Literatura română - eseuri pentru clasele 9-

Simbolismul. Confluența curentelor literare

Alexandru Macedonski

Varianta propusă: Noaptea de decemvrie

Definirea Simbolismul este un curent literar de circulație universală, apărut în Franța, în a doua
curentului jumătate a secolului al XlX-lea, ca reacție împotriva retorismului romantic și a
literar formalismului parnasian, promovând emoția și muzicalitatea interioară a ideii. Și-a creat o
individualitate proprie prin lansarea a două deziderate principale: folosirea simbolului și
percepția sinestezică asupra universului. Promovează o nouă viziune asupra poeziei,
considerată arta de a simți, fundamentată pe imagini artistice, ca mijloc de exprimare a
corespondențelor între elementele universului, prin sugestie. Simbolul de tip simbolist
admite o multitudine de sensuri la descoperirea cărora cititorul colaborează cu poetul.
Alte particularități ale liricii simboliste sunt: crearea stării de spleen, muzicalitatea
interioară a versurilor, deschiderea față de inovațiile formale, utilizarea sinesteziei.
Alexandru Macedonski este un scriitor reprezentativ al literaturii române de la sfârșitul
secolului al XlX-lea și începutul secolului al XX-lea, perioadă literară caracterizată de
încadrarea în prezența unei confluențe a curentelor literare. Critica literară afirmă că opera acestuia
epocă este caracterizată de fuzionarea parnasianismului cu romantismul, clasicismul,
naturalismul, decadentismul și simbolismul. Marele său merit rămâne însă teoretizarea
curentului literar înnoitor, numit simbolism, promovat prin articolele „Poezia viitorului” și
„Simbolismul”. Deși conține elemente simboliste, lirica sa denotă un limbaj mult prea
explicit, prelungind influența predominant romantică.
Poemul „Noaptea de decemvrie” se înscrie în ciclul „Nopților”, poezii dedicate lunilor
anului („Noaptea de octomvrie” a fost neterminată, dar publicată ulterior). „Poezia nopții”,
aparținând romantismului european, apare încă din secolul al XVIIl-lea, în opera
Ciclul englezului Edward Young, tradusă fiind în aproape toate literaturile europene, iar poeții
„Nopților" români de la 1848, influențați de romantism, scriu și ei meditații nocturne. Macedonski
dezvoltă însă într-un mod original această tradiție, principala sa sursă de inspirație fiind
creația poetului Alfred de Musset. „Nopțile” acestuia sunt un lung dialog cu muza sa,
constituit ca o expunere abstractă a unor principii.
Poemele macedonskiene sunt originale și se înscriu în sfera simbolurilor pe tema
vârstelor spiritului, de aceea critica literară le numește „cântece ale vârstelor”, mărginite
de limitele calendaristice ale unui an. într-o manieră modernă, lunile reprezintă spiritul, în
Tematica mod simbolic; ele pot fi considerate meditații cu substrat autobiografic despre izolarea
poemelor geniului, de esență romantică, despre nostalgia singurătății, de esență simbolistă. Este,
de asemenea, prezentă tema timpului, care se scurge ireversibil pentru ființa umană.
Poemul „Noaptea de decemvrie” este publicat în 1912, în volumul „Flori sacre” și are
la bază scrierea „Meka și Meka”, apărută în 1980, în ziarul „Românul”, care valorifică
semnificațiile unei legende orientale.
Legenda, transformată de Macedonski în poem în proză, este o parabolă, pe care
Apariție muza (inspirația) o dictează unui poet sărac. Prințul arab Ali-ben-Mahomet-ben Hassan
moștenește de la tatăl său principiul moral de a nu se abate niciodată de la calea cea
dreaptă. El pleacă în pelerinaj către cetatea sfântă a musulmanilor, Meka, preferând
drumul drept, dar anevoios, în vreme ce un cerșetor - Pocitan- ben-Pehlivan - alege calea
Surse de ocolită, plecând în același timp cu prințul. Prințul se stinge în deșert atingând „Meka
inspirație cerească”, nu înainte de a vedea, în mod simbolic,

16
1
Literatura română - eseuri pentru clasele 9-12
cum Pocitan intră în „Meka pământească”. Această parabolă este transformată de
Macedonski într-una dintre cele mai valoroase meditații ale sale.
„Noaptea de decemvrie”, considerată „capodopera lui Macedonski”, „poemul delirant
Elemente de al mirajului” (G. Călinescu), are o structură simetrică, fiind compusă din patru secvențe:
structură prima și ultima prezintă cadrul meditației poetice, a doua secvență constă în invocația
către muză, către inspirație, iar a treia conține povestea emirului, corespondentul poetului
în planul imaginației.
în plină iarnă, în luna decembrie, noaptea, într-o „cameră moartă”, în fața unei vetre,
Prima în care focul „se stinge scrumit”, creatorul (poetul) „trăsnit stă de soartă”, fără nicio
secvență speranță, în timp ce geniul său „e-aproape un mit”.
Această atmosferă dezolantă de factură romantică este conturată în continuare în
strofele următoare, în care camera poetului, simbol pentru sufletul său, este integrată în
Cadrul ansamblul naturii. Aceasta e „pustie și albă”, ca și întinsa câmpie, existând o legătură
meditației indestructibilă între starea de visare a creatorului și elementul romantic, luna. Conturarea
poetice peisajului glacial conține elemente parnasiene („Și luna-l privește cu ochiu-oțelit.../ E-n
negura nopții un alb monolit’). Corespondența de factură simbolistă dintre natură și
sentimente este sugerată de frământările interioare ale ipostazei poetice din text, în
așteptarea inspirației: „Vraja e mare și-n gându-i, ș-afară,/ Și luna e rece în el și pe cer”.
Elemente de Izolarea este ireversibilă, anticipându-i moartea.
factură Trecerea de la planul exterior la cel oniric și visul însuși sunt realizate prin modalitatea
romantică șl artistică a alegoriei. Meditația poetului implică dematerializarea sa; ipostaza spirituală a
simbolistă acestuia invocă inspirația, muza fără de care geniul nu se poate manifesta la nivelul
imaginației: „Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?”. Apariția ei este fulminantă și se
Procedeul adresează simultan simțurilor, realizând dezideratul simbolist ăl percepției sinestezice a
alegoriei universului: „O flacără vie pe coș izbucnește,/ Se urcă, palpită, trosnește, vorbește”.
Succesiunea de verbe dinamizează peisajul static de până atunci.
Dialogul imaginar cu flacăra aduce ambiguitatea planurilor real (obiectiv) și oniric
Secvența (subiectiv), unite prin motivul flăcării. Dorința se conturează în mod imperativ: „Avut și
a doua puternic emir voi să fii.”.
Lumea fanteziei oferă o compensație în plan spiritual a situației inițiale: peisajul
sumbru al camerei friguroase și al naturii dominate de „răstriștea zăpezii” este înlocuit cu
descrierea orașului Bagdad, cu nuanțe calde, cu bogății și armonie („Prin aer petale de
roze plutesc”, „Deasupra-i e aur și aur e-n zare”). Prin intermediul imaginației, artistul își
cunoaște adevărata esență, anume aceea de geniu, de „emir”.
Secvența a Cetatea mirifică a basmelor arabe este stăpânită de acesta („Și el e emirul, și toate le
treia are,/ E tânăr, e farmec, e trăznet, e zeu”), iar insistența asupra bogăției și calităților sale
are menirea de a reliefa, pe de-o parte, antiteza dintre el și creator și, pe de altă parte,
Planul oniric prefigurează aventura sa spirituală. Deși în plan social are tot ceea ce își dorește, emirul
este chinuit de mirajul absolutului: „Spre Meka-I răpește credința-voința,/ Cetatea
preasfântă îl cheamă în ea,/ îi cere simțirea, îi cere ființa,/ îi vrea frumusețea - tot sufletu-i
vrea - / Din tălpi până-n creștet îi cere ființa”. Aspirația către Meka reprezintă idealul
cunoașterii, al purificării morale, al desăvârșirii. Acesta devine din ce în ce mai puternic,
Aspirația către conturând o adevărată obsesie, care îi devorează spiritul, ceea ce îi întărește
Meka convingerea că purificarea nu se poate realiza decât prin suferință, prin sacrificiu absolut.
Călătoria către cetatea sfântă este prefațată de versurile de un puternic lirism în care
emirul privește Bagdadul și lăcrimează („Din ochiul său mare o lacrimă pică”), semn că își
cunoaște destinul. Apoi, ia apă din fântâna știută din copilărie, ceea ce denotă faptul că
dorește o purificare, o reîntoarcere la inocența infantilă. Apa este ca o oglindă, iar privirea
în fântână poate fi interpretată ca o vizualizare a sinelui. Pe lângă propriul chip, zărește
pe luciul apei imaginea unui drumeț „mai slut ca iadul, zdrențăros și pocit/ Hoit jalnic de
Motivul bube”, „viclean la privire” și „searbăd la față”. Emirul descoperă astfel fața urâtă, ascunsă
călătoriei a propriilor slăbiciuni care l-ar putea abate de la împlinirea celui mai puternic ideal al său.

162
 Literatura română - eseuri pentru clasele 9-12
Antiteza dintre Ambii au același vis, să ajungă la Meka, dar drumurile lor sunt diferite: în timp ce slutul
omul „drumu-ocolește mai mult, tot mai mult”, emirul înaintează „și calea e dreaptă, e dreaptă,
exceptional și tot dreaptă, dar zilele curg”. Repetiția adjectivului cu valoare de epitet are rolul de a
omul de rând sublinia ideea drumului drept, a moralității, emirul rămânând credincios idealului său etic.
Sacrificiul este imens, căci întregul convoi al său este răpus de arșiță, oamenii comuni
nefiind apți să atingă un ideal măreț. Singurătatea și superioritatea sunt apanajul omului
de geniu. La finalul destinului său pământesc, el are satisfacția întrezăririi idealului pentru
care s-ajertfit: „Cu toate că știe prea bine că-l mint / Și porți de topaze și turnuri de-argint”.
în agonie, vede halucinant cum pe poarta Mekăi „străbate drumețul pocit”; „emirul moare
sub jarul pustiei” atingând „Meka cerească” și ducând până la capăt sacrificiul în numele
idealului.
Aventura inițiatică a emirului este un simbol pentru visul poetului aflat în „camera
Ultima moartă”; sfârșitul existenței emirului este o proiecție ideatică a morții geniului „Și moare
secvență emirul sub jugul pustiei/ Și focu-n odaie se stinge și el“. Astfel, viața se întâlnește cu visul
doar în moarte. Artistul întruchipează permanentul conflict între condiția umană și cea a
superiorității. Așa cum emirul nu poate opta pentru un anume drum prin deșert, ci
urmează calea dreaptă pentru care e predestinat, poetul are o singură menire, anume
aceea a creației, de la care nu se poate abate. Călătoria emirului este un simbol al căutării
absolutului, iar emirul reprezintă ipostaza alegorică a poetului; astfel, prin poezie, el tinde
către atingerea perfecțiunii.
Procedee în lirica lui Macedonski, cromatica are înțelesuri simbolice. în poemul „Noaptea de
simboliste decemvrie”, paleta coloristică este vastă. Culorile deschise, pastelate sunt întrebuințate în
descrierea orașului Bagdad, cu grădinile și palatele sale - „albe fantasme”. El are
deasupra un „cer galben și roz ce palpită”, iar prin aer plutesc „petale de roze”. în
descrierea călătoriei tenta cromatică se schimbă și devine dominantă culoarea morții,
roșu-sângeriu: emirul înaintează „sub flăcări de soare”, în ochi se zărește „o nălucă de
sânge”, deasupra se întinde „un cer roșu”, cadavrele „zac roșii moarte”, întreaga zare e
dominată de „roșu de sânge”. Această culoare va reveni obsedant: „Nainte - în lături -
napoi, peste tot/ Oribil palpită aceeași culoare”.
Poemul e amplu, fiind alcătuit din versuri lungi armonios îmbinate. Armonia constă în
asocierea muzicii limpezi, sonore, de factură romantică a versului cu cea suavă, specifică
simbolismului. Se remarcă folosirea repetiției unui cuvânt sau a mai multor cuvinte din
aceeași sferă semantică: „sângeriu”, „de foc”, „flăcări de soare”, pentru culoarea roșie. De
asemenea, o repetiție aparte este procedeul de a începe un vers sau o strofă cu finalul
versului sau al strofei precedente: „Iar alba cetate rămâne nălucă/ Rămâne nălucă, dar tot
o zărește”. Repetițiile realizează o corespondență de tip simbolist între poezie și muzică,
dezvoltând mai multe valențe: obsesii interioare, infinitatea spațiului și a timpului,
înlăturarea monotoniei.
Considerându-se un geniu neînțeles, Macedonski, avatarul emirului din Bagdad, aflat
încheiere într-o permanentă căutare a idealului, întrezărește în viitorul îndepărtat posibilitatea de a fi
cu adevărat apreciat: „De când patru generații peste moartea mea vor trece/ Când voi fi
de-un veac aproape oase și cenușă rece,/ Va suna și pentru mine al dreptății ceas
deplin...”.

163