Interpretarea primului tablou – strofele 1 – 43;

 o poveste fantastică de iubire între două fiinţe aparţinând unor lumi

diferite;
 cadrul e terestru şi cosmic;
 atmosfera este gravă, solemnă;
 gesturile sunt ceremonioase, protocolare;
 comunicarea este indirectă – se realizează în vis;
 fata – simbol al omului comun care aspiră spre un ideal de fericire, se
află la vârsta delicată când poate fi tulburată de zburător;
 visul fetei – reprezintă criza puberală, dorinţa de realizare prin
dragoste, rezolvată mitologic prin motivul zburătorului;
 dragostea pentru Luceafăr – reprezintă aspiraţia spre absolut;
dorinţa omului comnu de a-şi depăşi condiţia strâmtă, limitată de
muritor;
 respingerea Luceafărului – refuzul neantului, spaima de nemurire,
care pentru om înseamnă moarte (sau incapacitatea de a-şi depăşi
sfera);
 senzaţiile de frig şi de ardere (“ochiul tău mă-ngheaţă” şi “privirea ta
mă arde”) – revelaţii intuitive ale deosebirilor de structură între omul
comun şi geniu (sau semne ale morţii);
 Luceafărul – fiinţa superioară, geniul;
 dragostea pentru fata de împărat – aspiraţia spre concret (dar în
sensul cunoaşterii) sau spre o altă formă a materiei universale;
 metamorfozele Luceafărului ( “înger” şi “demon”) – capacitatea
geniului de a-şi da alt chip, mai concret, păstrându-şi unitatea
contrariilor din care este întrupat, ca şi esenţa superioară;
 hotărârea de a se sacrifica – dorinţa de cunoaştere; obiectul
cunoaşterii – fata de împărat – devine şi obiect al pasiunii omului de
geniu, pentru care el vrea să renunţe la nemurire.
Interpretrea celui de-al doilea tablou – strofele 44 – 64
• început de idilă între semeni;
• cadrul este terestru ;
• atmosfera este intimă, familiară ;
• gesturile sunt rapide, stereotipe ;
• comunicare este directă ;
• Cătălin şi Cătălina – exponenţii individuali ai aceleiaşi lumi (sau
simbolul « perechii » în plan uman)
• « lecţia » lui Cătălin . formă de magie erotică (manifestare
galantă a principiului masculin) ;
• refuzul iniţial al Cătălinei – reacţie de orientare (manifestare a
principiului feminin)
• nostalgia faţă de Luceafăr – ruptura dintre ideal şi real;
• acceptarea lui Cătălin – revelaţia asemănării de structură şi de
ideal dintre fiinţele aceleiaşi lumi.
 Interpretarea celui de-al treilea tablou – strofele 65 – 85:
• zborul intergalactic al Luceafărului (zbor regresiv, spre
începuturile lumii);
• dialogul cu Demiurgul;
• dialogul este presupus, Demiurgul aude replicile lui Hyperion
fără ca acesta să le mai exprime;
• cadrul este cosmic;
• atmosfera – glacială,
• limbajul – senţios, gnomic
• Demiurgul – absolutul ( ideea de materie universală superior
organizată)
 Hyperion – formă individualizată a absolutului (hyper-ion= cel care
merge deasupra)
 dorinţa lui Hyperion de a fi dezlegat de nemurire pentru « o oră de
iubire » = dorinţa de a primi o altă structură, compatibilă cu ideea de
dragoste – ca mijloc de cunoaştere ;
 refuzul Demiurgului = imposibilitatea obiectivă de a mai coborî
treptele de organizare a materiei universale;
 consecvenţa în atitudine a lui Hyperion = şi geniul are o limită de
cunoaştere (în viziunea poetului, acesta declaşează drama în două
sensuri: de cunoaştere şi afectivă).
 Interpretrea celui de-al patrulea tablou – strofele 86 – 98 :
 cuprinde povestea fericirii omului prin iubire şi revelaţia Luceafărului
asupra diferenţelor dintre cele două lumi;
 cadrul e din nou terestru şi cosmic;
 atmosfera e pe de o parte feerică, intimă,senzuală, pe de altă parte –
rece, distantă, raţională;
 dialogul nu mai este posibil
 replicile fetei şi ale Luceafărului se constituie la niveluri de înţelegere
diferită.
 idila pământeană = împlinirea aspiraţiei spre fericire a perechii
pământene
 seriozitatea pasională a lui Cătălin = bărbatul întâmplător devine
bărbatul unic prin iubire;
 “trădarea” fetei = revelaţia Luceafărului asupra timpului ca
schimbare; el, care e nemuritor, nu e stăpânit de timp, n-are experienţa
existenţei determinată temporal; prin “trădarea” fetei, el descoperă
ideea de schimbare şi că mişcarea este ireversibilă;
 a treia invocaţie a Luceafărului = dorinţa superstiţioasă a fiinţei
pământene de a-şi prelungi fericirea prin protecţia unei “stele ce
noroc”;
răspunsul final al Luceafărului = constatare rece, obiectivă, a
diferenţelor fundamentale, între două lumi antinomice: una trăind
starea pură a contemplaţiei, cealaltă – starea instinctualităţii oarbe în
cercul strâmt al norocului, al şansei de a se împlini sau al neşansei.