Luceafărul, Mihai Eminescu

-poem romantic-
1883

După 1860, se conturează una din cele mai importante epoci din cultura română, și anume
Perioada marilor clasici. Este perioada în care se remarcă cei patru mari clasici ai literaturii române:
Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Slavici și I.L. Caragiale. Cel datorită cui a fost posibil acest
remarcabil moment a fost Titu Maiorescu. Cunoscut ca fiind unul din primii mari critici literari
români, Titu Maiorescu a fost și un mare teoretician, teoria formelor fără fond explicând modul cum
societatea română a reușit să devină europeană, dar, în același timp, scoate în evidență și neajusurile
acestei modernizări neorganice. Marii clasici au creat o epocă în literatura română, înțelegând cum
să creeze o literatură care ține cont și de tradiția literară, dar și de mișcarea de idei a vremii.

Romantismul este o mișcare artistică și literară, apărută la sfârșitul secolului al XVIII-lea și

dezvoltată în prima jumătate a secolului XIX (aproximativ 1780-1820) caracterizată prin
sensibilitate, individualitate creatoare, afirmarea originalității. Dacă până la romantici realitatea
exterioară era cea căutată, însă odată cu această mișcare literatura ajunge să se raporteze diferit la
lumea exterioară, literatura punând în lumină mai mult interiortatea artistului decât ceea ce se află în
afara lui. Astfel, romantismul se opune lucidității și raționalității de tip clasic, aducând o adevărată
revoluție a individualității, a sentimentelor unice și irepetabile, dar și a imaginației îndreptate spre
surprinderea misterelor fundamentale ale existenței.
Influența curentului persistă mult timp în România, mult timp după declinul său în cultura
vest-europeană, atingând punctul culminant în opera lui Eminescu, considerat ultimul mare
romantic european. Poemul Luceafărul este romantic prin amestecul speciilor și genurilor: epicul
este dat de firul acțiunii, de indicii de spațiu și timp, liricul este oferit de proiecția lirică și filozofică,
iar dramaticul imprimă intensitate prin dialog. De asemenea, poemul este romantic prin tema
geniului și a iubirii neîmplinite, dar și prin folosirea antitezei (înger-demon, plan terestru-plan
cosmic) ca procedeu stilistic.
Poemul Luceafărul aparține ultimei etape de creație, etapă descrisă de Ioana Em. Petrescu ca
fiind caracterizată de o viziunea tragică a lumii, în care deziluzionarea este totală, iubirea pierzându-
și orice valoare pozitivă.
La baza poemului stă basmul cules de germanul Richard Kunisch, Fata în grădina de aur.
Eminescu folosește schema narativă a basmului, dar schimbă finalul, deoarce geniul nu este capabil
de gestul plin de cruzimea al Zmeului care o pedepsește pe fata iubită. A doua mare sursă de
inspirație este filozofia lui Arthur Schopenhauer. Potrivit acestuia, viața oamenilor comuni este
lipsită de sens, însă omul crede că poate găsi un sens pentru viața sa, că poate găsi consistență în
existența. Însă, orice gest de găsire a acestui sens este anodin pentru că până la urmă moartea îl
limitează. În schimb, omul de geniu înțelege încă de la început nulitatea vieții. Geniul asemenea
unui copil, e dezinteresat. Reușeste să înțeleagă mai bine lumea pentru că o face într-un mod
obiectiv, rațional. Geniul este însingurat și nefericit, dar nemuritor prin opera sa.
Poemul Luceafărul, de Mihai Eminescua fost conceput între 1880-1883, în timpul studiilor
la Berlin și este considerat o sinteză a întregii creații eminesciene. Forma sa definitivă a fost
publicată în Almanahul Societății Academice Social-Literare România Jună de la Viena.
Tema poemului o constituie destinul omului de geniu, într-o lume mărginită, într-o societate
ostilă geniului. De asemenea, apare și tema iubirii neîmplinite, a naturii, a genezei universului și a
trecerii timpului. O interpretare a poemului o dă chiar Eminescu. El spune următoarele: „înțelesul
alegoric ce i-am dat este că geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de simpla uitare, pe
de altă parte, însă, pe pămînt nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are
moarte, dar nici noroc.”
Poemul cuprinde două planuri, într-o compoziție tipic romantică: unul universal-cosmic, iar
altul uman-terestru, într-o structură clasică cu patru tablouri (primul și ultimul tablou alternează
între planul cosmic și cel terestru, tabloul al doilea cuprinde planul terestru, iar al treilea cel
cosmic). Ca dimensiune, poemul conține 392 de versuri, structurate în 98 de catrene.
 Primul tablou cuprinde 43 de strofe. Poemul începe cu o structură specifică basmului: A
fost odată ca-n povești/ A fost ca niciodată, iar următoarele 6 versuri o înfățișează pe frumoasă fată
de împărat care se îndrăgostește de Luceafăr. Între cei doi se înfiripă o dragoste puternică, printr-o
comunicare indirectă, realizată în vis. Dacă fata are nevoie doar de zile pentru a se îndrăgosti de el,
pentru Luceafăr sentimentul de iubire se cristalizează în săptămâni. Natura geniului este prin
definție una rațională, de aici timpul de care are nevoie pentru a decide să o urmeze pe fată, în timp
ce fata, reprezentând omul comun, își ghidează deciziile pe sentiemente, pe impulsuri de moment.
Fascinată de strălucirea Luceafărului, fata i se adresează, cerându-i să coboare în lumea ei: Cobori
în jos, luceafăr blând/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n casă și în gând/ Și viața-mi luminează.
Pentru a răspunde chemării arzătoare a fetei, Luceafărul se întreupează într-un înger. El, cel care are
drept tată cerul, iar ca mamă marea, îi cere tineri fete să-l urmeze, să-i fie mireasă. Incapabilă să își
depășească condiția, fata refuză propunerea Luceafărului, simțind diferențele dintre ei: Căci eu sunt
vie, tu ești mort și ochiul tău mă-ingheță. Dragostea fetei nu se stinge odată cu acest episod, întrucât
ea îl chemă din nou pe Luceafăr, pentru a-i lumina viața. El răspunde aceste chemări și se
întrupează asemenea unui demon, fiul soarelui și al nopții. Fata refuză din nou propunerea de a-l
urma, determinându-l pe Luceafăr să îi promită că va renunța la nemurire. În plan simbolic, fata
reprezintă omul comun, dar care încearcă să își depășească condiția, în timp ce Luceafărul este
omul de geniu. Diferența dintre cei doi este că omul comun are nevoie de materialitatea iubirii, în
timp ce pentru geniu, iubirea rămâne un aspect spiritual. În final, Luceafărul acceptă să renunțe la
iubire, acest aspect dovedind că omul de geniu este capabil să se sacrifice pentru un ideal, în timp ce
omul e limitat strict de condiția sa.
Al doilea tablou urmărește, într-un cadru terestru, idila dintre fata de împărat, numită acum
Cătălina, și Cătălin, băiat din flori. Între ei se infiripă o dragoste comună, lumească, simțindu-se
uniți prin instinct, iar dialogul dintre cei doi relevă condiția lor de muritori, incapabili să se
autodepășească. Chiar și atunci când Cătălina îi mărturisește atracția pentru Luceafăr, Cătălin își
continuă pledoaria pentru dragostea lumească și într-un limbaj simplu, dar caracterizat de inocența
adolscenței, îi propune o alternativă banală, pe măsura condiției lor, de muritori: om fugi în lume.
Cătălin încearcă să o sărute pe Cătălina, apoi vrea să o îmbrățișeze. Ea îi opune rezistență, ca în
final ea să accepte, realizând că acest băiat poate să îi ofere ceea ce își dorește: iubirea trupească.
Cătălin este construit în antiteză față de Luceafăr.
Al treilea tablou surprinde călătoria Luceafărului prin spațiu cosmic, cererea către Demiurg
și discursul Demiurgului. Luceafărul, devenit Hyperion, îi cere Demiurgului să-l dezlege de
nemurire, însă acesta nu-i acceptă cererea, încercând să-l convingă de apartenența sa la un întreg
universal. Pentru a fi mai convingător, Demiurgul îi prezintă antitetic condiția omului și cea divină.
Condiția umană se caracterizează prin precaritate, căci oamenii se nasc și mor, generațiile se
succed, iar idealurile lor sunt deșarte și efemere. În schimb, condiția divină/ a geniului presupune o
existență eternă, dincolo de timp, spațiu sau moarte. Demiurgul îi propune, de asemenea, diferite
variante: destinul orfic, cel de judecător, destinul războinicului, al filozofului. În final, îi îndreaptă
atenția acestuia spre Cătălin și Cătălina și idila lor lumească.
Tabloul al patrulea revnine asupra perechii formate dintre Cătălin și Cătălina, aflați în
lumina lunii. Urmărind idila, Luceafărul trăiește o dramă în plan cognitiv și afectiv, nemaifiind
capabil să răspundă chemării Cătălinei, care i se adresează pentru ultima oară. De data aceasta,
Cătălina îi cere Luceafărului să-i lumineze norocul, cel care conduce destinul nemuritorului.
Conștient de existența sa eternă, el refuză să o asculte pe Cătălina, amintindu-i acesteia de limite ei
(cercul vostru strâmt), de precaritatea muritorilor (chip de lut). Acum, hotărârea lui Hyperion este
definitivă, el optând pentru nemurie și singurătate, accentuând condiția geniului: ci eu în lumea mea
mă simt/ Nemuritor și rece. Răspunsul său final nu scoate în evidență disprețul său față de o lume
care nu își poate depăși condiția, ci mai degrabă regretul și tristețea.
Hyperion are toate trăsăturile omului de geniu, fiind o ființă superioară care răspunde
primelor chemări ale fetei, de care se îndrăgostește. Hotărârea sa de a se sacrifica simbolizează
dorința de cunoaștere, al cărei obiect este dragostea față de fata de împărat. Iubirea dintre cei doi nu
se îndeplinește, ci rămâne, ca în multe poezii eminesciene, doar la stadiul de dorință, reprezentând
atracția contrariilor.
Limbajul poetic eminescian este în consonanță cu mișcare ideilor și cu tumultul
sentimental. Antiteza dintre planul terestru și cel cosmic este sugerată la nivel fonetic. Muzicalitatea
elegiacă, meditativă, este oferită de particularitățiile prozodice: măsura de 7-8 silabe, ritmul iambic
și rima încrucișată.
În concluzie, poemul Luceafărul de Mihai Eminescu este romantic datorită complexității
realizate prin tema geniului, timpului, spațiului, prin motive romantice (luna, noaptea, cerul,
stelele), prin tema naturii și a iubirii neîmplinte. Se conturează o viziune a lumii prin prisma iubirii.
Iubirea dorită este, în final, o iubire imposibilă, iar superiorul este condamnat la o viață nesfârșită,
fără iubire. Așa cum aprecia Emil Ciorean, „Eminescu (…) a fost şi rămâne cea mai copleşitoare
mărturie despre forma inegalabilă pe care o poate atinge geniul creator românesc, atunci când se
alimentează din adâncimile fertile şi insondabile ale unui fond autentic.”