1

Enigma Otiliei
de George Călinescu
- Repere de eseu (Schiță)
R1 Încadrarea într-un curent literar (minimum două trăsături)
▪ Realism prin
● personaje tipice în împrejurări tipice (Costache
Giugiuvanu- tipul avarului, Stănică Rațiu-tipul
parvenitului)
● Prezentarea veridică a realităților timpului (societatea
bucureșteană de la început de secol XX, dominată de
puterea banului)
● Opțiunea pentru perspectiva narativă obiectivă

R2 Prezentarea a două elemente de structură (perspectivă narativă,

compoziția)
R3 Comentarea a două scene semnificative pentru tema operei (incipitul/
finalul)

(200 cuvinte)R1 Încadrarea într-un curent literar (minimum două trăsături)

Realismul este curentul literar apărut din a doua jumătate a secolului al XIX-lea
care pune accent pe prezentarea veridică a realității, obiectivitate și are în centru
personaje tipice.
O primă trăsătură realistă evidențiată în roman este preferința pentru
personajele încadrate în tipare caracterologice. Astfel, Costache Giurgiuveanu poate fi
încadrat în tipologia avarului prin impactului pe care banii îl au asupra vieții sale.
Pentru Costache Giugiuveanu, banii reprezintă nu un mijloc pentru atingerea unui
scop ci un scop în sine: vederea, apropierea acestora îi aduce bucurie și devine scop al
vieții. Aceste este motivul pentru care personajul, desi nutrește sentimente paterne
față de Otilia, amână momentul asigurării viitorului fetei: renunțarea la bani este pur
și simplu prea dificilă. Stănică Rațiu poate fi încadrat în tipologia parvenitului, individ
fără scrupule ce urcă scara socială prin înșelăciune, Otilia repezintă feminitatea prin
mister și eleganță.
2

O a doua trăsătură realistă evidențiată în Enigma Otiliei este preferința pentru

perspectiva narativă obiectivă. Astfel, narațiunea este prezentată la persoana a treia de
un narator omnniscient și omniprezent.
O altă trăsătură realist balzaciană este tehnica detaliului semnificativ Tehnica
detaliului se observă în descrierea casei lui Costache Giugiuveanu „zidăria era crăpată
şi scorojită”, „un grilaj înalt şi greoi ruginit” şi are implicaţii caracterologice pentru
proprietar trimiţând la avariţia acestuia.

R2
(178 cuvinte )Elemente de structură (perspectivă narativă/ compoziție)
Compoziția romanului
Romanul ”Enigma Otilei” este structurat pe două planuri care se întrepătrund.
Un plan al romanului urmăreşte procesul de formare al personalităţii eroului „martor
şi actor” Felix iar celălalt plan al romanului ilustrează istoria unei moşteniri, în jurul
căreia romancierul construieşte imaginea societăţii burgheze din Bucureşti de la
începutul secolului al XX-lea, aflată în plină degradare morală sub puterea
distrugătoare a banului.
Se remarcă simetria între incipit şi final. Romanul debutează cu venirea lui
Felix în strada Antim şi se încheie şi se încheie cu revenirea lui Felix în acelaşi loc în
care îşi aminteşte cuvintele unchiului său „Aici nu stă nimeni”
Perspectiva narativă (narator omniscient, personaj reflector, Felix)
Proza realist obiectivă se caracterizează prin naraţiunea la persoana a III-a.
Viziunea „dindărăt” presupune un narator obiectiv, detaşat, care nu se implică în
faptele prezentate. Naratorul omniscient ştie mai mult decât personajele sale şi
controlează evoluţia lor ca un regizor universal.
Elementul de modernitate îl constituie prezenţa personajului reflector Felix,
martor al evenimentelor care face cunoştinţă cititorului cu personajele şi
întâmplările acţiunii prin relatare la persoana a III-a.

(142 cuvinte)III. Comentarea a două scene semnificative pentru tema operei

(Incipitul)

Intrarea lui Felix in casa lui Mos Costache devine pretext pentru introducerea către
cititor a personajelor care vor constitui universul cărții. Prezentarea personajelor se
3

face prin prisma personajului reflector iar în portretizarea personajelor se identifică

utilizarea detaliului semnificativ. Astfel, portretul direct al Otiliei accentuează
delicatețea, feminitatea și frumusețea: „cap tânăr și prelung de fată încărcat de bucle,
”, „braț delicat și gol”. Portretizare indirectă a lui Mos Costache, prin gestul de a-l
deturna pe tânărul Felix de a veni în casa sa, „aici nu stă nimeni” trădează teama
perpetuă a oricărui avar față de orice potențială amenințare asupra averii sale. Din
scurta interacțiune cu Aglae Tulea transpare deja malițiozitatea personajului „Nu
știam. Faci azil de orfani”. Familiaritatea Otiliei cu Pascalopol, ce îi provoacă
disconfort tânărului, reprezintă deja semnul atât al atracției lui Feliz față de tânără dar
și anticipează una dintre problematicile romanului. (alegerea Otiliei)

(175 cuvinte)Epilogul romanului

Epilogul romanului reface în câteva rânduri destinul personajelor la distanță de

ani după momentul deciziei Otiliei de a părăsi casa lui Mos Costache. Astfel cititorul
află că Felix realizează o carieră de succes, devenind doctor și profesor universitar și
intrând prin intermediul soției în cercul persoanelor influente ale capitalei, că Stănică
Rațiu iși clădește o carieră politică și că Otilia se căsătorește cu Pascalopol iar mai
apoi cu un conte. Revederea fotografiei unei Otilii mature, în care nu mai recunoaște
tânăra de care s-a îndrăgostit în adolescență, devine prilej de meditație pentru Felix
atât asupra enigmei Otiliei cât și asupra misterului vieții și al destinului.
Ultimele rânduri ale romanului accentuează simetria încipit- final. Revenit în
strada Antim, Felix revede casa lui Moș Costache și rememorează cuvintele
bătrânului „Aci nu stă nimeni”. Revenirea în casa care a avut un impact atât de
puternic asupra sa în tinerețe, pare nevoia lui Felix de a încheia un capitol peste care
acum se poate aștene uitarea și viața însăși, în ciuda faptului că unele lucruri vor
rămâne etern enigmatice.