaloni!
― Mi-ai ghicit gândul. Ce-ar fi dacă le-ai sugera să mai lase unul şi pentru două cămăşi?
― Bine, zise Li-tiu şi se concentră asupra lui Ted.
Ted se opri şi îi spuse lui Luc:
― Cred că mai trebuie pus un drapel; de ăsta nu sunt sigur că va rezista. Luc acceptă fără să mai zică ceva
şi Ted scoase un drapel din containerul pe care-l cărase după el.
― Mi-e foame, se plânse Luc. Şi nu mai avem nimic de mâncare.
― Cum nu mai avem? se miră Ted. Unde ţi-e raniţa?
― Am pus-o pe o stâncă şi acum nu mai găsesc locul!
― O fi luat-o cineva!
― Cine? Ai văzut tu vreo formă de viaţă? Şi mi-e o foame…
― Da’ mie! oftă Ted. Sunt leşinat. Un vierme dacă găsesc, îl mănânc pe loc.
Ci-Co şi Li-Tiu ascultau cu atenţie.
― Ai auzit ce-a spus? zise Li-tiu. Ce-ar fi să-i încercăm?
Ted se aşezase de câteva minute pe o piatră şi respira greu. Se uită în jos şi îi veni să scuipe cu scârbă, • la
picioarele lui se târa un vierme cam de un metru lungime, acoperit pe tot corpul cu păr.
― Ce faci, nu-l mănânci? îl întrebă Luc.
― Nu vezi cât e de mare?
― Şi ce dacă, aşa ai promis. Luc râdea cu hohote. Poftim la masă! Ted mai scuipă o dată şi viermele dispăru.
― Mi-a pierit toată pofta. Luc, ţipă el, viermele, formă de viaţă, planeta e locuită, prostule!
― Locuită pe naiba. Foamea, halucinaţii… Hai mai bine să mai luăm o butelie de oxigen, că e pe terminate.
In adăpost, Ci-Co se uita urât.
― Sunt neserioşi, nu se ţin de promisiuni. Şi tu care vroiai să iei legătura cu ei!…
― Dar, în definitiv, de ce n-am face-o? Doar vezi că nu au gânduri rele.
― Uiţi ce a spus şeful suprem? „Sunt prea înapoiaţi ca să ne comparăm cu ei şi, chiar dacă ar fi mai inteli-
genţi, aţi uitat vizitele prelungite ale şerpilor de pe planeta a şasea a sistemului nostru solar şi ale lăcustelor
galbene din galaxia vecină? Vreţi să aveţi din nou necazuri?”. Am încheiat citatul, mai zise Ci-Co.
Deodată, tocmai când Luc şi Ted se îndreptau spre navă, se auzi o muzică plină de duioşie, ce venea parcă
din pământ.
― Tu auzi? întrebă Ted.
― Ca şi tine, afirmă Luc. Ni se pare.
Ci-Co strigă în microfonul prin care ţinea legătura cu populaţia subterană:
― Idioţilor, da-ţi aparatele mai încet. Aşteptaţi să plece. Ce, vă arde de dans?
Muzica încetă tot atât de brusc precum începuse.
―Ia fă-i să plece, spuse Li-Tiu. M-am săturat să stau închis cu tine aici!
Luc se adresă lui Ted, în timp ce se urcau în rachetă. – Cred că n-are rost să consumăm oxigenul degeaba.
Ce-a fost de văzut, ai văzut. Hai să plecăm!
Ted acceptă imediat. Nici el nu mai avea chef să umble ca un rătăcit. se umflaseră şi picioarele în bocanci.

Page 44
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
Porniră motoarele şi nava se ridică încet de pe sol.
Mogâldețele ieşiră la suprafaţă, dădură un chiot de bucurie şi le făcură semne.
― Bine că plecarăţi, ţipa fericit Ci-co, mai veniţi pe la noi, adică nu, nu mai veniţi că n-aveţi ce găsi; planeta
este nelocuită!
Începură să alerge de colo-colo. La un moment dat, Li-Tiu se întoarse spre Ci-Co, care rămăsese ceva mai
în urmă şi, leşină. În faţa sa stătea un şarpe uriaş, care rânjea li el cu cei zece dinţi de pe faţa a doua.

Lupta pentru existenţă

I
CASA UMBRELOR
Abia după ce întreaga clădire arse până în temelii şi zidurile se transformară într-un uriaş morman de
cărămizi negre şi fumegânde, omul cu chipul ascuns de întuneric se îndepărtă grăbit, fără să privească în jur,
lăsa în urma sa şase umbre dispărute odată cu pereţii camerelor. Pentru ei, oamenii-copacilor şi pentru
adevăraţii oameni, aceasta însemna SALVAREA.
Ajunse la marginea oraşului pe un câmp acoperit de buruieni crescute fără nicio lege. În mijlocul lor se
înălţa arborele vieţii sale, singura sursă de energie. Privi cu teamă, – nu era nimeni. Se înălţă uşor printre
celelalte crengi care foşniră, semn că l-au recunoscut şi se transformă într-o uriaşă ramură uscată.
Cheltuise enorm de mult timp până să reuşească să dea de aceste umbre, scopul misiunii sale. Mii de ore
umblase alături de tot felul de indivizi, ziua în special, când ele îi urmau docile pe oameni, si abia în amiaza
acelei zile reuşise. A fost greu până când una dintre ele greşise mişcarea: în loc să se retragă odată cu bărbatul
care, ajuns în mijlocul străzii era cit pe ce să fie călcat de o maşină, ea, din instinct, sărise în dreapta. Nimeni
nu observase, nici chiar „stăpânul” ei. Apoi totul a decurs normal; l-a urmărit pe cel care, fără să ştie, îşi purta
duşmanul cel mai periculos în toate locurile. Seara, omul se îndreptă spre casa cu obloanele trase, prin care
răzbăteau câteva dâre de lumină. Ajunsese acolo inconştient, condus de forma întunecată care-i călca pe
urme.ndividul plecase – persoana sa nu avea nicio importanţă – iar umbra rămăsese lipită de zid, apoi dispăruse
în casă. Atunci, el, omul-arbore, fără un nume sau un alt semn distinctiv faţă de semenii săi, ceru ajutoare şi
permisiunea de a mai consuma încă patru ore de energie.-au fost aprobate amândouă dorinţele. După un sfert
de oră erau doi.
În camera luminată, şase umbre dreptunghiulare – reveniseră între timp la forma lor adevărată – se agitau
pe pereţii acoperiţi de mucegai. Una dintre ele, aşezată lângă fereastră, se mişcă, vrând să spună ceva. Nu se
auzea nimic, liniştea din jur devenise apăsătoare, dar în tmpanele oamenilor-arbori, fiecare gest producea du-
reri. Auzeau de afară tot ce se punea la cale şi aceasta era cel mai important.
― Până când ne vom ţine după oameni? spunea umbra. Nu mai rezist să-i imit mişcările „stăpânului meu“,
să fac tot ce nu vreau. Trebuie să terminăm odată mimica asta şi să trecem la acţiune!
Celelalte patru răspunseră în cor:
― Da, aşa este, trebuie să punem punct comediei, nu mat are rost, ştim absolut totul despre oameni, putem
să-i distrugem în câteva zile.
Numai umbra de la uşă stătea impasibilă.

Page 45
 Mihai Micula
― Nu vă grăbiţi, vorbi ea într-un târziu. Sunt de acord, dar nu încercaţi să faceţi ceva fără să-mi raportaţi.
Ştiţi care este pedeapsa.
Pe podea, chiar în colţul stâng al uşii, apărură atunci două pete mici. Un fascicol de lumină izbucni din
prima şi se îndrepta spre una dintre formele întunecate. Aceasta se acoperi pe lo~ de o spumă albă care fu
absorbită de tencuială. Celelalte nu mai avură timp să facă nicio mişcare; rămaseră lipite de pereţi până când
al doilea, al treilea şi ultimul jet de lumină şi spumă le acoperi, zidindu-le.
― Am reuşit să lichidăm pe principalii conducători ai acestor fiinţe, zise primul om-arbore. Fără ei, ceilalţi
sunt pierduţi.ţi mulţumesc, mai zise el, şi celălalt plecă zâmbind. Apoi dădu foc casei.
Acum pe trupul său puteau creşte din nou frunze şi muguri. Economisise două ore, şi asta însemna foarte
mult. Poate altă dată, când va mai avea nevoie de forma umană, va utiliza şi timpul rămas. Se simţea mulţumit.

II
NU VOR ŞTI NICIODATĂ
Bătrânul se apropia cu mers obosit de arborele uriaş care sfida câmpul pustiu. Toporul atârnat la brâu ii
părea de plumb, din cauza frigului. Trebuia să taie cit mai repede copacul şi să facă puţin foc in casă. Femeia
şi cei doi nepoţi îl aşteptau să le aducă lemne, căldură.
Oamenii-arbori se odihneau; ultimele zile îl epuizaseră. Aşteptau ca, a doua zi, seva să urce din nou prin
trunchi până la ei şi să le dea energia de care aveau nevoie. Acum insă, copacul stătea nemişcat, adormit.
Prima izbitură de topor îi trezi, dar era prea târziu; un lichid gros se scurse prin rana săpată în coajă şi
oamenii-arbori rămaseră atârnaţi de trunchi, ramuri fără viaţă.
Bătrânul mai lovi o dată cu sete, la rădăcină şi atunci văzu ceva ce nu-i venea să creadă; crengile se chirciră
unele spre altele, se ridicară drepte spre cer ca o rugăciune, se înnegriră şi apoi, carbonizate, se dezlipiră şi
căzură, prefăcându-se în cenuşă. Rămase doar trunchiul, drept, maiestuos, ca un catarg în mijlocul oceanului.
Omul îşi făcu cruce, credea că visează şi încercă să mai dea o dată cu securea. Aceasta se izbi de copac, se
auzi un zgomot metalic venit din interiorul său şi fierul sări departe, ştirb.
Bătrânul înjură clipa în care a vrut să-l taie şi plecă privind cu spaimă în urmă. Se gândea că şi azi va
tremura de frig, că nici azi nu va vedea flăcările jucăuşe luminându-i casa.
Dar nu va şti niciodată, nici el, nici ceilalţi oameni, ce a însemnat acest arbore pentru ei. De un singur lucru
îşi vor da seama totuşi: CĂ NU MAI AU UMBRE!
Nu ne vom întoarce niciodată acolo
Câteva clipe, membrii Centrului Spaţial Mondial urmăriră cu încordare racheta Mercur 6 apropiindu-se de
locul de aterizare şi atingând solul. Abia atunci răsuflară uşuraţi şi se repeziră într-acolo. Aveau toate motivele
să fie îngrijoraţi; astronava fusese trimisă în urmă cu doi ani spre ultima planetă din galaxia „PS" având la bord
cinci dintre cei mai renumiţi exploratori cosmici. De data aceasta însă, ceva se petrecuse cu nava, deoarece, de
când intraseră în raza de captare a undelor de către receptoarele Pământului, nu primiseră niciun mesaj. Ajun-
seră lângă ea, fiecare făcând tot felul de supoziţii, când, la capătul scării rulante, apăru biologul expediţiei,
Andy. ȋn urma sa, nimeni. Coborî şi se îndreptă cu paşi împleticiţi spre unul dintre prietenii săi, Larry, care
venise să-l întâmpine. Acesta se apropie şi îl sprijini înainte de a cădea. Ceilalţi se îngrămădiră în jurul său,
asaltându-l cu întrebări. Comandantul centrului, Dean, îşi făcu loc.

Page 46
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
― Ce s-a întâmplat? Unde sunt ceilalţi?
Andy făcu un efort ca să vorbească. Reuşi să spună:
― Eşec… eşec total… eu…
― Şi ceilalţi? Ceilalţi unde sunt?
― Sus… au rămas acolo… morţi. Şi leşină în braţele lui Larry. Îl trimiseră imediată la spitalul cosmodrom-
ului, în timp ce toţi păstrau o linişte absolută, încercând sa înţeleagă ce se petrecuse acolo, sus. Într-un târziu,
Dean îi făcu semn lui Larry şi amândoi intrară în navă.
― Trebuie să aflăm neapărat ce s-a petrecut, spuse Dean.
― În orice caz, de la el nu putem scoate nimic deocamdată, îi răspunse Larry. L-ai văzut în ce stare se află?
În cabina de comandă se găsea pilotul automat care condusese nava la înapoiere. Pe fotoliul în care stătuse
biologul, observă nişte pete întunecate.
― Sânge! spuse Larry, cu ochii la ele. Este rănit!
― Mergem la spital, imediat!
Coborâră din astronavă şi se îndreptară spre maşina lui Dean, parcată ceva mai departe. Pe pista de aterizare
nu mai erau decât mecanicii ocupaţi în clipele acelea cu ducerea navei în hangare, pentru revizie. Toţi cei care
participaseră la această întoarcere neprevăzută, se răspândiseră, comentând tragicul eveniment. Dean şi Larry
ajunseră în zece minute la spital. Scara rulantă îl duse în faţa sălii de urgenţe, unde era o mare agitaţie. Doctorul
Phil, unul dintre cei mai renumiţi chirurgi, ieşi grăbit şi, zărindu-i, se îndreptă spre ei, adresându-se din mers
comandantului:
― Chiar acum vroiam să vă chem, domnule Dean. Vă rog să intraţi.
Pe masa de operaţie, Andy, dezbrăcat complet şi acoperit cu un cearceaf până la brâu, dormea sub efectul
narcoticului. Cei doi prieteni se dădură un pas înapoi; nu le venea să creadă că ceea ce văd este adevărat. Trupul
lui Andy era tatuat cu ajutorul unui obiect ascuţit. „O scrisoare”, gândi instantaneu Dean. Un mesaj scris cu
sânge pe pielea tânărului biolog, cuprinzând spinarea, pieptul, picioarele. Sângele s: urs din răni se întinsese,
formând literele. Larry simţea că nu mai rezistă.
― Cine a făcut asta? Cine? murmura el în neştire.
Dean încercă să-l îmbărbăteze:
― Fii calm, Larry, n-are rost să-ţi faci nervi; singurul lucru care trebuie să ne intereseze acum este resta-
bilirea lui Andy. Spunând acestea, îl privi întrebător pe doctor.
― N-aveţi nicio grijă, voi face tot posibilul, ii asigură Phil. Trebuie înlocuită însă o mare parte din piele şi
asta este mai complicat. Vreţi mesajul?
― Ai reuşit să-l descifrezi? 11 întrebă mirat Dean. Nici nu se gândise la asta.
Drept răspuns, Phil scoase din buzunarul halatului o hârtie pe care scrisese în grabă şi o înmână lui Dean.
Pe corpul biologului, locuitorii planetei tatuaseră următorul mesaj:
PĂMÂNTENI! Nu veţi mai fi primiţi niciodată pe planeta noastră. Legile cosmosului trebuie să fie
respectate de toate lumile din univers.
Foaia de hârtie tremura în mâinile comandantului. Larry citise şi el mesajul şi acum se plimba prin sală
vorbind de unul singur.
― Nu înţeleg, nu vreau să înţeleg. Am fost trimişi să stabilească contact cu acele fiinţe, nu să ucidă. Legea

Page 47
 Mihai Micula
spaţială prevede ca toţi cei care încearcă să extermine viaţa de pe o planetă, indiferent de ce natură biologică
este, vor fi pedepsiţi de Tribunalul Suprem. Singura excepţie acceptată este cazul de legitimă apărare. De data
aceasta însă, nu există…
― Eu cred că nu ne putem pronunţa până nu aflăm adevărul, oricare ar fi el, îl întrerupse Dean. După
părerea mea, este imposibil ca cei mai buni astronauţi ai noştri să comită un asemenea act. Şi în orice caz, şi-
au primit pedeapsa. Ar fi mai bine să vedem filmul expediţiei.
O oră mai târziu, amândoi se găseau in camera unde se puteau urmări filmele călătoriilor spaţiale. Pe ecran
a apărut mai întâi imaginea planetei, văzută de sus. Apoi, filmul se întrerupse şi, când fu reluat, cei cinci
coborâseră pe un sol fără denivelări.
― Au făcut greşeala să coboare toţi, comentă Larry, fumând nervos. Trebuia ca unul dintre ei să rămână în
navă.
― Da, ai dreptate, fu de acord Dean. Să vedem mai departe. Se îndreptară spre formele nedefinite ce se
zăreau la câteva sute de metri înainte. Un nor compact se coborâse asupra lor, particulele aşezându-se printre
ei, făcându-i să apară pe ecran ca nişte umbre. Medicul navei, Lax, se întoarse spre Dean să-l întrebe ceva, dar
se răzgândi şi le arată un alt nor care se apropia repede din partea stingă. Tot el văzu şi umbrele ce se măreau
vertiginos din spate şi din dreapta. Erau încercuiţi de o masă compactă de ceaţă care nu le permitea să vadă în
jur.
― Apropiaţi-vă cât mai mult unul de altul, se auzi în microfon glasul lui Dean. Se adunară într-un cerc.
Primul care căzu fu Dean. Se prăbuşi ca secerat şi încercă în zadar să se ridice, bătând aerul cu braţele, îl urmă
Carlos, apoi Andy. Sam zări o umbră care se strecura spre ei şi trase. Fascicolul de plasmă pornit din arzător
pătrunse într-o masă gelatinoasă ce se îngroşa şi se subţia la extremităţi. Orificiul făcut de jet se lăţi din ce în
ce mai mult şi, în câteva secunde, fiinţa aceea se pulverizase complet, transformându-se în particule care se
împrăştiară în spaţiu. Niciunul dintre ei nu observă raza care pornise din spatele lor şi străbătu costumul lui
Sam. Corpul său se dezintegră pe loc. Nu mai rămase decât casca cu capul care se rostogoliră în jos. Ceilalţi
priveau consternaţi şi nimeni nu vorbea. Ceaţa se ridica încet şi acum puteau să vadă cupola sub care se găseau.
Erau închişi ca într-o colivie. Din partea de jos porni o platformă, la înălţimea picioarelor lor. Când ajunse în
dreptul lor trebuiră să se urce pe ea, în timp ce din partea opusă porni cealaltă jumătate, lipindu-se perfect de
prima. Carlos îşi puse în funcţiune emiţătorul cu care comunicau între ei şi li se adresă:
― Cred că de data asta situaţia este foarte complicată… Toate aceste pregătiri au fost făcute special pentru
noi, au ştiut că venim şi ne-au aşteptat. O să avem de tras de pe urma gestului necugetat al lui Sam. Toate
privirile se întorseră spre peretele din stânga, acolo unde se găsea capul lui Sam…
― Nu e adevărat, zise Larry, cei care i-au provocat au fost locuitorii planetei. Ei i-au atacat.
Dean nu-i răspunse…
― Când plecăm, vom lua şi cea mai rămas din Sam, spuse Dean.
― Dacă vom pleca, ripostă furios Lax.
Din partea de sus a cupolei se coborî un panou împărţit pe orizontală şi verticală de rânduri de beculeţe
mici, stinse.
― Pentru ce ne trebuie nouă ăsta? întrebă Carlos.
― Nouă nu cred că ne poate folosi la ceva, dar pentru ei cred că are un sens.

Page 48
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
― S-ar putea să apară ceva scris pe el îi răspunse gânditor Andy.
Avea dreptate. Apărură mai întâi câteva litere împrăştiate, apoi se aprinseră şi celelalte spaţii rămase libere
şi pe ecran stătea scrisă o întrebare.
― Vă aşteptaţi la aşa primire?
Toţi patru erau surprinşi. Primul care vorbi, fu Dean:
― Tehnică foarte avansată. Panoul este un traducător universal. Lăsaţi-mă pe mine să le răspund. Nu ştiam
că sunteţi atât de perfecţionaţi, spuse el în microfonul exterior. Nu văd însă rostul acestei rezerve în care ne
ţineţi.
Panoul clipi, şi apăru altă frază.
― Poţi vorbi încet, te aud. Nu credeaţi că suntem atât de perfecţionaţi? Vă aşteptaţi să ne găsiţi ca în peri-
oada precedentă, să ne furaţi memoria şi apoi să plecaţi?
― Noi? întrebarea porni de pe buzele tuturor. Cuvintele apăreau ca o reclamă mobilă: porneau din partea
stângă, ajungeau la capătul drept şi se stingeau, făcând loc celorlalte.
― Da, voi, cele mai absurde fiinţe din univers. Ştiam că veţi veni. Aşa cum faceţi de patru perioade încoace.
Ne aşteptam să veniţi sub altă formă de viaţă, diferită de cele sub care a-ţi apărut până acum. Dacă aveţi
avantajul să luaţi ori ce aspect, în afară de cel real, noi v-am luat-o înainte, prevăzând sosirea voastră. Pedeapsa
aţi văzut-o, şi tabloul se stinse.
Cosmonauţii se apropiară de Dean care îi privea tăcut. Într-un târziu, spuse:
― Ştiu despre ce este vorba; este o confuzie la mijloc care no va costa scump dacă aceşti indivizi nu ne
înţeleg. ȋn fiecare perioadă, unitatea de timp de aici, această planetă este atacată de locuitorii alteia, vecine sau
îndepărtate, n-am de unde să ştiu. Memoria lor – nici nu le-am dat un nume – este furată şi sunt reduşi în primul
stadiu de civilizaţie. Nu-mi dau seama ce fac cu memoria lor, la ce este folosită, cert este faptul că, de data
aceasta, piraţii cosmosului au fost aşteptaţi cât se poate de bine. Numai că în locul lor am venit noi, pământenii,
care am picat într-un moment cât se poate de nepotrivit. Singurul lucru pe care-l putem face este să le explicăm
că fac o confuzie.
― Va fi foarte greu, observă Carlos, nu avem nicio dovadă cu care să le argumentăm. Ei nu ştiu care este
adevărata formă a duşmanilor lor, nu ştiu decât că pot să apară sub orice aspect şi deci şi al nostru.
― Să le spunem de unde venim, adăugă Andy. Poate că planeta cealaltă este mult mai aproape şi îi con-
vingem.
Dean îl opri cu un gest. Panoul se aprinse din nou. Rămase câteva clipe privind în gol, căutându-şi cuvintele
cele mai convingătoare, apoi spuse:
― Ascultaţi-mă cu atenţie, faceţi o confuzie gravă. Nu suntem cei pe care îl aşteptaţi şi care v-au făcut
atâtea neplăceri. Venim de pe o planetă din centrul altei galaxii. Voi sunteţi locuitorii ultimei planete pe care
o mai aveam de explorat din această parte a universului. Totul se datorează faptului că am sosit când nu trebuia.
Niciodată solii Pământului n-au făcut acte de piraterie pe planetele pe care au ajuns până acum.
― Tot aşa au spus şi cei veniţi înaintea voastră, apăru scris pe panou, şi i-am crezut, fiindcă eram slabi, nu
puteam să ne apărăm împotriva lor. De data aceasta să nu speraţi că veţi reuşi să ne convingeţi. Dacă ei nu şi-
au primit pedeapsa, voi veţi plăti totul…
― Dar noi am venit să vă aducem solia de pace a Pământului, strigă înfuriat Dean, exasperat de întorsătura

Page 49
 Mihai Micula
pe care o luaseră lucrurile, datorită logicii înguste a acestor fiinţe. Înţelegeţi odată că ne confundaţi!
― Nu faceţi altceva decât să repetaţi ceea ce aţi spus tot voi sau alţii de pe planeta voastră atunci când i-
am primit cu neîncredere.
― Sunteţi mulţi? îi scăpă lui Carlos întrebarea. De fapt se gândea la şansele pe care le aveau dacă ar fi
încercat să scape, dar îşi rosti gândul cu glas tare.
― Destui ca să vă împiedicăm să fugiţi.
― Atunci de ce nu vă arătaţi?
― Ne-aţi văzut de atâtea ori murind. Înainte, populaţia era foarte numeroasă, • de la venirea voastră
numărul nostru a scăzut continuu.
Pentru prima dată de când erau închişi începură să facă investigaţii. Până acum fuseseră prea tulburaţi de
evenimentele care se precipitaseră şi nu se gândiseră la vreun plan de evadare. Andy pipăi cu atenţie pereţii.
― Este un fel de masă plastică deosebit de dură, observă el. Scoase pistolul cu laser şi încearcă să o taie.
Degeaba, peretele rezistă la această încercare. Furios, lovi cu putere îl el şi o deschizătură apăru în faţa sa.
Carlos se repezi spre ea. Lax îi puse o mină pe umăr:
― Nu te duce, s-ar putea să fie o cursă.
Carlos se smuci şi, îndreptându-se spre ieşire, le transmise:
― Dacă în cinci minute nu vin înapoi rămâneţi aici. Nu încercaţi să plecaţi, şi ieşi. Două minute trecură
îngrozitor de greu. Apoi auziră în căşti un geamăt înăbuşit, un oftat greu şi după câteva minute capul cu casca
lui Carlos fu aruncat înăuntru. Pierduseră, astfel, pe cel care îi condusese în atâtea expediţii periculoase, datorită
unei confuzii pe care aceste fiinţe în mâinile cărora se aflau, se încăpăţânau s-o facă cu toate argumentele pe
care le adunaseră contra.
― Aceeaşi soartă o s-o avem şi noi spuse Dan cu ochi ficși. Un sfârşit imbecil, adaugă.
Toţi trei se gândeau acum la cele ce o să se întâmple cu ei. Panoul clipi din nou.
― Cel din mijloc să se dea doi paşi în urmă!
Cel din mijloc era Andy.i privi pe ceilalţi doi şi apoi, fără niciun cuvânt, rămase în urmă. Credea că este
primul. Prin peretele din dreapta pătrunseră două ţevi subţiri care se îndreptau încet spre Dean şi Lax. Înainte
de a le putea adresa un cuvânt cei doi se mistuiră încet rămânând doar cele două căşti de cosmonaut, în interi-
orul cărora ochii celor doi priveau larg deschişi panoul din faţă. Cuvintele înaintau pe panou:
― Ai fost ales să te întorci şi să le dai celor de pe planeta ta un mesaj. De data aceasta am iertat pe unul
dintre voi, a doua oară nimeni nu va scăpa…
Filmul nu mai prezenta interes pentru Larry şi Dean, deoarece camera de luat vederi fixată pe casca lui
Andy nu filma decât partea superioară a cupolei. După câtva timp, se auzi vocea lui…
― Unde este mesajul?
― Pe tine
― Pe mine? ce, a-ţi înnebunit, nu aveţi hârtie şi stilou să scrieţi?
― Ce este hârtia? apăru o nouă întrebare pe panou.
― Şi ce aţi scris pe mine?
Răspunsul nu-l putură vedea pe panou. Apoi filmul se reluă când Andy ajunse în navă. Planeta se micşora
din ce în ce mai mult, semn că nava decolase. Deodată, cerul se acoperi de o masă întunecată, formată din

Page 50
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
câteva mii de aparate uriaşe de zbor, asemănătoare insectelor. Aceste vietăţi se năpusteau asupra solului. Mai
departe, filmul se întrerupse.
Lary se ridică din fotoliu şi, privindu-l pe Dean, îi spuse:
― Te rog să mă ierţi, i-am judecat greşit. Totuşi, nu înţeleg un lucru, adăugă el, de ce au tatuat mesajul pe
corpul său când aveau atâtea mijloace la dispoziţie?
― Dacă n-aş fi fost adineaori în sala de operaţii nu ţi-aş fi putut răspunde. Când am fost acolo însă, am
observat pe mâna strângă un mic desen şi câteva cuvinte. Ei bine, spuse el, acele fiinţe au crezut că se poate
scrie pe tot corpul
― Acum totul s-a terminat şi Andy se va face bine. Mai departe vom vedea.
― Înseamnă că nu ne vom întoarce niciodată acolo, nu?
― Ba da, şi îţi spun şi de ce, zise Dean, plimbându-se gânditor prin încăpere. Mai întâi ne întoarcem în
laborator şi vom pune filmul din nou. Vei vedea în ultimele secvenţe ceva care te va uimi!
― Ce? Că după plecarea lui Andy, planeta a fost ocupată de adevăraţii piraţi? Asta mi-am dat seama şi
singur.
― Nu, nu asta, îl întrerupse Dean. Altceva mult mai important şi anume faptul că toate scenele în care
cosmonauţii noştri apar dezintegraţi şi li se aruncă doar capul, nu sunt decât trucuri! Fals, mă înţelegi? Când
nava s-a ridicat, în partea stângă a ecranului a apărut pentru câteva secunde o altă cupolă mai mică şi în ea i-
am zărit pe cei patru „morţi”. O să-ţi dai seama şi tu că nu m-am înşelat. Au vrut să ne înspăimânte şi, într-
adevăr, au reuşit, dar acum, după ce am înţeles adevărul, suntem obligaţi să ne întoarcem şi să-i salvăm. Cred
că s-au convins şi ei de existenţa adevăraţilor invadatori şi poate, cine ştie, reuşim să ne înţelegem.
― Dar eşti convins că ei mai sunt? Mă refer la locuitorii planetei. Ai văzut doar ce s-a întâmplat după
plecarea lui Andy.
― Da, sunt sigur că de data asta îi vom găsi pe toţi în viaţă, şi pe ai noştri şi pe cei ce i-au oprit acolo. Doar
au spus singuri că acum nu mai pot fi luaţi prin surprindere, indiferent cine ar veni să-i cucerească. Eşti de
acord cu mine?
― M-ai convins, îi răspunse Larry, mai puţin încruntat. Deci, ne vom întoarce?
― Trebuie, prietene, este în joc viaţa fraţilor noştri şi cu ea nu trebuie să glumeşti Niciodată să nu renunţi
când mai ai o şansă. Adică să lupţi şi să faci totul pentru semenii tăi!

Ultima misiune a domnului Theodore

În birou, căldura devenise insuportabilă, muştele, plictisite şi moleşite de zăpuşeală se sinucideau
aruncându-se în ceaşca cu cafea a Directorului din care acesta sorbea rar câte o înghiţitură. ȋn faţa sa, pe un
scaun, stătea bătrânul misionar, domnul Theodore Man, gras, enervat şi transpirat. Directorul vorbea:
― Îţi repet pentru ultima oară, omule, te duci acolo şi la întoarcere îţi facem formele de pensionare.
― Nu, mai întâi îmi daţi dosarul şi apoi mă duc, replică domul Theodore ştergându-şi ochelarii aburiţi.
― Cu tine n-o mai scot la capăt, oftă celălalt. Crezi că te minţim?
― Nu cred, sunt sigur, de doi ani umblu ca un rătăcit prin univers şi tot de doi ani mă ţineţi cu promisiunea
că asta este ultima cursă care o mai fac. M-am săturat!
― Şi eu, răcni directorul. Dacă nu faci ce spun o să mori de foame, ai înţeles?

Page 51
 Mihai Micula
Domnul Theodore se făcu mic şi înghiţi în sec.
― Bine, mă duc, da’ de data asta chiar va fi ultima cursă. Ce trebuie să fac?
― Le arăţi prospectele, mostra, puţină reclamă şi atât.
― După câte ştiu eu, ăştia nu prea obişnuiesc să se spele.ar de chestia cu buna dispoziţie, ce să mai vorbim!
―i înveţi să se spele, propune directorul.
― Ar fi culmea. Eu mă duc acolo să-i mint sau să-i spăl până se obişnuiesc cu apa şi săpunul? Ha!
„N-o fi asta ultima cursă, dar nici mult nu mai ai până la pensie”, îi zise în gând directorul, în timp ce d-l
Theodore îşi încasa cecul zâmbind.
Chiar din clipa în care coborî din navă, bătrânul Theodore Man se trezi în faţa unor situaţii foarte neplăcute.
Mergând pe aleea ce ducea spre palatul Preşedintelui, se lovi întâmplător de un firicel de iarbă, care se dovedi
a fi de fapt un obiect metalic destul de dur, ceea ce-l făcu să-şi continue drumul şchiopătând. Încercă apoi să
rupă o floare în şase culori, crescută la marginea drumului, dar renunţă imediat, după ce se curentă şi fu aruncat
la câţiva metri de ea. De necaz, îşi aprinse un trabuc, cel mai infect şi cel mai ieftin care mai putea fi cumpărat
pe Pământ. În spatele său răsări un stâlp prevăzut cu o mână mecanică. Aceasta se prelungi până în dreptul lui,
îi căuta cu atenţie cele patru fire de păr care le mai avea, îl apucă strâns de ele şi îl opri brusc. Bietul misionar,
mirat şi nervos se întoarse şi urmări cu privirea degetul arătător îndreptat spre o micuţă tăbliţă, pe care era
desenat un pământean barat de două linii în cruciş, ceea ce în codul universal se traducea: „Fumatul oprit”.
Domnul Theodore cunoştea legile aspre ale planetei – şi data trecută păţise la fel – şi oftând îşi mâncă trabucul,
jurându-se că va cumpăra numai ţigări comestibile.
La palat era o mare aglomeraţie.ndivizi de toate speciile şi formele, veniţi din toate colţurile îndepărtate ale
Universului stăteau aliniaţi, sau în grupuri mici în faţa intrării principale. Bănui că acolo se petrece ceva şi se
aşeză cuminte la rând. „O fi vreo sărbătoare”, îşi zise el în gând, urmărind toată acea adunătură de fiinţe mul-
ticolore sau numai alb-negru, mişunând în jurul său, chiţăind, hohotind sau şuierând fiecare pe limba lui.
― Ăştia şi-au pus regatul la licitaţie. Să stau cuminte că poate pică ceva. Trecuseră două ore după ceasul
său când ajunse în faţa uşii. Ceilalţi, dinaintea sa, ieşiseră dezamăgiţi. Domnul Theodore intră cu teamă. Ultima
dată când ajunsese pe aici le vânduse un fel de pastă de dinţi foarte concentrată, care curăţa cariile dentare.
Dar, cum helienii aveau o dantură perfectă, li s-au curăţat toţi dinţii.
Covoare lungi duceau până în faţa tronului. Acolo stătea Preşedintele, o masă străvezie de carne prevăzută
din loc în loc cu negi galbeni şi ventuze păroase. Lingă el o fată îl privea zâmbind pe misionar. Domnului
Theodore nu-i venea să creadă, ce căuta femeia aceea pământeană alături de Preşedinte? Nu apucă să se întrebe
de mai multe ori, deoarece ea se îndreptă spre el, îl sărută tandră şi în acel moment toată mulţimea din palat
izbucni în urale şi se auzi muzica. Şi tot în acel moment, domnul Theodore îşi dădu seama de gravitatea situ-
aţiei, de faptul că fata aceea îl alesese drept soţul ei. Regretă clipa în care coborâse pe planetă, regretă de
asemenea că pe lingă cele şaisprezece limbi pe care le ştia destul de bine nu-i trecuse prin cap că va avea nevoie
vreodată şi de a helienilor, dar totul era pierdut.
Mai mult prin semne, încercă să le explice situaţia:
― Hei, voi, ascultaţi-mă; eu sunt misionar, n-am venit pentru fată. Eu fac reclamă, v-am adus ultimul sor-
timent de săpun, te speli cu el şi îţi vine buna dispoziţie în orice împrejurare. Eu nu vreau să iau fata, înţelegeţi-
mă, sunt însurat, ce să fac cu ea, eu sunt misionar, fac reclame, uitaţi!

Page 52
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
Spre convingere, scoase din geantă o bucată de săpun de ras şi o întinse Preşedintelui să o vadă. Acesta
înţelese gestul ca drept recunoştinţă şi muşcă din săpun. Când îl văzu, domnul Theodore se învineţi.
― Lasă săpunul, striga el, lasă-l că e mostră, nu mai am altul.a uite ce mi-a putut face! îşi blestemă şeful
care-l trimise aici şi oftă. Asta se spală pe dinăuntru; cel puţin o săptămână va fi foarte vesel.
Sărbătoarea începuse şi nimeni nu-l mai băga în seamă. O privi pe fată, ea îi zâmbi din nou, se gândi puţin
şi apoi o trase după el afară din Palat. Trebuia să dispară cât mai urgent şi pe drum să o facă pierdută pe fată.
O urcă în navă şi plecară. Încercă toate variantele posibile dar nu reuşi să se concentreze. Pe pământ era
exclus să ajungă amândoi. Soţia şi copii îl aşteptau întotdeauna la întoarcere. Să o arunce în spaţiu era o soluţie
destul de bună, dar Începuse să-i placă de ea şi îi era milă.
În acest timp, fata umbla din cabină în cabină, inspectând totul. Când reveni lângă el, lui Theodore îl trecu
o bănuială prin minte. De când o văzuse şi până atunci ea nu vorbise cu el. Conectă translatorul de bord şi o
întrebă:
― De ce nu vrei să vorbeşti cu mine? Cum te cheamă?
― Leila, îi răspunse ea. Nu ştiu să vorbesc ca tine. Eu sunt de aici, mai zise ea.
― Adică? Ce vrei să spui?
― Eu sunt fata Preşedintelui. El este tatăl meu şi este cel mai fericit că seamăn cu el.
Domnul Theodore făcea eforturi să înţeleagă.
― Vrei să spui că nu eşti pământeană? îngână el înghiţind în sec.
― Da!
― Şi atunci cum de eşti aşa?
― A, asta e simplu, îi explică Leila, pot să iau orice formă, indiferent de unde eşti, eu îţi apar ca un semen
de-al tău. Uite, aşa arăt eu în realitate!
În acel moment, inima bătrânului misionar nu mai rezistă. Picioarele îi cedară şi leşină. Nu mai apucă să
vadă corpul acela lipicios şi acoperit cu negi cum i se urca în braţe, în timp ce nava, condusă automat gonea
pe drumul întoarcerii.

Culorile zilei

I
Cerul deveni dintr-o dată verde, un verde Închis. Maris se opri contrariată; cu câteva clipe Înainte, culoarea
predominantă era galbenul murdar, iar acum… Nu Înţelegea ce se Întâmplă. Cei doi Însoţitori profitară de
popas şi li întinseră o mantie neagră, aspră la pipăit. Maris o respinse.
― Nu-mi trebuie, e destul de cald, zise ea, fără să spere cumva că o vor Înţelege. Einsă n-o luară ȋn seamă
şi i-o aşezară pe umeri. Cel cu doi ochi gesticula.
― E verde. Timpul Frigului se apropie, li spuse el fetei.
Maris li întoarse spatele. Păstră totuşi mantia şi o Îmbrăcă. Soldaţii zâmbiră cu partea stingă a feţei, fericiţi
că au fost înţeleşi. Le mulţumi pentru gestul făcut abia după o jumătate de oră de mers printre forme strâmbe
şi rătăcite ȋn deşert: culoarea verde arunca valuri de frig care o făceau să se strângă şi mai mult în adăpostul
oferit.

Page 53
 Mihai Micula
Se apropiau de oraş.i era teamă. De departe arăta ca o cetate uriaşă, înconjurată de ziduri groase şi fără
porţii. Ajunseră în faţa unei intrări, şi atunci îşi dădu seama că nu mai rămăsese decât o adunătură de ruine.
Letienii ieşiră din ele şi o înconjurară. O priveau uimiţi, unii încercau să se apropie de ea, să o atingă cu
ghiarele. Solzii de la picioare zornăiau şi zgomotul o enervă. Furioasă, lovi cu sete într-o casă de metal aruncată
pe jos. Criza începuse brusc. „Medicamentele sunt la nenorocitele care m-au adus aici”, îşi spuse în gând în
timp ce le căuta în sacul portabil. Mâna dădu peste armă. N-avea nevoie de ea şi o lăsa acolo.
În faţa ei apăru un bătrân adus târâş de doi soldaţi. O privi mult şi, la un moment dat, dădu din cap. Ceilalţi
erau atenți.
― Este Om, spunea el, şi vine de departe. Este al doilea Om pe care îl văd de când exist. Nu este singur, în
Oraşul Nou mai sunt doi. Bătrânul îşi luă capul între mâini şi continuă după un moment de concentrare:
― O caută. Nu este Om. Este Femeie. Şi ceilalţi doi sunt tot Femei. Deodată se ridică în picioare, se repezi
la ea şi încercă să-i smulgă casca şi furtunul de oxigen. Maris intrase în transă. Leşină în timp ce câţiva Letieni
îl opriră pe bătrân. Nu înţelesese nimic din cele spuse de el, dar figurile lor îi provocară scârbă şi criza o
împiedica să gândească.
― Alungaţi-o din oraş, striga Letianul zbătându-se să scape din strânsoare.
― Lăsaţi-o să plece în Noul Oraş. Alungaţi-o cât mai este timp. O ghiară i se înfipse în inimă.l luară de
acolo şi îi dădură foc.
Maris se trezi. Nu mai ştia unde se află. Văzu flăcările dar nu-şi dădu seama ce-i cu ele.
„Trebuie să mă liniştesc” gândi ea, nu pot acţiona altfel.
Letienii izbucniră în urale când observară că-şi revenise. Se pregăteau acum pentru Marea Sărbătoare dată
în cinstea străinei.
― Pregătiţi-vă, le spuse ea urmărindu-i, va fi într-adevăr o mare sărbătoare pentru voi, sărmani Letieni.

II
Insignele de supraveghetoare ale ordinii şi legilor pământene, reprezentând forma turtită a Pământului
înconjurat de şapte cruci albe, străluceau în lumina verde emanată de sus. Nat şi Cora înaintau cu greu prin
deşertul nesfârşit. Tremurau din cauza frigului.
― Tot nu înţeleg cum ne-a putut scăpa, îi transmise prin microfon Cora lui Nat.
― Nu şti că nebunii, în momentele de calm, pot fi mai lucizi decât ceilalţi? A pândit momentul în care tu
te-ai depărtat de mine şi m-a lovit. Ştie că n-o putem ucide. Noi am primit ordin să o însoţim. Asta ne este
misiunea. Vru să mai spună ceva, dar se opri.
― Priveşte spre dreapta, îi strigă ea Corei. Parcă ar fi un oraş.
Într-adevăr, la dreapta lor, foarte aproape se vedea o îngrămădire de clădiri albe. Ajunseră acolo după două
ore. Frigul le îngheţase.ntrară cu teamă pe poarta din faţă.
― Nu ştiam că aici există viaţă, zise Cora.
― Asta schimbă situaţia cu totul. Aici trebuie să fie Maris. Ce facem dacă o găsim?
― Trebuie să o căutăm şi să o ducem pe altă planetă. Dacă o lăsăm aici este în stare să o distrugă.
― Ai dreptate. Să nu uităm că este înarmată!
Cora tresări.

Page 54
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
― Cum?
― Mi-a furat arma atunci când am căzut. Nici legată nu mai putem avea încredere în ea.
Între timp, oraşul se animă. Întreaga populaţie fusese anunţată de sosirea lor şi Letienii se îndreptau spre
ele. Toţi erau tineri şi veseli.
― Sunt oribili, observă Nat.
― Crezi că noi le părem mai frumoase? Fiecare priveşte din punctul lui de vedere.
Altădată, într-o altă situaţie, cele două supraveghetoare ar fi căutat să afle cât mai multe informaţii despre
această civilizaţie necunoscută, descoperită într-un mod cu totul întâmplător, acum însă, când însăşi existenţa
acestui oraş depindea de găsirea lui Maris, nu-şi permiteau să stea. Reuşiră să le analizeze limbajul – micul
translator îşi făcea datoria pe deplin – şi îl chemară pe conducătorul oraşului pentru o comunicare urgentă.
Când acesta sosi, uitară că este albastru, că are braţele terminate cu ghiare.
― Căutăm pe cineva, o femeie ca noi, îi spuse Cora, căutând să se uite cât mai puţin la el.
Letianul chemă câţiva tineri la el. Aceştia negară. Posturile de observaţie nu semnalizaseră nicio pătrundere
în oraş.
― Imposibil, nu poate fi decât aici, se încăpăţână Cora. Trimite-ţi să o caute. Este nebună, vă poate distruge
în orice moment.
Letianul nu înţelegea: „Cum nebună?”
Nat se enervă. Termenul nu putea fi explicat şi timpul trecea.
― Vă urăşte, încercă ea să-i explice. A fost una dintre primele astronaute pământene. Şi cea mai bună,
adăugă. În ultima călătorie spaţială a avut un şoc; putea fi omorâtă de o fiinţă extraterestră. A înnebunit şi a
aruncat întreaga planetă în aer. Nu poate fi pedepsită. Legile interzic acest lucru. S-au încercat tot felul de
tratamente. Medicii noştri au ajuns până la urmă la concluzia că singurul remediu ar putea fi o lungă călătorie
pe planete fără viaţă. Ea nu mai poate vedea alte fiinţe în afară de pământeni. Încă nu este vindecată, din când
în când vechile crize apar fără vre-un motiv special şi atunci devine foarte periculoasă. Noi nu aveam de unde
să ştim că aici este viaţă, că voi, existaţi. Trebuie găsită până nu face o nouă criză.
Ceilalţi ascultau. Antenele lor captaseră tot. Îşi dădeau seama acum ce se putea întâmpla dacă n-o găseau.
Se aruncară în genunchi, cerând parcă iertare. Conducătorul oraşului le făcu semn să se ridice.
― Ar putea fi în celălalt oraş, zise el.
Nat şi Cora se priviră.
― Mai este altul?
― Da. Oraşul Vechi, acolo trăiesc părinţii noştri, păziţi de soldaţi recrutaţi dintre noi. Ei nu au voie să se
mai întoarcă aici. Acolo vom merge şi noi când vom fi bătrâni.
Cora se gândea.
― Înseamnă că ne-a scăpat în momentul în care noi două ne aflam între cele două oraşe. Maris a fugit în
faţă iar noi ne-am rătăcit şi am ajuns aici.
― Nu este departe, le explică Letianul. Vă putem duce până acolo. Făcu un semn şi doi tineri se repeziră
la el. Ei doi vă vor arăta drumul.
Plecară pe un drum pietruit pe marginea căruia se aflau statuete frumos sculptate.
― Ne vom întoarce aici, spuse Cora. Îţi dai seama e descoperire am făcut?

Page 55
 Mihai Micula
― Da, zise Nat, dar mai întâi s-o găsim pe Maris.

III
Maris se plimba prin oraş. Asista curioasă la toate pregătirile făcute ȋn cinstea ei. Locuitorii îşi dărmaseră
toate adăposturile – în timpul carnavalului nimeni nu avea voie să doarmă sau să stea în casă –, iar pentru ea
făcuseră un fel de cort dintr-un metal alb. Se aşeză pe un zid şi se pierdu în amintiri. Îl văzu pe Alee jucându-
se cu Cristian, singurul lor copil, îşi văzu grădina unde se refugia la întoarcerea din misiune. Auzi un zgomot
foarte aproape de ea şi tresări speriată. Pentru o fracţiune de secundă uită unde se află şi privi uimită şi derutată
în jur. Un Letian trecu pe lângă ea fără să simtă şi atunci se dezmetici. „Ce caut eu aici?” îşi puse întrebarea şi,
instinctiv, mâna i se aşeză pe armă. Sări zidul şi se îndreptă spre centrul oraşului. Ştia ce are de făcut.

IV
Cora mergea în spatele Letienilor, iar Nat în faţa lor. La un moment dat, Nat se opri. ȋn stânga drumului
observă mai multe gropi săpate la întâmplare.eşi din drum şi se îndreptă spre ele. Unul dintre Letieni a privi
rugător pe Cora. Antenele celuilalt fremătau. Cora conectă translatorul.
― Ce s-a întâmplat.?
― Pericol, strigă Letianul, să nu se ducă. Acolo sunt capcane.
― Ce fel de capcane? întrebă ea. ȋn același timp încercă să ia legătura cu Nat, dar aceasta nu răspundea.
Bruiajul deveni insuportabil în căşti.
― Acolo stau la pândă animalele nemişcătoare. Golurile acelea sunt gurile lor. O vor înghiţi, mai zise
tânărul.
Cora păli. Acum îşi dădu seama că nu o mai putea scăpa. Închise ochii. Tremura. Când îi deschise, Nat nu
mai era. se mai vedeau doar umerii şi capul. „Nici măcar nu priveşte spre mine” gândi Cora.
― Să plecăm, zise al doilea tânăr, ele se pot apropia de noi şi atunci suntem pierduţi.
O luară mai mult târâş din loc. Oraşul Vechi se vedea la câteva sute de metri.
― Vom intra pe lingă dărâmături, îi explică primul Letian Corei. Trebuie să luăm legătura cu soldaţii. Nu
mai era atentă. O vedea pe Nat înghiţită de vie şi îi venea să plângă. Plecaseră amândouă şi acum se va întoarce
singură. Sau – cine ştie? – poate nici ea nu va mai vedea Pământul.
Întâlniră o patrulă de doi soldaţi. Aceştia ascultară ordinele şi plecară. Aproape de piaţă, Cora o zări pe
Maris rezemată de un perete al unei case dărâmate. Le făcu semn celor doi să se oprească şi le-o arătă. Fără
zgomot, Letienii ajunseră în spatele ei. În același timp Maris fu prinsă de mâini şi de picioare. Cora îi luă arma.
― Să mergem, zise ea. Să n-o scăpaţi, le spuse tinerilor. Oftă şi o luă înainte. Trecură prin centrul oraşului.
Letienii priveau fără să înţeleagă situaţia. Ştiau doar că nu va mai avea loc nicio sărbătoare şi le părea rău. Cora
le făcu semn de adio. Ştia că la întoarcere va trece din nou pe aici; nu putea uita imaginea prietenei sale.
― Nat a murit, îi transmise lui Maris. Aceasta nu răspunse. Mergea încet printre pietre. Se liniştise.
― A murit Nat, repeta Cora. Se auzea vorbind singură şi aştepta parcă un răspuns care nu mai venea.
Mai aveau puţin şi ajungeau la navă.
Cerul deveni din nou galben. Timpul Frigului trecuse.

Page 56
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
O întâmplare neobişnuita
Ziua de 12 august părea obişnuită pentru cetăţenii oraşului. Nimeni nu bănuia prin ce întâmplări neobişnuite
avea să treacă. Dar să lăsăm faptele să vorbească.
La ora nouă şi patru zeci şi şapte de minute, pe scările sediului poliţiei locale apăru un bătrân cam de 60 de
ani îmbrăcat în haine ponosite şi nepotrivite cu vremea călduroasă de afară. Sub braţul drept ţinea cu grijă un
pachet învelit într-un ziar. Rămase câteva clipe în faţa uşii primului birou, bătu uşor şi nemaiaşteptând răspun-
sul, intră. La acea oră destul de matinală pentru un orăşel de provincie, cei doi poliţişti de serviciu îşi beau
cafeaua cu prima ediţie a unui ziar local în faţă. Noul venit tuşi discret anunţându-şi prezenţa şi unul dintre
poliţişti, Mark, se întoarse plictisit.
― Ce vrei?
Bătrânul mai înaintă câţiva paşi şi spuse:
― V-am adus acest obiect ca să-l cercetaţi. L-am găsit la mine acasă.
― Cum te numeşti? Mark începuse să devină curios.
― Clark. Hunt Clark.
Cel de-al doilea poliţist, James, se ridică.
― Ne arăţi şi nouă ce ai acolo? îl întrebă el pe Hunt.
― Da, cum să nu, zise acesta şi rupse ziarul cu care era învelit obiectul, dând la iveală o cutie metalică de
circa treizeci de centimetri, cu partea de sus tăiată la 30°.
― Ţi-a lăsat-o cineva?
― Nu, răspunse Hunt. Acum patru luni chiriaşul care stătea la mine a plecat într-o seară şi n-a mai venit
înapoi. Lucrurile lui le-am păstrat şi fiindcă nu a venit nimeni după ele, le-am dus în pivniţă. Nici nu avea mare
lucru: cărţi care nu mă interesau, un cufăr cu haine şi o ladă cu sârme, instalaţii şi tot felul de fiare.eri după
amiază m-am dus să aşez ceva şi nu aveam loc din cauza lor. Am scos afară tot ce era şi printre fiarele şi
uneltele din ladă am găsit şi această cutie. M-am gândit că poate este cumva furată şi cine ştie pentru ce scop
foloseşte şi v-am adus-o.
― Bine, uite aici o coală de hârtie şi stiloul. Scrie tot ce ne-ai declarat, semnează şi eşti liber, zise Mark.
Cel care a lăsat-o să vină să şi-o ia dacă îi trebuie.
Hunt se aşeză pe scaun şi începu să scrie în timp ce Mark şi James îşi continuau vechea activitate, tulburaţi
doar de zgomotul maşinilor din stradă şi de scârţâitul peniţei pe hârtie.
― Să nu uiţi să-ţi laşi adresa exactă şi numele celui plecat, îi aminti James. Poate mai avem nevoie de ele.
Hunt termină de scris.i întinse coala lui Mark, care o citi şi o puse apoi într-un dosar, pe birou.
― Acum poţi pleca, dacă nu-ţi mai place la noi.
Bătrânul îi salută şi ieşi din birou cu paşi rari. După plecarea sa, James se ridică, dădu ocol biroului, apoi,
parcă cu teamă, luă cutia în mână. Cântărea aproape trei kilograme şi era făcută dintr-un material foarte lucios.
Pe una din feţe se găsea un mic panou din plexiglass în spatele căruia se zăreau în interior o mulţime de fire.
Sub el se găseau trei clape albe fără nicio indicaţie scrisă pe ele şi două beculeţe, unul roşu şi altul albastru.
Nimic altceva.
― Ce părere ai de asta? zise James arătându-i din ochi cutia lui Mark. Seamănă cu un aparat de radio.
― Ai dreptate. Numai că nu ştim la ce folosesc clapele. Să nu fie vreo jucărie pregătită special pentru noi.

Page 57
 Mihai Micula
James o luă şi o duse la ureche. Nu se auzea nimic.
― Nu cred. Eu zic că e un aparat pe care cel plecat nu a mai apucat să-l termine.
― S-ar putea, însă ar fi mai bine să o pui în dulap. N-am chef să faci vreo prostie şi să mă trezesc la spital,
îl sfătui Mark.
James luă cu grijă cutia şi se îndreptă spre dulap. Deschise uşa masivă de fier şi o aşeză pe raftul din mijloc.
Pesemne că o pusese prea ieşită în afară căci uşa nu se mai închidea. Atunci încercă să o împingă mai în spate.
Degetul mare al mâinii stângi îi alunecă din cauza transpiraţiei de pe carcasa lucioasă pe prima clapă. Se auzi
un ţăcănit sec şi clapa reveni la loc. Pe James îl trecură toate năduşelile. Nemai auzind nimic, se linişti. Nici
nu-i mai spuse lui Mark, care citea rubrica de anunţuri. Închise dulapul şi îşi luă haina pe el.
― Unde pleci? îl întrebă Mark după ce-l văzu îmbrăcat.
― Mai ies şi eu la aer, doar n-o să amorţesc toată ziua aici.
― Aşteaptă-mă că merg şi eu.
Se îmbrăcă repede şi ieşiră amândoi afară. Era ora zece şi cinci. Afară era cald şi cei câţiva trecători abia
îşi târau paşii pe asfaltul ce începea să se înmoaie. Porniră amândoi spre o tarabă cu îngheţată. ȋn timp ce
mergeau simţiră un fior ce le străbătu şira spinării. Mark vru să se oprească ca să ia o îngheţată însă picioarele
nu-l mai ascultau şi continuau să-l ducă înainte alături de James.
― James, strigă el năucit, ce dracu înseamnă asta, nu mă mai pot opri din mers. Acesta întoarse capul ca
să-i răspundă însă fu nevoit să privească din nou în faţă, ca nu cumva să se lovească de cineva.
― Nici eu, zise acesta speriat. Ce ne facem?
Mark nu-i răspunse. Puterea aceea necunoscută acţiona asupra tuturor. Privea spectacolul de pe stradă şi
nu-i venea să creadă că este real. Maşinile făceau slalom printre pietonii care, cuprinşi de panică, treceau strada
în toate direcţiile şi din toate părţile. Două autoturisme nu se mai putură opri şi intrară unul în altul. O maşină
uriaşă, pentru carne, trecu cu greutate pe lângă un grup de şase oameni, dar şoferul nu-l putu evita pe un altul
şi acesta fu aruncat cu capul de bordură. Vedeau oamenii speriaţi care încercau să se oprească agăţându-se de
stâlpi, sau de grilajele curţilor, dar în zadar. Forţa necunoscută îi împingea mai departe. Femeile plecate de
dimineaţă după cumpărături începură să strige după ajutor. Cei doi poliţişti erau muţi de uimire. Mark se uită
la ceas. Era zece şi douăzeci şi două. De un sfert de oră mergeau de parcă erau teleghidaţi. Efectele acestui
fenomen aveau să le vadă ceva mai târziu însă.
― Dacă tot mergem aşa la nesfârşit, atunci hai să facem o inspecţie prin oraş, zise Mark. Lui James îi venea
să plângă de necaz numai la gândul că puteau merge la nesfârșit. Dar cum să se oprească? Nici măcar nu ştiau
ce acţionează asupra lor.
Panica luase proporţii. Accidentele se succedeau cu repeziciune, iar oamenii mergeau aproape fără să-şi
dea seama ce fac. Doi copii alergau unul după, altul, ţinându-se cu mâna în dreptul splinei, plângând. Alături
de ei, o fetiţă sărea coarda, roşie la faţă şi transpirată. Pe trotuarul celălalt un tânăr cu o sacoşă într-o mină
alerga cât putea. Probabil că trebuia să ajungă undeva şi acum nu se mai putea opri. Poliţiştii ajunseră după
câteva minute în cartierul comercial. Vânzătorii erau împinşi de puterea ce pusese stăpânire pe oraşul lor să
vândă în continuare tot ce aveau în magazin, iar cei care veniseră să cumpere ceva, luau acum tot ce li se punea
în faţă. Mai grav era, însă, faptul că numai câţiva cumpărători începuseră să plătească la ora zece şi zece, iar
acum scoteau tot ce mai aveau prin buzunare.

Page 58
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
Într-un atelier de croitorie cu ferestrele în stradă, se vedeau patru croitori ce împungeau de zor în lucrul ce-
l aveau în mână, iar altul călcă cu gesturi mecanice un pantalon.
― Dacă îl mai calcă cinci minute o să ia foc, spuse Mark cu ochii pe el.
Ora era acum unsprezece şi treizeci, dar efectul fenomenului rămăsese neschimbat. Pe lângă ei trecea un
vânzător de ziare cu un teanc mare în braţe, strigând cât îl ţinea gura „Ediţia de dimineaţă”.
― Ar trebui să treacă pe la aprozar să-şi ia câteva ouă şi să le bea. Altfel n-o să reziste mult.
― Ce naiba, tu nu poţi fi serios? se enervă James. Vezi în ce situaţie ne aflăm şi ție îţi arde de glume!
― Mai bine taci şi priveşte aici, pe partea stângă, îi răspunse Mark.
Cu toată seriozitatea sa, datorită situaţiei în care se aflau, James nu se putu abţine să nu râdă. Închipuiți-vă
un restaurant în care toată lumea mănâncă şi bea încontinuu, în timp ce ospătarii aduc, iar şi iar, alte mâncăruri,
fripturi, prăjituri şi băuturi. La una din mese, o doamnă cam trecută şi slabă, împreună cu două fete, mâncau
ultimele felii de pâine din coşul de pe masă, ţinându-se cu mâinile de stomac, în timp ce la o masă de alături,
un bărbat solid şi roşu la faţă de atâta efort, golea a unsprezecea sticlă de vin.
Mark nu scăpă prilejul să-l ia peste picior pe colegul său,. Cunoscut pentru lăcomia sa.
― Vezi James, ce ghinion ai avut. Dacă ai fi fost la masă acum ai fi mâncat pentru zece zile. Păcat!
― Mai bine mă lipseam, îi răspunse acru acesta. Cine ştie cât se continuă drăcia asta, şi până la urmă
ospătarii ar fi fost în stare să-mi dea şi carne crudă cu cartofi asemenea.
În tot acest timp se „plimbară” de câteva ori prin fața restaurantului. Plecară mai departe.
― Cât dracu mai ţine gluma asta proastă, se enervă James. E douăsprezece şi zece minute. De două ore
mergem ca bezmeticii şi simt că mă prăbuşesc.
― Ar fi bine, dar nu cred, zise Mark. Am observat că nu se continuă decât acţiunile pe care le făceam în
clipa când s-a declanşat. De aceea putem să vorbim sau să ne uităm la ceas. Ceea ce este mai curios este faptul
că nu acţionează numai asupra oamenilor, ci şi asupra animalelor şi maşinilor. Ai văzut cu ochii tăi maşinile
care nu mai puteau fi oprite. Câinele care a trecut adineauri pe lângă noi fugind după pisoiul acela negru, nu
se va opri decât atunci când vom fi toţi eliberaţi de puterea care ne-a transformat în nişte simple jucării. Sunt
curios însă de unde provine. Un laborator de cercetări n-ar face acest lucru pe seama unor oameni.
― Mă tem să nu fie provocată de vre-un nebun. S-au mai întâlnit asemenea cazuri.
― Prostii, îl întrerupse nervos Mark. Ce-i drept, nici lui nu-i surâdea această alternativă. Hai să ne înto-
arcem la poliţie. E 12,30. Porniră înapoi. Situaţia nu se schimbase. Oamenii care mergeau sau alergau ca
drogaţi, extenuaţi de atâta efort, femeile care ţipau, copii care se jucau plângând, lucrătorii care lucrau cu
târnăcopul la spartul asfaltului, maşinile care goneau pe străzi, toate acestea alcătuiau un tablou fantastic. Cei
doi ajunseră destul de repede la sediul poliţiei.
― Mie mi-a venit foame, se plânse James.
― Probabil că de asta suntem obligați să mergem fără voia noastră, ca să mâncăm cu poftă apoi. Du-te sus
şi ia din sertar cele două sandvişuri pe care le-am luat de acasă.
― Crezi că o să pot mânca?
― Bineînţeles, ţi-am spus doar că nu se continuă decât acţiunile începute atunci când a apărut fenomenul.
Restul sunt mişcări şi acţiuni auxiliare, cum s-ar spune, şi le faci atâta timp cât vrei. Oamenii care erau la masă
puteau pleca, dar trebuia să-şi ia mâncarea cu ei. La fel şi cele două femei de la colţul străzii care vorbeau de

Page 59
 Mihai Micula
3 ore. Puteau să plece, dar însemna să mai facă un efort în plus. De aceea preferau să stea pe loc.
― Bine, m-ai convins, oftă James şi urcă scările.ntră cu acelaşi mers hotărât în birou şi după ce dădu de
câteva ori ocol biroului, reuşi să-l desfacă. După cel de-al şaselea tur luă şi sandvişurile şi se îndreptă spre uşă.
Abia atunci auzi, sau, mai bine, îşi dădu seama de bâzâitul enervant din încăpere.l sesizase de la început dar
nu-l luase în seamă, crezând că provine din afară. Când trecu pe lingă dulapul de fier, află sursa. Dacă n-ar fi
fost obligat să meargă, James cădea cât era de lung din cauza şocului pe care-l produse acel sunet asupra sa.
Toate întâmplările începură să i se învălmăşească în cap şi după ce mai dădu două ture în birou, gândurile i se
limpeziră şi o idee nouă, de fapt dezlegarea enigmei, i se formulă clar. Aruncă sandvişurile şi trecu pe lângă
dulap încercând să-l deschidă. Îi trebuiră şase minute, timp în care făcu şaisprezece plimbări prin faţa lui. Când
trecu a şaptesprezecea oară scoase cu un gest repezit cutia metalică pe care o pusese acolo cu trei ore în urmă.
Cutia era încălzită, iar becul aprins. Bâzâitul se auzea acum foarte pregnant. Nici nu-şi dădu seama când ajunse
jos. Mark patrula prin faţa uşii.
― Credeam că ai obosit şi te-ai aşezat puţin jos să te odihneşti. Ce-i cu asta?
― Mark, gemu James din cauza efortului, făcut, maşina…
― Ce maşină?
― Maşina pe care a adus-o bătrânul acela azi dimineaţă.
― Cutia aia?
― Da.
― Ce-i cu oa?
― Ea a provocat toate întâmplările de până acum.
― James, ce-i cu tine? Am impresia că oboseala s-a urcat ceva mai sus.
― Nu Mark, ascultă-mă. Când am pus cutia asta în dulap am apăsat din greşeală pe una din clape. Nu ţi-
am mai spus fiindcă pe moment nu s-a întâmplat nimic. Cred că pe urmă s-a încălzit. N-am vrut, crede-mă!
Mark ascultă tot, apoi din toată inima îi dădu un pumn.
― Cretinule 1 Acum ce facem? Ne rugăm de ea să se oprească?
― Nu Mark, zise repede James, frecându-ţi ochiul lovit, o să încerc să o opresc.
― Ştii pe ce clapă ai apăsat?
― Pe prima.
― Şi de unde ştii că celelalte două nu sunt pentru accelerarea mişcării sau oprirea ei absolută şi noi o să
rămânem ca exponate într-un muzeu în aer liber?
Apoi cu un glas mai liniştit:
― Mai bine du-te sus şi adu trusa mecanică să încercăm să facem ceva. Crezi că-mi face plăcere să mă car
cu ea în braţe? îmi vine să dau cu ea de pământ s-o fac praf.
În patru minute James veni înapoi cu trusa. Mark se plimbase prin faţa clădirii.
― Acum să te văd, zise el studiind cu atenţie aparatul, cum o desfaci. Eu o ţin iar tu desfaci cele şase
şuruburi din spatele ei.
Pe trotuarul lor nu era nicio persoană aşa că putură să-şi desfăşoare activitatea în linişte. După douăzeci de
minute James scoase şi ultimul şurub. Capacul desfăcut lăsa să se vadă o mulţime de fire izolate şi alte câteva
piese foarte mici. Bâzâitul se auzea şi mai tare. James dădu la o parte câteva fire şi reuşi să vadă partea din

Page 60
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
spate a clapelor. Fata lui James se lumină.i venea să sară în sus.
― Gata, cred că i-am dat de capăt. Clapele au fost puse invers din greşeală sau poate pentru a nu vedea
nimeni la ce folosesc.
― Scrie ceva pe ele? întrebă Mark.
― Da, pe prima scrie „FĂRĂ OPRIRE”, pe a doua „STOP” şi pe a treia „NORMAL”, aşa că apasă pe clapa
a doua.
Mark întinse mâna, dar şi-o retrase imediat.
― Pe clapa a doua ai spus? Vrei să rămânem ca monumentele de artă? Stop înseamnă oprire. Totul se
opreşte pe loc. Dacă vrei să mai trăieşti, trebuie să apăsăm pe cea de-a treia.
Şi zicând acestea, Mark apăsă cu putere. Câteva picături de sudoare îi apăruseră pe frunte. Dacă greşea,
totul era pierdut. Simţiră, însă, cum se opresc deodată şi căzură fără vagă pe trotuar.
― Doamne, prin ce-am trecut, se văita James frecându-şi picioarele umflate de oboseală. Mark reuşi să se
ridice, apoi îl ajută şi pe James. Urcară în birou şi se prăbuşiră în scaune. James se uită cu uimire şi în acelaşi
timp cu admiraţie la aparatul de pe birou.
― Nici nu-mi vine să cred că această cutie de conserve – că altfel nu pot să-i zic – a putut pricinui atâtea
necazuri unui oraş întreg.
Mark nu răspunse. Dădu drumul la tranzistor şi vocea crainicului se auzi, ca de obicei, clară şi liniştită.
― Ai dreptate, numai în oraşul nostru a putut acţiona. Ce faci? Dormi? James închisese ochii.
― Nu, mă gândesc. Tu îţi dai seama ce s-ar fi întâmplat dacă aceste acţiuni se continuau pe timp îndelungat,
să zicem două-trei zile, o săptămână?
― Nu eu ar trebui să mă gândesc la asta, se răsti Mark. Cel care i-a dat drumul trebuie să-şi dea seama.
― Ce-a fost, a fost, nu mai poţi schimba nimic. Recunosc că sunt vinovat, dar nu am făcut-o înadins. A fost
din greşeală. Eu nu te Întreb, însă, ce urmări putea avea greşeala mea, ci cum s-ar continua acţiunile după două-
trei zile, chiar şi o zi? Oamenii aceia care plăteau la casă în magazine, îşi continuau acţiunea. Dar cum? Cu ce
mai plăteau? Cei care mâncau la masă ce făceau după două zile? Dar maşinile? După ce li se termina carbu-
rantul, mergeau cu aer? Tu cum îţi explici astea? James se făcuse roşu la faţă, din cauza agitaţiei care-l cu-
prinsese.
Mark îi răspunse pe un ton plictisit.
― Dacă aş şti cum ar fi decurs experienţa mai departe şi pe ce principii este făcută maşina, acum aş fi
savant cu renume, nu poliţist. Sunt probleme prea mari pentru noi.
James ridică receptorul telefonului.
― Ce vrei să faci?
― Să chem specialistul de la laboratorul de cercetări al poliţiei să cerceteze aparatul.
Mark i-l luă din mină.
― Eu cred că tu chiar te-ai prostit. Nu-ţi dai seama ce urmări poate avea asupra noastră? Primul lucru pe
care o să-l facă aceşti specialişti e să întrebe de unde le avem, de ce nu l-a indus imediat pentru cercetări, şi
cum s-a declanşat. Tu ce o să le spui? Că l-a adus un bătrân despre care nici nu ştim măcar dacă a spus adevărul,
că l-ai pus în dulap şi ai apăsat din prostie pe clapă? Cine crezi că o să plătească pentru toate accidentele
produse, pentru oamenii morţi sau răniţi şi celelalte pagube? Ar însemna să ne concediem singuri şi să ne

Page 61
 Mihai Micula
internăm Într-o casă de sănătate, ca elemente periculoase pentru societate.
James rămase perplex. Nici prin gând nu-i trecuse ce urmări nefaste poate avea pentru ei predarea acestei
cutii laboratorului.
― Gândeşte-te, continuă Mark cu acelaşi ton sec, că ceea ce am văzut noi pe stradă nu reprezintă nici pe
departe dezastrul produs.maginează-ţi că ȋn clipa declanşării de către tine a aparatului, un om se îmbrăca. Cum
arăta el acuma, după aproape patru ore? Un altul s-a dus la dentist să-şi scoată o măsea. Te asigur că după trei
ore nu mai are nici măcar gingii. Să-ţi dau câteva exemple mai grave. Dacă la cele două spitale pe care le avem
în oraş se opera în clipa aceea, în trei ore doctorii au avut timp să taie şi masa de operaţie, nu numai pe bolnavi.
Toţi cei care începuseră să ia doctorii, acum sunt ori morţi, ori în agonie, fiindcă au avut timp să ia cel puţin
cinci sute de tablete.
De asemenea, află că nu sunt sigur nici dacă laboratorul poliţiei mai există. N-am auzit nicio explozie, dar
dacă, doamne fereşte, umblau cu substanţe toxice când s-a încălzit maşinuţa asta, nu mai este niciunul viu, iar
tu ai de gând să te duci mândru la ei şi să le spui că ai provocat acest dezastru. Nu? Să le ceri să te şi decoreze!
― Şi atunci ce vrei să facem? îngăimă cu glas speriat James.
Mark rămase puţin pe gânduri. Apoi luă un patent din trusă şi tăie toate legăturile.
― Cred că e cel mai potrivit lucru, spuse el. Acum hai să o ducem undeva, să o aruncăm.
James luă pachetul cu sandvişuri cu el şi plecară. Pe străzi totul revenise la normal. Oamenii se aşezaseră
jos şi se odihneau. Într-o frizerie, un tânăr chel, cu pielea luată puţin în unele locuri privea chipul din oglindă
şi nu-i venea să creadă că este el. Când intrase ca să-şi potrivească barba şi mustaţa, avusese pletele până pe
umeri, iar acuma era ca un nou născut.
Cei doi ajunseră la marginea oraşului, pe locul unde se depozitau gunoaiele, fiarele vechi şi alte vechituri.
Mark făcu o groapă într-un morman de fiare şi aruncă aparatul.
― Cred că nu se va găsi un al doilea tâmpit în oraş care să o repare şi să o pună în funcţiune, adăugă el
uitându-se semnificativ la James. Acesta înghiţi în sec dar nu zise nimic. Un câine vagabond le dădu târcoale,
apoi se retrase mai departe lătrându-i pe cei doi. Se îndepărtară cam cincizeci de metri de locul viran, când un
câine slab şi murdar de gunoaie, acelaşi care le dăduse târcoale îi ajunse din urmă târând după el cutia metalică
îngropată de ei. Când îl văzu, James înjură şi luă o piatră să dea în el, dar când îl văzu cât de bucuros dădea
din coadă, mândru de fapta sa şi aşteptând răsplata, o aruncă. Îşi aminti că luase la plecare cele două sandvişuri.
Le scoase din pachet şi le aruncă câinelui. Acesta le luă repede şi fugi spre oraş.
Poliţiştii se întoarseră şi făcură o groapă şi mai mare cu o lopată aruncată, apoi, după ce aşezară aparatul
înăuntru o acoperiră şi plecară.
― Şi acum, zise Mark, hai să ne odihnim puţin. Pentru azi am umblat destul

„El”
Se numea George, Christian, Jo sau Eddy. Nimeni nu-i aflase numele adevărat şi nici vârsta. Când apăruse
pentru prima oară printre oameni – aceasta se întâmplase demult. În urmă cu cincizeci de ani – luase chipul
unui tânăr de 18 ani care pescuia pe malul lacului în apropierea căruia, cu o seară înainte, aproape de miezul
nopţii, din cer căzuse o capsulă rotundă, de mărimea unei nuci de cocos. Sfera se deschisese în momentul în
care atinse pământul moale şi din ea ieşise un fum albastru, fără miros, care se împrăştie repede deasupra apei

Page 62
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
liniştite. A doua zi de dimineaţă, când soarele abia îşi făcuse apariţia, un tânăr însoţit de sora sa, o fetişcană
blondă căreia nu-i dădeai mai mult de 15 ani, veniră până la marginea apei, îşi improvizară un umbrar, întinseră
o pătură sub el, apoi fata plecă să culeagă flori, iar băiatul montă cele două undiţe aduse cu el şi le instală pe
două suporturi, chiar în faţa umbrarului, ca un adevărat pescar. Măiestria şi-o dovedi câteva ore mai târziu,
când pe mal se zbăteau câteva zeci de peşti de toate mărimile. În acest timp fumul albăstrui se apropie de el şi
îl învălui fără să-i facă niciun rău. Tânărul nu observă nimic. Nici măcar nu bănuia că o oră mai târziu, la
marginea pădurii din apropiere, un bărbat identic cu el, dar fără undiţe, se îndrepta grăbit spre satul ce se zărea
la câteva sute de metri spre nord. Acesta traversă uliţa fără să salute pe nimeni şi spre seară se găsea în oraşul
V., unde ajunse cu o maşină de ocazie, al cărei şofer îl luă în cabină. E drept că la întoarcerea adevăratului
pescar, bătrânii care asistaseră impasibili la trecerea prin faţa lor a celuilalt, se mirară foarte, văzându-l venind
din partea opusă şi chiar îl întrebară, dar acest amănunt neînsemnat n-avea nicio importanţă pentru necunoscu-
tul care de-acum se afla departe.
De-atunci a fost văzut în mai toate oraşele lumii, îmbrăcat de fiecare dată altfel, având întotdeauna alt nume,
doar vârsta îi rămăsese aceeaşi. După treizeci de ani de peregrinări prin toate colţurile Pământului, el avea tot
18 ani. Ceea ce îl deosebea de ceilalţi oameni erau ochii săi de un albastru electric, atât de stranii incit cel care
intra în vorbă cu el îşi cobora privirea, evitând să-l privească drept în faţă şi în acelaşi timp simţea dorinţa de
a-i spune tot ceea ce credea că îl poate interesa pe un om cu care nu stătuse niciodată de vorbă, un om despre
care nu ştia absolut nimic. Privirea sa era capabilă să străpungă orice corp întâlnit în cale, şi, nu fără motiv, un
bătrân marinar îi spusese într-o seară, după ce băuseră amândoi într-o tavernă ordinară dintr-un port al Franţei,
că are ochi de monstru marin, ochi care ţintuiesc victima pe loc, cerându-i să spună tot, chiar dacă acele con-
fidenţe nu interesau pe nimeni. Astfel, datorită fascinaţiei din priviri şi a puterii sale nebănuite, „EL” reuşi în
cei cinci zeci de ani de viaţă pământească să afle şi să transmită mai departe sute de mii de informaţii.
Acestea nu rămâneau nici măcar o secundă în memoria sa, ci erau selectate şi trimise mai departe către cei
care-l trimiseseră aici, pe Pământ, printre oameni, fiinţe atât de deosebite de el.
Ajunse să afle secrete pe care nicio agenţie de informaţii de origine terestră, oricât ar fi fost ea de per-
fecţionată, nu putea intra în posesia lor. „EL”, Mark sau Adi, cum îi spuneau oamenii, nu avea voie să facă
aprecieri sau comentarii cu privire la importanţa informaţiilor transmise. De aceasta se ocupau alţii, specializaţi
pentru această muncă, fiinţe aflate la mii de ani lumină de „EL” şi de oameni. „EL” nu cerea niciodată nimic,
nu punea întrebări care ar fi stârnit bănuieli, ci se mulţumea sa asculte. Nu se mira de bunăvoinţa şi de încre-
derea lor, deoarece pentru asta fusese trimis aici.
Cu cincizeci de ani în urmă, când încă mai plutea sub aspectul unui fum albăstrui deasupra apei, o voce
lăuntrică, aceeaşi care-i coordona toate mişcările, îi spusese: „Să nu greşeşti!”. De atunci făcuse tot ce-i stătuse
în putinţă să nu se desconspire. În tot acest timp care trecuse de la apariţia sa pe Pământ trimise imagini şi date
despre rachete şi războaie, trecut şi prezent, cancer, microbi, femei, copii, piramide, statui, arte, pictură, mâ-
ncare, case, drumuri, vise şi dorinţe, cutremure, fericire, moarte, castele, negri şi indieni, cântece, despre Nil
şi mări, bani, fructe, despre absolut tot ceea ce avusese prilejul să vadă, să audă şi să simtă el însuşi în noua sa
ipostază de om.
După cincizeci de ani de viaţă de pământean, într-o zi de vară asemănătoare cu cea în care apăruse în lume,
dispăru fără să lase în urma sa nicio urmă. În dimineaţa acelei zile, se afla în drum spre o ţară despre care încă

Page 63
 Mihai Micula
nu ştia prea multe, într-un compartiment de tren, alături de două femei şi un bărbat, când auzi din nou chemarea
„vocii”. „Pregăteşte-te de întoarcere îi ceru ea. Misiunea ta s-a încheiat!“. Coborî la prima staţie şi făcu calea
întoarsă, îndreptându-se cât mai repede spre locul unde, cu ani în urmă, lăsase ascunsă capsula cu ajutorul
căreia trebuia să se întoarcă la ai săi. Pe drum simţi o stare nelămurită. Se gândi că legătura dintre el şi „voce”
încă nu se întrerupse şi atunci, pentru a-şi confirma bănuielile, întrebă:
― Care a fost rolul meu?
― Foarte mare. Îţi mulţumim. Restul îl vei afla acasă. Gândeşte-te că eşti aşteptat!
Da, „vocea” avea dreptate, – trebuia să dorească intens întoarcerea. Era singurul mijloc care-i permitea
plecarea de pe Pământ.
― Ascultă-mă, mai zise „EL”. Spune-mi ce am reuşit eu să fac?
― Ai fost creat după chipul şi asemănarea lor. Prin tine am aflat ce trebuia să ştim despre oameni înainte
de a încerca să luăm legătura cu ei. Nu avem voie să ne hazardăm. Nu ştiam nimic despre ei şi puteau fi
periculoşi. Acum însă putem veni fără teamă. Şi ei aşteaptă de sute de ani să ia contact cu alte fiinţe din Galaxie.
Te aşteptăm, mai zise „vocea”, apoi tăcu pentru totdeauna. Dintr-o dată, „EL” se simţi fericit şi uşurat de toate
îndoielile. Într-adevăr, oamenii erau fiinţe raţionale cu care se putea lua contact. Şi acest fapt se putea realiza
datorită lui.
Dorinţa de întoarcere deveni o forţă nebănuit de puternică. Pielea de om care îl împiedica să plece începu
să cadă de pe el în fâşii. În câteva clipe, din „EL” nu mai rămase decât un fum albăstrui care se strecură cu
repeziciune în capsula cât o nucă de cocos. Dintr-un tufiş, un iepure speriat privea fără să înţeleagă nimic. Sfera
se închise cu un zgomot sec şi se ridică lin spre cer, până când nu se mai zări nimic din ea. Un stol de păsări
deranjate din cuiburile lor zburară în toate direcţiile.
Max, Christian sau George, într-un singur cuvânt… EL", plecă dintre oameni spre lumea lui. Era aşteptat…

Călătoria
În clipa în care uşa masivă se deschise şi Karl intră în încăpere cei trei asistenţi se ridicară în picioare şi îl
priviră stânjeniţi, cu toate că ei îl chemaseră. Low rămăsese nemişcat pe scaun, cu capul sprijinit în mâini. Karl
îl privi bănuitor, mijindu-şi ochii, apoi îl întrebă direct:
― Pentru ce m-aţi chemat? De ce nu continuaţi pregătirile?
Pablo, asistentul principal, arătă cu o mişcare din cap spre Low.
― Nu mai vrea…
― Poftim? Ce nu mai vrea?
― Să plece. Zice că este prima experienţă de acest fel şi că e periculoasă.i e teamă că nu se mai întoarce…
Low îşi ridică privirea cu intenţia de a spune ceva, dar, întâlnind ochii lui Karl aţintiţi asupra sa, întoarse
capul.
Karl îl interpelă:
― La asta trebuia să te gândeşti înainte de a semna contractul cu noi. Acum, dacă ai de gând să renunţi, vei
plăti toate cheltuielile.
Pentru o clipă se aşternu tăcerea. Apoi Low zise:
― Dar dacă rămân acolo, mă ajutaţi să vin înapoi?

Page 64
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
― Sigur că da!
― În contract nu scrie…
Karl luă hârtia şi o mai citi o dată.
― Ai dreptate, constată el, dar treaba asta e uşor de remediat.a-ţi costumul şi, în timp ce eu completez, tu
repetă ce ai de făcut.
În timp ce se echipa, ajutat de asistenţi, Low începu să „recite”:
― Deci, cum ajung în Mexic, iau legătura cu aztecii – de preferat cu regele lor – şi încerc să pun mâna pe
cât mai multe obiecte de artă şi tăbliţe de lut, cu privire la originea şi istoria statului. Numai să fiţi atenţi, să
mă trimiteţi eu câţiva ani înaintea lui Cortez, că altfel… degeaba mă duc, că ăsta a luat tot ce i-a plăcut, a
distrus ce-a rămas şi dus a fost!
― Asta e treaba noastră, îl linişti Pablo, încheindu-i ultimul nasture al costumului.
― Gata? întrebă Karl. Poftim contractul; l-am modificat aşa cum ai vrut. Semnează!
Low îl citi cu atenţie, semnă suspinând resemnat, apoi intră în cabina maşinii timpului. Asistenţii etanşară
capsula, iar Low, înăuntru, fixă coordonatele geografice, secolul, anul şi, când totul fu gata, apăsă pe butonul
de start.
― A plecat? întrebă unul din asistenţi.
― Da, zise Pablo, acum ori se întoarce, ori…
― … ori plecăm să-l aducem, îl completă Karl. Aşa scrie în contract. Încearcă să iei legătura cu el.
Imediat, în amplificator răsună vocea lui Low:
― Karl, mă auzi?
― Da, Low, spune… Cum este?
― Până acum, perfect!
― Ai grijă să filmezi totul. Să nu-ţi scape niciun amănunt, pricepi?
― Bine, bine, dar cu o condiţie.
― Care condiţie? urlă Karl în microfon. În contract nu scrie că…
― Pardon, se scuză Low, o rugăminte, şefule, am vrut să zic.
― Dă-i drumul, mârâi Karl.
― Mi-e cald, am transpirat tot şi, aproape de locul unde am ajuns, se leagănă o apă de ţi-e mai mare dra-
gul…
― Şi vrei să faci o baie, nu-i aşa?
― Dacă mă laşi…
Karl îl consultă din ochi pe Pablo.
― Cred că ar fi bine să zici, nu spuse acesta. Nu poţi şti ce se poate întâmpla.
― În fond, ce-ar putea să se întâmple? Să-l lăsăm să se răcorească, o merită! Low, mă asculţi? Sunt de
acord, dar fi atent. Crocodili nu sunt?
― Nu cred. În orice caz, până acum n-am văzut niciunul.
― Nici indieni? Că după ei te-am trimis.
― Cum să-ţi spun… Când am ajuns aici, am „aterizat” chiar în mijlocul unei cete, da’ au fugit ca dracu de
tămâie când m-au văzut!…

Page 65
 Mihai Micula
― De frumos ce eşti, îi replică Pablo.
― Gata, şefule, m-am dezbrăcat şi intru în apă, spuse Low, nebăgând în seamă complimentul asistentului.
Un timp nu se mai auzi decât clipocitul apei împroşcate şi pufniturile înfiorate de plăcere ale lui Low. Abia
după un sfert de oră îşi făcu din nou auzit glasul:
Am ieşit, anunţă el bine dispus. Mă îmbrac şi pornesc la treabă!
În microfon se auzi foşnetul tufişurilor date la o parte, apoi o exclamaţie de teribilă nedumerire.
― Costumul… ce l-am făcut?… aici era!
― Cu cine vorbeşti? se nelinişti Pablo.
― Cu mama… costumul… a dispărut din tufiş!…
Karl arăta ca un om atins de apoplexie.
― Nenorocitule! Să nu-mi spui că ţi l-au furat, că acolo te las! Tu ai vrut să faci baie!
Pablo îl privi îngrijorat pe Karl, care, înfuriat, îngrămădea anateme pe capul lui Low.
― Ce facem, şefule? Plecăm după el?
După un moment de gândire, Karl oftă resemnat.
― Echiparea, comandă el încruntat. Şi să nu uitaţi să luaţi un costum şi pentru inteligentul ăla!
Câteva minute mai târziu, Karl şi cei doi asistenţi, echipaţi în costumele tempo-spaţiale autonome, intră în
capsula de lansare. Programară coordonatele lui Low şi, peste câteva clipe, se treziră pe malul pustiu al apei.
Low nu se zărea nicăieri. Tocmai se întrebau, cu teamă, dacă nu cumva au greşit „adresa”, când, dintr-un tufiş
apăru capul nenorocosului explorator. Se prezentă spăşit, îmbrăcat doar cu slipul de plastic şi cu emiţătorul
agăţat de gât, în chip de medalion. Cei trei izbucniră în râs.
― De ce nu stai pe plajă? îl întrebă Pablo, maliţios.
― În locul lui, continuă sarcastic Karl, eu intram în primul sat şi prezentam ultima modă la costumele de
baie!
Lui Low nu-i ardea însă de glume. Ştia că urmează să încaseze, dar nu ştia ce şi cât.mediat, Karl îi spulberă
dilema.
― Să nu crezi că venirea noastră aici n-o să te coste? în primul rând, n-o să mai primeşti nimic, fiindcă nu
ţi-ai îndeplinit misiunea, iar în al doilea, vei plăti costumul pierdut. Dacă ai vreo obiecţie, te lăsăm să-ţi petreci
concediul în această „staţiune”!
Low înghiţi în sec şi se declară de acord, mulţumit că scapă numai cu atât. Tocmai se pregătea să le propună
continuarea misiunii în patru, când Pablo le arătă pe malul opus o ceată de indieni înarmaţi cu arcuri şi lănci,
care înainta spre ei.
― Eu zic să ne luăm valea, hotărî Karl şi, în secundele următoare dispărură ca o amintire, lăsându-i pe
indieni să se frece nedumeriţi la ochi în faţa malului devenit pustiu.
Reveniţi cu bine în laborator, abia după ce se debarasară de costume, observară cu stupoare că între timp
se „înmulţiseră”! Pe marginea unui fotoliu stătea chinuit un individ necunoscut, care se holba uimit la ei. Ceea
ce îi nedumerea, era faptul că necunoscutul purta un costum identic cu ale lor.
― Costumul meu! ţipă deodată Low, arătându-l acuzator pe individul ţintuit parcă în fotoliu. Ăsta-i cos-
tumul meu!
― Cine-o mai fi şi creatura asta? întrebă Karl.

Page 66
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
― Habar n-am, îi răspunse Pablo, ridicând din umeri. O fi vreun actor, mai zise el, fără prea multă convin-
gere.
Pe undeva, individul arăta, ce-i drept, ca venit de pe scenă. Avea o faţă măslinie, pene multicolore în jurul
capului, iar la mijloc purta o curea rudimentară din piele.
― Ce dracu să caute actorii aici?
Între timp Low se învârtea ca un apucat în jurul străinului, trăgând de zor de costum.
― Uitaţi-vă la monogramă, ţipă el surescitat, e a mea!
― Vrei să spui că… Pablo nu mai continuă.
― … că ăsta e tipul care mi-a furat costumul în timp ce eu făceam baie. N-a făcut altceva decât să apese pe
butoane. Norocul lui că maşina a fost programată dinainte să se întoarcă tot aici, altfel cine ştie unde ar fi ajuns!
― E desculţ, observă Karl.
― Uită-te la picioarele lui, replică Pablo, – ăsta poartă pe puţin 47, iar Low 39.
― Şi acum, ce facem cu el? N-am chef să i-l arăt şefului cel mare şi nici să-i plătesc daune.
― Să-l trimitem înapoi, sugeră Low, milos. O să aibă ce povesti!
― Fie, admise Karl. Expediați-l! Am pierdut şi aşa prea mult timp cu el.
Asistenţii îl împinseră fără prea multe menajamente în capsulă şi se pregăteau să scape de musafirul
nepoftit, când Karl îi opri:
― Adică, ia stați puţin… individul merită o lecţie, poate se lasă de furat. Trimiteti-l în secolul al XV-lea
î.e.n. La piramide cu el! Să ştie că a făcut ceva în viaţă!
― Gata, şefule, zise după câteva minute Pablo. L-am expediat. Noua adresă: Egiptul antic!
― Foarte bine. Haideţi la masă. Călătoria asta m-a obosit!
Şi părăsiră laboratorul, în timp ce indianul se pregătea, probabil, să care piatră pentru o nouă piramidă.
La al şaselea semnal va fi ora…

Pentru V.
În cele mai multe cazuri sunt un om calm cu anumite momente, bineînţeles, când nervii scapă de sub control
şi îşi dau recitalul lor. În serile de vară obişnuiai să crezi că sunt scâncete de copii şi să-mi dau drumul perişuri
cum se cheamă cu miorlăituri derutante, ce te fac să crezi că sunt scântece de copii şi să-mi dau drumul la
imaginaţie. Mă gândesc că în fiecare noapte de zăpuşeală, cel puţin o pisică naşte câţiva pui care în câteva zile
vor muri de foame sau loviţi de pietrele aruncate de copii, că o alta se lasă pradă instinctului, acolo sus, pe ţigla
încinsă, sau văd cu ochii minţii câte o pereche de îndrăgostiţi care merg agale în noapte, se mângâie şi se sărută.
Îl văd pe el cum se apropie de ea, o îmbrăţişează, transpiraţia i se scurge sub cămaşă, simte mirosul şi îi vine
greaţă. Îl văd cum face eforturi să-şi stăpânească scârba, o sărută şi amândoi miros a transpiraţie uscată, ca
două animale într-o cuşcă.
Astă seară însă, plăcerea de a sta în balcon singur îmi fu luată de o vizită cu totul neaşteptată. Un prieten,
dacă îi pot spune astfel, în urma unor discuţii purtate la două întâlniri întâmplătoare, veni şi, după câteva minute
de insistenţă, reuşi să mă scoată din casă. După câte am înţeles eu, se îndrăgostise de o femeie, cu câteva luni
în urmă, femeie de care fugea ca de o obsesie tocmai fiindcă îl atrăgea într-un mod neobişnuit. Spunea că are
unele ciudăţenii care îl speriau, restul urma să-l aflu la momentul potrivit şi să încerc să-i dau o explicaţie, el

Page 67
 Mihai Micula
fiind absolut neştiutor în astfel de cazuri.
Am plecat împreună şi în jurul orei zece am ajuns în dreptul unei căsuţe cochete, aproape de marginea de
sud a oraşului. Era înconjurată din toate părţile de flori. Ceea ce m-a şocat în primul moment a fost prezenţa
unui leu din piatră, aşezat pe un postament chiar în dreptul intrării, pe stânga. Leul era culcat pe labe şi privea
ţintă pe cei ce intrau. Am sunat. Doamna ne aştepta în faţa Unui cămin, răsfoind o revistă. În cameră era cald,
focul ardea viu iar magnetofonul împrăştia o melodie lentă.
― Leila, se prezentă ea singură.
Nu pot spune că nu m-a pus pe gânduri. Încercând ca de obicei să găsesc cusururi unui obiect de artă sau
unei persoane, am reuşit să-i descopăr câteva destul de repede, dar asta nu însemna că nu era frumoasă.
― Cred că Sergi ţi-a povestit totul, zise ea intrând direct în subiect.
― Nu, tocmai că nu mi-a spus nimic. Probabil a vrut să fiţi stăpână pe propriile dumneavoastră situaţii.
Zâmbi.
― Sergi este un prieten foarte bun; de multe ori stăm împreună în faţa focului şi vorbim despre cărţi sau…
Se opri.
Ceasul era unsprezece. Continuă:
― Cred că este timpul să vă spun despre ce e vorba… ȋn fiecare noapte, după ce pendula pe care o vedeţi
pe peretele din faţă bate ora douăsprezece, în momentul în care se stinge ultima bătaie, casa asta atât de primi-
toare în restul zilei, se prăbuşeşte! Poate nu m-am exprimat corect, nu întreaga casă se dărâmă, pereţii se crapă,
grinzile sunt aproape căzute, dar niciodată nu s-au desprins de tot, mobila devine veche şi stricată.
Tăcu pentru un moment şi mă privi; eram palid şi mă ţineam cu amândouă mâinile de marginea mesei.
― Continuaţi, mă bâlbâii eu, încercând să-mi ascund teama şi încordarea.
― Şi odată cu aceste camere îmbătrânesc şi eu! în câteva clipe arăt ca o femeie de peste 70 de ani. Stau şi
mă privesc în oglindă, pur şi simplu nu-mi vine să cred că sunt eu. Plâng uneori şi mă gândesc că s-ar putea ca
într-o noapte, acest coşmar să nu mai ia sfârşit dimineaţa şi să rămân bătrână, printre ruine, eu însămi o ruină
prin care viaţa mai rătăceşte încă. Cam asta e tot, mai zise ea în încheiere. Nu-mi dau seama de ce mi se
întâmplă tocmai mie asemenea lucruri, dar aş vrea să aflu.
― Atât? Ceva îmi spunea că nu terminase de povestit, dar încerca să nu mai continue.
― Da, ar mai fi de spus că acum două seri, adică marţi, a intervenit o întâmplare neobişnuită faţă de cele-
lalte, ce deveniseră ca un ritual repetat noapte de noapte. Atunci a fost prima şi ultima oară când am avut
curajul să mă mişc dintr-o cameră în alta. Până atunci stăteam nemişcată, încremenită de spaimă şi aşteptam
să se termine odată coşmarul. Marţi însă, m-am ridicat din fotoliul de lângă cămin, acesta de aici, şi am intrat
în bucătărie. Simţeam că nu mai pot rezista, trebuia neapărat să beau un pahar cu apă să-mi revin. Chiar în
mijlocul bucătăriei, jos, pe podea, se află chepengul de la beci. Mai este o intrare prin curte, o uşă situată în
spatele casei. Precis nu mai ştiu, eram şi într-o stare cu totul deosebită, aşa că nu-mi dau seama dacă am ieşit
afară şi am intrat pe acolo în pivniţă, sau am coborât după ce am dat chepengul la o parte. Am ajuns sub scările
de lemn şi atunci…
Leila se scutură ca şi cum ar fi vrut să-şi alunge din minte ceea ce văzuse. Îşi acoperi faţa cu mâinile şi
rămase aşa câteva clipe. Eu şi Sergi tăceam. Ora era unsprezece şi un sfert. Trebuia să mă grăbesc. Leul acela
din faţa casei nu-mi ieşea din cap. Leila continuă în şoaptă:

Page 68
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
― În locul vechiturilor strânse de-a lungul anilor de toţi cei care au stat aici am văzut o sală imensă, lumi-
nată de torţe. Pe margini erau aşezate douăzeci şi trei de statui egale ca înălţime, dar fiecare reprezenta pe
altcineva.-am recunoscut pe toţi; erau unchii şi mătuşile mele, bunica din partea mamei, un verişor ce murise
cu zece ani înainte într-un accident şi alţii pe care-i văzusem doar în albumul de familie. În total, douăzeci şi
trei. ȋn mijlocul sălii se găsea un scaun cu spătar iar pe el stătea un pitic. Când l-am văzut mi-a venit să ţip şi
să fug, dar n-am făcut-o. Curiozitatea învinsese teama şi acum vroiam, cu orice preţ, să aflu ce se întâmplă în
acel loc straniu.
― Şi… aţi aflat? Eu pusesem întrebarea. Nu mai aveam răbdare să ascult până la sfârşit.
― Nu! răspunse Leila şi din intonaţia vocii mi-am dat seama cât de mult regretă.
― Poate că dacă rezistam până la capăt reuşeam să găsesc singură o explicaţie, dar n-am putut. Mi-a fost
imposibil! Creatura aceea hidoasă, cu picioarele strâmbe şi faţa plină de riduri ţinea în mâna stingă o cupă. Nu
ştiu ce avea în ea, sânge sau alt lichid, am văzut doar că era roşu. A gustat din ea şi a început să râdă, dar ce
râs, doamne, cred că dacă l-aş mai auzi o singură dată mi-ar albi părul. Apoi s-a ridicat şi a stropit fiecare chip
de piatră. În momentul în care statuile s-au însufleţit şi au început să vorbească între ele, am simţit că mă sufoc
şi am fugit sus, în camera aceasta. Mi-e groază când mă gândesc ce se petrece aici în timpul nopţii şi din afară
nu se observă absolut nimic.
Era unsprezece şi treizeci. M-am ridicat în picioare.
― Trebuie să plec, am zis eu.
Leila mă privi surprinsă.
― Bine, dar nu ne-ai spus ce părere ai, încercă ea să mă oprească. Poate şti mai multe, sau…
― Mâine voi trece din nou pe la dumneavoastră şi vom sta de vorbă mai pe larg. Acum nu pot. Dar, spuneţi-
mi, în ultimul timp, adică nu, altceva vreau să vă întreb, de când…?
― De patru luni, săptămâna viitoare se împlinesc patru luni!
― Şi nu cumva atunci aţi adus ceva nou în casă?
Leila rămase pe gânduri. Deodată tresări.
― Ba da! Am fost la ţară, unde au murit părinţii şi am luat de acolo tabloul lor, făcut cu puţin timp în urmă.
Arătau aproape tot atât de bătrâni ca în ziua în care au decedat. Vreţi să vi-l aduc?
― Nu, lăsați-l unde este, îl voi vedea mâine şi, cine ştie, poate că am să vă dau şi alte explicaţii.
Sergi se ridică să mă conducă.-am făcut semn că stea liniştit şi am plecat singur. Mai aveam doar un sfert
de oră.
„S-ar putea că Leila să mă considere anormal, i-am lăsat fără să le spun nimic şi am plecat, dar cum aş fi
putut să-i spun că în fiecare noapte la ora 24 fix, casa în care încerc să trăiesc liniştit se prăbuşeşte, iar eu de
vin bătrân? Cum aş putea să o ajut pe ea, când eu însumi nu ştiu ce să fac? Şi ce sens ar mai avea să-i povestesc
că am adus în casă fotografia părinţilor, fotografie care, la miezul nopţii, întinereşte, în timp ce eu le iau locul
lor?!
Am ajuns la timp. În clipa în care la radio se anunţă: „… va fi ora 24!”, pereţii începură să se crape, nisipul
şi praful îmi intrară în gură, înecându-mă, dar eu eram mulţumit. Priveam chipurile părinţilor întineriţi şi zâm-
bitori, mă vedeam în oglindă bătrân şi cocoşat, cu riduri mari şi părul alb, mă vedeam atât de singur şi râdeam.
„Oare ce s-ar întâmpla dacă, odată, într-o zi, n-aş mai ajunge la timp acasă?!!!”.

Page 69
 Mihai Micula
Cei care au ştiut
Piesa se apropia de final. Actorul ce juca rolul unui tânăr inginer, a cărui dramă se consumase în timpul
celor trei acte anterioare, intră în scenă zâmbind spre noua sa prietenă, se apropie de ea şi o sărută. Spectatorii
priveau mulţumiţi de acest sfârşit găsit de către regizor, spunându-şi parcă: „totul e bine când se termină cu
bine”. Ceea ce urmă însă stârni rumoare în sală. La mijlocul unei replici, actorul se opri brusc, îşi duse mâna
la frunte, şi, pentru moment, uită pur şi simplu unde se află. Suflerul încercă să salveze situaţia repetându-i
fraza de câteva ori şi din ce în ce mai tare, dar actorul nu-l auzi. După câteva clipe îşi ridică privirea către sală
şi, cu glas încet spuse spectatorilor uimiţi: „Plecaţi!” şi imediat ieşi din scenă, lăsând-o pe parteneră perplexă.
ȋn culise îl dădu la o parte pe unul din actorii ce aşteptau să le vină rândul, îşi luă pardesiul din cabină şi ieşi
afară în stradă. Se urcă în maşină şi dispăru pe o străduţă lăturalnică ce ducea spre marginea oraşului. Era ora
douăzeci şi unu.

Restaurantul era arhiplin la acea oră. Într-un separeu, la o masă de douăsprezece persoane, câţiva prieteni
sărbătoreau o aniversare. Unul dintre ei împlinise treizeci de ani şi îi invitase pe ceilalţi la o bere.ntraseră la
ora cinci după-amiază. Acum se apropia de nouă seara şi nu aveau încă de gând să plece.
― Eu plec! zise cel care îi invitase şi imediat se ridică în picioare.
Ceilalţi tăcură. Nu ştiau ce să creadă. Se cunoșteau demult şi niciodată el nu se supărase de glumele ce se
făceau în astfel de ocazii.
― Te-ai supărat de ceva? întrebă cel de lângă el.
― Nu, din contră, aş vrea să mai stau cu voi, dar nu mai pot.
― Ai întâlnire?
― La ora asta? Nu ştiu ce se întâmplă cu mine. Simt că trebuie să plec, acum, chiar în acest moment. Nici
voi să nu mai staţi. Cred că se va întâmplă ceva astă seară. Apoi îşi luă haina de la garderobă şi ieşi afară.
― Noi ce facem? întrebă unul din cei rămaşi.
― Ce-ai vrea să faci? îi răspunse altul. Mai este până la ora închiderii. Stăm aici.
― Eu nu înţeleg de ce-a plecat şi ne-a mai spus şi nouă să o luăm din loc.
― De unde vrei să ştiu? Poate a băut prea mult!

În aceeaşi seară, un poet cunoscut îşi lansa un volum de versuri, ultimul apărut în librării. Întâlnirea cu
publicul cititor era programată la ora şapte şi jumătate, dar el întârziase, astfel că începuse la opt. Acum era
aproape nouă şi mulţimea celor ce doreau să primească autografe nu se mai termina. Deodată, poetul luă o
carte, vru să scrie o dedicaţie, renunţă, rămase câteva secunde nemişcat, se ridică şi spuse că întâlnirea a luat
sfârşit. Nimeni nu înţelegea ce se întâmplase, de ce renunţă la acest dialog cu cititorii, pe care ei îl doreau cât
mai lung. Mulţi îl rugară să mai stea, dar poetul nu dorea să mai rămână niciun minut. Le spuse să plece fiecare
acasă, le promise că va mai veni în oraşul lor şi altă dată şi atunci va sta mai mult. Se urcă în maşină şi se
îndreptă spre marginea cartierului din partea de vest.
Acolo unde se terminau casele, începea un câmp imens. Undeva, departe se vedeau luminile aeroportului,
iar în stânga, cele ale oraşului, la acea oră aproape adormit. Nu era nici ţipenie de om. Din când în când câte o
maşină trecea pe şosea, în ambele sensuri. Trei dintre ele opriră la marginea şoselei. Ultima era un taxi care

Page 70
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
plecă imediat după ce coborî un tânăr. Farurile maşinilor rămase se stinseră.
După câteva minute se auzi pământul răcnind, scuturându-se parcă în acelaşi timp de o greutate, arborii se
mişcară lovindu-şi ramurile şi apoi linişte, o stranie linişte ameninţătoare.
Tânărul căzuse din cauza şocului. Se ridică în acelaşi timp în care din cele două maşini ieşiră doi bărbaţi şi
se îndreptară spre el. Nu-şi vorbiră, se priviră doar în tăcere, spunându-şi din ochi unul altuia: NOI SUNTEM
CEI CARE AM ŞTIUT!

Page 71
 Mihai Micula

MARIUS STĂESCU

Fragmente de albastru
Mergeau aşa de aproape o lună. „Crăiasa Zăpezilor”, cum îi spuneau tractorului ce se târa prin nămeţii
albaştri, rezistase bine celor o mie de kilometri, în zilele lipsite de viscol, îi tortura liniştea şi aproape că-şi
pierdeau minţile privind acea mare încremenită, reflectând în străluciri hipnotice razele soarelui înfipt într-un
orizont metalic. Aveau senzaţia că se plimbă într-o cuvă din oţel inoxidabil, pe un bloc de gheaţă. Viscolele
erau o binecuvântare căci numai atunci când dispărea liniştea puteau să doarmă.
Paul se gândea la cele ce-i aduseseră pe Efemerida. Fusese un raport ce aţâţase până şi minţile cele mai
lucide. Îl ştia aproape pe de rost:
„… a fost un spectacol ce m-a înspăimântat. Luam probele de sol, după ce forasem trei zile în calota de
gheaţă. Vroiam să termin cât mai repede pentru a scăpa de această culoare, pe care înainte o credeam cea mai
frumoasă. Pentru a mai putea lucra purtam ochelari. Viscolul încetase şi totul în jur se luminase. Era dimineaţă.
Mă pregăteam să duc primele probe în laborator când avertizoarele au început să pâlpâie.ndicau ridicarea tem-
peraturii. Primul meu gând a fost că se va topi gheaţa şi eu cu astronava şi cu toate aparatele ne vom prăbuşi.
Apoi mi-am zis că este stupid să se întâmple aşa. Cea mai ridicată temperatură o înregistrasem la ecuator:
minus patruzeci şi cinci de grade Celsius. Totuşi, aparatele semnalau aproape zero grade la douăzeci şi cinci
de kilometri Nord-Vest de locul unde mă aflam.
M-am suit în tractor şi am pornit într-acolo. Şi, când am ajuns, am văzut cum a luat naştere oaza. Temper-
atura se ridica încet, fără grabă. Peste tot se înălţau aburii gheții vaporizate. Au apărut primele petece de
pământ, din care, în câteva ore, plante exotice şi înalte de zeci de metri s-au înălţat într-o explozie de culori.
Şi, apoi, ce să mai spun, din grote nebănuite sub zăpezi s-au trezit din hibernare animale ce se înmulţeau cu o
repeziciune uluitoare. După cine ştie câţi ani de amorţeală, se bucurau de căldură de soare.
Mi-am lăsat baltă toate cercetările ce le făcusem până atunci. Câteva zile am privit toate acestea de la
înălţimea zidurilor de gheaţă, tăiate drept, cu o precizie milimetrică. Oaza părea a fi bine delimitată. Am încon-
jurat-o. Avea un diametru de şapte zeci şi şapte de kilometri, nici mai mult nici mai puţin cu un micron. Era
un cerc perfect tăiat. Nu mă hotărâm totuşi să intru în acest straniu paradis. Când nu dormeam, observam ceea
ce se întâmpla la picioarele mele.
Cercetarea a durat trei luni. Am filmat totul. Într-o zi, am avut impresia că văd nişte oameni furişându-se
printre tulpinele înalte. Se pot vedea pe film. Atunci am luat hotărârea de a intra în oază. Atmosfera era umedă,
păstrând o temperatură constantă de treizeci de grade. Dar nu mă gândisem că ar putea să se întâmple ceea ce
era normal să se întâmple. Brusc, o nelinişte a cuprins plante şi animale. A avut loc o involuţie rapidă şi cu
mult înaintea revenirii frigului în faţa mea nu mai era decât un sol sterp ce se răcea treptat. Uriaşele plante se
prăbuşiseră contopindu-se cu pământul din care răsăriseră, animalele încremeniseră în vizuini şi zăpada şi
frigul s-au aşternut peste o lume adormită, aşteptând răbdătoare – cred eu – şansa viitoare de a trăi…”.
A urmat apoi cea mai costisitoare expediţie. Faptul că în oază ar putea trăi oameni determinase aprige
discuţii. Şi, apoi, mai era şi speranţa că şi în alte locuri s-ar putea întâmpla să apară acelaşi fenomen.
Şirul gândurilor îi fu întrerupt de Radu.

Page 72
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
― E timpul să transmitem la bază raportul.
― Vom termina repede. N-avem nimic nou de spus.
― Şi când te gândeşti că mai avem două luni de patrulă. Noroc că mai ajungem din când în când la bază şi
ne închidem în cuşete. Dar şi atunci, în somn, visez zăpada. Abia aştept să ajung pe pământ.
― Dacă simţi că te lasă nervii, cere să fii înlocuit. E prevăzut în regulament, comentă Paul. Dacă n-ar fi
fost filmele nu l-ar fi crezut nimeni. Dar aşa…
― Dar gândeşte-te, Paul, îl întrerupse Radu, reglând aparatul pe lungimea de undă a bazei, că s-ar putea ca
oaza să nu ia naştere decât într-un singur loc şi poate la intervale de zeci, chiar sute de ani şi toată munca
noastră ar putea să fie inutilă.
― Întreaga expediţie e alcătuită din voluntari. Ţi-am mai spus, nu te opreşte nimeni să rămâi. Dar niciodată
nu vei mai reveni pe Efemerida. Vei vedea „minunea” pe film.
Aparatul începuse să bâzâie şi Radu nu mai avu timp să răspundă. Paul opri tractorul. Începuse un viscol
puternic. În timp ce Radu raporta toate nimicurile ultimelor douăzeci şi patru de ore, pregăti manevrele de
supraînălţare a tractorului. Exista pericolul de a fi acoperiţi de zăpadă. Vor prinde câteva ore bune de somn şi
apoi, la răsărit, vor pleca mai departe. Şi, cine ştie? poate ziua de mâine va fi norocoasă. Privi în faţă şi, la
lumina artificială, albastrul devenea şi mai profund. Vârtejuri înalte de zece metri se apropiau cu viteză şi se
spărgeau de corpul tractorului împroșcându-l cu mii de cristale minuscule, albastre. Erau în deşert, unde zăpada
înlocuia nisipul şi la nici câţiva metri sub el, în loc de stânci, era gheaţă, mai dură decât cremenea şi veche,
poate, de mii de ani. Acoperise toată planeta. Nici cele mai înalte piscuri nu scăpaseră şi munţii îşi pierduseră
semeţia, lăsând loc unor nesfârşite povârnişuri domoale.
Paul apăsă butonul şi din burta tractorului ieşiră cele patru tije de susţinere care se afundară în zăpadă până
întâlniră gheaţa în care pătrunseră cam o jumătate de metru. Odată fixate, tijele începură să înalţe tractorul.
Acesta părea că seamănă tot mai mult cu o lăcustă ridicată pe nişte picioare robuste.
În zori, s-au trezit într-o linişte deplină. Se simţeau odihniţi şi foamea le umbla prin măruntaie. Ar fi avut
poftă de un mic dejun obişnuit: o cafea aburindă, pâine cu unt şi alte delicatese al căror gust nu-l mai simţiseră
de la părăsirea Pământului. S-au mulţumit cu o pastilă ce le era suficientă până a doua zi.
― Nici măcar nu putem să ne umplem timpul mâncând şi făcându-ne apoi siesta, spuse Paul.
Radu însă nu-i răspunse. Privea morocănos prin geam peisajul din jurul „Crăiasei”. Paul ridică din umeri
şi, după ce manevră degajarea zăpezii şi lăsă tractorul pe şenile, trase manşa şi acesta începu să se deplaseze
afundându-se uşor în zăpadă.
― Când se va termina odată povestea asta, vorbi Paul visător, mă voi retrage din flotă. Mă voi stabili într-
o zonă, unde totul în jurul meu să fie verde primăvara şi vara, galben toamna şi alb iarna şi voi scrie un tratat
despre culoarea albastră.
― Bine că nu ţi-ai pierdut simţul umorului, îl întrerupse Paul zâmbind. Am să-ţi spun o întâmplare, din
care, după ce o vei asculta, vei trage unele învăţăminte.
― Te ascult, spuse Radu mai înviorat.
― Totul s-a petrecut, începu Paul, pe vremea când flota siderală era foarte tânără şi piloţii lipsiţi de expe-
rienţă. O expediţie ţinea cât o viaţă de om. Câteodată, chiar mai mult. Şi nicăieri până atunci nu se descoperise
viaţă superior organizată. Nu neapărat fiinţe înzestrate cu raţiune, ci viaţă care să depăşească nivelul bacteriilor

Page 73
 Mihai Micula
şi algelor. Şi iată că o expediţie formată din trei astronave, cele mai puternice ale acelor vremuri, poposesc pe
o planetă aflată la douăzeci de ani lumină de Pământ. Era punctul terminus. Cei care plecaseră tineri erau acum
bătrâni, iar fiii lor începeau de acum să le preia treptat toate atribuţiile. Plecaseră mânaţi de entuziasmul tinereţii
şi poate că mulţi dintre ei au regretat, dar astfel de drumuri erau fără de întoarcere. Deveniseră o comunitate
pentru care Pământul era un nume pentru cei născuţi în timpul călătoriei şi o amintire pentru ceilalţi.
Dar cea mai mare dezamăgire a lor era faptul că, în toate escalele, nu dăduseră decât peste locuri sterpe,
prea reci sau prea fierbinţi pentru a găzdui viaţa. Lucrurile stăteau la fel şi cu ultima planetă pe care au poposit
şi asta a determinat împărţirea în două tabere a micului grup. Pe Pământ nu s-a întors decât o astronavă cu cei
pentru care aceasta însemna totul. Ceilalţi au pornit mai departe, în speranţa de a găsi viaţă pe măsura lor,
rupând astfel orice legătură cu cei de-acasă şi încâlcind prima lege a flotei. De atunci nu s-a mai ştiut nimic
despre ei şif cu timpul, asupra lor s-a aşternut uitarea.
Paul tăcu. După un moment de gândire, Radu îl întrebă:
― Şi tu de unde ştii toată povestea?
― A fost din nou amintită după descoperirea oazei de pe Efemerida, aflată la numai cinci ani lumină de
locul unde expediţionarii s-au despărţit. Radu ridică întrebător din sprâncene, Mulți cred, continuă Paul, şi eu
sunt printre aceia, că cele două astronave au eşuat pe Efemerida, iar oamenii pe care i-am văzut pe film ar fi
urmaşii acelor dezertori.
― Asta-i într-adevăr formidabil! izbucni Radu. Dar cum de nu s-a aflat nimic de această ipoteză?
― Pentru că este un secret al Flotei. Un secret pe care va trebui să-l păstrezi şi tu când te vei întoarce pe
Pământ. Înţelegi acum de ce se fac atât de mari eforturi pentru descoperirea unei oaze? Confirmarea ipotezei
ar însemna mult, foarte mult, pentru omenire.
― Nu. Nu voi pleca până când nu vom descoperi o oaza. Pentru mine totul capătă alt sens, spuse Radu,
precipitându-se. De ce mi-ai spus tocmai acum adevărul?
― Toate trebuie făcute la timpul lor. Eşti tânăr şi la prima misiune. Trebuia întâi să te familiarizez cu munca
de rutină.
Peste trei zile, cei doi au ajuns la hotarul zonei de patrulare. Au luat apoi drumul înapoi spre bază. Şi, după
o sută de kilometri, au întâlnit o oază.
Radu a anunţat baza care a alertat toate patrulele ce s-au îndreptat spre locul unde cei doi ajunseseră. Până
la sosirea celorlalţi, i-au măsurat diametrul şi au constatat că este acelaşi ca şi în raport: şaptezeci şi şapte de
kilometri. Radu ardea de nerăbdare să coboare în mijlocul vegetaţiei, dar Paul l-a oprit să întreprindă ceva,
până la sosirea comandantului expediţiei. Au văzut şi oamenii; erau robuşti şi păreau plini de viaţă. Umblau
complet goi şi ignorau pe cei care-i priveau din înălţimea zidurilor de gheaţă.
― Dar sunt complet sălbatici, comentă Paul, examinându-i cu teleobiectivul. Şi sunt foarte senini.
Când toţi membrii expediţiei au fost strânși în jurul gropii ce adăpostea oaza, comandantul le-a expus planul
de acţiune.
Prima coborâre trebuia efectuată de doi oameni, îmbrăcaţi în costumele de protecţie şi pregătiţi împotriva
oricărui eventual atac. Ei vor încerca să intre în contact cu locuitorii oazei; dacă totul decurgea normal, urma
aducerea lor printre cosmonauţi şi aflarea misterului existenţei lor. Abia după aceea vor lua probe necesare
analizelor de determinare a compoziţiilor minerale, vegetale şi animale.

Page 74
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
Paul şi Radu s-au oferit să fie ei primii. Au primit încuviințarea comandantului şi au început pregătirile de
intrare în oază. O şalupă zburătoare urma să se aşeze într-o poiană vizibilă cu ochiul liber de pe margine. Şi,
fiindcă totul a decurs normal, alte şalupe au coborât în oază şi laboratoarele bazei lucrau din plin. Începea să
se contureze tot mai mult adevărul. Radiaţii puternice, venind din inima planetei, provocau apariţia oazelor,
care, teoretic, acopereau toată planeta. Însă, pentru ca lucrurile să fie complet lămurite, mai trebuia examinat
un om. Întâlniseră câţiva, dar îi ocoliseră cu grijă. Era totuşi o întreprindere în faţa căreia ezitau. Întâmplarea
le-a venit în ajutor. Erau convinşi că oamenii întâlniţi erau urmaşii expediţionarilor fugari, dar faptul trebuia
dovedit. Într-o grotă, au găsit nişte bobine deteriorate, care au fost totuşi suficiente pentru a înlătura orice
dubiu. Cu toţii au auzit cele ce urmează:
„… greşeala noastră. Am început să uităm cine suntem. Nu mai ştim cum să scăpăm din acest loc. Las
această mărturie pentru cei care vor nimeri vreodată în aceste locuri. După ce ne vom trezi din hibernarea de
sub zăpadă cred că vom uita totul…”. A urmat apoi o altă bobină, de pe care s-au auzit următoarele:
,,Mai ştiu doar că am fugit de cineva. Sau spre ceva. Mi-e greu să vorbesc. Simt o căldură plăcută în tot
trupul. Vreau să dorm şi să visez. Abia aştept să adorm. Zăpada va fi o fericire. Nu mai ştiu la ce foloseşte
acest aparat în faţa căruia vorbesc. Mi-aduc aminte de ceva. Ştiu doar că trebuie să vorbesc. Când nu voi mai
şti nici asta, ce se va întâmpla? Plec. Ce plăcut e în jur. În curând voi dormi. Ce plăcut va fi atunci când voi
dormi!".
Şi asta era tot. Pe celelalte bobine nu era înregistrat nimic.
Erau strânşi acolo, în sala mare a bazei, cu toţii. Trebuia luată o hotărâre. Cei care fuseseră în oază nu se
simţeau prea bine. Paul şi Radu, care o vizitaseră cel mai des, erau neliniştiţi. Simţeau o atracţie irezistibilă de
a colinda printre lujerii înalţi. Apoi au scos un om din oazã. În câteva zile, era pe moarte. L-au salvat ducându-
l înapoi. Nu putea trăi în alt loc. Atunci comandantul a luat hotărârea. Le-a spus:
― Lucrurile sunt clare; în oază sunt radiaţii ce provoacă pierderea memoriei şi capturarea pentru totdeauna
a celor ce pătrund mai mult timp între hotarele ei, iar somnul sub gheţuri devine o necesitate organică. Planeta
trebuie trecută în rândul celor interzise. Aici, mai mult decât oriunde, uitarea de sine este o realitate. Poate
numai atunci când vom deveni capabili s-o învingem, ne vom întoarce.
Şi, în timp ce ultima astronavă se ridica deasupra albastrului nesfârşit al planetei, în oază viaţa îşi urma
drumul ei veşnic şi lipsit de amintiri. Sau, poate, numai până când oamenii vor fi mai puternici decât uitarea…
Labirintul
― Dacă mi-aduc bine aminte, începu povestitorul, locul unde s-a născut Sever, numit mai apoi Căutătorul
Labirintului Absolut, a fost o mare metropolă de pe Pământ. Se poate prea bine ca acea uriaşă încâlceală de
străzi şi autostrăzi, sufocând spaţiul şi în final ducând spre piaţa centrală, să-i fi determinat evoluţia ulterioară.
Aparţinea oamenilor vechi, ce refuzaseră să colonizeze spaţiul, legaţi prea puternic de vechile tradiţii. Crescuse
într-un bloc înfipt cincizeci de metri sub pământ şi ridicat cu o sută deasupra lor. A studiat cu râvnă şi a citit
tot ce se putea citi.
Nu pot spune cu precizie când i-a încolţit în minte gândul ce l-a făcut celebru, dar înclin să cred că dorinţa
sa de a dovedi că Universul este iluzia unui Labirint s-a născut în Creta şi că atunci a spus pentru prima dată
că, de fapt, Tezeu şi Minotaurul sunt una şi aceeaşi fiinţă, simbolice proiecţii ale unei entităţi supreme, şi că la
fel ca în Creta Antică, în alte nenumărate locuri, cei doi se caută unul pe altul. Pentru el, întâlnirea celor doi

Page 75
 Mihai Micula
însemna o contopire de o clipă – clipă în care unul învinge şi celălalt e învingător, clipă în care Universul
devine viu – după care unul e eliberat în veşnicie şi celălalt e înlănţuit în limitele unei condiţii muritoare.
Eu l-am cunoscut mult mai târziu, când deja spaţiul sideral îşi pusese amprenta pe faţa sa, arsă de focul
stelelor în care-şi căuta liniştea. Era un însingurat şi vorbea foarte rar, dar atunci când începea să povestească
aveai impresia că în faţa ochilor ţi se perindă un Univers straniu şi multe lucruri căpătau alt înţeles decât cel
pe care-l bănuiai.
Era o fire de poet? Se poate, căci numai astfel îmi explic însingurarea la care s-a supus pe tot timpul vieţii.
În timpul în care l-am cunoscut, ideile sale erau luate în râs. Şi tocmai în acele momente avea pentru prima
dată nevoie de cineva care să fie lângă el. Spunea că posedă marea taină, şi că trebuie să o împărtăşească
neapărat unui om din rasa noastră. Altfel – spunea el – mii de ani va rămâne ascunsă şi de nepătruns.
Descoperise – nici până acum nu ştiu cum – drumul spre Labirintul Absolut, construit de primele fiinţe
inteligente apărute în Univers. Acolo trebuia căutată marea taină a existenţei. Însă apelul său lansat căpitanilor
stelari se lovea de neîncredere. Era normal.deile lui conţineau un Dumnezeu iraţional, ce nu poate exista decât
fiind descifrat. Pentru el, drumul era erezia supremă, cea care-l ascunde gândirii umane. Universul devine
infinit prin faptul că nu e alcătuit din trasee, oricât de haotice ar fi acestea. Căile stabilite de oameni nu-i aparţin,
nici oamenii ce le urmează. Numai moartea, lipsită de orice mişcare, îi reintegrează în el. Orice cale, orice
construcţie reprezintă o siluire, cu atât mai mult Labirintul – şi aici susţinea el că se află cheia filosofiei sale –
ce trebuie să fie o epuizare a tuturor drumurilor. De aceea, înţelegerea Labirintului Absolut înseamnă dis-
trugerea lui şi eliberarea de limite, trecerea încă din timpul vieţii în gândirea lăuntrică a Universului.
Un singur om a ascultat – după cum ştiţi – această ilogică doctrină – ironie? –, căpitanul Minos din Sirius.
Cele două astronave au plecat spre ţintă şi multă vreme nu s-a mai ştiut nimic despre expediţie.
Minos s-a întors singur, îmbătrânit şi obosit. A povestit ce s-a întâmplat, şi de atunci Sever şi Minos au
devenit celebri.
Ajunşi la Labirint, au colindat galeriile timp nemăsurat, nedesvăluindu-se decât faptul că nu duc nicăieri.
Printr-un calcul statistic au ajuns la concluzia că toate se înfundă. Şi, atunci, sfidător, Sever a luat dezintegra
torul şi a început să sape un tunel în primul perete ce l-a avut în faţă. ȋn zadar l-a rugat Minos să se întoarcă şi
să renunţe.
„Fapta mea, prelungită până la moarte e mai necesară oamenilor decât întoarcerea…” i-a spus el lui Minos,
când acesta a pornit-o spre oameni.
Deşi Minos nu a vrut să dezvăluie calea spre Labirint şi a dat a înţelege că gestul lui Sever nu are explicaţie,
eu cred că faptele au fost altfel decât au fost povestite. Eu nu pot să cred că cei doi căpitani stelari nu au înţeles
că fiecare galerie fusese săpată de cineva asemeni lui Sever, şi că prin asta toate rasele raționale ale galaxiei
şi-au dat întâlnire în acel Labirint. Cum nu pot să cred de asemenea că Minos l-ar fi îndemnat pe Sever să
renunţe. Şi, dacă Minos nu a vrut să o spună, e limpede, pentru că un singur pământean avea dreptul să-şi dea
viaţă pentru amintirea în viitor a rasei sale.
Nu a vrut s-o spună pentru că Sever a rămas până la moarte să sape, văzând în asta sublimul, iar Minos
grotescul.
Sever a fost un Tezeu care a întâlnit cel mai monstruos, dar şi cel mai măreţ Minotaur: anonimatul etern al
muncii sale; Minos a cules laurii unei glorii ce va fi uitată.

Page 76
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
Urmele lui Sever s-au întâlnit şi se vor întâlni cu toate urmele fiinţelor raţionale din Univers, urme aflate în
afara spaţiului şi timpului.

Altarele cubice
Nimeni nu a văzut bulgărele de foc ce a căzut în acea noapte pe platoul sudic, aruncând în jur, câtva timp,
flăcări albastre.
În zori, când războinicii micului trib – din care aveau să se tragă apoi lungul şir de împăraţi ai dinastiei
Quan, cărora istoria le atribuie cele mai sângeroase războaie de cucerire, dar care trece sub tăcere fabuloasele
bogăţii adăpostite în templele zeilor – au trecut pe platou în obişnuitul drum la vânătoare, au zărit cubul de
metal strălucitor, cu suprafeţele perfect şlefuite. Cu latura de două ori mai înaltă decât cel mai voinic dintre
războinici, lor li s-a părut cu mult mai mare şi s-au oprit încremeniţi de uimire; câţiva chiar s-au prăbuşit cu
faţa la pământul ars, cuprinşi de teamă.
Quan, fondatorul dinastiei, era pe atunci foarte tânăr. Legendele îl înfăţişează ca un bărbat în putere, cu
părul negru şi lung, cu ochii albaştri şi pătrunzători.maginile lui, descoperite în ruinele năpădite de junglă ale
palatelor şi templelor în care supuşii cei mai de seamă ai imperiului îşi petreceau cea mai mare parte a vieţii,
îl arată îngenunchiat în faţa Cubului, cu palmele lipite de una din feţe şi cu ochii ridicaţi spre văzduhul unde
sălășluiau zeii ce trimiseseră acest semn.
Quan a fost cel care s-a dezmeticit primul – aceasta spre norocul său – şi, apropiindu-se de cubul de metal,
a căzut în genunchi şi a pus palmele pe el, exact ca în imaginile descoperite în junglă. Ceilalţi au văzut atunci
cum tânărul războinic, pentru câteva clipe, s-a preschimbat într-o flacără albastră.
Când s-a întors printre ai săi, le-a spus că zeii l-au ales ca purtător al puterii lor printre oameni şi că, în
numele lor, trebuie să cucerească lumea. Şi nu minţea, căci mintea lui nu putea înţelege altfel puterea ce o
simţise în acele clipe şi care-i da convingerea că nimeni nu-l va mai putea înfrunta.nstinctul îi spunea însă că
trebuie să păstreze taina numai pentru el.
Cel mai puternic a privit dispreţuitor la cel pe care cu câteva zile în urmă îl primise în rândul bărbaţilor şi
a dat să so apropie. Lovitura lui Quan a fost scurtă şi războinicul s-a prăbuşit fulgerat. Ceilalţi n-au mai îndrăz-
nit să se măsoare cu el în ziua aceea şi s-au întors în sat, profund tulburaţi.
S-a învârtit până a doua zi în jurul cubului pentru a-i păzi taina, gândindu-se cum ar putea face să-l ascundă
pentru totdeauna de privirile oamenilor.
Războinicii, veniţi să răzbune moartea şefului şi să pedepsească nesocotinţa tânărului, au găsit un om
hotărât.
Lupta n-a durat prea mult, Quan s-a ferit să-i vatăme prea tare, având nevoie de ei pentru planurile sale.
Când niciunul nu s-a mai putut ţine pe picioare, le-a vorbit despre menirea lui, aşa cum o gândise în noaptea
de veghe, şi fiecăruia i-a spus ce trebuie să facă până a doua zi. Răniţi şi obosiţi, aceştia au luat morţii şi s-au
retras supuşi şi gata să-l asculte orbeşte. Erau convinşi, pentru toată viaţa, că zeii îl ocrotesc.
Templul, un imens cub din pietre unite cu un amestec născocit de Quan – puterile căpătate nu erau numai
fizice –, a fost ridicat repede. Era primul din seria celor ce aveau să împânzească imperiul de la un capăt la
altul, dar căutările făcute pe locul unde s-ar fi întins odată capitala nu au dat de nicio urmă. Primii supuşi ai
viitorului împărat au lucrat fără cruţare. Singura intrare a fost astupată de însuşi Quan cu o stâncă pe care numai

Page 77
 Mihai Micula
el o putea ridica.
Liniştit în privinţa păstrării, tainei cubului, a trecut apoi la partea a doua a planului.
Devenit un genial conducător şi organizator, nu i-a fost greu să pregătească o armată, nu prea numeroasă,
dar care, în scurt timp, a cucerit ţinuturile din jur.
Treptat, în jurul templului, s-a ridicat un oraş cum nu se mai văzuse. Neobosite, armatele tot mai numeroase
cucereau ţară după ţară şi comorile curgeau necontenit spre capitală.
Quan avea tot ce-şi putea dori un om, în afară de un singur lucru: nemurirea.
Cât timp a trăit el, imperiul inspira sentimentul eternităţii. Studiile arată că niciunul din urmaşii săi nu au
reuşit să-l întreacă.
Când şi-a simţit sfârşitul, Quan şi-a luat fiul şi l-a dus în templu. Sub privirile gărzii formate din cei mai
buni luptători, a ridicat pentru ultima dată uriaşul bloc de piatră, a intrat ţinând de mână pe viitorul împărat şi
l-a dus lângă cub. L-a privit cum îngenunchiază şi repetă gesturile învăţate în faţa altor altare. S-a retras apoi
în munţi să-şi aştepte sfârşitul. Amărăciunea pe care o simţea nu era dată de faptul că fusese nevoit să părăseas-
că tronul imperial, ci de ceea ce văzuse. În momentul în care fiul pusese palmele pe suprafaţa lustruită, a
observat cum cubul a devenit mai mic. A intuit ceea ce avea să se întâmple şi a murit nefericit.
Urmaşii săi au reuşit să strice tot ceea ce el realizase. Fiecare nou împărat avea o forţă fizică superioară
celui precedent, însă gândirea devenea mai înceată, întunecată de porniri sălbatice.
Al cincilea împărat a stabilit în imperiu cultul morţii. Altarele cubice ale tuturor templelor au devenit locul
unor cumplite sacrificii.
Ultimul e prezentat ca fiind cel mai necruţător împărat al istoriei. Putea ridica deasupra capului un cal cu
călăreţ cu tot. Toată domnia lui a fost un război permanent cu supuşii răsculaţi şi cu hoardele care atacau grani-
ţele. Sfârşitul lui a fost cumplit: cei care l-au stropit în timpul somnului cu substanţe inflamabile şi i-au dat foc
l-au văzut alergând şi scoţând urlete înspăimântătoare. S-a îndreptat spre bazinul din curtea palatului. Apa a
stins focul, dar el s-a mai chinuit câteva zile până a murit.
După el, urmaşii şi-au împărţit imperiul şi apoi au început să se războiască între ei. Treptat, oraşele au
decăzut şi jungla a revenit în locurile de unde fusese izgonită cândva. Alte imperii s-au ridicat din cenuşa celui
vechi, dar niciunul n-a atins măreţia şi întinderea pe care i-o dăduse Quan.

Şeful Comisiei pentru Recuperări a fost anunţat că blocul bioenergetic, pierdut în nodul spaţio-temporal al
careului 15 din constelaţia Casiopeei, nu mai emite. Atunci a ordonat încetarea căutărilor şi apoi a trecut cazul
la arhivă.

Pământeanul
A fost odată un bătrân care plângea când îşi privea pozele din tinereţe.
A fost odată un câine care lătra şi pe care bătrânul îl bătea cu pietre.
A fost odată o lume, bătrână, bătrână şi înţeleaptă, încremenită în înţelepciunea ei.
M-am născut în valurile oceanului planetar, înotând cu disperare spre luminile ţărmului, înconjurat de um-
bre rapide ce-mi măreau frica. N-ar fi trebuit să ştiu ce este frica, dar mi-am zis că aşa trebuie, că aşa s-au
născut toţi. M-am înşelat, căci mai târziu am aflat că nu toţi s-au născut în ocean, deşi aceştia sunt destul de

Page 78
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
mulţi, fie pe uscat, fie în aer, dar cei din urmă nu mai pot zbura după aceea. Se folosesc de avioane şi asta le
place, eu unul însă nu am zburat cu avionul până acum şi cred că nu o voi face niciodată.
Şi, pe măsură ce înaintam prin apa sărată, umbrele se apropiau tot mai mult, încât le simţeam câteodată
atingerea şi tot corpul mi se încrâncena atunci şi braţele obosite îşi recăpătau puterea.
Când am simţit pământ sub picioare, am început să alerg nebuneşte, aruncând stropi în jurul meu, urlând
cât mă ţinea gura. Nu ştiu de ce urlam aşa de tare, dar poate că era bucuria de a mă simţi în siguranţă sau poate
strigătele unui nou-născut.
Solarianul s-a născut în aer şi este foarte mândru de asta. De fapt toţi cei ca el sunt mândri, dar parcă el e şi
mai mândru sau poate mi se pare mie, fiindcă este prietenul meu.
Era printre cei care m-au înconjurat pe plajă şi strigau râzând şi dansau în jurul meu, eu însumi sărind de
bucurie, când într-un picior când în altul. Când s-au liniştit ei, m-am liniştit şi eu şi m-am aşezat pe nisip
răsuflând din greu. Eram obosit şi capul îmi vâjâia ca motorul unui avion cu reacţie.
Mă simţeam – însă – foarte mulţumit.
Primul care a vorbit a fost Marţianul:
― Ne-am mai înmulţit cu un străin. Aş fi preferat să fie o fetişcană nurlie şi sănătoasă. Tot m-a părăsit pe
mine Siriana şi de trei zile n-am mai strâns în braţe trup de femeie. Din depărtare părea într-adevăr o femeie,
completă Venusianul; m-am lăsat înşelat de părul lui lung. Te pomeneşti că o fi vreun fătălău. Şi a început să
râdă şi după el toţi ceilalţi. – Şi nu am înţeles de ce râdeau şi m-am strâns tot de frică, căci abia mă născusem
şi nu prea ştiam cum stau treburile. Acum nimeni nu mai râde de mine. Sunt cineva şi apoi le e frică de pumnii
mei. De fapt şi pe atunci eram mai puternic decât Venusianul, dar nu ştiam asta.
Până la urmă ne-am împrietenit cu toţii, dar parcă tot cu Solarianul m-am înţeles mai bine.
Şi după ce au terminat de râs, au început să discute. Mai erau acolo Licornul, Linxul, Orion, Boarul şi Hidra,
soţia Solarianului care nu-l lăsa singur niciodată. Nu înţeleg cum de s-a îndrăgostit de ea, nu zic că nu e frumo-
asă, dar mie mi se pare înspăimântătoare şi pentru asta l-am compătimit întotdeauna. El nu vorbeşte niciodată
de vremea când s-au cunoscut, dar mi-a povestit Marţianul. Şi apoi am mai auzit vorbindu-se cu înfiorare de
noaptea aceea când Solarianul cobora pe razele sângerii ale soarelui în amurg, în timp ce Hidra se năştea în
delta Fluviului Galben. Şi se mai spune că Hidra l-a primit în braţe şi au stat singuri trei zile şi trei nopţi gonind
pe toţi cei care încercau să se apropie.
Au apărut apoi în oraş şi de atunci nimeni nu i-a mai văzut despărţiţi. Şi se mai spune că în fiecare an, în
ziua în care s-au născut, se duc în deltă şi Solarianul murmură un cântec spre soarele ce asfinţeşte şi Hidra,
tăcută, îl acompaniază, la harpă. Mulţi spun că ar fi un blestem, dar eu nu cred în superstiţii şi de aceea nu
discut cu el despre asta.
Şi, cum stăm ghemuit pe plajă, încercând să dau un sens celor discutate de ei, Solarianul s-a apropiat, mi-a
întins mâna şi m-a ajutat să mă ridic şi atunci, pentru prima dată, am simţit că-mi este ruşine, eu fiind gol, iar
ei îmbrăcaţi atât de frumos. Ghicindu-mi gândurile, Solarianul mi-a spus să nu-mi fac probleme că sunt
dezbrăcat, fiindcă toţi au păţit aşa şi că în oraş voi găsi haine berechet şi mă voi îmbrăca cum îmi place. Apoi,
dintr-o dată, Marţianul m-a întrebat:
― Dar ia spune, cum te cheamă? Până acum ai urlat sau ai tăcut.
Am şoptit fără să gândesc:

Page 79
 Mihai Micula
― Pământeanul.
― Cum?
― Pământeanul.
― Da, nu mai există niciunul în oraşul nostru cu numele ăsta. S-ar putea în alte oraşe. Dar, cum călătorim
foarte rar, nu cred că vor ieşi încurcături. Şi, întorcându-se către Solarian, îi spuse:
Te rog, ia copilul ăsta şi du-l în oraş. Prea se holbează urâta mine. Eu mai rămân pe malul mării, e noapte
cu lună roşie şi poate se va naşte o femeie. M-am săturat să fiu singur.
A fost odată un bătrân şi un câine care lătra la lună.
Nu-mi iese asta de loc din cap. Mereu mă uit înapoi şi nu înţeleg. Dacă stau şi mă gândesc bine, ştiam de
bătrân chiar şi atunci când înotam pentru prima dată în ocean.
Undeva trebuie să fie o greşeală. O greşeală a acestei lumi şi a legilor ei. Şi dacă este aşa, atunci… atunci
poate că vom afla adevărul. Nu ştiu ce adevăr, dar unul trebuie să existe. Toţi îl bănuim, ne înconjoară, se află
în noi înşine, în atmosfera şi vegetaţia planetei, în animalele sale, şi, de ce nu, în adevăraţii locuitori ai săi.
A fost odată o lume, pe o planetă…
Ne numim străini, ca o ripostă împotriva lumii ce ne oferă totul, ne înlănţuie dulce, dar nu se dezvăluie. Ne
umple cu o fericire ce ne înspăimântă, cu o realitate ce nu pare a fi a noastră, dar, neexistând alta, o acceptăm.
Îi simt cum mă pândesc, sau cum mă pândeşte, cum îşi râde de mine, dar simt că, totuşi, îi este frică. Cu mine
a făcut o greşeală: în mintea mea există bătrânul şi asta înseamnă că există şi altceva.
M-am acomodat repede cu oraşul şi locuitorii săi. Este unul din cele mai mari şi vin mulţi vizitatori. Asta
ştiu fiindcă la început am lucrat la aeroport, ca îngrijitor de avioane. Sunt foarte sensibile şi, dacă nu eşti atent
cu ele, îţi fac figura şi nu mai vor să zboare. Dar m-am plictisit repede de munca asta, am mai făcut şi altele
însă nu mi-au plăcut. Au fost câţiva care s-au găsit să mă facă pierde-vară, dar nu i-am luat în seamă.
Apoi, dintr-o dată, mi-a căşunat ideea să mă fac arheolog. Sunt cam puţini pe aici şi n-o duc rău. Doar atât
că trebuie să-şi bage mereu nasul prin toate porcăriile şi de aceea nu-şi aleg prea mulţi meseria asta.
Prima dată când am văzut pădurea, eram la o vânătoare de cerbi. Pădurea mi-a plăcut, dar vânătoarea nu.
Acum mă duc des prin pădure şi am ajuns un vânător straşnic.
Dar, până atunci, cum nu făceam nimic, Solarianul m-a sfătuit să mă apuc serios de treabă, că a început să
se vorbească să fiu izgonit din oraş pentru că sunt un trântor.
Aveam doar câteva luni şi încă mai voiam să învăţ, pe când cei de seama mea făceau treburi serioase. În
general nu se face nimic deosebit, căci totul vine de-a gata, dar aşa e obiceiul. M-am supărat şi am părăsit
oraşul. Am plecat cu vaporul, dar nu mi-a plăcut înghesuiala de la clasa alI-a, cu clasa nu puteam călători
fiindcă nu eram bine văzut. Dar nici acolo nu e mare scofală şi de atunci mi-am construit o barcă cu pânze pe
care am încercat-o pe orice vreme şi cu care vreau să fac înconjurul lumii.
M-am întors după câteva luni şi, dacă nu era Solarianul, n-aş mai fi fost primit în oraş.
A fost odată un bătrân de care nu mai scap.
Nu ştiu când mi-am dat seama că nu există bătrâni. Înainte sau după călătorie? L-am întrebat pe Marţian şi
acesta a dat din umeri şi mi-a spus că asta e bine, fiindcă încep să mă ocup de meseria mea de arheolog. Nu l-
aş fi întrebat pe el, dar Solarianul îşi serba ziua de naştere cu Hidra în Deltă. Marţianul m-a rugat să merg cu
el, să-i spionăm. L-am refuzat.

Page 80
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
A fost odată o lume despre care nu ştiu ce să mai cred.
Când am intrat prima dată în Arhivă, am fost întâmpinat de un miros acru şi putred. Peste tot era praf şi
lumina electrică ardea zi şi noapte. Clădirea Arhivei are 150 de etaje, legate între ele prin 15 ascensoare. Ocu-
pate nu sunt decât ultimele trei etaje. Restul încăperilor sunt goale şi mişună de şobolani. Pe colegii mei i-am
întâlnit la etajul 148, scuturând de praf nişte ceasloave. Aveau părul alb şi am crezut că sunt bătrâni, ceea ce
ar fi fost ceva neaşteptat, dar mi-am dat seama că nu este decât praful depus pe ei. N-am ajuns niciodată să
colind toată clădirea cu sutele de încăperi de toate formele şi dimensiunile, încărcate de rafturi goale şi cu
ferestrele vopsite să nu pătrundă lumina zilei. Mi-am dat repede seama că nu în arhivă trebuie să caut adevărul.
Ceasloavele nu conţineau decât însemnări despre venirea pe lume a unui nou străin. Arheologii, care îşi luaseră
în serios treaba, făceau asta zi de zi şi spuneau că ei au în cap tot trecutul planetei. Mi-am închipuit atunci o
lume cu oraşe şi oameni adevăraţi care se năşteau mici şi creşteau cu timpul. Şi am simţit cum bătrână planetă
geme.
― Pământeanule, ce-ar fi să mergem la vânătoare de urşi. Linxul îşi cântărea în mâini puşca grea. Ai mai
vânat urşi?
― Nu.
― Să ştii că e periculos. Trebuie să urcăm în munţi. S-ar putea să fie zăpadă acolo. Ai văzut vreodată
zăpadă?
― Nu. Pe unde am umblat eu n-a nins niciodată.
― Hm, puişor. Să te duci la poli, să vezi acolo gheţari şi zăpezi. Şi un frig de-ţi îngheaţă privirea.
― Şi cât de mari sunt urşii? Prin pădurile noastre n-am văzut niciunul.
― De trei ori mai înalţi ca tine. Şi groşi cât un trunchi de stejar bătrân. Dar să ştii că s-ar putea să mori.
Să mori? Uitasem de moarte. Fără ea nu s-ar fi putut.
În salonul de vânătoare am capul împăiat al ursului împuşcat de Linx. Mi l-a făcut cadou, el mai având două
la fel. Era mult mai vechi decât mine şi a murit nu mult timp după aceea.
Dansam pe malul mării. Marţianul se căsătorea a şaptea oară. Dansam toţi dansul nupţial, în jurul perechii
fericite. Deodată, Linxul a încremenit. Muşchii i s-au făcut ca de piatră. Picioarele i se afundau în nisip, iar
ochii ficşi străluceau straniu. Păreau că înţeleg ceva de neexplicat pentru noi. Ne-am oprit cu toţii. Ceilalţi,
supăraţi că li s-a stricat petrecerea, eu fascinat pentru că vedeam pentru prima oară cum se moare. Venusianul
a spus:
― Să mergem. Mâine, la prima oră, soarele îl va dezintegra. Mare ghinion pentru Marţian. Nici cu a şaptea
căsătorie nu va avea noroc. Acesta bombănea furios, ducându-şi aleasa în braţe – nu avea decât câteva zile –
leşinată în faţa priveliştii ce i se oferise.
― Putea să aştepte măcar până mâine. Dar îmi pare rău. Cred că era cel mai vechi din tot oraşul. Dar putea
totuşi să aştepte până mâine.
A doua zi pe plajă nu mai era nici urmă de Linx. Dispăruse fulgerător, odată cu primele raze ale soarelui.
― Şi ce-ai simţit prima dată?
― Nu ştiu să-ţi explic prea bine. Andromeda se încruntă, încercând să-şi amintească. Pluteam. Mă simţeam
ca o frunză şi vântul mă legăna. Eram foarte fericită. Dar ceva mă trăgea în jos.
― Şi nu ştii la ce înălţime erai când ai simţit că trăieşti?

Page 81
 Mihai Micula
― Nu. La început, m-a orbit lumina soarelui. Am închis ochii şi, când i-am deschis, un nor îl acoperise.
Oraşul se vedea foarte mic.
― Când ţi-ai dat seama că pluteşti?
― După ce am ajuns jos. Când am încercat să zbor din nou, şi nu am mai putut, am izbucnit în plâns. M-
au liniştit Venusiana şi Marţianul.
― Ştiu.-ai fost a şasea soţie.
― Eram prea mică. Nu ştiam ce fel de om e.
― Nu ţi-a fost frică acolo sus?
― Nu.
― Mie în apă mi-a fost. Până la ţărm am fost condus de delfini. Pe atunci nu ştiam ce sunt şi mi-a fost frică.
― Da. Voi, marinarii, aveţi noroc că vă însoţeşte cineva, chiar din clipa naşterii. Vă insuflă o sete de viaţă
pe care noi cei veniţi de sus nu o avem. Păsările ne înconjoară. Parcă ar şti că nu ne vom mai întoarce niciodată
în zbor. Voi oricând puteți intra în mare.
Ar mai fi vrut să spună ceva, dar a observat pe Solarian apropiindu-se.
― Oamenii au început iar să vorbească, mi-a spus el. De ce nu vrei să încetezi cu întrebările?
― Dar mi-ai spus că tu mă înţelegi.
― Da. Şi ei te înţeleg, dar nu e vorba numai de întrebările pe care le pui. De ce nu te întorci în arhivă?
― Când am fost cu Linxul în munţi, am înţeles că trecutul se află în noi şi nu în arhivă…
A fost odată un bătrân care îşi pierduse picioarele în război. De aceea plângea când îşi privea fotografiile
din tinereţe. Visa la o lume care i-ar fi dat înapoi picioarele. Şi apoi arunca cu pietre în câinele legat în grădină.
Pietrele le avea adunate într-un coş ce-l purta mereu după el. Şi câinele urla de durere şi se smucea în lanţ. Şi
eu priveam pe geam, ca din altă lume, şi nu înţelegeam nimic.
Nu am ajuns niciodată să joc dansul nupţial cu Andromeda. A izbucnit războiul. Hidra a murit în bombar-
dament. Oraşul fumega şi valurile oceanului spălau morţii încremeniţi, iar soarele la prima oră a dimineţii
spulbera orice urmă a trupurilor pietrificate. Arhiva se înălţa deasupra tuturor, parcă şi mai neagră, păstrând
nume sub straturi de praf, tulburat numai de şobolani în acele zile.
După război, Andromeda m-a părăsit. A plecat cu Solarianul în oraşul de peste ocean. Oamenii au început
să se înmulţească din nou. Venind din mare, din aer sau din pustiuri şi deltă.
A fost odată o lume prea bătrână. O lume a trecutului şi viitorului care-şi simţea prezentul prin noi.
M-am gândit ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi luat pozele şi pietrele bătrânului. Ar fi murit de plictiseală.
Aşteptam cu Marţianul în deltă. Aşteptam două soții. Carnaţia lor o bănuiam în aerul plin de unduiri
Stufoase. Marţianul răsufla greu şi sacadat. Cum de nu mi-am dat seama până acum că e un obsedat? Chiotul
său de bucurie a gonit două lebede ce dormitau. ȋn ceaţă „se observa o formă tremurând în suspine, feminină.
A renunţat la dans. A învăluit-o într-o mantie şi au plecat. De atunci nu s-au mai despărţit. Femeile deltei sunt
ca mlaştina, Odată prins, nu mai ai scăpare.
Eu am rămas tot singur. Nu am vrut să mai aştept. Îndreptându-mă spre oraş, am întâlnit un grup. Printre ei
era şi Orion. Mi-a spus că asta e noaptea în care delta naşte cele mai frumoase femei. Dar asta nu m-a convins
să mă întorc.
Am făcut ocolul lumii în barca mea cu pânze. De atunci sunt cel mai important personaj din oraş. Cu ocazia

Page 82
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
asta am îndeplinit şi câteva misiuni diplomatice în oraşele de peste ocean.-am căutat pe Solarian şi pe Androm-
eda. Dar nu i-am găsit. Sau, probabil, ei nu au vrut să îi găsesc. Cred că erau ascunşi în mulţimea ce mă aclama
pe chei.
Oficialităţile de peste ocean m-au primit bine. Parcă uitaseră războiul. Am văzut gheţurile veşnice ale po-
lilor, urşi albi, foci şi coloniile de pinguini. Mi s-a părut că trăiesc tot atât de bezmetic ca şi noi.
Mi-am închipuit o lume înţeleaptă care îşi pierduse tinereţea şi asta mi s-a părut un coşmar.
Eridan s-a învoit să mă însoţească la vânătoare de urşi. Nu avea decât un an, dar era foarte curajos. Era un
om al deltei. Semăna puţin cu Hidra. Solarianul anunţase că vine în vizită în oraş. Nu ştiu dacă singur sau cu
Andromeda. Acum eu sunt cel care nu mai vreau să-l văd.
Bum! Bum! Trăsese Eridan. Ursul s-a oprit, s-a ridicat în două labe şi a scos un urlet. Nu ştiam dacă a fost
atins. Am tras în ochi. Fără greş. Orbită, fiara se învârtea încercând să prindă mirosul agresorilor. Brusc, s-a
îndreptat spre noi, lovindu-se de copaci şi zgâriind pământul cu ghearele-i uriaşe. De unde eram îi puteam
vedea sângele şiroind din ochi. Eridan a tras din nou. Ursul a mai făcut un salt şi s-a prăbuşit.
― Un trofeu pe cinste, spuse Eridan. Şi, fără să aştepte răspuns, continuă: Capul îmi rămâne mie. Eu l-am
omorît.
N-am răspuns. Ceea ce mă preocupa era primejdia pe care ca vânător încercat o simţeam în jur.-am spus lui
Eridan să-şi încarce puşca. M-a privit uimit, dar m-a ascultat. Deodată a apărut şi „primejdia”. Era un pui de
urs. Am lăsat puşca în jos. Erida a tras fără să ezite. Puiul s-a prăbuşit fulgerat.
M-am hotărât să părăsesc această lume. Cât pe-aci să mă apuce frica, când am văzut puiul de urs mort. Dar
nu m-am dat de gol. Eridan era prea încântat pentru a mă observa.
Delfinii m-au chemat în mare. Săreau câţiva metri deasupra apei şi se unduiau în aer.
Mi-am închipuit moartea lumii şi m-am îngrozit. Ajunge. Prea multă teamă şi prea multe întrebări. N-am
să-i pot convinge. Sunt prea mulţumiţi de viaţa lor. Şi Eridan… Cât de firesc a jupuit puiul de urs! Cândva, se
va pronunţa pentru război. Într-o lume fără copii şi bătrâni a face război este o adevărată plăcere.
Înot, îndepărtându-mă de luminile ţărmului. Delfinii mă înconjoară. Câte unul e atât de aproape, încât îi
văd ochii. Umani, prea umani. M-am gândit că ei… poate că ei sunt…
A fost odată o poveste despre o lume bătrână şi înţeleaptă.
― Uite-l! Reflectoarele luminau înotătorul ce înainta spre larg. Un grup de delfini îl înconjurau. O barcă a
fost lăsată la apă şi s-a îndreptat spre acel loc.
― E o adevărată minune că n-a îngheţat. Să petreci o noapte pe frigul ăsta în mare e o nebunie. Noroc că i-
am găsit hainele aruncate pe punte. Marinarul se uita atent la cel pe care-l salvase.
― Nu arată să fi suferit de frig. Şi apoi răbufni: Şi unde ai fost, domnule, până acum, că te-am mai căutat
de câteva ori prin locul ăsta?
Undeva, la orizont, soarele-şi arăta primele raze. Pe puntea vasului un bătrân în cărucior de invalid dădea
biscuiţi dintr-un coşuleţ unui căţel. Marinarul vorbi din nou:
― Când bătrânul a spus povestea aia cu delfinii care te strigau nu l-am crezut. Dar ţi-am găsit hainele
aruncate şi am ştiut că ţi s-a întâmplat ceva.
― Eu l-am strigat, interveni bătrânul, când l-am văzut că vrea să sară în apă. Dar s-a uitat foarte urât la
mine. Parcă i-aş fi făcut ceva rău. Şi, dând din cap, mai aruncă un biscuit câinelui care, drept mulţumire, dădu

Page 83
 Mihai Micula
un „ham” scurt.
Ascultam şi începeam să înţeleg. Căpitanul mă întrebă:
― Dumneata ce meserie ai?
― Scriitor.
― Aha!
Nu ştiu ce-a vrut să însemne asta, dar în larg am văzut un grup de delfini zbenguindu-se. Deodată s-au
înălţat sus, tot mai sus, şi, înainte de a dispare în înălţimi, am avut impresia unui semn de adio.
― Ai văzut?
― Ce?
― Nimic.
Priveam valurile lăsate în urmă de vas şi atunci:
― Mi-am închipuit o lume bătrână şi înţeleaptă, încremenită în înţelepciunea ei, bucurându-se de tinereţea
ce o fură pentru o clipă din univers.
Să fie oare acesta visul?

Planeta uitată.
Convoiul era gata de plecare şi La Orion făcu apelul. Lansă semnalul de părăsire a nişelor. Centrul spaţial
îi comunica fiecare decolare. Cargourile manevrau în spaţiu, căutându-şi locul prevăzut în program,
îndepărtându-se în acelaşi timp de Dantra cu o viteză din ce în ce mai mare.
Cele două astronave de escortă, de tip ovoid, mici dar foarte puternice, au ocolit formaţia de câteva ori şi
apoi, plasându-se în punctele de control, au dat startul vitezei luminice.nstantaneu, cei de pe Dantra au pierdut
contactul. Lansarea decursese normal.
La Orion, comandantul ovoidului „Andromeda 5“ privi indicaţiile tempometrului şi pe harţa tridimension-
ală a rutei, verificând concordanţa coordonatelor spaţiale cu cea a constantelor de timp. Decuplă apoi contactele
ce-l protejau în comandă. Van Constant, secundul, care-l urmărise tot timpul din spatele ecranului ce separa
cabina de comandă de iestul navei, îl privi zâmbind. Se afla pentru prima dată într-o astfel de misiune şi era
nerăbdător să discute cu comandantul căruia îi fusese repartizat în ultimul moment. Pe cosmodrom n-au apucat
să schimbe decât câteva cuvinte. Nu ştia ce fel de om este şi încerca să fie cât mai amabil. Aranjase cabina de
repaus cât se pricepuse mai bine şi La Orion părea Că o priveşte satisfăcut. Aşezat pe fotoliu sorbea un pahar
de coola.
Dificultăţi nu există, spuse La Orion, lăsând paharul pe podeaua cabinei. Ci situaţii limită, când salvarea
depinde numai de opţiunea însoţitorului. Pentru asta convoaiele nu sunt conduse de piloţi automaţi. Aceştia (ar
evita capcanele, dar nu şi surprizele, când spaţiul deciziilor pe care-l posedă are nevoie de un parametru de
referinţă. Ori, pentru a rezolva în timp necesar problema, sondele de ghidaj care leagă punctele de escală şi
care emit acest parametru ar trebui plasate una lângă alta. Paradoxal, dar reacţia omului în astfel de momente
oferă o probabilitate mai mare de reuşită.
Am învăţat asta la instructaj. Dar nu ştiam că sunt folosite două nave de escortă. Şi încă de tip special, spuse
Van Constant.
― Ziua pe care o străbatem a devenit foarte nesigură. Reprezentantul pe Dantra al Consiliului Confederaţiei

Page 84
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
ne-a anunţat că pe o perioadă de un secol convenţional vom pierde multe nave, a căror recuperare nu se va face
în timpul liniar pe care-l controlează patrulele de intervenţie. Se încearcă însă o diminuare a acestor pierderi.
Te-ai născut pe Dantra, nu?
― Da, răspunse surprins Van Constant. Şi e prima mea călătorie mai lungă.
― Eşti un copil al Andromedei, deci. Şi încă foarte tânăr. Ai făcut vreun tratament de regenerare?
― Unul singur.
― De abia după trei astfel de cicluri se obţine avizul de părăsire a zonei natale ca pilot de cursă lungă.
Trebuie să fii dotat excepţional. Vei avea nevoie de aşa ceva.
― Mi s-a spus la recrutare că până acum n-ai avut secund; De ce ai cerut să fii însoţit?
La Orion ezită un moment, sorbi din pahar şi spuse zâmbind:
― Printre pierderile de care ţi-am vorbit mă aflu şi eu. Se pare că va fi o greşeală de control. Având un
asistent sper ca acesta să mă împiedice s-o fac. Ai fost avertizat, nu?
― Da. Am avut de ales. Spuneau că am toate şansele să fac ultimul meu zbor. Eu cred că vom scăpa. Pe
când şansa de a primi postul acesta nu cred că s-ar mai fi ivit. Mi-aş fi trăit lunga mea viaţă pe sondele de.
Ghidaj din cele două galaxii.
― Eşti ambiţios. Au ales bine. Îmi pari cel mai potrivit pentru treaba asta, spuse La Orion. Am ascultat
banda cu referinţele tale. Te interesează?
― Nu. M-ar interesa să cunosc de unde ştii că este vorba şi despre tine? Am citit şi eu raportul patrulei de
intervenţie, dar n-am întâlnit nume.
― Mi s-a comunicat într-un raport strict secret care a venit probabil direct de la Consiliul Confederaţiei.
Cei de pe Dantra nu ştiau nimic. Se pare că voi juca un rol important în viitor şi de aceea trebuie să mă protejeze.
Ştiai că nu m-am născut în Andromeda?
― Da.
― Părinţii mei lucrau pe vremea aceea pe o staţie de ghidaj din constelaţia Orion. ȋn primul ciclu, am avut
şi eu aceeaşi meserie: dispecer de convoaie. În vacanţe, făceam excursii. De câteva ori am fost şi, pe Pământ.
Apoi părinţii s-au specializat în construcţii de oraşe terriene şi am venit pe Dantra.-am urmat, căci în Androm-
eda aveam pe atunci mai multe şanse de a-mi realiza visul: să fac parte dintr-o patrulă de intervenţii. Aveam
mai puţini concurenţi. Soţia nu m-a urmat. Copiii erau mari. Despărţirea s-a făcut fără regrete. În schimb mama
nu mai putea de bucurie.
― Şi, totuşi, acum eşti pilot de escortă.
― Da, dar şeful patrulei de intervenţie care a înmânat raportul, din spusele reprezentantului Confederaţiei,
semăna foarte mult cu mine.
Van Constant îl privi surprins.
― Cum?! Vrei să spui că…
― Nu vreau să spun nimic. Ştiu despre aceste patrule la fel de mult ca şi tine. Nivelul de conducere al lumii
noastre nu face parte din structura ei. Este un câmp probabilistic, plin de parametri temporali, există în fiecare
moment şi timp al ei, şi în toată alcătuirea ei în acelaşi timp. Sunt două nivele de existenţă diferite şi în acelaşi
timp inseparabile. Dacă nu ar fi aşa, ce rost ar mai avea existenţa biologică, sau de tipul 2 în general?
― Am trece toţi la hiper existență, se precipită Van Constant.

Page 85
 Mihai Micula
― Nu, la nonexistenţă. Am fi un efect suspendat în neant.
Vru să mai spună, ceva, dar ecranul luminiscent ce ocupa tot peretele cabinei se aprinse. ȋn cadrul său apăru
Adrian.
― Am integrat comanda manuală secundului. Acesta doreşte contact permanent.
Van Constant se ridică şi intră în cabina lui. Apăru în costum.
― Gata de comandă.
― Bine. Şi succes!
Van Constant zâmbi, punându-şi casca argintie pe cap. Trecu apoi în ecluză.ntră în cilindrul de comenzi
manuale şi acesta străbătu ecranul magnetic. Ajuns în faţa bordului, îl ridică în poziţie oblică, cuplând prizele.
La Orion îl urmărise tot timpul. N-a avut nici cea mai mică ezitare. Auzi apoi vocea acestuia:
― Totul este în regulă. Am obţinut contactul.
La Orion privi un timp la manevrele secundului, îşi umplu apoi un pahar cu coola şi se cufundă în visare.
Patrula în zona A-5 de aproape cincizeci de ani convenţionali. Era o muncă plăcută şi lipsită de primejdii.
Prelua convoaiele de cargouri pe Dantra şi le conducea timp de trei-patru luni până la marginea galaxiei, unde
începea culoarul spaţio-temporal, singura punte ce lega cele două galaxii înfrăţite. Făcea apoi la întoarcere
scurte popasuri pe micile planete cu vegetaţie luxuriantă şi animale stranii ce reprezentau viaţa în atmosfera
irespirabile pentru el. Evita zonele colonizate de rasele venite într-un mare exod în urmă cu un mileniu, când
cele două galaxii şi-au întins mâna peste sute de ani lumină, şi, de asemenea, pe locuitorii Andromedei, dintre
care mulţi, la rândul lor, plecaseră spre celălalt capăt al culoarului.
Zilele petrecute în marea aglomerare umană de pe Dantra în aşteptarea unei noi misiuni erau mai mult decât
suficiente pentru a-şi dori singurătatea, căci şi la ducere escalele neprogramate erau inevitabile, fie din pricina
unor comandori mereu nemulţumiţi, fie din dorinţa călătorilor de a vizita cutare sau cutare loc de pe ruta con-
voiului.
Apoi, rasa terestră nu avea condiţii optime decât pe Dantra şi, dintr-un sentiment de prudenţă, evita con-
tactele ce ar fi dus la complicaţii în urma unor resentimente, fie dintr-o parte, fie dintr-alta, fie din ambele părţi,
căci relaţiile între rase au fost, aprobate întotdeauna, deşi cordiale, strict profesionale şi diplomatice. Aveau ca
numitor comun raţiunea, dar modurile ei de manifestare erau în multe cazuri total diferite.
Dintre zecile de rase care colonizau planetele Dantrei, halocefalii erau singurii cu care pământenii intrau în
contact nemijlocit. Originea lor era necunoscută, dar legendele povesteau de timpuri când tainele Universului
erau stăpânite de o civilizaţie a halocefalilor ce se întindea peste un timp mult mai mare decât al Confederaţiei.
În haosul de la începutul colonizării, halocefalii au apărut lângă bazele pământenilor, ridicându-şi oraşele din
piatră şi începând a cultiva coola. Învăţau foarte repede, dar, după un timp petrecut pe astronave, se reîntorceau
în mijlocul familiei unde îşi reluau ocupaţia învăţată în copilărie: cultivator de coola.
Trecea adesea prin oraşele lor şi, de după sticlele strălucitoare, era urmărit cu ochi indiferenţi până în mo-
mentul în care se oprea în faţa unei porţi. Atunci, îl îndemnau să intre. Străbătea sera pe aleea ocolind graţios
fructele coapte ce lăsau un miros acru şi putred, dându-i o senzaţie de ameţeală, apoi urca la primul cat, în sala
de preparare a toolei, cu recipiente şi instalaţii, după care, în sfârşit, ajuns în sala de oaspeţi, în jurul unei mese
rotunde, tăiată dintr-o anumită piatră semipreţioasă, pe care halocefalii o importau de pe o planetă situată un-
deva la marginea galaxiei, piatră cu semnificaţie deosebită pentru ei, aşezaţi pe scaune cu spătarul gravat în

Page 86
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
caracterele unei limbi uitate, începeau a-şi povesti întâmplări ale spaţiului. După ce rostea cuvintele aspre ale
limbii halocefalilor, în care îşi exprimă bucuria de a fi primit între ei, primea răspunsul în galactică, ceea ce
însemna întoarcerea complimentului de a fi rostit primele cuvinte în limba lor. Apoi, bând coola din pocale de
piatră, asculta legendele acestei rase blânde şi atât de apropiată spiritului său. Şi se înfiora când auzea legende
asemănătoare cu ale pământenilor, printre care motivul păsării Fenix revenea de multe ori.
Avea momente când nu mai vedea decât halourile ce le înconjurau capetele – purtau un păr albastru des şi
foarte creţ. Aşa le rămânea până la moarte. Aceasta contrasta cu obiceiul pământenilor, care de la naştere erau
supuşi unui tratament ce le înlătura pentru totdeauna orice urmă capilară.
Aceste halouri erau singura deosebire fizică, cea genetică fiind – însă – totală, căci altă apropiere decât
serile petrecute la un pocal de coola nu permiteau.
Când încercai să obţii mai mult decât îţi ofereau, deveneau violenţi şi nu te puteai opune unui oraş ridicat
împotrivă-ţi, iar a chema tehnica în ajutor însemna încălcarea celui mai important principiu al Cartei Confede-
raţiei.
Părăsea pe înserate locuinţa, făgăduind că se va întoarce. Şi întotdeauna aducea de pe planetele Andromedei
mici cadouri în semn de preţuire a ospitalităţii şi prieteniei.
Şi seara drumul spre casă era luminat de zecile de halouri scânteietoare de toate culorile, ale celor ce-şi
conduceau oaspeţii până la drumul luminat artificial de minusculii sori ai oraşelor pământene.
Adrian transmitea semnale navei din fruntea convoiului. Nişele cosmodromului erau pregătite. Era ultima
escală dinaintea sosirii la rampa de lansare în culoar. La Orion nu mai credea că se va întâmpla ceva şi l-a lăsat
pe Van Constant să-şi încerce priceperea în manevrele de coborâre a convoiului. Auzea discuţiile dintre el şi
Adrian:
― Comandă manuală.
― Pozitiv.
― Coordonatele convoiului?
― Zona A-5, careul 17; poziţia 0,2; unghiul: trei grade la stingă.
― Modificare! Unghiul: trei grade şi cinci unităţi la stânga.
― Pozitiv.
― Timpul?
― Zero convenţional.
Întrerup contactul.
Van Constant începu să dea ocoluri largi cargourilor. Verifica păstrarea liniei de demarcaţie. O fracţiune de
timp ar fi fost de-ajuns ca nava ieşită din zona de control a Confederaţiei şi prinsă de un vârtej spaţiotemporal
să fie pierdută pentru totdeauna. De pe ecran, Adrian făcea semn că cel de al treilea cargou se află în nișa
pregătită pe cosmodrom. Catastrofa s-a produs în momentul când următoarea navă, de mărime mijlocie, plină
cu colonişti halocefali pentru cealaltă galaxie, a fost prinsă inexplicabil de un curent ce o devia spre linia de
demarcaţie. Alarma a pornit imediat. La Orion, încremenit, privea când la ecran, când la Van Constant. Nu
putea interveni în niciun fel. Îl străbăteau mii de gânduri. Alarma a fost dată prea târziu. Aparatele nu indicaseră
nicio perturbaţie şi totuşi deviaţia părea de natură magnetică. Ceea ce era ciudat era îngustimea curentului,
care, dacă ar fi făcut o breşă în sistemul de apărare, ar fi supt toate navele.

Page 87
 Mihai Micula
Comutând imaginea pe cosmodrom a văzut ovoidul lui Adrian ridicându-se şi îndreptându-se spre nava
ameninţată. Van Constant i-a comunicat că a prins nava în plasa lui de protecţie. Mai era puţin şi forţa ovoidului
lui Adrian ar fi fost suficientă pentru înlăturarea oricărui pericol, însă ovoidul lui a explodat făcându-se ţăndări,
urmat imediat de celelalte trei cargouri. Ovoidul legat de nava halocefalilor a strălucit cuprins parcă de flăcări
şi imediat cele două nave au fost târâte în neant de un vârtej împotriva căruia sistemele de propulsie erau
neputincioase.
Când la Orion se trezi, în cabină era aproape întuneric. Ecranul pâlpâia stins, cu o lumină gălbuie. „Trebuie
schimbată bateria“, gândi mecanic şi imediat îşi aduse aminte. Rămase paralizat câteva momente, ţâşnind apoi
de pe fotoliu direct la ecranul protector. În comandă era întuneric. Nu putea distinge nimic. Schimbă bateriile
şi cabina fu inundată de lumina ecranului. „Oare cât timp să fi trecut Privi tavanul şi înregistră că toate lămpile
erau arse. „Trebuie înlocuite". Deschise larg uşa cabinei sale pentru a lăsa lumina să intre şi îşi îmbrăcă cos-
tumul. Pătrunse în ecluză. Şi acolo erau arse. Se întoarse în cabină de unde reveni cu o lanternă şi câteva lămpi
şi le înlocui pe cele din ecluză. Lucrând, refuza să gândească. Niciodată nu fusese atât de concentrat în mon-
tarea unor prize.ntră în cilindru şi pătrunse în comandă. Înlocui şi acolo lămpile şi schimbă lămpile topite. Privi
un timp ceea ce mai rămăsese din Van Constant: un stâlp de cărbune
Oftând, apăsă pe buton. Cilindrul cu rămăşiţele lui Van Constant fu proiectat în vid. Rămase agăţat undeva
în plasa de protecţie. La ridicarea ei, Van Constant îşi va găsi mormântul.
Lucră timp de câteva ore analizând în acelaşi timp situaţia. Trebuia luată legătura cu cargoul imediat după
ieşirea din vârtej. Tempometrul nu-i mai era de niciun folos; indica un timp pierdut poate pentru totdeauna.
Când nu mai avu nimic de făcut, nu izbuti să nu se gândească la Van Constant, îl încerca un sentiment de
vinovăţie. Murise, în locul lui, inutil. Nu existase nicio greşeală în comenzile acestuia.
Gândurile îi fură întrerupte de bâzâitul testerului de câmp. Era liber. Verifică de două ori datele calcula-
torului pentru a fi sigur, decuplă apoi sistemul de protecţie şi transmise:
― Către „Lona D-16”. Către „Lona D-16”. Emite La Orion. Emite La Orion. Doresc contactul. Repetă
apelul de câteva ori până primi răspunsul.
― Vorbeşte Kai, comandorul cargoului „Lona D-16”. Sunt pe recepţie.
Ecranul cu imaginea acestuia avu câteva pâlpâiri. Învârti potenţiometru până o stabiliză.
― Ce pierderi aveţi? întrebă direct.
― Pilotul de serviciu şi secundul aflat în ecluza de la babord fără protecţie în momentul accidentului.
― Ce-ai făcut cu ei?
― Se află încă la bord.
― Transbordaţi-i în vid. Am făcut acelaşi lucru cu secundul meu. Ce rezerve de energie aveţi?
― Pentru un an convenţional,
― Suficiente pentru a găsi o planetă primitoare.
― Ce crezi despre şansele de reîntoarcere? întrebă Kai.
― Cred că foarte aproape de zero.
― Nu ne putem orienta?
― Aştrii apropiaţi nu emit radiaţiile in lungimi de undă cunoscute. Factorii de timp ai acestora sunt
schimbaţi. Nu distanţa este cea care ne desparte de ai noştri.

Page 88
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
― Pasagerilor ce le spun?
― Câţi sunt?
― Trei sute.
― Membrii echipajului?
― Acum douăzeci şi trei.
― Spune pasagerilor că vom face totul pentru a ne reîntoarce. Voi căuta semnalele unei stele galbene. Vom
găsi acolo o planetă unde să ne umplem la maximum rezervoarele cu energie. Vom face o încercare de
străpungere a barierelor temporale. Ar fi suficient să prindem o singură coordonată cunoscută. Patrulele de
intervenţie ne-ar repera imediat şi ne-ar extrage din timpul necunoscut. Numai dacă n-am fi părăsit galaxia. Nu
recunosc absolut nimic. Dacă nu vom reuşi, vă veţi aşeza unde vă veţi simţi mai bine.
― Şi tu?
― Sunt singurul pământean printre voi. Voi colinda spaţiul până la sfârşit. Mă simt vinovat faţă de cineva
şi trebuie să ispăşesc.
Kai nu insistă. Îl cunoaşte destul de bine pe La Orion.
Alarma s-a dat în timpul manevrelor de orientare. Semnalaseră un astru galben la o distanţă de cinci parseci.
Un nou vârtej ar fi fost prea de tot! Calculatoarele îi arătară însă că navele se înscriau pe o traiectorie bine
definită. Să fi fost reperaţi şi acum îi aduc înapoi? Ar fi cu neputinţă! Patrulele nu au o putere atât de mare.
Atunci? Sunt alţii? Formulă problema şi o introduse în calculator. Bănuiala i se adeveri. Se consultă cu Kai şi
acesta fu de acord. Aveau mai multe şanse de reîntoarcere primind un ajutor din afară. Spera să fie un ajutor.
Era o stea dublă albastră, cu şapte planete. Pe cea de a şaptea s-au aşezat cele două nave, pe un cosmodrom,
conduse cu precizie. Când totul s-a terminat, au început să aştepte. Dar nu i-a întâmpinat nimeni. Aerul era
respirabil. Condiţiile semănau foarte mult cu cele de pe Dantra şi cu cele ale Pământului. Văzuseră râuri, mări,
munţi şi vegetaţie, de o culoare verde-albăstruie pe alocuri, indigo în alte părţi. Cădea deci ipoteza că ar fi un
punct de salvare, o geamandură în spaţiul cosmic, automat, instalat din cine ştie ce vremuri. Poate că ei vor să
vadă cum se comportă. Luă legătura cu Kai:
― Kai, plec în recunoaştere. Ridică plasa de protecţie. Nimic nu vă ameninţă atâta timp cât sunteţi în
perimetrul ei. Dacă nu mă mai întorc, trimiteţi după mine o formaţie de luptă. Dacă nici aceasta nu se mai
întoarce, părăsiţi, planeta. Însemna că cei care ne-au adus aici ne sunt ostili. Tu, Kai, vei lua comanda ovoidului.
E simplu de manevrat şi roboţii îţi vor da toate detaliile. Nicio forţă nu vă va putea opri. Plecaţi spre steaua
galbenă reperată; urmaţi planul iniţial. Şi reţine: Nu ridicaţi plasa pentru nimic în lume.
― N-avea nicio grijă. Sper să te mai văd. Îmi dai curaj. Echipajul şi pasagerii se simt mai în siguranţă când
te ştiu veghind asupra lor.
La Orion străbătuse pădurea şi în faţa lui se întindea câmpia indigo, străbătută de apele unui râu. Porni de-
a lungul său. Desprinse o capsă din centru şi se simţi mângâiat de o adiere plăcută.
Nu luase nicio armă. Pelerina, singurul său veşmânt, lungă până la tălpi, plasa de protecţie individuală, îl
apărau de orice primejdie.
― Bea, pelerinule! Bea! E coola.
― Ştiu. Aroma ei nu se uită… Şi La Orion, îndemnat astfel să bea, îşi ridică gluga argintie de pe ochi şi
întinse apoi pocalul să-i fie umplut cu spumoasa băutură ce umplea carafa transparentă din mâna halocefalului.

Page 89
 Mihai Micula
Bău rar, plimbând licoarea prin gură înainte de a o înghiţi. Faţa încruntată i se destinse şi, când termină, aruncă
un zâmbet hangiului. Acesta făcu o plecăciune şi îi întinse din nou carafa.
― Al doilea pocal e pentru urarea de bun-venit pe Ratis…
― Primul fiind pentru alungarea gândurilor negre, îl întrerupse. Se vede că am ajuns într-o lume primitoare.
― Toola e băutura prieteniei şi a iubirii, continuă hangiul, mirat de răspuns.
― Şi este băutura vorbelor frumoase, spuse La Orion.
― Ne cunoşti bine obiceiurile, străine. Să nu te superi că-ţi spun astfel, dar, deşi ne semeni atât de mult, tot
străin eşti pentru noi. Am văzut cele două nave coborând în portul sideral şi tot hanul e pregătit pentru a primi
oaspeţi. Dar mai-marele oraşului nu mi-a spus nimic despre străini.
― Ce vrei să spui cu străinii? se încruntă La Orion. Însă răspunsul îi veni sub forma unui obiect mic şi
strălucitor îndreptat spre el. Îşi dete seama imediat de capcană. Dacă nu l-au ascultat, sunt pierduţi acum. Se
ridică brusc. Halocefalul speriat, trase. Raza ţâşni, dar se opri la câţiva milimetri de faldurile pelerinei. La
Orion simţi un val de căldură. Îşi aduse aminte de capsă şi o puse la loc. Apoi, cu o simplă atingere, îl trânti pe
hangiu şi, străbătând sera cu paşi mari, ieşi afară.
Mersese de-a lungul râului până când dăduse de oraş. Nu mică i-a fost surpriza când a recunoscut un oraş
halocefal. Trecând pe străzile sale, se simţea într-un loc familiar. Uriaşele geamuri bombate ale serei adăpos-
teau aceleaşi frunze de toola. S-a oprit în faţa multor porţi, dar nu l-a întâmpinat nimeni. A nimerit la han. O
clădire cu zece caturi care nu aduceau cu nimic asemănător de pe Dantra. Doar serele care o înconjurau. Aici
însă erau instalate mese pe alei, lucru neobişnuit la halocefali. L-a întâmpinat hangiul. „Un perfid”, gândi în
timp ce alerga în câmpie cu salturi mari, efortul fiind amplificat de energia plasei.
Ajuns pe cosmodrom îşi dădu seama că nu mai e nimic de făcut. Navele dispăruseră! Hangiul ştia desigur
ceva despre asta. Începu să alerge din nou. La marginea oraşului, văzu cum din văzduh coboară cinci aero
tancuri pe platforma din faţa hanului, înconjurată acum de soldaţi. Da, erau soldaţi! Nu avea niciun dubiu. Oare
în ce lume nimerise?! Din pântecul unui aerotanc apăru Kai, urmat apoi de alţii. Toţi pasagerii „Lonei” erau
adunaţi pe platformă. Fură încolonaţi şi escortaţi de soldaţi în interiorul hanului. Hangiul oprea pe fiecare, se
uita cu atenţie la el şi introducea în minicalculatorul agăţat la brâu un impuls. A pătruns în han fără să i se
opună nicio rezistenţă. Kai i-a făcut semn să aştepte. Părea că are să-i spună multe.
― Am fost înşelaţi de aparenţe, spunea Kai posomorit. La vreo jumătate de oră după plecarea ta, ne-am
trezit înconjuraţi de semeni de ai noştri. ȋn bucuria momentului, am lăsat la o parte orice prudenţă.
― Şi aţi ridicat plasa. De fapt în primul moment şi eu am fost înşelat «le amabilitatea hangiului. Văd însă
că acum sunteţi cu toţii liberi, iar pe mine, deocamdată, mă lasă in pace.
― Nu înţeleg cum de s-au putut întâmpla toate astea. Sunt fapte pe care credeam că rasa mea le-a îngropat
odată cu dosarele din Arhiva Confederaţiei.
Kai arătă un dâmb pe malul râului.
― Hai să mergem acolo să-ţi povestesc.
Se aşezară pe iarba moale şi Kai începu:
― Cred că ştii din legende despre organizarea noastră de dinaintea Confederaţiei. Navele noastre controlau
toată galaxia Andromedei. Nu luam contact cu nicio altă rasă, considerându-ne pe vremea aceea, pe drept,
poate, cea mai înaltă civilizaţie. Eram orgolioşi, dar drepţi. Am trimis nave în galaxiile apropiate, dar acestea

Page 90
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
nu s-au mai întors. Nu cunoşteam încă tehnica culoarelor spaţio-temporale, însă bănuiam că ele există, că alţii
din viitorul nostru le folosesc, şi doream din toată inima să atingem acel nivel de existenţă prin care să ne
putem considera în acelaşi timp urmaşi şi strămoşi. Deşartă ambiţie, căci, în cele din urmă, nu urmăream să
fim decât cauza propriei noastre existenţe, un fel de Dumnezei absoluţi. Sfidam prin asta legile Universului.
Unii dintre savanţii noştri au reuşit să extragă din timpurile interzise tehnologii care să ne ajute în realizarea
scopului ce-l urmăream. S-au ridicat atunci glasuri ce vorbeau de primejdia care ne ameninţă, dar au pălit în
faţa iureşului descoperirilor. Nimic nu ne mai părea imposibil. Raţiunea, spuneam noi, triumfă asupra Univer-
sului. Ea nu mai are nevoie de cauze, de energie care să o susţină. Fără să ne dăm seama, stăpâneam forţe
formidabile; dar, în entuziasmul nostru, uitasem noţiunile elementare de cunoaştere a lumii, legile firii, cum le
numiţi voi, pământenii. Şi am încercat să devenim Dumnezei, fără nicio legătură cu restul Universului, să ne
smulgem din el. Atunci s-a produs cataclismul. Nimeni nu a înţeles cum de a fost posibil. Toate teoriile noastre
erau neputincioase în faţa dezastrului. Nimic din toate acestea nu mai exista. Încercând să ne eliberăm de
Univers, ne auto suprimasem. Nu numai pe noi, ci şi pe strămoşii şi urmaşii noştri. Şi nicio altă rasă, din toate
timpurile, nu a cunoscut o civilizaţie ca a halocefalilor. Au supravieţuit numai minţile lucide care prevăzuseră
asta. Şi-au protejat strămoşii, furându-i pur şi simplu şi ducându-i pe Ratis. Firul firesc al existenţei lor în
mijlocul halocefalilor a fost numai simulat. Strânşi pe Ratis, supravieţuitorii au început să scruteze Universul
în căutarea unei comunităţi pe măsura lor, care să-i adopte. Au întâlnit Confederaţia. Au fost primiţi cu condiţia
să distrugă planeta Ratis, înţesată cu aparatura capabilă să repete dezastrul. Aşa a început migraţia noastră pe
Dantra, unde ne-am aşezat lângă oraşele pământenilor, cei mai capabili să ne înţeleagă şi să ne ajute.
― Şi totuşi ne aflăm pe Ratis.
― A fost distrusă o proiecţie a ei, cu o unitate de timp în avans. Au fost supravieţuitori şi de altă natură
decât cei de pe Dantra. Fără trecut. Nişte fantome. Nu-mi explic cum a fost posibil. Ei au salvat planeta şi vor
să salvezemperiul halocefalilor.
― Imperiul?
― Da, aşa spun locuitorii Dantrei, aflaţi acum pe Ratis.ar ei, supravieţuitorii, sunt Stăpânii Timpului. Nu
pot întreprinde nimic. Nu sunt capabili a muta din loc nici măcar un fir de nisip, dar pot acţiona prin deplasările
temporale. Există şi nu există în acelaşi timp. Au găsit pe Dantre câţiva halocefali dornici de putere. Au reînviat
procedee din timpul când rasa noastră era încă legată de solul pe care apăruse. Aceştia au salvat planeta. Apoi,
având la dispoziţie o tehnologie avansată, au început să răpească halocefali. Vezi, numai nişte fiinţe aparţinând
Universului pot să-i salveze. Dar psihicul lor e atât de distorsionat! Probabil că urmăreau de fapt dominaţia, nu
absolutul. Au târât după ei în neant milioane de nevinovaţi. Acum vor s-o ia de la capăt. Nu vor să recunoască
greşeala pe care o fac. Noi, cei de pe Dantra, avem altă istorie. Vie, şi care există în conştiinţa celorlalte rase.
Am apărut pe Ratis, am evoluat, am cucerit spaţiul şi am aderat la Confederaţie. Ori, aşa ceva nu cred că poţi
şterge. Noi acţionăm. Ei sunt doar memoria Universului, şi vor să schimbăm locurile. Confederaţia e mai put-
ernică… Sau dacă nu e… Nu ştiu ce să mai cred… Nu e posibil…
― Şi dacă ar fi posibil? interveni La Orion. Mă întreb ce rol am eu. Am nimerit în mijlocul problemelor
unei rase, probleme care nu mai sunt ale ei, ci ale altor o sută de rase, o mie… Şi sunt singurul capabil să mă
apăr şi să acţionez împotriva ameninţării… Poate că nu sunt decât un pion pus de superiori să să rezolve aceste
probleme. Dar parcă mi-ai spus de un obicei străvechi. Ce-i cu el?

Page 91
 Mihai Micula
― Este vorba de împărţirea în caste. Am aflat imediat după ce am pătruns în han. Toţi halocefalii de pe
Ratis sunt împărţiţi în caste. După culoarea irizărilor halourilor. Halourile aurii sunt semnul nobleţei supreme.
La Orion privi interesat irizările aurii din jurul capului lui Kai.
― Da, eu sunt un ales. Trebuie să cobor în subterană la garda imperială. S-o creadă ei… Urmează apoi
albastrul: soldaţii şi funcţionarii. Apoi roşul: slugile şi, în sfârşit, culoarea albă care indică un paria. Nu au
niciun fel de drept în faţa celorlalţi. Aici, pe Ratis, îndeplinesc cele mai grele munci.
― Şi cine conduce pe Ratis, de fapt?
― Cei trei generali din garda imperială, care cuprinde savanţi, artişti, piloţi de astronave…
― Tare aş vrea să ajung până la ei.
― Te vor chema. Se tem de tine. Trebuie, într-un fel sau altul, să scape de ameninţarea pe care o reprezinţi.
Kai a fost ucis. Îndrăgostit de o paria, s-a opus soldaţilor. Ceilalţi însă, majoritatea, s-au resemnat. Nutreau
speranţa ascunsă că totul nu este decât un coşmar.
A întâlnit prieteni pe care-i lăsase pe Dantra. Adrian şi celelalte cargouri fuseseră salvaţi de patrulele de
intervenţie. Dar pe Dantra domnea neliniştea. Toţi halocefalii aparţineau unui singur secol convenţional. De
ce numai pe aceştia? Aveau ceva special? Nu putea da răspunsul. Hangiul, îmblânzit, îl trata cu amabilitate,
dar nu putea smulge nimic de la el. Devenise un fanatic şi îşi purta cu mândrie capul, înconjurat de haloul
albăstrui. Se gândi la sfinţii de odinioară ai pământenilor. Apariţiile lor ar fi putut fi foarte bine halocefalii,
care, în neputinţă de a străbate din nou distanţa dintre cele două galaxii, s-au aşezat într-un mediu propice. Dar
putea fi foarte bine şi imaginaţia oamenilor. Nu s-a ocupat niciodată îndeajuns de istorie.
Colinda de zile întregi planeta, fără a căpăta niciun indiciu pentru a trece la acţiune. În subterane nu putea
pătrunde. Câmpurile care le apără sunt la fel de puternice ca al lui. A constrâns câţiva soldaţi să-i spună tot ce
ştiau. Nu cunoşteau mare lucru. Acţionau în urma unor ordine. Toată conducerea se afla în mâna câtorva per-
soane, singurele capabile de o viziune asupra întregului sistem social pe care-l construiseră. Artificial…
A aflat totuşi ceva: cum au reuşit să-i smulgă dintre graniţele Confederaţiei. Printr-un culoar spaţio-tem-
poral semiînchis, cu un capăt mobil, programat numai pentru codul biologic emis de halocefali. Totuşi, cum
de a ajuns el aici? Plasa ovoidului său ar fi fost ruptă de formidabila forță a unui culoar. Nu cunoştea ceva mai
puternic.
Se înserase. Luminile haloulurilor se vedeau strălucind în depărtare. „Au primit un nou transport”, gândi
La Orion, şi grăbi paşii pentru a afla noutăţi. Se învârtise toată ziua pe cosmodrom, căutând o breşă în sistemul
de protecţie al nişelor. Stabilise toate coordonatele planetei. Dacă ar pune mâna pe o navă ar ajunge destul de
repede în Confederaţie. Acolo. Problema ar fi rezolvată rapid.
Nu cunoştea pe nimeni dintre noii-veniţi. Era un transport ce venea din cealaltă galaxie. Fuseseră extraşi
chiar la ieşirea din culoar. Erau uimiţi. Nu ştiau nimic. Hangiul se apropie de La Orion şi-i spuse rânjind:
― E primul transport extras.-am mai adus de două ori, dar patrulele voastre au modificat coordonatele
convoiului şi ne-au scăpat. De data asta i-am luat direct din zona de carantină. Patrulele nu pot să acţioneze
asupra lor chiar în culoar.
― Eşti foarte convins de ceea ce spui. Poate că nimic din toate astea nu se întâmplă în Confederaţie. Ci
numai aici. Ştii foarte bine că suntem cu toţii determinaţi de nişte factori de timp virtuali. Oricând, toate acestea
pot să nu fi existat niciodată.

Page 92
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
― Asta şi căutăm. Să înlăturăm acest pericol.
― Pericol? Pentru cine? Pentru câţiva nebuni care cred că pot deveni stăpânii Universului? Oare nu ai
învăţat pe Dantra că Universul e al oamenilor şi oamenii sunt ai Universului? Totul nu este decât o expansiune
firească, cu evoluţii şi involuţii interne.
― N-ai decât să spui toate astea în faţa celor trei generali.
― Mă ajuţi tu să pătrund la ei? întrebă ironic.
― Vei fi primit oricând doreşti. Dar fără asta. Şi arătă pelerina lui La Orion.
Aştepta în sala mare, rombică. Privea cele trei jilţuri de piatră. De jur-împrejur pâlpâiau luminile calcula-
toarelor. Nu-l mai surprindea această îmbinare de arhaic şi ultramodern. Era poate o condiţie necesară adaptării
memoriei biologice la deplasările în timp. Nivelul de existenţă la care se aflau îşi cerea tributul.
Deodată, cele trei jilţuri deveniră fosforescente şi pe ele, înveşmântaţi în pelerine aurii, apărură generalii.
Gravi, il priveau în tăcere. Îşi aduse aminte de pelerina lui pe care o schimbase cu una oferită de hangiu.
Crezuse în acel moment că va muri.
Aşteptarea îl înnebunea. Măcar dacă ar fi sperat într-o spargere a relaţiilor ce acţionau societatea de pe
Ratis. Nu s-a întâmplat însă nimic. Suit într-un aerotanc a coborât într-un puţ, în care de multe ori privise cu
jind, încercând să ghicească ce se afla dincolo de câmpul de forţă. A fost adus aici şi lăsat singur. Nu se mai
temea că i se putea întâmpla ceva. Voiau să facă, probabil, un târg cu el. Poate că nu era chiar neînsemnat
pentru ei. Generalul din mijloc i-a făcut semn să se apropie. Când a fost la doi paşi de el, acesta a început să
vorbească.
Trecea printr-o zonă plină de perturbaţii. Nava rezista însă bine. Nici nu simţea capcanele în care ovoidul
„Andromeda 5” ar fi fost zdrobit. Obişnuit cu noile comenzi, La Orion alerga prin hăurile cosmice fără nicio
ţintă. Făcea salturi de secole, trecând ca o scânteie prin conştiinţa altor lumi. Când obosea, dormea adânc,
lăsând totul pe seama roboţilor, iar aceştia, prudenţi, îl aduceau de fiecare dată pe Ratis.
― Confirm, da, confirm.
Trecută prin zeci de filtre, vocea devenea un simplu semnal, purtător al unui cod. Lupta ce se da în creier
între logic şi ilogic era purtată până la traductorul generalilor. Şi totuşi reuşise să-i înşele. Dorinţa de luptă nu
o mai gândea de mult. Devenise la fel de reală ca şi faptul că respira. Da! Confirma din toată inima. Confirma
intrarea sa în patrulele plantei Ratis ale generalilor. Discuţia fusese lungă. A scăpat din toate cursele, ignorân-
du-le.
― Eşti pentru noi un element nedorit, spunea generalul. Dar necesar, din momentul în care ai pătruns în
timpul nostru. Tot ceea ce am realizat e periclitat de prezenţa ta… Nu am reuşit să găsim factorul de timp care
te-a aspirat împreună cu „Lona”.
― Plasa ridicată de Van Cornstant.
― Secundul tău? Nu. N-a făcut el asta. N-a avut timp. Şi, apoi, în acel moment, a avut o putere de sute de
ori mai mare. După toate probabilităţile, ai făcut-o tu însuţi. Deci ai pătruns în sistemul nostru înainte. Înţelegi?
înainte de noi înşine. Ai creat o spirală reproductibilă la infinit. Şi numai tu ai putea-o închide.
Ştia ceva de aceste spirale hiper dimensionale. Alunecai pe axa lor şi pe contur în acelaşi timp. Generalii,
deci, se mai întâlniseră cu el. Marja de timp era suficient de largă pentru ca de fiecare dată să se comporte
altfel. În esenţă, însă, lucrurile mergeau la fel.ar ei alegeau din câmpul de probabilităţi pe cele mai favorabile.

Page 93
 Mihai Micula
Şi, totuşi, încă nu reuşeau să se debaraseze de el.
― De ce nu mă ucideţi? îi întrebase.
― E o variantă dezastruoasă.
― Şi atunci ce-mi rămâne de făcut?
― Să ne ajuţi.
― Ştiţi că. N-o voi face.
― Ba da. Faptul că ai renunţat la pelerină mult mai repede ca în alte dăţi arată că ne apropiem de soluţie.
Memoria a început să ţi se obişnuiască cu salturile în timp. Începi şi tu să cauţi o soluţie. Deocamdată, bâjbâi
ca şi noi. Totuşi, nu-i exclus ca ea să se ivească neaşteptat!
Ceva neaşteptat? Ca totul să se termine cu bine pentru ei? Pentru această sumbră perspectivă ce o oferă
lumii? Nu! Asta nu se va întâmpla niciodată! Nu mai este un pion fără personalitate. Are acum posibilitatea să
manevreze el însuşi evenimentele. Dar cum?
― Pentru început, trebuie să-ţi găseşti un loc între noi. Trebuie să confirmi primirea ta în rândul patrulelor
noastre.
― Patrule temporale?
― Da. Trebuie să fii însă hotărât să ne ajuţi. În misiunile care ţi s-au dat în alte dăţi, ai încercat să ne înşeli.
N-ai reuşit. Şi totul s-a luat de la capăt.
Când i-au expus în ce constau misiunile sale a rămas perplex. Trebuia să străpungă barierele timpului pentru
a da savanţilor halocefali datele prin care aceştia ajunseseră la dezastru.-au spus că asta este o treabă destul de
uşoară: sistemul fiind închis aceste bariere deveneau numai aparenţe. Îi vor da de asemenea o navă mai puter-
nică decât ovoidul. Apoi, dacă ar avea posibilitatea să spargă zidul meta cosmic, ce-i izola de realitate… Da,
asta ar fi, într-adevăr o treabă grea.
― Bine, dar pentru cei din afară, eu şi toţi semenii noştri, pe care i-au răpit, sunt morţi. Asta nu este o
realitate? replicase.
― Pentru ei, da. Pentru noi, nu. Închiderea o poţi extinde în limite restrânse. Dar pentru realitatea cosmică
cei prinşi în ea nu mai există. Moarte într-un accident ca oricare altul.
Din Confederaţie nu putea primi niciun ajutor. Şi cât îl aşteptase în preumblările sale pe solul lui Ratis!
Chiar de-ar fi făcut rost de o navă, nu ar fi ajuns la ei.
― Confirmi?
― Confirm! Confirm…
Studiase metodele lor un an întreg. La început a fost zăpăcit de avalanşa de noutăţi care-l asaltau. A trebuit
întâi să se adapteze la simbolică, aproape imposibil de pătruns. s-a deschis apoi un întreg univers. S-a antrenat
în salturile în timp. Toate, în afară de unul singur. Cel al trecerii la o nouă viaţă. Al repetării a ceea ce făcea.
Nava pe care i-au dat-o îi plăcea foarte mult. Uşor de manevrat, era în acelaşi timp dotată cu roboţi care-i
prevedeau intenţiile cu mare rapiditate.
Astronava halocefalilor nu se deosebea prea mult de a lui. Schimbul de informaţii s-a făcut fără incidente.
Apoi s-au despărţit. Era impresionat de disperarea cu care se agăţau de viaţă. Repetau greşelile însă. Poate că
nu aveau altă scăpare… Poate că… Se scutură. Nu! Nu trebuie să fie impresionat. Şi aşa urmează destul de
fidel un program ostil.

Page 94
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
A predat mesajul în apropierea Dantrei. Apoi a dispărut. Reprezentantul Consiliului l-a privit bănuitor la
început. După cele câteva pocale de toola s-au înţeles bine. La Orion îşi va lua un secund. Ţesătura a început
să se destrame.
A descoperit breşa întâmplător. Îşi urmărea evoluţiile anterioare, aflate în memoria calculatoarelor proba-
bilistice. Şi cât de simplu a fost. Două nave de escortă. Una automată şi una condusă de el. A schimbat
aşezarea.-a introdus pe Adrian şi pe Van Constant. Plecau aşa cu alt convoi. A unit cele două timpuri şi cercul
s-a închis din nou. Dar ştia de data asta că-l va putea deschide oricând. Nu avea nevoie decât o singură dată.
Pentru a ridica plasa. Urma lupta cu generalii. Probabil că şi aceştia au prins firul. Măsurile luate de ei erau
foarte eficace. Numai cât îl vor avea în marja lor de timp. Deocamdată, le scăpase de sub control.
Găsise explicaţia „supravieţuitorilor”. Pe o mică planetă, moartă demult, existase viaţă raţională. A pâlpâit
câteva milenii şi s-a stins. Apăruse prea târziu pentru ca să aibă timp să părăsească steaua ce se răcea cu repezi-
ciune. Acolo, în memoria lor, trăiamperiul halocefalilor. Acesta a fost punctul lui de plecare. Le-a străbătut
imperiul fantomatic în sens invers. S-a văzut luptând să străpungă zidul meta cosmic, pentru a preda in-
formaţiile savanţilor, care şi ei făceau acelaşi efort de înaintare spre el. Ar fi putut să împiedice acest lucru, dar
ceva îi spunea că ar fi o greşeală.
Şi-a dat seama de crima monstruoasă pe care au făcut-o. Au încălcat orice principiu al umanităţii. Au lăsat
în mod voit ca mica populaţie să se stingă odată cu steaua. Moartea unei lumi le dădea posibilitatea să aspire
la victorie. Fiind o lume dispărută, cataclismul nu i-a atins. Şi cu ei, în acele timpuri, existau şi cei câţiva
halocefali, cu tot şirul de strămoşi şi urmaşi, care, odată cu spargerea barierelor, vor năvăli în realitate. Hoarde
iraţionale mânate de dorinţa de putere şi dumnezeire.
Era urmărit. De data asta, generalii voiau să-l suprime. Îşi îndeplini menirea. Făcuse numărul de mutări
necesare pentru ei. Altele nu mai trebuia să facă.
Băştinaşii priveau cu neîncredere la zeul nou care apăruse. Nu avea aureolă şi nu ştiau ce să creadă. N-au
avut însă timp să se hotărască dacă să-l adore sau nu, că acesta şi dispăruse. Da. Era un zeu al altor lumi,
probabil rătăcit pe la ei.
La Orion, concentrat asupra avertizoarelor, aştepta să apară primejdia. A fost un moment de ezitare din
ambele părţi, şi astfel a scăpat.zbutise însă să facă ceea ce urmărea. Nu el va întârzia timpii ovoidului pentru
ca Van Constant să aibă posibilitatea să ridice plasa, şi nu el îi va însuti puterea, ci un urmaş al acestei populaţii
sălbatice.
Aşa cum „supravieţuitorii“ aveau nevoie de generali şi toţi ceilalţi halocefali cu elemente cu realitate su-
perioară lor, cum generalii aveau nevoie de mutările lui din acelaşi motiv, tot aşa avea şi el nevoie de un
element străin şi superior ca realitate.
Gândind astfel, La Orion privi în cabina de repaus unde, ţintuit pe un fotoliu, un băştinaş privea speriat în
jur. Îl eliberă din plasă şi continuă să-l urmărească. Simţind ce s-a întâmplat, acesta sări de pe fotoliu şi începu
să bată disperat cu cele patru mâini în pereţii cabinei. Părea un păianjen ce se zbate căzut din plasa pe care a
construit-o cu trudă. Îl lăsă să se liniştească şi apoi îl prinse din nou. Trebuia să-l plaseze în timpul de unde-l
luase.-a inoculat un cod special. Peste milioane de ani, urmaşul său, sau urmaşii celor din jurul său, căci con-
taminarea se va face pe o arie întinsă, va ridica plasa., Andromedei-5". Generalii nu-l puteau depista, chiar de
ar fi aflat de manevra lui. Era cu doi paşi înaintea lor. Probabil că şi acum caută modul în care el a pătruns

Page 95
 Mihai Micula
aprioric în lumea lor. Pierdeau încă o dată din cauza greşitei gândiri asupra Universului.
Odată terminată operaţia, cea mai importantă, La Orion a trecut la actul final. Două fuzee au lovit steaua
care a renăscut în flăcări şi explozii termonucleare. Preveniţi de cărţile bătrânilor, băştinaşii s-au ascuns în
adâncimea peşterilor. Printre ei mulţi purtau un germen ascuns. La Orion aştepta. Şi, instantaneu, toate acestea
n-au existat niciodată.
Băştinaşii priveau soarele nou care apăruse pe cer. Căldura lui îi îmbăta şi-i înveselea.
Şi peste ei a trecut cataclismul ce a distrus pentru totdeauna imperiul halocefalilor, luându-le o amintire,
care a însemnat însă pieirea pentru totdeauna a gândurilor nesăbuite ale unor cuceritori.
― Uite că a trecut şi suta de ani şi nu s-a întâmplat nimic, spuse Van Constant.
― Şi suntem împreună de nouăzeci de ani, îi răspunse La Orion.
― Îmi pare rău că ne despărţim. Poate, dacă voi avea merite deosebite, ne vom întâlni în patrule.
― Nu cred că voi trăi chiar atâta. Tu de-abia începi urcuşul, iar eu deja sunt pe coborâş Sunt însă nespus
de bucuros că mi s-a împlinit visul. Nemurirea mea în patrule a venit neaşteptat. Cele câteva cicluri pe care le
mai am de trăit vor fi cele mai frumoase din viaţa mea.
― Eu nu înţeleg însă un singur lucru. Mesajul secret, în care ai fost avertizat, există. O farsă nu poate fi.
Un rost tot trebuie să aibă.
― Cine ştie… Poate aparţine altei lumi… O simplă mărturie de la care poţi reconstitui multe. Cine-i poate
înţelege pe cei din patrule? Când îmi voi lua noul post în primire voi şti sigur. Însă noi doi nu ne vom mai
revedea…
― Sărbătorim evenimentul pe Dantra, nu? îl întrerupse Van Constant, văzând că devine melancolic.
― Da, predăm convoiul şi-l luăm şi pe Kai. E un tovarăş vesel.
Van Constant n-a izbutit să mai afle nimic despre La Orion. Doar că a fost avansat pentru merite ex-
cepţionale în ultima perioadă. A recapitulat în gând şi n-a găsit nimic. A dat din umeri şi s-a pregătit să se
prezinte la Comandamentul cosmodromului. „Andromeda-5” era o navă bătrână şi el, ca proaspăt comandant
de escortă, avea nevoie de ceva nou. Era sigur că argumentele sale îi vor convinge pe cei din comisie. Şi,
fiindcă se simţea obosit după ultima misiune, se îndreptă spre oraşul halocefalilor pentru a bea toola şi a asculta
legendele acestora, care îi plăceau atât de mult lui La Orion.

Procesul
Era târziu. Trecuse de unsprezece seara, iar cel din faţa sa vorbea, vorbea într-una, Nu-şi aducea aminte ce
s-a întâmplat in ultimele trei ore. Parcă a fost drogată. La zece trebuia să fie în pat; acum, însă, îl ascultă pe
procuror. Dar de unde ştie că e procuror? încă nu-şi dă seama ce e cu ea. Totuşi, memoria i-a revenit. Într-
adevăr, între orele opt şi unsprezece se petrecuse ceva…
I se părea anormal acum. La un moment dat, a început să o doară capul. A ameţit. Cuvintele celorlalţi se
transformau într-un zumzet; niciun cuvânt inteligibil. Figurile din jur se deformau, parcă sub influenţa unei
forţe misterioase. Un joc de forme pe fondul acelui zgomot monoton şi supărător. Feţe prelungi, ochi când
bulbucaţi, când alungiţi, mâini ca nişte crengi uscate, figuri groteşti se perindau prin faţa ei ca la un bâlci. Nu
ştie precis cât a durat: o oră, două? Apoi, probabil a adormit. Sau a leşinat…
Privi masa juriului… Din nou aceşti termeni! De unde această idee că se află în plin proces? Aproape de

Page 96
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
miezul nopţii? Stupid. Fie! Dar figurile juraţilor o uimiră şi mai mult. Unii adormiseră de-a binelea. Alţii fixau
un punct aflat undeva, la infinit. Doi notau ceva de zor, pe nişte hârtii. Gesturi mecanice, stabili ea, parcă ar fi
nişte păpuşi. Numai procurorul părea normal. Prea normal!
Procurorul se apropie de ea încet. Tresări. Acesta o acuza. Deci ea era acuzata. Şi câte păcate i se aruncă în
spate… Acuzaţiile curgeau spre ea ca un torent.
Cei de la masa juriului păreau că se dezmeticesc. În definitiv, cine sunt toţi ăştia? Dar acum e perfect lucidă!
Sunt ziariştii, care, probabil, au drogat-o pentru a-i smulge mai multe informaţii. A fost trasă pe sfoară. Con-
tinuă comedia, crezând-o pe ea încă sub influenţa drogului. Dar când l-a luat? Nu-şi aminteşte să fi mâncat sau
să fi băut ceva înainte de ora opt; cu atât mai mult oferit de ziarişti. Mâine-i va reclama. Şi amenzile, în astfel
de cazuri – sustragere de informaţii secrete – sunt mari, chiar foarte mari.
Procurorul se apropia de punctul culminant al pledoariei. Se înroşise la faţă şi îşi desfăcuse cravata şi primii
doi nasturi de la cămaşă. Amuzată, îşi concentră atenţia dorind să-l audă. Ascultă o acuzaţie care o înfurie.
Cum de-şi permite?! A sărit peste cal!
Simţind privirile ziariştilor spre ea, îşi aranjă instinctiv părul. Se hotărî să termine această comedie. Au aflat
destule; ce mai vor? Se ridică. Procurorul, zărind-o, încetă pentru o clipă, apoi spuse:
― Acuzata doreşte să vorbească. Procedura interzice să fiu întrerupt, dar, totuşi, să o ascultăm.
― Aş vrea să terminaţi. Mă simt perfect şi vă anunţ că sunt lucidă. E târziu şi sunt obosită. Cred…
Se opri speriată; procurorul o privea încruntat.
― Domnilor, acuzata vrea să se sustragă acestui proces. Vrea să scape! Doi dintre dumneavoastră vor trebui
să o păzească.
Era indignată. Dar nu apucă să vorbească, – se simţi apucată de braţe şi aşezată jos, cu forţa. Era năucită.
Au înnebunit! Ei, ei sunt drogaţi 1… Deodată, zări în capătul sălii deschizându-se uşa laboratorului. Apăru un
ziarist. Se clătina şi râdea prosteşte. Dispăruse aproape de la începutul conferinţei de presă. Îl recunoscuse
pentru că tot timpul spusese numai glume. A lui a fost ideea să aibă loc conferinţa în clădirea laboratorului. Ea
a obţinut acest lucru foarte uşor. Era numită de Consiliul Mondial al Savanţilor, director al experienţei cu
infrasunete. Mâine ziarul lui va fi plin cu fotografii ale aparaturii. A umblat probabil şi pe la sistemele de
comandă automată. Şi atunci îi veni în minte un gând îngrozitor şi înţelese totul. ȋn afară de aplicaţiile tehnice,
a studiat şi efectul biologic al infrasunetelor. Cobaii aveau cele mai ciudate reacţii. Uneori repetau până la
epuizare mişcarea pe care o efectuau atunci când intrau sub influenţa infrasunetelor. Existau şi alte efecte,
contradictorii, paradoxale. Dar pe oameni nu experimentase niciodată. Nu erau prea siguri de aparatură. Şi, de
fapt, erau nişte cercetări tangenţiale.
În industrie, oamenii n-ar fi intrat nici măcar pentru o clipă sub efectul infrasunetelor, în momentul în care
acestea ar fi fost folosite. Şi iată că această experienţă a avut loc sau, mai bine-zis, are loc şi acum.ar ea este
printre cobai. Aparatul trebuie oprit Ţipase. O palmă îi astupă gura. Se simţea din nou ameţită. Auzi apoi glasul
judecătorului rostind sentinţa:
― Juriul, după lungi dezbateri, a condamnat pe acuzată… la moarte prin spânzurătoare. Pedeapsa va fi
executată imediat.
Rămase trăsnită; infrasunetele îi transformaseră pe toţi în nişte maşini de judecat şi condamnat. Efectul lor
i-a prins întrebând şi discutând, şi aşa au rămas. A fost de ajuns ca unul să fie, fără să-şi dea seama, procesoman

Page 97
 Mihai Micula
şi au ajuns aici. Până acum a judecat ca om de ştiinţă. Va trebui să judece ca om normal, ca femeie. Gata cu
observaţiile ştiinţifice. Dacă totul este atât de serios, trebuie să-şi salveze viaţa.
Văzu ştreangul. Începu să se zbată, nu putea să ţipe… palma care o apăsa pe gură, o sufoca. Procurorul se
aplecă la urechea ei.
― Dorim să-ţi îndeplinim ultima dorinţă… Da, ultima dorinţă, aşa cum se obişnuieşte. Dar să ne promiţi
că nu ţipi. Să ne promiţi. Repeta cuvintele, era evident că nu e stăpân pe sine. Simţi că i se eliberează gura. Era
epuizată, dar trebuia să scape. Şopti:
― Aparatul… opriţi aparatul! El ştie unde e, şi arătă spre cel care venise cu câteva minute în urmă din
laborator. Maneta numărul şapte, scrie pe ea… opriți-l, vă rog… Avea o speranţă. Dacă efectul infrasunetelor
dispare… poate scapă! La cobai nu se întâmpla astfel, dar poate la oameni… ei au reacţionat atât de diferit…
Simţi din nou palma umedă, apăsată peste gură. Vroia să muşte, dar mai avea o speranţă. Una mică, din ce în
ce mai mică. Trecură câteva minute…
Pe uşa laboratorului ieşi cel indicat de ea să oprească maşina. Se duse la procuror şi-i spuse ceva. Ea nu
auzi ce. Procurorul se întoarse spre ea:
― Dorinţa v-a fost îndeplinită; maneta numărul şapte a fost mutată aşa cum aţi cerut. Pregătiți-vă.
Nu-i venea să creadă. Nimic nu arăta că juriştii au redevenit normali. Începu să se zbată din toate puterile,
încercă din nou să strige, dar nu izbuti. Deodată în jur se făcu întuneric… Au legat-o la ochi. Nu! Nu voia să
moară… Nu putea concepe acest lucru; mai are mult de trăit…
După ce au spânzurat-o, ziariştii au trecut prin faţa ei, unul câte unul, apoi, furişându-se pe străzi, au ajuns
fiecare la hotel sau acasă, şi s-au culcat. Cu toţii au dormit excelent. Când s-au trezit şi-au adus aminte tot ce
se întâmplase cu o seară înainte…
Au sosit la uşa laboratorului aproape în acelaşi timp. Se priveau stânjeniţi, cu teamă. Până a venit portarul
nu au scos nicio vorbă. O tăcere ce confirma un adevăr groaznic. Portarul îi privea mirat în timp ce deschidea
uşa laboratorului, deasupra căruia scria: „Experienţe periculoasentrarea persoanelor străine strict interzisă”.
Parcă ieri, când au venit la aceeaşi oră să aranjeze conferinţa de presă pentru seara, nu era acest anunţ…
Ieri, sau când? Când portarul a deschis uşa s-au repezit cu toţii înăuntru, fără a mai ţine seama de protestele
acestuia, care se făcuse roşu de indignare. Dar când au ajuns în sala cea mare au rămas înmărmuriţi: acolo nu
se afla nimic.
Au recunoscut totul, până şi grinda de care au spânzurat-o. Auzind paşi, s-au întors: din uşă le zâmbea ea.
― Sunteţi foarte punctuali. Vă mulţumesc pentru această amabilitate. Pe mine vă rog să mă scuzaţi de
întârziere, dar am avut un vis groaznic. Mi-a trebuit un timp pentru a mă dezmetici. Sper că dumneavoastră aţi
dormit mai bine. Se adresă celui care era conducătorul grupului: Domnule procuror, la ce oră vă convine să
începem deseară conferinţa de presă? Sunt autorizată să vă dezvălui lucruri extraordinare.

Page 98
 Alte întâmplãri dim veacul XXI

MARIUS GHERGU

De vânzare universul
Oamenii treceau, priveau cu mirare spre firma noului magazin, răsărit peste noapte în cartierul lor, se
întrebau „de unde-o mai fi răsărit şi asta?”, ridicau din umeri şi-şi vedeau mai departe de drum.
Cu mâinile adânc vârâte în buzunarele pantalonilor, Tom îşi târa alene picioarele. Dădu cu ochii de vitrină
şi, pentru că nu avea nimic mai bun de făcut, începu s-o studieze. Lui Tom nu-i plăcea să muncească. Nu era
omul ăla! A, dacă se ivea cumva un chilipir de undeva, poate… Dar aşa, să te duci zi de zi să trudeşti pentru
câţiva dolari acolo… Nu, nu merita efortul!
Într-o doară, nutrind o vagă speranţă că poate pică ceva, deschise uşa magazinului. Îl întâmpină un omuleţ,
cam ciudat la înfăţişare, dar Tom nu se oprea niciodată la amănunte.
― Bine aţi venit în magazinul nostru, domnule! Permiteţi-mi să vă arăt ce vă putem pune la dispoziţie,
începu să turuie amabil omuleţul.
Apreciind politicoasa primire de care avea parte, Tom se trânti în fotoliul oferit de gazdă.
― Noi, adică, firma noastră, îşi continuă reclama vânzătorul, vă oferim, bineînţeles, contra-cost, orice stea
aţi dori din Univers!
Puţin speriat, Tom îl aţinti cu suspiciune. Omul ăsta vorbea serios? Cum naiba, că, după umilele lui cu-
noştinţe, pământenii abia au reuşit să pună piciorul pe Lună?! Atunci, cum poţi ajunge aşa repede în orice colţ
al Universului?
― Priviţi, îl făcu atent omuleţul şi apăsă pe un buton, făcând să apară pe un perete o hartă luminoasă a
cerului. Aici avem o hartă a Universului. Puteţi să vă alegeţi orice constelaţie doriţi 1 în funcţie de suma plătită
puteţi deveni stăpânul unei planete, al unui sistem solar sau al unei formaţii stelare!…
Tom privea fascinat harta pe care licăreau stelele. Văzu una cu un nume ce-i amintea de parfumul şi gustul
cozonacilor cu stafide! înghiţi în sec şi întrebă:
― Asta de aici… cam cât ar costa?
― Care, domnule? A, steaua din Casiopeea? Să mă uit în catalog. Aşa, Casiopeea… Casiopeea… Da. Preţul
este de zece mii de dolari!
― Zece mii? Ei, drăcie, dar… Numai atât? vru el să zică însă reuşi să-şi înghită vorbele la timp.
Văzuse undeva afişate preţurile terenurilor de pe Lună. ȋn comparaţie cu suma cerută de omuleţ pe o stea
întreagă, o simplă parcelă costa de zece ori mai mult! Se ridică şi se îndreptă gânditor spre uşă.
― Domnule, să nu vi se pară scump. În această sumă intră şi transportul se repezi alarmat omuleţul, hotărât
să nu-şi piardă clientul.
― Bine, bine am să mă mai gândesc, mormăi Tom în timp ce ieşea pe uşă.
De cum se văzu în stradă, Tom o luă la goană spre locuinţa lui Jim, singurul său prieten adevărat. Dădu
buzna în camera acestuia fără să mai bată la uşă.
― Hei Jim, eşti acasă? întrebă el.
― Ce-ai păţit, Tom, de dai aşa năvală? Te urmăreşte cineva? Ai uitat să şi baţi la uşă
― Jim, am dat peste un chilipir!… împrumută-mi nişte bani! intră Tom dintr-o dată în subiect.

Page 99
 Mihai Micula
― Cât?
― Zece mii!…
― Câât!?… Ai înnebunit? De unde atâţia bani?… se cruci Jim.
― Jim, Jim tu eşti singurul meu prieten! Te rog, nu mă lăsa! se rugă patetic Tom.
― Dar ce dracu vrei să faci cu atâţia bani?
― Întâi dă-mi şi pe urmă-ţi spun… O afacere, Jim… O lovitură grandioasă… ţipă exaltat Tom.
Jim îl privi, se gândi câteva clipe, apoi spuse:
― Bine, Tom, îţi dau bani, dar… când mi-i înapoiezi?
― ȋn câteva zile, Tom. Dar ştii că ţi-am plătit totdeauna la timp datoriile.
― Da, dar nu erau aşa de mari. ȋn fine, am promis, aşa că am să-ţi dau banii. Așteaptă-mă o clipă.
Jim reveni după câteva minute şi-i întinse nerăbdătorului său prieten un pachet cu bani. Tom îl înhăţă, îl
băgă în buzunar şi, uitând să mulţumească, ieşi în viteză.
― Bun, zise Jim când rămase singur. Am dat zece mii de dolari falşi şi voi primi zece mii de dolari buni…
chicoti el frecându-şi încântat palmele…
Tom păşea transportat de fericire. Din când în când pipăia cu duioşie actul de proprietate şi biletul de drum
spre Casiopeea. „Am să încep o viaţă nouă”! murmura el cu lacrimi în ochi.
Dacă şi-ar fi aruncat privirile în urmă ar fi văzut că în faţa magazinului din care abia ieşise se oprise o
maşină a poliţiei. Din ea au coborât doi agenţi zdraveni şi au intrat înăuntru. La scurt timp au revenit în stradă
încadrându-l pe omuleţul vânzător, s-au urcat în maşină şi au dispărut în şuierul sirenei, urmăriţi de privirile
blazate ale pietonilor.

Taan Roon îşi privea colecţia numismatică, unică în Univers. Prin câte trecuse până ce adusese aceste ex-
emplare numai el ştia. Totuşi, parcă nicăieri nu întâmpinase atâtea greutăţi ca pe planeta aceea pe care locuitorii
ei o numeau Pământ, de unde adusese ultimele piese.
Reuşise să-i vândă unui pământean naiv o stea din Casiopeea şi tocmai când se pregătea să dispară, brutele
acelea în uniformă îl luaseră pe sus şi-l azvârliseră după nişte gratii. „Hi, hi, hi, râse el amuzat. Ce mutre or fi
făcut când mi-or fi observat dispariţia!…”.
Şi Taan Roon continuă să-şi admire cu dragoste colecţia în care dolarii aduşi de pe Pământ i se păreau cele
mai curioase piese.

Page 100
 Alte întâmplãri dim veacul XXI

VICTOR MARTIN

Râul vieţii
Bătrânul Aram trăia în coliba sa de la malul mării de când lumea. Sătenii veneau la el să afle câte ceva
despre părinţii şi strămoşii lor. Orice conflict mai vechi, cu implicaţii în viaţa oamenilor de acum, era rezolvat
de Aram, cel care le ştia pe toate. Cuvântul său era lege pentru oamenii aşezaţi, cine ştie când, la malul mării
şi la poalele muntelui Zu totodată. Nu s-a gândit şi nu gândea nimeni să-l contrazică vreodată. Nu-şi amintea
nimeni să-l fi văzut mâncând sau bând. Nici apă nu bea niciodată şi totuşi pielea nu-i era zbârcită, ochii nu-i
erau duşi în fundul orbitelor, ci vii şi scăpărători. Uneori se ducea la malul mării şi se spăla, apoi revenea în
colibă. Era pentru el un ritual şi toţi ştiau aceasta. ȋn tinereţe, spuneau legendele satului, Aram era un tânăr
zvelt, chipeş şi muncitor. Trecând peste muntele Zu, ca mulţi alţii, plecase să colinde ţara. Cu toate că nu
trecuseră decât doi ani. Aram s-a întors complet albit, cu faţa obosită, abia târându-şi picioarele, ca după un
drum istovitor. Singura care l-a recunoscut după voce a fost frumoasa-i soţie. Întâi au plecat cei doi fii ai săi
să-şi caute norocul prin ţară, apoi soţia sa. Zadarnic i-a rugat Aram să rămână, spunând că dincolo îi aşteaptă
moartea, – ei au plecat şi nu s-au mai întors niciodată. Fiica sa Azza a mai rămas un timp, apoi s-a căsătorit în
satul de la poalele muntelui Zu. Venea uneori, aducându-i ceva de mâncare, îi povestea că o duce bine, că are
mulţi copii şi e sănătoasă. Cu timpul venea tot mai rar, până când nu a mai venit de loc. Ochii bătrânului s-au
umezit şi se spune că atunci a fost văzut ducându-se la malul mării pentru prima oară după nenumăraţi ani. Nu
muncea, pentru că nu avea nevoie de hrană şi apă. Azi nimeni nu-şi mai aminteşte chipul tânărului Aram.
Animalele trăiesc liber în jurul colibei, iar cei doi pini din spate nu cresc, cu toate că sunt verzi tot timpul.
Dacă e întrebat ce vârstă are, bătrânul răspunde în glumă că are o sută sau o sută cincizeci de ani. Când e
singur, cântă o melodie ciudată, într-o limbă necunoscută, semănând cu un fluierat continuu. Nu se îndepăr-
tează niciodată mai mult de câteva zeci de metri de colibă. Curioşilor le spune că cine nu trăieşte multe trăieşte
mult. În ultimul timp primea foarte multe vizite, o serie de necunoscuţi veniţi de peste munţi, savanţi, reporteri,
sociologi, medici sau simpli pierde-vară. El îşi aşeza pipa în colţul gurii, zâmbea şi începea să le povestească
o serie de întâmplări din trecut, cu o voce egală şi domoală. Le povestea despre fiinţele ciudate cu două capete,
venite la el în miez de noapte să-l întrebe de ce doarme, le povestea despre umbrele verzi, ce se întindeau pe
tavanul colibei, vorbind într-o limbă pe care acum o cunoaşte şi alte năzbâtii pe care un om cu judecata întreagă
nu le-ar putea născoci. La dorinţa unui ziarist de a scrie un roman ştiinţific-fantastic bătrânul a privit fix şi a
bodogănit încruntat. „Nimic pe lumea asta nu poate fi mai fantastic ca adevărul însuşi”. Cei veniţi îşi adunau
aparatele de filmat, memoratoarele electronice, mulţumeau, şi plecau aşa cum veniseră. În ultimul timp vin din
ce în ce mai rar, deoarece s-a scris în ziarul local: „Mulţi dintre oaspeţii lui Aram au murit de o boală ne-
cunoscută”.
Bătrânul continuă să se certe cu umbrele sale într-o limbă necunoscută, umbre pe care numai el le vede. În
jurul colibei sale nu e niciodată vară sau iarnă. E o răcoare plăcută de toamnă, un miros persistent de primăvară
şi verdeaţă ca vara. Adierea vântului aduce peste satul de la poalele muntelui Zu un iz care te face să te gândeşti
la anii fericiţi ai copilăriei. Copiii satului ascultă cu gurile căscate poveştile stranii despre popoare necunoscute,
plutonieni, itnezi, asali, şi râd în hohote de glumele făcute de bătrân pe seama lor. Ei iubesc aceste fiinţe, le

Page 101
 Mihai Micula
plac itnezii cu mulţimea lor de picioare, plutonienii cu coifuri cenuşii, comparându-i cu zmeii şi zgripţuroaicele
din basme. Copiii cresc pe pământul lui Aram mai repede ca alţii şi-şi uimesc părinţii cu lucrurile pe care le
ştiu.
Atunci când plouă pe pământul lui Aram, cu picături ce par franjurile unei perdele, copiii se dezbracă şi se
ascund printre pânzele ploii, simţindu-i răcoarea, dar fără să se ude vreodată. Ajunsă pe pământ, ploaia grădinii
lui Aram se transformă în picături cristaline ce prind să furnice prin nisipul încins. Aici până şi picăturile de
ploaie îşi caută sensul. ȋn conul său atemporal, bătrânul trage din pipă şi nimic nu pare să-i tulbure liniştea
aparentă. Fumul se ridică descriind o faună ireală, apoi urcă spre cer, Aram priveşte atent râul ce izvorăşte din
faţa casei sale şi se gândeşte amuzat la verbul „a trece”. Râul acesta are apa curată şi dulce. Trece prin sat,
ducând oamenilor prospeţimea pe care el n-o cunoaşte, şi se pierde apoi printre stâncile muntelui Zu. Acest râu
a fost numit de săteni râul lui Aram şi cred că nu va fi numit niciodată altfel.

Caravana
― De unde eşti tinere? Am tresărit şi am privit în sus speriat. Îmi surâdea un bătrân cu o pălărie uriaşă,
îmbrăcat într-o pătură groasă dintr-un material lucios. La efortul făcut, am simţit o durere ascuţită în partea
dreaptă a capului şi ochii au început să mă usture.
Am privit împrejur. Culoarea dominantă a întregului peisaj era portocaliul: arborii, pietrele, chiar şi umbrele
aruncate de ele erau de un portocaliu închis. Deasupra, un soare verzui bătea încingând totul. Îmi simţeam
trupul ca de plumb pe iarba ce-mi servise drept aşternut. M-am ridicat în picioare. Îmi aminteam foarte vag că
dorisem să cobor la prietena mea Hess, la etajul 27. M-am urcat în lift, am apăsat pe buton şi am început să
cobor. „Acum sunt aici” – mi-am zis în gând.
― Unde sunt? l-am întrebat pe bătrân şi glasul mi s-a părut a fi altul, rece şi vibrant.
― Bei o cafea?! a schimbat el vorba.
Pe faţa-i zbârcită înflorise un zâmbet. Am încercat să-i surâd, dar durerea ascuţită mi-a fulgerat din nou
creierul.
― Fiica mea ar fi foarte încântată să-ţi ofere o cafea. L-am privit întrebător.
― Noi oamenii-Asy ne înţelegem fără să fim neapărat în acelaşi loc. Aici peste deal se află caravana no-
astră. Noi ne-am născut aici. Nimeni nu ştie însă de unde venim şi unde ne ducem.
― Dar unde mă aflu? am întrebat.
― Într-o lume paralelă cu a voastră. Dacă ai noroc, te poţi întoarce acolo. Noi îi percepem pe oameni numai
vizual; ei pe noi nu ne percep, atâta timp cât au norocul să nu cadă în conexiunile dintre lumile noastre.
Am pornit amândoi la deal pe o potecă prăfuită, printre smocurile de iarbă uscată, el înainte şi eu în urma
sa. Ajunşi pe culme, am văzut în vale, la marginea unei păduri, un număr imens de căruţe acoperite cu pânză
galbenă. Căruţele şi nisipul păreau a se contopi. Am coborât, urmându-l pe bătrân şi căutând zadarnic o expli-
caţie a faptului că mă aflam acolo. Mi-a trecut prin gând că puteam să mă trezesc în cu totul altă parte. Acest
gând părea să fi durat foarte mult timp, pentru că m-am trezit în faţa primei căruţe.
―Ss! a strigat bătrânul şi a emis un fluierat curios, ce semăna cu strigătul unei bufniţe. Dintre căruţe a
apărut o fată subţiratecă, cu părul de un verde indecis şi trăsături fine. Era îmbrăcată, ca şi bătrânul, cu o pătură
ce îi ajungea până la glezne.

Page 102
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
― Bună dimineaţa, domnule Hids, m-a întâmpinat ea.
N-am putut să-mi stăpânesc mirarea.
― De unde ştii că mă numesc aşa?
― Îţi citesc în ochi tot trecutul. Dacă te concentrezi poţi să faci şi tu la fel. Doresc să-ţi ofer o cafea. E cel
mai bun lucru pe care l-aţi adus voi, oamenii.
S-a întors şi a dispărut printre căruţe. Bătrânul m-a bătut prieteneşte pe umăr. Faţa-i era acoperită de un
zâmbet. Până atunci nu observasem că pe faţa lui nu se mişcă niciun muşchi. Era un zâmbet continuu. Părea
un zâmbet izvorât dintr-o bucurie adâncă. ȋn ochi îi puteai citi trecutul ca într-o carte. Am ghicit imediat că nu
era ca mine, că este cu totul alt tip de fiinţă. ȋn ochii săi apărea, ca pe ecranul unui televizor, în mod repetat, o
caravană nesfârşită.
― Nu te întrista, l-am auzit. Ai să te simţi bine aici la noi.ss te-a îndrăgit din prima clipă. Te poţi considera
fericit. Niciun om nu ar fi putut spera, măcar, dragostea ei. Poate vei avea norocul s-o mai poţi atinge vreodată
pe Hess. De văzut o vei putea vedea, dar vei trece prin ea ca prin aer.
― O vezi în ochii mei pe Hess? întrebarea mea a rămas o clipă suspendată în aerul încins.
― Da, e foarte frumoasă, a răspuns într-un târziu. Are pielea albă ca planeta Osy. Osy şi Gono, pe care le
vezi, sunt sorii noştri. Cu toate că trăim pe aceeaşi planetă, noi percepem alţi sori. De fapt, cred că Osy e soarele
vostru, numai că de aici se vede alb. Dar te văd trist. Să ştii că, totuşi, te vei obişnui aici, la noi.
Un fior mă străbătea din cap până-n tălpi. Mă simţeam exilat. Aş fi vrut să fiu vesel, să mă mişc liber şi fără
gânduri printre căruţe, lass şi bătrânul ei tată.
Şi, totuşi, mi s-a părut căss avea o tristețe neexprimată. L-am urmat pe bătrân printre căruţe. Vedeam fiinţe
cu gânduri şi sentimente diverse. Toţi erau îmbrăcaţi la fel aşa că nu ştiam care sunt oamenii şi care oamenii-
Asy. Am ajuns la marginea pădurii, o pădure cu copaci portocalii şi frunze bătând în albastru. Câţiva copii se
jucau la marginea ei. Doi pipăiau frunzele lucioase ale unui arbust. Unul avea ochii negri, părul verzui, faţa
colţuroasă; celălalt, mai mic, trăsături fine, ochii albaştri şi părul verde închis.
― Vezi aceşti copii? Ei s-au născut aici, dar mama lor era om. Ea a nimerit într-o breşă pe când era încă
însărcinată.maginile pe care le vezi în ochii lor sunt adevărate, dar sunt pseudo amintiri. Ei au văzut aceste
lucruri, dar nu le-ar fi putut pipăi niciodată. Sunt imagini din lumea oamenilor, m-a lămurit bătrânul.
Puteam vedea, în ochii primului animal zdrobit, cocori trecând peste un sat de deal, cu case albe. Se zărea
o casă cu pridvor unde un bătrân legăna un copil. Se mai vedeau două oraşe în flăcări şi o cumpănă de fântână
se mişca scârţâind, un scârţâit bănuit doar. Bătrânul mi-a întrerupt contemplarea.
― Să mergem.ss o fi adormit. Cafeaua ne aşteaptă, – cred că s-a şi răcit.
L-am urmat printre căruţe. A sa era aşezată în rând cu încă vreo trei. Caii băteau din copite neliniştiţi.
Câteva se şi desprinseseră din grămadă şi o porniseră pe drumul prăfuit, ce ocolea pădurea. Am pătruns
înăuntru. Era destul spaţiu. Într-un colţ, se afla o lampă cu abajur roşu aprins. Între timp, afară se întunecase.
Pe cer apăruse şi planeta Osy, soarele alb. Într-un colţ,ss adormise pe un fotoliu dintr-un material transparent.
Zgomotul făcut de noi a trezit-o.
― Acolo este cafeaua, ne-a arătat, ceştile le găsiţi în sertarul acela. Bătrânul a turnat şi mi-a întins-o mie
pe prima. A scos apoi o cutie cu multe butoane, a apăsat pe unul şi a ascuns-o la loc. Căruţa s-a urnit din loc
fără zgomot, fără zdruncinături.ss, aşezată pe fotoliu, îşi sorbea cafeaua în tăcere.

Page 103
 Mihai Micula
― Câte căruţe sunt în caravana asta? am întrebat.
― Nimeni nu ştie, a răspuns. Nu se apucă nimeni să le numere. Sunt foarte multe. La început erau câteva.
Se găsesc în ele tot ce am putut aduna de pe cărările de nisip ale pământului. Şi tot ce aţi adus prin puterea
întâmplării voi, oamenii, când aţi ajuns aici. Pentru asta vă suntem recunoscători. Tu ai venit cu ceva nou, fără
nume. Poate că tu ai adus în viaţa mea dragostea, şi aceasta te va face fericit chiar fără să vrei. De curând a
răsărit Osy, planeta albă. Vom străbate sate, oraşe, câmpii, ce vor părea de fiecare dată altele. Sub doi sori
probabilitatea originalităţii naturii va creşte.
Între timp, bătrânul adormise, cu zâmbetul său de piatră pe faţă şi cu picioarele atârnând în afara căruţei.

Nort sau omul invers

Pe seama lui Nort Abramovici s-au scris sute de pagini, articole, studii filosofice, romane științifico-fantas-
tice, schițe umoristice dar nimeni, absolut nimeni, nu poate să dea o explicaţie logică vieţii pe care acesta o
duce. Un mic anunţ într-un mare ziar amintea dispariţia misterioasă a lui Nort K. Abramovici, unul dintre miile
de chimişti de la N.A.S.A. Familia şi prietenii se uitau neputincioşi la cele câteva rânduri lăsate pe marginea
unui ziar: „Mă duc să mă plimb. Voi lipsi un timp!”. La plimbare, unde? Şi cit timp poate lipsi un om de acasă?
O zi, două, o lună, două, un an cel mult, dar el lipsea de opt ani şi nimeni nu putea spune dacă e viu sau dacă
e mort.
Retras într-un ținut pietros, Nort sfredelea pământul pentru a găsi apă. Sigur că nimeni nu mai avea habar
de el, muncea zi şi noapte cu unelte primitive, în condiţii aspre, fără să fie stingherit de privirile curioase ale
ţăranilor care locuiau în satul din apropiere. Ştia că trebuie să reuşească şi a reuşit în mare parte ajutat de noroc.
Pânza freatică se afla la o adâncime de numai cinsprezece metri.nstalând un sistem de roti dinţate din lemn,
conjugat cu o roată orizontală uriaşă, din acelaşi material, s-a apucat să scoată apă. Cupele erau improvizate
din cutii de conserve, aduse special pentru aceasta. Construcţia instalaţiei nu a constituit o problemă prea difi-
cilă. În cei cinci ani cât exercitase meseria de dulgher pe un şantier, învăţase multe lucruri inutile. Partea grea
a fost săparea puţului şi găsirea apei. Dar Nort a făcut şi asta şi s-a apucat să împingă roata orizontală. Ţăranii
au adus un catâr, vrând să uşureze munca omului, dar s-au lovit de dorinţa acestuia de a împinge singur roata.
Şi-au luat animalul şi au plecat; orăşeni excentrici mai trecuseră pe acolo, aşa că Nort nu era o noutate. Acesta
s-a uitat în urma lor şi a râs, împingând roata cu şi mai mare putere.
Văzând că omul nu are de gând să plece, unui bătrân i-a venit ideea să telefoneze în cel mai apropiat oraş.
După două săptămâni au apărut câţiva reporteri de la un ziar local în căutare de senzaţional. Nort nu prea avea
chef de vorbă, aşa că aceştia s-au instalat în coliba lui aşteptând ziua următoare. Coliba oferea un minim de
confort, un pat, câteva vase de gătit, o sobă, dar nimeni nu-şi aminteşte să-l fi văzut vreodată dormind sau
mâncând. Au apărut apoi alţi reporteri. Pe zi ce trecea veneau tot mai mulţi şi trebuiau găzduiţi undeva de
frigul tăios al nopţii. Mâncau ce aduceau cu ei, cumpărau rachiul făcut din porumb al sătenilor, la un preţ
suspect de ridicat, jucau bridge şi aşteptau. Cu timpul au apărut rulotele unor familii de vilegiaturiști, au început
să apară case din lemn, prăvălii cu obiecte de artizanat, cârciumi. Numărul acestora devenea din ce în ce mai
mare. Cu ochii pierduţi undeva în gol, Nort continua să scoată apă din fântâna săpată în piatră. Vorbele lui erau
rare şi ochii îi cădeau tot mai des pe bătrânul Ford rablagit. Din acesta nu mai rămăsese decât carcasa. Roţile
şi alte piese mărunte fuseseră cărate una câte una de săteni. Nort îi privise atunci indiferent, cu un zâmbet ironic

Page 104
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
pe buze şi-şi văzuse mai departe de treabă. Cu hainele zdrenţuite şi cu faţa bronzată, păşeşte sigur şi egal cu o
gloată de reporteri în urma sa. Aceştia sunt obligaţi să alerge cu microfoanele după el, scoţând cu mare greutate
câte o declaraţie. Astfel, au aflat că este posesorul unei surse de energie practic inepuizabilă. La început au
rămas cu gura căscată, apoi s-au pus în mişcare. Ziarele şi-au mărit tirajul, televiziunea şi-a mărit fondurile,
radioul a fost înghițit; nimeni nu putea să-şi creadă urechilor. „Singura condiţie pentru ca această energie să
nu se epuizeze niciodată este efortul intens şi susţinut”, a declarat Nort. Încordându-şi muşchii într-un nou
efort, el tocmai asta făcea; consuma energie şi scotea apă.
„De ce nu faceţi ceva constructiv, dacă posedaţi atâta energie; de exemplu, să lucraţi într-o fabrică, sau
zidar, sau ceva în genul ăsta?” a întrebat un reporter.
„Toţi aceşti oameni muncesc pentru bani. Banii îi folosesc pentru hrană, băutură, îmbrăcăminte. Mie nu
mi-e frig, nu mănânc şi nu beau de foarte mult timp. Faţă de voi, eu voi trăi şapte sute de ani în acest fel. Dacă
nu mă plictisesc, mai iau o bucăţică din materialul cunoscut numai de mine şi mai trăiesc şapte sute”, a răspuns
Nort puţin enervat.
„Dar unde aţi găsit acest material miraculos?” au insistat reporterii puţin în glumă, deoarece nu credeau o
iotă din tot ce spunea.
„La început am crezut că este o rocă lunară obişnuită, dar nu era. Am reuşit să o sustrag şi să o analizez în
laboratorul meu personal, împreună cu un prieten, tot chimist, pe nume Jim Hockx. El susţinea că este o formă
de materie superior organizată mimetică. M-a apucat râsul.-am zis: Jimmy, băiatule, dacă asta nu e cea mai
banală rocă, o mănânc! Şi am mâncat-o. Asta-i tot”.
Numitul Hockx a fost căutat peste tot; murise undeva în Japonia de o boală necunoscută. La fel muriseră şi
unii membrii ai familiei lui Nort. Alţii plecaseră din ţară, uitând până la urmă unii de alţii. Laboratoarele
N.A.S.A. Au fost devastate şi toate rocile aduse în epoca expediţiilor selenare au fost furate. Nu a scăpat de
prăpăd nici laboratorul particular al lui Nort, nici al lui Jimmy Hockx. În urma acestor cruciade au izbucnit o
serie de epidemii care se manifestau în cele mai diverse moduri. S-au stins de la sine în cele din urmă, împreună
cu mai multe zeci de generaţii de oameni. De aici, Nort a tras concluzia că omul nu este cel mai bun lucru de
pe Pământ.
Deoarece curiozitatea omenească este una din dimensiunile vieţii, ei, oamenii, care aflaseră de existenţa
puţin obişnuită a lui Nort, au început să se îndrepte spre fântâna lui. Cei veniţi aveau preocupări din cele mai
diverse, dar toţi erau atraşi de acelaşi lucru. Mulţi au încercat să bea din apa scoasă din fântână şi cu toţii au
făcut aceeaşi strâmbătură de dezgust; era atât de sulfuroasă incit nici broaştele nu ar fi putut trăi în ea. Casele
din lemn au fost dărâmate şi în locul lor se ridicau acum altele, din beton şi sticlă. Cu timpul şi acestea au fost
înlocuite de blocuri din ce în ce mai înalte, cu zece, cincizeci, o sută de etaje, numai coliba lui Nort a rămas
intactă, ca o oază într-un imens deşert.
Şoselele, fabricile, reclamele luminoase, avioanele şi oamenii în costume autonome de zbor nu-l impre-
sionează cu nimic. Soţia şi copiii săi au murit, bineînţeles, în prima sută de ani, dar asta a fost cu mult, foarte
mult timp în urmă. Cea mai mare plăcere a lui Nort este să privească soarele cu aviditate, aşteptând parcă ceva
ce nu mai vine, dar şi această plăcere dispare din ce în ce mai des în câte un nor de fum.
A fost răpit de multe ori, percheziţionat şi interogat cu violenţă, cu disperare chiar, de diverşi indivizi. El a
aşteptat răbdător moartea atentatorilor, apoi s-a întors la fântâna sa, punând din nou în mişcare roata de lemn.

Page 105
 Mihai Micula
De foarte mult timp nu mai constituie o prezenţă, ci un simbol viu: Nort Abramovici este totuna cu noţiunile
de tenacitate, voinţă, muncă, viaţă în fond. Pe un canal de televiziune se transmite zilnic o emisiune care du-
rează douăzeci şi patru de ore, închinată lui Nort. Aici se transmit amănunte biografice, se dezbat probleme, se
comentează declaraţii ale acestuia şi amintiri a căror abundenţă nu poate fi acoperită de toată televiziunea
Pământului. Sunt cunoscute multe firme, bănci şi oraşe care-i poartă numele, se vând foarte bine ciorapii Nort,
căciuliţele Nort, costumele Nort…
Cei care nu l-au văzut niciodată – şi sunt foarte puţini pe glob – vorbesc despre el ca despre un mort. Ceilalţi,
vin, pleacă, unii se mai întorc şi toţi îi păstrează o vie amintire. Există o sectă a nortienilor, oa meni ce se
consideră superiori celorlalţi. ȋn realitate şi ei mor tot atât de firesc ca şi vecinii lor şi toate rugăminţile lor
rămân zadarnice. Nimeni nu a obţinut vreodată o bucăţică oricât de mică din materialul miraculos, unii con-
testând chiar existenţa lui. Ruinele casei din Erms, oraşul din care a plecat Nort cu un automobil, câţiva buşteni
şi o grămadă de cutii de conserve au fost declarate muzeu naţional. Acolo se odihnesc pentru vecie soţia sa,
copiii şi nepoţii. Nort ştie toate astea, dar e foarte rar cuprins de tristeţe, neavând prea mult timp pentru asta.
Apa care o scoate din fântână se varsă într-un jgheab, apoi formează un pârâu firav, scurgându-se într-unul din
canalele marelui oraş numit Nort.

Page 106
 Alte întâmplãri dim veacul XXI

ALEXANDRU MIRONOV

Ah, birocraţii!
R. R., responsabilul merituos al unui bufet rentabil din staţiunea S şi elev la fără frecvenţă, având pasiunea
bărcilor cu motor şi fiind proprietarul unui „papuc zburător”, efectuă pe lacul L o splendidă volută şi un salt
neprevăzut şi ajunse in apă înaintea bărcii, a cărei provă i se înfipse, în cădere, chiar în regiunea occipitală şi
ii împrăştie in valuri orice posibilitate de continuare a studiilor.
Ceasul rău făcu ca P. P., şeful serviciului energetic al uriaşului combinat K şi pieton convins, să asiste la
accident, uitând pentru moment că viaţa drumeţilor e continuu ameninţată de duşmanii lor motorizaţi; drept
care o splendidă limuzină cumpărată în rate de proprietarul mare amator de viteză trecu peste el cu cele patru
roţi şi dispăru în zare.
Cum celor doi nu le era scris să dispară pur şi simplu, soarta aranjă întâmplarea în apropierea spitalului
condus de renumitul chirurg O, cunoscut şi ca imunolog, în acest domeniu fiind unul din cei care au reuşit să
îmbunătăţească serul limfocitar fabricat la Lyon.
Dr. O nu stătu mult pe gânduri: cum din experienţă ştia că un cap nu trăieşte de sine stătător, iar un corp în
care au rămas doar urme de creier ar avea dificultăţi în instruire, execută un senzaţional transplant de creier în
cutia craniană a responsabilului bufetului rentabil din staţiunea S. Serul prelucrat de doctor acţionă asupra
limfocitelor producătoare de anticorpi, blocându-le intervenţia în rejecţia transplantului şi, după o perioadă
tulbure în care s-a aflat în stare de semiconştienţă, persoana supusă operaţiei a sărit în picioare, comunicând
celor din jur că este teribil de grăbit, trebuie să plece, o importantă şedinţă de sindicat îl aşteaptă şi nu ar vrea
să-l supere pe preşedinte tocmai înaintea distribuirii biletelor de odihnă.
Bineînţeles, a fost mai întâi sterilizat, prezentat ziariştilor şi deveni celebru. Pentru a-şi câştiga existenţa nu
era însă suficient să-i apară poza în ziare, – se prezentă la marele combinat K şi încercă să-şi reia atribuţiile.
Era însă un naiv dacă-şi închipuia că lucrurile merg aşa uşor, îl informă şeful Serviciului Personal şi-l anunţă
că, întrucât avea cu totul altă înfăţişare înainte de accident, este nevoit să probeze acum că are dreptul să ocupe
postul pe care îl ocupase; este obligat să se prezinte cu diploma de studii şi cartea de muncă şi să-şi completeze
o nouă fişă de angajare. Cum este lucru ştiut că o angajare durează minimum două-trei săptămâni, chiar în
cazul unei activităţi record a Serviciului Personal, ar fi mai bine să se grăbească, altfel postul va fi declarat
liber.
Fotografiile de pe acte, bineînţeles, nu mai corespundeau, angajarea, fireşte, nu a avut loc, iar bravii funcţio-
nari, spre a evita bătaia de cap şi un eventual fals în acte publice, raportară cazul Miliţiei şi recomandară
inginerului singura soluţie cu putinţă: să continue studiile la fără frecvenţă şi munca în bufetul rentabil.
După lungi perioade de zbucium, convingându-se de implacabilitatea rezoluţiei, încercă să conducă bufetul
rentabil; suspendă bacşişul şi sistemul preferenţial de deservire al clienţilor, subalternii, neobişnuiţi cu un astfel
de sistem, inedit, îl părăsiră, bufetul deveni nerentabil, iar lui i se desfăcu contractul de muncă.
Îşi puse ultima speranţă în dr. O şi încercă să-i ceară ajutor. N-a putut ajunge, însă, nefericitul O se afla în
mare încurcătură, tocmai trebuia să răspundă procurorului dacă este vinovat sau nu de moartea unuia din
pacienţii celebrei operaţii; ştiut fiind că numai un singur cetăţean a părăsit spitalul, înseamnă că celălalt este

Page 107
 Mihai Micula
mort şi dacă-i aşa, care-i sănătos: cel cu mintea sau cel cu trupul?
Şi, doamne, la ce încurcătură urma să dea naştere la Serviciul pentru Evidenţa Populaţiei, Notariat şi Secţia
Financiară! Va fi, cu siguranţă, tras la răspundere, pentru manifestare de iniţiativă nepotrivită în schimbarea
tuturor situaţiilor statistice ale Primăriei.
Disperarea poate fi, uneori, fatală şi P. P. (sau R. R.?) a avut atunci o criză periculoasă. L-au mai înseninat
puţin încurcătura în care se afla dr. O şi un optimism înnăscut. Apoi l-au luat valurile vieţii şi rătăceşte de
atunci fără oprire, fără motiv şi fără speranţe. Este acum, de fapt, aproape dematerializat, căci, fermă, societatea
interzice accesul la viaţă celor fără permise şi hârtii stampilate.

Popescu şi forțele naturii

― Alo, 21.106, Năică, tu eşti? în sfârşit, bine că te-am găsit domnule, sunt disperat… Popescu, bineînţeles,
ce altceva poate să mi se-ntâmple mie, că parcă-i sunt şi mamă şi tată. Şi animalu’ o ţine numai în boacăne,
zău, nu ştiu pe unde scot acu’ cămaşa.
― Ce-a mai făcut acum? Usca-i-s-ar mâinile, că nici măcar nu înţeleg ce a făcut, atât pot să-ţi spun. Miliţia
e pe urmele noastre, adică pe-ale mele că eu trag ponoasele, nenorocitu’, m-a băgat în belea… Şi de-aia te caut
pe tine. Năică, dă fuga la căpitanu’ Pândele, că el ne cunoaşte… Care Pândele?! cum care, ăla de i-a reparat
Popescu maşina, adică ce zic i-a reparat-o, că merge numai cu marşarierul, nu-l ştii, ce dracu, că-l râde tot
oraşu’, are Dacia aia de merge invers şi nu consumă benzină deloc… Ce consumă? Habar n-am, întreabă-l pe
Popescu, că el i-a reparat-o, de i-a-ncrucişat ochii bietului om. Da’ lasă-mă acum cu maşina, dă fuga la omu'
şi spune-i să pe scoată din încurcătură, că Popescu a făcut-o lată rău, frate: a revărsat Jiul!… Ce să-ţi mai spun,
încă mi-e părul măciucă de ce am văzut. Şi intru precis la apă, că paznicii m-au văzut cu el şi-i ca un făcut:
numai eu trag ponoasele…
― Frate, nu ştiu ce dracu a făcut, s-a certat cu fata aia, cum naiba o cheamă, cârna aia cu ochi albaştri. Şi
s-a dus şi s-a-mbătat, măgarul, arăta de m-am prăpădit de râs, dar pe urmă mi-a venit a plâns că animalu’ s-a
închis în laborator două zile, n-a vrut nici să mănânce, nici când l-am amenințat cu bătaia nu s-a mişcat. Şi pe
urmă m-a luat cu el la Jiu, să-mi arate o invenţie, o chestie simplă, mi-a zis el, un fel de electrolit în care se
întâmplă o anti ionizare şi anti polarizare, sau cam aşa ceva şi încă o chestie cu o forţă contra gravitațională,
ei, nu mi-au bătut eu capul să-l ascult că şi aşa nu-nţeleg nimic din ce face capsomanu’… Şi, băiete, să vezi
când a pornit aparatu’ ăsta, cum s-a învolburat odată Jiul şi-a luat-o la deal! Dumnezeule, doamne! cred c-am
urlat de spaimă, m-am învineţit la faţă, până şi nemernicu’ a-nţeles c-a făcut-o de oaie şi şi-a oprit instalaţia.
Şi apa a ieşit din matcă, s-a revărsat spre luncă şi-a inundat stadionul ăla mic, of, prin ce-am trecut!…
― Ce s-a ales până la urmă? Tu ce-ai fi făcut în locul meu?-am ars lu’ Popescu două picioare în spate, am
luat aparatul sub braţ şi-am întins-o repede, că venea apa. Am scăpat cu fuga, n-am să uit feţele tâmpe ale ălora
din stadion când apa a luat-o invers Am ajuns până la autobuz şi-am plecat repede, da’ cred că ne-au recunoscut
mulţi, aşa că eu am să dau socoteală, am auzit că m-au şi căutat pe la sală… Ce mă fac? Ce mă fac, doamne?
Năică, dacă ăştia mă iau la întrebări, pune mâna pe animalul” de Popescu şi năsădeşte-l să nu-i rămână un loc
fără vânătăi, leagă-l, trăsni-l-ar, şi bate-l cu funia udă, cu urzici, cu biciul, cu ce-oi vrea tu, să mă simt şi eu
răcorit pân-oi scăpa de toată dandanaua.
― Să-i las să-l ia pe el la rost? Cum dracu să-i las, cine naiba o să înţeleagă explicaţiile lui? Şi el ştii că-i

Page 108
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
nervos, şi vezi şi tu ce slab îi, mi-e să nu i se întâmple ceva cu inima. Las’ că mă duc tot eu şi de data asta…
Dă tu fuga, Năică, te rog, la Pândele şi aranjează să-i lămurească pân-or veni… Na, i-auzi, soneria, întinde-o,
Nae, nu pierde timpul, că nici nu ştiu ce m-aşteaptă…

Cerere
TOVARĂŞE PLUTONIER MAJOR
Vă rog să binevoiţi a lua la cunoştinţă că ȋn blocul nostru toată lumea se scarpină. Iar eu am să vă explic de
ce.
Prietenului meu, Popescu, inventatorul, i-a trăsnit prin cap că pe pământ e lume prea puţină, că nu-s animale
destule şi că plantele trebuie să se înmulţească. Şi pe ce credeţi că s-a apucat Darwin ăsta de Popescu să facă
experienţe? Pe purici.
Da, pe purici, şi singurul vinovat e javra de Grivei, pe care Popescu îl oploşeşte pe lingă noi, ba chiar îl
pupă adesea-n bot, după cum chiar eu am văzut.
Aşa că mintosul meu de prieten a luat doi purici, un puric băiat şi un puric fată, şi s-a apucat să-i înveţe cum
să se reproducă mai mult ca până acum. Avea el o idee, cu ceva care se întâmplă la lepidoptere – pe limba
noastră fluturii – voia să folosească mozaicul lor sexual şi mai construise şi un accelerant metabolic – aşa i-a
zis –, adică o maşinărie pe care când o porneşte mă face să alerg de nebun, să mănânc pe rupte şi să dorm
buştean – el zice că asta-i „maşină de trăit mai repede”, care sporeşte şi rezistenţa organismului.
Şi a transformat organele de reproducere la purici, mi-a explicat c-a trebuit să le dilate complet ovariolele,
sau cam aşa ceva, mărind vitelariumul – asta-i unde-şi ţin puricioaicele ouăle, şi foliculele – astea nu mai ştiu
ce sunt.
N-a trecut multă vreme şi mi-a venit cu puricii în cutiuţă, a declarat că-i moment istoric şi a zis că să fiu eu
habitatul, adică mediul pe care să trăiască insectele. Întâi l-am dat afară şi pe el şi pe cotarla de Grivei, care-i
furnizase materialul pentru experienţă, dar a stat aşa de necăjit, că până la urmă am luat dom’le puricii şi mi i-
am vârât sub cămaşă.
Asta a fost vinerea trecută. Sâmbătă m-am dus cu Gheorghiță, prietena mea, la film şi s-a foit săraca fată în
scaun şi i-a tot drăcuit pe ăia de nu curăţă cinematograful, că era roşie de pişcături. Le-am tras urgent o
chelfăneală lui Popescu şi Grivei şi m-am băgat îmbrăcat în cadă, să înec puricii.
I-am înecat, dar am luat şi guturai, strănut de-o săptămână.ar Popescu a rămas întristat pe banca din fata
blocului, nu că i-am omorât puricii, nici că-i dădusem după ceafă, nici că-i arsesem un picior lui Grivei, da’
fiindcă puricii nu rezistaseră la înec. Mi-a mărturisit că puricii nou creaţi trebuie să reziste la orice: înec, foc,
foame şi oboseală.
Da’ n-a stat multă vreme trist, mi-am dat seama că era gata să-şi regăsească optimismul, fiindcă l-a fugărit
pe Grivei şi, după ce l-a prins, s-a apucat iar să-i vâneze prin blană.
Când m-am întors seara, l-am găsit cântând la ghitară, vesel şi zâmbitor. „Gata, mi-a zis, pune puricii ăştia
pe tine, sunt infailibili”. Nu ştiu ce-nseamnă ce-a zis el, dar n-am pus puricii, aşa că Popescu i-a pus pe el, deşi
zicea că asta o să influenţeze experienţele.
I-a pus pe el sâmbătă seara, iar duminică, la televizor, se foia încântat şi fericit, că-l pişcau „chiriaşii”.
Luni seara nici nu mai putea dormi; marţi seara – nici eu, miercuri eram amândoi scărpinaţi de ne dăduse

Page 109
 Mihai Micula
sângele, iar Popescu, v-o spun în secret, mai era şi bătut măr. Joi, cei de pe scara noastră se scărpinau, izolat
sau în grupuri, ieri n-am mai răbdat, l-am luat pe Popescu cu forţa şi l-am dat cu DDT din cap până-n picioare,
şi ce să vezi: puricii săreau veseli, nederanjaţi, dar era să moară Popescu, de-abia l-am pus pe picioare.
Azi e sâmbătă şi eu cu respect vă informez că nu mai pot face nimic: tot blocul nostru se scarpină, iar
Popescu apreciază, cu mândrie, că duminică fenomenul va deveni general în cartierul nostru; pe marţi oraşul
se va scărpina de zor, şi lucrurile nu se vor opri aici, aşa că, vă rog, să luaţi cele mai drastice măsuri împotriva
prietenului meu Popescu, a puricilor şi a lui Grivei, fiindcă, gândiți-vă şi dvs.: dacă i-o da prin cap să
înmulţească, să zicem, mitele şi câinii, noi unde mai trăim?
Cu respect,
Gigel Maciste, prietenul lui Popescu, boxer semifinalist la categoria semigrea.
Tov. Plutonier major Cotârtă de la Circa a XlII-a.

Page 110
 Alte întâmplãri dim veacul XXI

GEORGE GĂNESCU

XYY
Ei, şi acum, după baia cu ultrasunete, se schimbă situaţia. Parcă mi-a mai revenit cheful de vorbă. Oricum,
până pe planeta Delincvenţilor XYY n-am de gând să stau în criotoriul astronavei, congelat la –196 de grade.
Data trecută mai să nu se declanşeze sistemul electronic de redeşteptare şi reanimare.
Aşa, să mai verific magnetometrele şi spectometrele, mi-au făcut figura data trecută, P12 ăsta trage chiulul
de câte ori are ocazia, cu prima ocazie îl schimb. Ştiţi cine-i P12, nu? Dublura mea la verificarea aparatajului
de pe astronavă, un robot grozav de indolent. Încrezut şi indolent, îmi repetă mereu că la anii lui de funcţionare
nici nu pot avea pretenţii prea mari; că dacă nu-mi convine n-am decât să-l scot la pensie, el unul nu va protesta.
Rămăsesem la planeta Delincvenţilor XYY, parcă, într-acolo merg şi zău dacă mă bucur, astro reportajul
pe care urmează să-l fac nu merită deloc oboseala, Virr Vikk de lantergalactic Gazeta spune că n-ai altceva de
făcut decât să umbli ca un caraghios printre miile de androizi bolnavi de agresivitate. Nimic altceva. Ce-a fost
mai senzaţional, a fost la început, atunci când s-au constatat primele simptome.
Când naiba a fost asta? Acum… 100 de ani? Mai mult? Mai puţin? Am o memorie excepţională, totuşi n-
ar strica să iau un Memforte, cu atâtea transferuri de informaţie pe cale chimică le mai încurc uneori…
Aşa, un „gâl, gâl”, şi vă pot relata toată povestea, pe atunci lucram la Galacticnformaţia, prima ştire a primit-
o un coleg de-al meu, Bigg-Binn, acum redactor şef la o revistă pentru roboţi. Îmi amintesc că a dat buzna în
biroul-terasă şi mi-a aruncat pe birou o astrogramă.
― Două cazuri de distrugere pe planeta Roboţilor M. M! a răcnit el.
Diaa Diuu l-a privit şocată. Eu am respirat zgomotos pe nas, furios că-mi întrerupsese începutul de idilă
telepatică cu Diaa Diuu şi mi-am aruncat privirea într-o doară, pe astrogramă.
― Şi ce-i cu asta?
― Intergalactic Gazeta îl trimite acolo pe Virr Vikk. N-ai vrea să te duci şi tu?
― În niciun caz! mi-a transmis Diaa Diuu.
― În niciun caz! am repetat eu ca lovit de echolalie. Am altceva mai bun de făcut decât să intervievez nişte
androizi dereglaţi.
Bigg Binn şi-a ciocănit uşurel tâmpla, a surâs cu subînţeles şi a plecat.
Dacă interceptase cumva gândurile fetei, puţin îmi păsa, principalul era să fiu scutit de-o deplasare prea
îndelungată; – Diaa Diuu m-ar fi uitat, nici vorbă.
Cum arăta Diaa Diuu? Păi cum să arate, o fată ca toate celelalte, când am cunoscut-o eu tocmai terminase
o cură de criotoriu şi arăta tot atât de tânără ca şi sora ei care refuzase din totdeauna hibernatoarele; sora ei era
mai tânără decât ea cu 15 ani. Acum, după alte perioade de congelare, sora ei mai mică arăta de parcă i-ar fi
fost bunică.
Ziceam că arăta bine, nu? Arăta şi arată încă. O fată suplă, cu păr de aur şi ochi violeţi cum naiba ar putea
fi altfel decât frumoasă?! Planeta frumuseţilor blonde nu dădea decât exemplare reuşite, ştiţi doar. Care au avut
noroc să $e nască pe planeta aceea – în special copiii expediţionarilor care porneau spre alte sisteme solare –
dar mai ales cei care au locuit acolo o perioadă de timp puteau să-şi binecuvânteze norocul de-a fi urmaşii celor

Page 111
 Mihai Micula
mai temerari pionieri cosmici, măcar pentru frumuseţea pe care o dobândeau. Planeta aceea avea o climă atât
de grozavă încât parcă şi molecula A.D.N., purtătoarea eredităţii, era influenţată. Clima o fi fost sau altceva,
nu ştiu precis, poate nimeni nu ştie, părerile au fost împărţite. Păcat că planeta aceea are prea mulţi vulcani,
după două catastrofe de proporţii s-a hotărât abandonarea ei; acum este ca şi moartă pentru noi.
Dar parcă începusem să povestesc despre… Despre ce naiba? Am o memorie grozavă, totuşi cred că-i mai
bine să fac încă un „gâl-gâl” cu Memforte, ştiţi, treburile astea s-au întâmplat acum câteva sute de ani, nu mai
reţin chiar toate nimicurile.
Aşa, vorbeam de planeta Roboţilor M. M. Care acum e cunoscută sub numele de planeta Delincvenţilor
XYY. Cei mai tineri nu ştiu istoria acestei planete, iar cei de vârsta mea au uitat-o probabil. Nu-i de mirare, a
trecut ceva timp de atunci şi dacă n-ai interesul – cum l-am avut eu, documentându-mă serios – uiţi ce-a mai
fost şi cu planeta asta.
Virr Vikk s-a dus deci acolo şi primul lucru pe care l-a făcut a fost să cerceteze engramele celor doi „uci-
gaşi”. O muncă deloc inutilă întrucât a aflat unele lucruri interesante. Pe urmă a strâns informaţii de la Centrul
de control şi a transmis pe pământ un reportaj-trăsnet. Era vorba de o problemă din cele mari, asemănătoare
întrucâtva unora similare, care constituiseră la vremea lor un semnal de alarmă pe Terra.
Androizii M. M. Descindeau din categoria robbsonilor M. Şi erau consideraţi cei mai perfecţi ciber-roboţi
din câţi se produseseră. De la acele modeste servomecanisme care-l ajutaseră cândva pe om, până la M. M.,
fusese parcurs un drum lung, puţini sunt aceia care îl pot reconstitui. Androizii M. M. Aveau cele mai multe şi
mai reuşite subrutine. Aceste sub programe centrale funcţionaseră ani de zile cât se poate de corect. Apoi,
treptat, treptat, subrutinul reacţiei emoţionale se dezvoltase oarecum autonom şi se deteriorase echilibrul, ar-
monia cu celelalte – acţiunea de selecţie, de învăţare, de introspecţie etc. Dacă, cândva, pe alocuri, creierul
uman care este o inteligenţă de tip paralel o luase razna; vă daţi seama ce s-a întâmplat cu creierele androizilor
care la început au fost inteligenţe de tip serie. O greşeală a denaturat tot comportamentul lor, a urmat un fel de
reacţie în lanţ, astfel că Centrul de control a luat singura măsură pe care o putea lua. A selectat câteva sute de
androizi M. M. Cu cariotipul robotic normal şi i-a trimis la un centru de specializare. Apoi a înfiinţat un fel de
poliţie care să supravegheze şi să asigure bunul mers al planetei. Prin analogie cu oamenii, Virr Vikk i-a denu-
mit „delincvenţii XYY” pe toţi acei turbulenţi care produceau dezordini. Se ştie că toţi acei delicvenţi XYY au
o compoziţie a cromozomilor diferită – la analizele citologice se remarcă un cromozom în plus. Centrul de
control a considerat că o serie de androizi M. M. Ar avea şi un cromozom Y în plus, – că faţă de formula XY
a apărut formula anormală XYY, acest al doilea cromozom Y provocând o producţie sporită de enzime, deter-
minând deci o hiperproducţie de substanţe ce dau agresivitatea.
O comparaţie, nimic mai mult, se înţelege, am preluat-o de la Virr Vikk numai pentru a evita argumentarea
excesiv de specializată pe care au folosit-o experţii de la Centrul de control.
O maladie XYY? Un cromozom robotic al agresivităţii?
De ce nu? Aşa ceva existase şi înaintea anilor 2 000, numai că atunci fusese vorba de oameni.
Spre deosebire însă de problema care se pusese atunci în faţa oamenilor, cea ivită în activitatea planetei M.
M. Era, evident, mai simplă. Tratamentul a fost găsit repede şi, la fel de repede, pus în aplicare.
Unii androizi – delincvenţi XYY – deveniseră din ce în ce mai pretenţioşi, mai obraznici, mai neînţelegători.
Fiind dotaţi cu cele mai perfecţionate metode euristice, căpătaseră un soi de orgoliu greu de suportat, începuseră

Page 112
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
chiar a se crede asemenea oamenilor şi afirmau că cei care-i creaseră fuseseră tot roboţi: uzine automate, cal-
culatoare etc.
Deci, nu-i mai recunoşteau pe oameni drept stăpâni sau „părinţi”…
„Este adevărat, recunoşteau aceşti androizi când erau puşi în faţa unor dovezi greu de combătut, iniţial
oamenii au creat computerele; cu timpul, însă, aceste computere au creat altele şi aşa mai departe. De-a lungul
anilor oamenii au pierdut din vedere caracteristicile tuturor acestor computere. Ei, oamenii, continuă să creadă
că au în faţă aceiaşi roboţi, doar mai perfecţionaţi, când, de fapt, noi suntem în momentul de faţă compuşi din
nenumărate trăsături, din multiple influenţe şi combinaţii. În fond, suntem asemenea lor, la fel de complicaţi,
la fel de contradictorii. De ce să ni se reproşeze atunci că suntem aşa şi pe dincolo?!”.
Numai că infracţiunile deveneau tot mai grave şi, aproape neverosimil, androizii M. M. Deveniseră vicioşi.
Vor fi unii care să zâmbească. Vicioşi?! Ei, hai s-o lăsăm baltă, chiar până acolo au ajuns?".
Da, până acolo. Dacă facem unele ajustări sensului strict al cuvântului şi-l adaptăm la cazul nostru, androizii
M. M. Deveniseră, într-adevăr, vicioşi.
O parte din vină aparţinea şi Centrului de control care, din motive de instruire complexă, le permisese să-
şi aleagă singuri eroii-model, ceea ce, dată fiind istoria zbuciumată a umanităţii, putea fi un instrument cu două
tăişuri. Bucurându-se de o libertate aproape deplină, cuplaţi cu generatoare de întâmplări care îi dotaseră cu
spontaneitate, androizii răspunseseră diferit influenţelor vechi. Cum desfiinţarea lor cădea exclusiv în sarcina
unui Centru regional de intervenţie, şi cum hotărârile în acest sens presupuneau o serie de investigaţii de lungă
durată, este de înţeles cum de a fost posibil să se ajungă la situaţia alarmantă pe care am schiţat-o. Sau, mai
precis, pe care Virr Vikk o transmisese pe pământ.
Ei, dar vanitatea robsonilor nu s-a redus la ce-a constatat Virr Kikk în primele zile. Lucrurile s-au agravat
chiar în timpul cercetărilor sale şi acelaşi astro reporter de lantergalactic Gazeta ne-a informat cum a evoluat
situaţia pe planeta M. M. În următoarele săptămâni.
Faţă de tulburările pe care le-au provocat delincvenţii, oamenii s-au arătat prea indulgenţi, le-au considerat
drept năzdrăvănii sau capricii. Rezultatul a fost deplorabil, androizii au devenit cu adevărat periculoşi, au în-
ceput să blocheze circuitele electrice care deserveau planeta, şotiile de la început s-au transformat în acte de
violenţă şi dezordinea a fost ridicată la rangul de mare curaj. Scurtcircuite, distrugerea instalaţiilor de regen-
erare neurocibernetică, demontarea traseelor pe care se deplasau roboţii de tip inferior, astfel că cele două
„crime” comise pentru desfiinţarea unor semeni de-ai lor n-au mai constituit cazuri izolate, dereglări sau
„năzdrăvănii”. Încurajaţi de îngăduinţa oamenilor, androizii au trecut făţiş la acte de vandalism, determinând
în cele din urmă constituirea unor brigăzi mobile de supraveghere, formate din acei androizi care la analizele
citologice dovediseră că au formula normală XY. Sănătoşi, deci.
Ce-a urmat, nu-i greu de înţeles. O paşnică planetă, locuită aproape numai de androizi, a devenit o planetă
agitată în care anarhia este pe cale să se instaureze. Dereglările subrutinelor, reacţiilor emoţionale a unor cate-
gorii de androizi au deteriorat armonia unei planete create de mintea omului. Teribilismele câtorva sute de
delincvenţi XYY este pe cale să molipsească miile de androizi cinstiţi…
Văd însă că P12 se agită şi-mi semnalizează că Centrul de urmărire de pe Selena mi-a ordonat intrarea în
criotoriul astronavei. Ce nu-mi place mie să mi se reamintească mereu vârsta! Ca şi cum dacă-mi petrec două-
trei zile stând de vorbă cu dumneavoastră nu-i acelaşi lucru, nu tot va trebui să intru într-o hibernare prelungită,

Page 113
 Mihai Micula
după terminarea misiunii.
N-am încotro! P12 parcă-i turbat, el ştie întotdeauna una şi bună: Astea-s instrucţiunile; oamenii şi maşinile
n-au voie să le încalce; regret, voi folosi forţa pentru binele tău.
Cine-i P12!? Păi… parcă ştiam. Am o memorie grozavă, totuşi n-ar strica să iau un Memforte.
Nu, automatul care le eliberează spune că nu-mi va elibera altă pastilă decât peste trei zile; instrucţiunile
nu-i permit, zice-se că mi-am consumat porţia, că o doză prea mare este contraindicată.
Automatul?!… Care automat? La naiba, P12, de ce nu mi se eliberează Memforte?
Cine, mă rog, cine să le elibereze?
De fapt, ce anume…
P12, ce frig e aici!
La naiba, cred că îngheţ…
IG-IG-IG
Zi mohorâtă. Atât de mohorâtă încât privesc indispus la individul care tine morţiş să intre în biroul secţiei
„Viaţa pe alte planete” unde, ca de obicei, vegetez.
Presimt că eu sunt cel căutat. Când împinge uşa de securit, îmi aprind o ţigară şi caut să mă eliberez de toate
gândurile agresive din ultima jumătate de oră. Apoi îmi compun o figură dulce-amabilă.
Omul face doi paşi Înăuntru. Nu zic nimic. Sunt convins că mai devreme sau mai târziu are să-i facă şi pe
ceilalţi doi, chiar fără invitaţie.
Majoritatea aşa procedează. Ciocăne discret în uşă – dacă nu sunt prea grăbiţi – fac patru paşi în două rate
şi se aşază pe unicul fotoliu de lângă birou. Câte unul, pentru a se pune la punct cu ambianţa, preferă să păşească
o jumătate de metru, după care, parcă înviorat de simplitatea expresiei mele, face paşi apăsaţi şi se aruncă în
fotoliu. Unul singur, îmi amintesc, a irosit odată cinci paşi şi-a intrat în tăblia biroului. Era miop.
Nu m-am înşelat. Omul trage aer în piept şi se repede la fotoliu. Are o înfăţişare atât de neutră încât, pentru
a-l ajuta să şi-o piardă, îl rog să-şi dezvăluie timbrul vocii. Se conformează.
―Ig –Ig –Ig, se prezintă el.
O încăpere de 8 pe 6. ȋn această încăpere se află două birouri, trei scaune capitonate, două dulapuri care nu
se văd, pentru că sunt îngropate în perete, şi o maşină de scris doar parţial vizibilă. ȋn plus, integral vizibili,
Viziru, propria mea persoană, şi un ins care susţine că se numeşte Ig–Ig–Ig.
― Încântat! După care întorc capul şi-l privesc pe Viziru. Nu-i cine ştie ce de fizionomia lui în momentele
astea, totuşi merită să fie privit. Are 1,86 m; deşi stă pe scaun, seamănă cu un gânditor. Poate că nu este, mie
însă îmi place să cred că este. Şi lui, dealtfel. Nu l-aţi văzut niciodată în postura asta? Merită. Este aproape
reconfortant.
― Ce doriţi să no comunicaţi? s-a interesat Viziru.
Omul scoate o batistă ne șifonată şi ne-în-carouri, şi-o aplică grijuliu pe fruntea uscată şi rosteşte inutil:
― Ce vreme mohorâtă!
― Ştiu! rosteşte Viziru, ca un pocnet de bici.
― Ce doriţi? îl întreb eu, binevoitor.
Ig–Ig–Ig îşi strecoară în acelaşi buzunar, aceeaşi batistă ne șifonată, de culoare nedefinită.
― V-ar tenta o călătorie în Lumea igiroşilor?

Page 114
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
Mă tenta să-i dau un picior undeva. Mă mulţumesc însă să-i pun o întrebare:
― Vă bateţi joc de noi?!
― Nu. Şi mă priveşte candid.
― Sunteţi un igiros? întreb eu, inspirat.
― Da, răspunde Ig–Ig–Ig şi oftează, ca şi cum a fi igiros presupune plictiseală, necazuri, tot ce-i mai rău în
Lumea igiroşilor.
Viziru scoate un geamăt înăbuşit. Mă întorc atât cât să-i arunc un surâs adipos.
― Credeam că dormi, Vizirule!…
― Meditam, răspunde el, fals-indiferent.
― Aha… articulez eu, fals-convins.
― Primiţi? insistă igirosul.
Uitasem de Ig–Ig–Ig. Uneori Viziru scoate nişte sunete capabile să anuleze chiar şi efectul celei mai mari
surprize. Îmi aprind o ţigară şi-mi observ degetele. Nu tremură. Încep să mă minunez cât de răbdător sunt în
ultimul timp.
― Ce să facem acolo?
― Să zicem… o vizită de documentare. Cele mai multe articole despre viaţa pe alte planete sunt făcute din
birou, motiv pentru care nu sunt de loc convingătoare. În plus, induc în eroare, fac un rău serviciu celor care
doresc să cunoască adevărul despre noi.
Viziru scoate un nou geamăt, mult mai profund ca primul şi se scoală.
― Mă duc să beau ceva răcoritor, zice el. Şi se duce.
Îmi privesc capătul cravatei. Unii îşi privesc genunchii sau bombeurile când vor să se stăpânească. Eu –
capătul cravatei. Sau, când nu port cravată, par preocupat de un capăt de ceva. Indiferent de ce.
― Interesant, şoptesc eu, trebuie să-o schimb.
Igirosul face ochii mari.
― Ce să schimbaţi?
― Cravata. De atâta privit s-a lustruit… Şi de ce aş merge printre igiroşi? Ce să caut acolo?
Ig–Ig–Ig devine trist şi-mi dă de înţeles că degeaba fac pe naivul. Reflectez rapid. Am nevoie de-o soluţie
urgentă pentru a ieşi din încurcătură.
― Şi n-am dreptul? N-am dreptul să par naiv?
― N-aveţi!… Scoate din buzunar un fel de pachet plat şi sigilat. Îl privesc fascinat. Nu-mi explic de ce,
cărui presentiment datorez această curiozitate, dublată de nevoia imperioasă de-a mă sustrage atenţiei pe care
micul pachet plat îl produce asupră-mi. Oare ce s-ar putea găsi sub hârtia lucioasă şi cafenie? Un tranzistor? O
cutie cu tutun de pipă? O bombă cu declanşare întârziată?
Trei degete de-ale lui Ig–Ig–Ig îl împing spre mine. Clipesc nervos şi mă repliez în spatele biroului,
prefăcându-mă că este ultimul lucru din lume care mă interesează.
― Aşa, zic eu, ăsta ar fi argumentul că autorul acela a greşit cu privire la Lumea igiroşilor, nu?
― Nimic altceva!
― Aşa, repet eu, din ce în ce mai intrigat. Cu un gest disperat, pe care numai spiritele mari şi curajoase îl
deţin, desfac cu mişcări nesigure, dar hotărâte, pachetul şi dau peste…

Page 115
 Mihai Micula
Trebuie să vă spun că Ig–Ig–Ig avea întru-totul dreptate. Scrisesem un lung articol despre Lumea igiroşilor,
bazat pe câteva date furnizate de un oarecare hebdomadar Ştiinţă-ficţiune. Oricum, o publicaţie care-şi permitea
lot felul de fantezii, oamenii o luau ca atare, nu pretindeau exactitate, un sâmbure de adevăr acolo era suficient,
în jurul lui se brodau cele mai năstruşnice călătorii interplanetare, cele mai bizare moduri de viață. Amuzau,
dezvoltau imaginaţia, pe alocuri instruiau, ce mai! nimeni nu le cerea rigoarea ştiinţifică pe care o aveau re-
vistele sau tratatele tehnico-ştiințifice, motiv pentru care nici nu puteau fi acuzate de fals.
Cu publicaţia bilunară, Viaţa pe alte planete era însă altceva. Abonaţii revistei aveau pretenţia să afle din
rândurile ei informaţii pe cât posibil verificate sau în cel mai rău caz supoziţii susţinute de specialişti, nicidecum
de fantezia unui autor de povestiri științifico-fantastice. Fiecare cu menirea lui. Specialistul, savantul, punând
la dispoziţie datele cunoscute şi făcând speculaţii reţinute, serveau setei de cunoaştere, curiozităţii legitime.
Scriitorul, cu harul lui, imagina o lume, luând ca punct de plecare aceste date, fără a se rezuma la perimetrul
lor restrâns.
Cititorul, fiind astfel avizat, ştia ce să creadă şi ce să reţină doar ca strădanie de a depăşi aceste limite.
Or, ceea ce făcusem eu contravenea acestor reguli. Cu întorsături dibace, uneori echivoce, împrumutasem
puncte de vedere despre o lume care ni se dezvăluise atât de puţin.nformaţiile pe care oamenii de ştiinţă le
deţineau despre această lume erau destul de contradictorii; faptul mă încurajase şi dădusem notă de trecere
unor presupuneri – sau mai precis, unor fantezii care, dacă serveau de minune scopului literar, în niciun caz nu
puteau folosi informării exigenţilor cititori ai revistei Viaţa pe alte planete.
Nu mi-aş fi putut închipui însă niciodată că va veni vremea să dau socoteală pentru articolul meu. Nimeni
nu putea verifica cele afirmate de mine şi, dacă n-ar fi fost acest Ig–Ig–Ig, nimeni nu s-ar fi sesizat – poate doar
vreo revistă ştiinţifică dar, cum am spus, informaţiile de pegiroasa erau contradictorii şi ar fi putut rămâne aşa
mult timp…
Am desfăcut deci pachetul. Mai bine nu-l desfăceam. Sau mai bine să-l fi desfăcut înainte de-a scrie artico-
lul. Numai că atunci…
― Ochelari?! m-am mirat eu.
Igirosul a zâmbit.
― Vă amintiţi cum erau descrişi igiroşii în articol?
― Bineînțeles! Am avut mult de furcă până ce-am găsit cea mai potrivită înfăţişare pentru locuitoriigiroa-
sei: înalţi de doi metri, supli, cu feţe alungite, palide, fără fir de păr pe ei – fiinţe mult asemănătoare nouă, ce
mai!…
Igirosul scoase o exclamaţie şuierată, ceva care aducea cu „pff” sau „phh „. Mi-am dat imediat seama ce-a
reprezentat „pff”-ul sau „phh“-ul său, căci a adăugat:
― Este cea mai mare jignire care ni s-a adus! Noi să vă semănăm!!!… Cu mâini şi trup şi picioare atât de
mari, cu capul atât de mic!?
Ig–Ig–Ig a mai scos un „pff „sau „phh” de dispreţ şi a întins braţul spre cutia în care se aflau ochelarii.
― Ochelarii ăştia au darul să mă arate aşa cum sunt, aşa cum sunt toţi igiroşii: frumoşi, adică. Din motive
lesne de înţeles nu puteam să apar sub înfăţişarea mea normală. Aşa că…
Am avut aşa, cu un fel de străfulgerare supranormală, intuiţia adevărului. Cu mâini tremurând «, mi-am
agăţat ochelarii de urechi. Am privit. Doar câteva secunde.

Page 116
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
Pe urmă am leşinat.

Cineva mă stropea cu apă. Am deschis ochii.

― Ei bine, a zis Viziru, unde-i nebunul ăla? Şi ce-i cu tine în halul ăsta? Nu te-am văzut nicicând în culoarea
asta… Mi-a dat să beau ceva dintr-o sticlă; conţinutul mi-a ars gâtlejul, dar creierul a prins să funcţioneze.
― Unde-i igirosul?
― Haide-haide, fii serios, ai nervii zdruncinaţi, ai face bine să-ţi iei un concediu, nu mai eşti chiar tânăr,
munca în salturi îţi dăunează.
M-am uitat în jur.
― Ochelarii! Unde sunt ochelarii! Ce-ai făcut cu ochelarii?!…
Viziru mi-a pus sticla în mână şi m-a îndemnat cu privirea: „Hai, bea, îţi face bine, şi mai lasă aiurelile!”.
Am tras o duşcă bună de coniac; mi-a coborât imediat în stomac şi deodată am început să râd. Viziru s-a
uitat neliniştit la mine, apoi a început şi el să râdă.
― Ei vezi, nu ţi-am spus eu că ai nevoie de odihnă?
― Odihnă pe dracu! Mai bine ajută-mă să mă ridic.
După ce m-a ridicat:
― Ce-a vrut nebunul ăla?
Mi-am aprins o ţigară.
― L-ai văzut când a ieşit?
A clătinat capul.
― Nu. Pari tulburat…
― Prostii! am râs eu, forțat. De ce aş fi?
Viziru a mai căutat să afle câte ceva de la mine însă nu i-am povestit nimic. La ce bun?! Tot nu m-ar fi
crezut. Şi nu-i de loc plăcut să fii internat pentru halucinaţii.
Păi cum ar fi fost interpretată povestirea mea altcumva decât halucinaţie?
Cine oare m-ar fi crezut că am văzut prin ochelari un… Dar nu, este mai bine să suprim din memorie
imaginea aceea dezgustătoare, şarpele acela transparent şi vertical, cu țeasta hidoasă, parcă tocmai scoasă dintr-
o baie de sânge, imagine de coşmar, acea tigvă asemenea celei descrisă de Dante înnfernul şi atribuită lui
Lucifer:
„Rămas-am mut de spaimă şi mirare Când țeasta lui văzui c-adăposteşte un chip la mijloc, roşu-nchis, îmi
pare şi-alte două ce rânjeau drăceşte de peste umeri, drept în sus, egale, şi-ngemănate se-ntâlneau în creştet”.
M-am abţinut deci. Şi pentru ca în viitor să fiu scutit de asemenea întâlniri primejdioase cu mai ştiu eu ce
Ig–Ig–Ig, am renunţat la Viaţa pe alte planete şi am început să colaborez la Ştiinţă-ficţiune.
Acum sunt la adăpost de orice surpriză neplăcută. Chiar Ig–Ig–Ig de-ar reveni, nu mi-ar putea reproşa nimic.
Dar să nu anticipez…

Fantazorul
Bătrânul avea un nume inofensiv, Toveanu, ştiţi – spuse el – nevastă-mea era scundă şi convexă, dar era şi
blondă aşa că formam un cuplu destul de potrivit; la care Petru răspunse: da, se poate, apoi tăcu.

Page 117
 Mihai Micula
Bărcile jucăuşe ce săltau pe luciul apei, podul suspendat învăluit în soarele plin Petru le asimilă odată cu
senzaţiile frânte, viziuni interioare care asociau şi amalgamau lumina cu lucrurile; turnul medieval cam
dărăpănat şi zdrenţuit dădea impresia că este pe cale să se topească într-o masă amorfă de ziduri afumate,
amestecându-se laolaltă cu mulţimea viermuitoare a parcului şi cu reflecţiile nesigure, prefirate peste per-
cepţiile vizuale sporadice.
― Asta s-a întâmplat mai demult, este deci o poveste veche, dacă vreţi s-o luaţi aşa, este propria mea
poveste, a vieţii mele sau măcar a unei părţi…
Este vânjos, pare să emane o forţă puţin obişnuită pentru un om la peste 60 de ani, falca de jos are un rictus
îngrijorător, Petru se întreabă cum trebuie să se poarte cu bătrânul acesta, să nu-l supere.
Află câte ceva despre acest Toveanu, fusese în tinereţe părăsit de nevasta aceea blondă, încercă să-l con-
soleze; „da, cunosc cazul, adică nu chiar pe-al dumneavoastră, am mai auzit totuşi de aşa ceva, bineînţeles că
iau parte la”… La ce naiba să-i spună că ia parte?
Oricum, ia parte la tot ce doreşte acel om ciudat, pentru moment coardele vocale refuză însă. Să exprime
sonor acest asentiment, bătrânul s-a aprins puţin, l-a apucat familiar de braţ şi-l zgâlțâie violent, Petru simte o
amorţeala izvorâtă poate şi dintr-o teamă vagă, fluidă, ce curge repede şi se răspândeşte în tot corpul. Era în
trecere prin acele locuri, parcul îl ispitise tocmai prin mişcarea fără rost care-i da posibilitatea pătrunderii în
atmosfera compactă şi absorbantă, în ambianţa nouă, era în aşteptarea legăturii, avea câteva ore bune de pierdut,
peronul gării i se păruse plictisitor, apoi oraşul era îmbrăcat în haina sa duminicală, îi permitea renunţarea la o
cugetare sau alta; succesiunea pestriţă a oamenilor, plimbăreţii aceia fără destinaţie precisă aveau asupra sa
acelaşi efect deconectant precum apa vie cu străfulgerările ei neaşteptate şi arteziene, de vieţuitoare prelungi
şi solzate, sclipiri pasagere în lichidul pulverizat; devenea acelaşi pescar amator şi-n faţa resorturilor care pu-
neau în mişcare oameni, faptele lor.mobilitatea îl apăsa, propria sa deplasare imaginativă cerea un echivalent
exterior; un chef cam infantil, asemenea ţâncului care moare de poftă să apuce o jucărie inaccesibilă.
Pentru Petru, mai mult chiar decât pentru acel ţine ipotetic, dorinţa era irealizabilă, căci dispersarea propriei
individualităţi în fluxul trăirilor străine care pluteau în jurul său rămânea o iluzie, nu reuşise niciodată să-şi
depăşească starea unitară nici măcar printr-o transfuzie închipuită. Ceea ce capta întâmplător îi producea o
plăcere amăgitoare, falsă, mai curând sugerată, golurile pe care nu le putea umple, adică integrarea sa într-o
conştiinţă diversificată, poate colectivă, le compensa prin prăvăliri, uneori prăpăstioase, într-o lume a pre-
supunerilor.
Printre chipurile congestionate, lăţite de eforturile verbale, Petru trecuse fără grabă, îmbrăcat corect în cos-
tumul său uşor de voiaj, cu batista albă vizibilă în tentativa ei de subliniere a buzunarului mic.
Îşi târşise paşii la întâmplare şi vorbele aruncate în densitatea verde a parcului îl împresurau fără să pătrundă
însă mai departe, la un moment dat se lăsase fixat de-o privire curioasă de prunc. Mama acestuia mergea
înaintea sa, Petru îi întâlnise şoldurile materne, retina înregistrase automat nimicuri inutile, iarba înaltă şi pi-
cioarele pierdute în ea, eşarfa străvezie aruncată neglijent peste umăr – acoperind din când în când capul copilu-
lui – părul strâns într-un fel de coadă bogată; bluza vişinie lipită de omoplaţi… De fapt, nu-l interesa nici
copilul, nici iarba, nici altceva concret, ci doar impresia abstractă şi anonimă ce se degaja de pretutindeni şi
respira odată cu el; urmase deci acel punct de fată omenească care continua să-l ţintească cu micile lui mărgele
curioase şi care scoteau în răstimpuri scurte şi delicate sunete ascuţite de încântare.

Page 118
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
Iar când fata alburie şi neconturată dispăruse brusc la o intersecţie de poteci, Petru rămăsese descumpănit,
suspendat într-un vid rotund, oriunde s-ar fi întors întâlnea aceleaşi puncte de reper: neconcludente. Se hotărâse
pentru un ocol, suise panta şi, puţin mai târziu. Admira îndeaproape odgoanele puternice care susţineau podul
suspendat. Păşise mai spre mijlocul lui, lăsându-se ameţit de agresiunea unui soare încremenit cu tenacitate pe
parapetul metalic. Jos, luciul apei, scotea la iveală pete mărunte, verzui-murdare, le privea absent, uşoarele
sale reflecţii se agăţau de un amănunt sau altul într-o hoinăreală monotonă. Şi tuşea aceea care-l smulsese din
reverie determinându-l să se întoarcă şi să privească la bătrânul ţeapăn – fusese probabil, cândva, un morman
de muşchi plasaţi pe-o osatură zdravănă, – un bătrân cu multă personalitate, încă vioi şi volubil.
― Ei da, vorbea Toveanu, am suferit mult, îţi zici poate că sunt nebun sau băut, dar poate că amândouă
acestea n-ar fi suficiente pentru a explica o viaţă aşa zbuciumată ca a mea. Atunci, demult, după fuga Adelei,
credeam că n-am s-o mai pot vedea fără să ridic pumnul, ştii, crisparea involuntară a urii, materializarea prim-
itivă a răzbunării în cazurile acestea… Petru sesiză în tonul vorbitorului un fel de resemnare tardivă, probabil
că faptul acela, consumat cine ştie cu câţi ani înainte, se tocise pe-o sensibilitate mult prea întinsă, parcursese
toate diviziunile resentimentelor, resemnarea venise deci, firesc, o urmare a oboselii, a epuizării energiei furi-
oase. Poate că am reacţionat mult prea violent, îl aude Petru spunând, am dat o importanţă exagerată acelei
părăsiri, în definitiv nu eram nici singurul, nici ultimul caz, totuşi ştii sau îţi închipui mentalitatea celor vechi,
n-am reuşit să mă detaşez de lovitură, astfel că impresia generală s-a accentuat, s-a transformat într-un fel de
ocară subînţeleasă; criza sentimentală a devenit una de orgoliu… Petru aude un timp cuvintele fără să le
înţeleagă, permanenta sa meteahnă de a poposi în lumea fanteziei, aducând acolo datele cele mai recente ale
realităţii trăite sau auzite, îl rupe momentan de bătrânul Toveanu, acesta dispăruse, deşi era cot la cot cu el.
Rămase o dâră pe care o răsuci într-o funie groasă şi-o privi cu ciudă, mistificările acestea sunt plăcute doar
dacă nu sunt purtate; ca să rămână proaspete, deci scuzabile, ar trebui să nu fie folosite niciodată sau păstrate,
ca şi cămăşile abia călcate, pe umeraşe în şifonierul iluziilor, sau poate într-o vitrină cu geam colorat, roz-
bombon de preferinţă, de acolo imaginile sunt măreţe, dau impresia împlinirii, apoi nici nu costă mare lucru,
necesită doar un pic de atenţie la vaporii de luciditate sau la eventualele deteriorări provenite din afară…
Bătrânul îi povesteşte şi Petru îşi clătină Fantazorul; palma se lipeşte şi apoi se desprinde de prisma oblică,
reconstituie cu ajutorul vorbelor care-i pulsează pe timpane fragmentul acela din viaţa omului de lângă el, toate
sunt disparate şi confuze, e nevoie de puţină ordine, numai că aceasta e făcută din propria sa imaginaţie, nevoia
de completare şi falsificare e atât de mare încât mai că se aude vorbindu-i bătrânului…
Nu, n-o face, în el însă perimetrul acesta al relatării se lărgeşte sau se micşorează, participă într-un fel, la
început paşii sunt şovăielnici, calcă nesigur, dincolo de covorul gros al verosimilului, acolo unde parchetul
sticleşte stins, se opresc şi se statornicesc, este planul său preferat, un fel de oglindă ce reflectă suita de
întâmplări, dar o oglindă neobişnuită, o substanţă în care se afundă, lasă urme, forme solidificate mai târziu,
din care nu va putea developa nimic altceva decât efluviile dorinţelor proprii. Şi acelea denaturate!
― … Cândva, o înşiruire de frământări de tot felul, continua să vorbească bătrânul, ferindu-şi ochii de
soare, după ani şi ani, după stratificare, acum deci, o filtrare însă şi o deformare, erorile se includ de la sine,
trecerea timpului modifică structura, alcătuirea datelor ştiute urmează aceeaşi ordine cronologică numai că
nuanţele sunt altele, ceea ce avea foarte multă importanţă s-a mai micşorat, umbrele cad pe alte laturi, semnifi-
caţiile s-au alterat ori au pierdut din greutate.

Page 119
 Mihai Micula
― Da, asta aşa este, încuviinţă Petru, timpul mutilează amintirile, poate că este o lege bună, altfel nu văd
ce ne-am face cu toate emoţiile dacă ar rămâne la fel de autentice şi intense.
― Exact! Tocmai la asta mă gândeam! Dar să vă spun cum a fost…
Petru se sprijini mai bine de parapet, fierbinţeala acestuia se imprimă în stofă şi trece dincolo, o pată de
căldură plăcută lipită de braţ, e ceva mai bine aşa, poate reconstitui o Adela mică şi blondă, o fiinţă cam dur-
dulie, dotată cu multe grame de sentimente, tocmai potrivită pentru ardoarea masculină a unui Toveanu tânăr
şi viforos. Desigur, treburile astea de inimă nu pot fi chiar programate, în definitiv Adelele toate, purtătoarele
indiferent cărui nume, nu sunt doar maşini bine reglate, Toveanu a greşit aici, spiritul său prea matematic a
trasat prematur un orar zilnic: la ora cutare infuzie de şoapte dulci, la altă oră şi două minute exersarea legilor
celor mai naturale, apoi toate acele dichisuri de grandomanie bărbătească – vine un timp când şi docilitatea se
revoltă, la femeie.
Da, o Adelă cu mici manii, poale a detaliilor, nimicuri drăgălaşe întreţinute cu gesturi suple, elegante, iat-
o, se aşază în fata lui Petru, ferindu-şi centimetrii de epidermă cu cea mai dezinvoltă discreţie deşi el, Petru,
remarcă în treacăt că centimetrii aceştia au proprietatea miraculoasă de a se dilata pe măsură ce conversaţia
devine mai aprinsă, incitându-i fantezia în explorarea unor zone tulburătoare, în perfectă concordanţă cu den-
sitatea carnală sugerată, de ochii… cum naiba o fi avut ochii fosta soţie a omului de lângă el? Se jenează să-l
întrebe, Toveanu vorbeşte mereu, ii alimentează imaginaţia care se străduieşte să „facă” o vizită la timpul
trecut, atunci când femeia fugise cu negustorul acela – Martel parcă îl numise bătrânul; un negustor de altădată,
de naţionalitate dubioasă, nici pe departe frumos sau atrăgător, „dar ce, parcă Adela ştia precis ce vrea?”.
O schimbare, asta e, îşi dădu răspunsul în gând, Petru, construind un Martel rotofei, chel şi jovial, o jovi-
alitate experimentată, nu că n-ar fi fost sinceră, era însă pur şi simplu prea automată, devenise reflex din cauza
prea multor întrebuinţări, se şlefuise, avea un lustru ostentativ. Mai vorbea şi stricat, stâlcea cuvintele, Adela
îşi corija mereu acel iubit tomnatic, dar el continua să rostească „şumpule” şi „dlagă” cu un surâs dezarmant.
― Şumpule, i se adresă el lui Petru – Petru aproape că auzi acel şumpule – nu te încrede în Adela, e smecerâ
fochi, te arzi! „Arzi” îl pronunţa corect.
― De ce, d-le Martel?
― De ce, de ce, parcă eu sciu?!…
― Eu o găsesc fermecătoare, ar fi ripostat Petru, galant.
― Tse, parcă eu n-o găsesc toth la fel? Da-tochmai penf-asta! Femeile – şi „femeile” erau pronunţate fără
greşeală, femeile fermecătoare sunt şi cele mai periculoase. Una fără alta nu se poatse.
Adela zâmbea – sau ar fi zâmbit dacă Petru ar fi putut da viaţă fanteziei – candidă, şi-l mângâia patern pe
chelia satinată ca pe un căţeluş de rasă. Privirea ei ar fi spus: Este al meu, proprietatea mea, „şumpul meu”.
― Este delicios, i-ar fi mărturisit Petru, dacă negustorul ar fi dispărut dincolo, într-o cameră oarecare, dar
nu, domnul Martel nu se mişcă din locul pe care i l-a hărăzit Petru.
― Îmi platse sosietatea, ar mai fi zis domnul Martel, cu expresia sa cea mai sociabilă. Mol după ea, după
sosietatea asta, e viatsa mea.
― Sunteţi într-adevăr un om sociabil, l-ar fi flatat Petru, cu ochii la Adela. Fochi de sosiabil.
― Şi dumneata esci. Nu esci?…
― Şi eu sunt, şi eu sunt, fără îndoială, toţi suntem…

Page 120
 Alte întâmplãri dim veacul XXI
Bătrânul sporovăia fără întrerupere, femeia în negru, bătrână şi scundă, cu ochi albaştrii apoşi îl apucă
uşurel de braţ, apăruse pe neaşteptate, Petru n-o remarcase – adâncit cum era în plăsmuirile sale, ignorase du-
te-vino-ul înconjurător. Când Toveanu îşi dădu seama de prezenţa ei tăcu şi păru că această curmare bruscă îl
pune în încurcătură, privi la celălalt cu faţa tulburată, o biată fiinţă micşorată; dintr-o dată zbârcită şi derutată.
îşi luă rămas bun de la Petru cu un surâs tremurat, un mic semn de salut, de adio, bătrânica îl conduse apoi
ca o supraveghetoare, ferm, neînduplecată…
Petru simţi o frustrare, poate pentru că „vizita” sa nu luase sfârşit, nu cunoştea, nu apucase să afle povestea,
deznodământul, dacă exista şi aşa ceva. Sau poate că acesta, deznodământul, se desfăşurase, prelungit din
trecut, acolo, pe pod, în faţa sa.
Plecă repede, cu paşi apăsaţi, o parte din pod intrase în penumbră, soarele se pierdea undeva, după coroanele
arborilor care se înălţau la fel de statornici şi tăcuţi, îi vedea înlănţuiţi, o mobilitate zăpăcitoare de ramuri şi
frunze şi trunchiuri, toate platinate pe alocuri de mici perle de lumină.mpresiile contrariate se rostogoleau la
vale, spre potecă şi mai departe, către ceea ce acum i se părea o deplasare de puncte pe-o suprafaţă monotonă.
Scoase mâna din buzunarul hainei, jucându-şi vârful degetelor pe claviatura prismei şi, nemaiputându-şi
stăpâni curiozitatea, se opri, reglă Fantazorul, îl manevră, astfel ca imaginile acelui Martel caraghios, acelei
Adele necredincioase, să apară pe micul ecran dreptunghiular.
Râse mulţumit. Fantazorul prelucrase perfect datele fanteziei sale, pe ecran apărură, aşa cum el însuşi îşi
închipuise, un Martel rotofei şi viclean, de-o viclenie vulgară, iritantă, şi-o Adelă senzuală, din alte timpuri,
prototipul farmecului prostul, de duzină. Ochii ei capricioşi îl priviră pe Petru acolo pe micul ecran şi Petru,
cel real, îl văzu pe cel din faţa Adelei – cam stupid, aşa cum sunt şi bărbaţii foarte „deasupra“ acestor lucruri,
atunci când privesc o femeie atrăgătoare.
Zâmbetul îi pieri brusc şi se întrebă dacă Fantazorul acesta avea cu adevărat vreun rost.
Cu multă atenţie se eliberă de plăcuţele şi electrozii minusculi, întrerupse circuitele strecurate prin buzunare
şi răsuflă uşurat.
Era parcă mai comod să fantazezi fără ca efectul să-ţi apară mereu în faţa ochilor. Existau atâtea nuanţe
care trădau!
Atâtea nuanţe pe care nu ne place să le ştim consemnate undeva, nici măcar în amintirea noastră.

[1] Mă numesc Peter şi în timpul acela eram al doilea secretar particular. Acum l-am înlocuit pe Larry care
a fost concediat după întîmplarea ce o povestesc, fiind considerat incapabil.

Sfîrşit

Page 121