Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Noaptea de decemvrie este o meditaţie pe tema poetul şi poezia şi exprimă drumul poetului de la estetica romantică la cea
simbolistă. Este sugerată ideea că naşterea conştiinţei estetice simboliste este un proces de evoluţie a eului, un model de cunoaştere a
lumii, o necesitate legică, generată de aspiraţia spiritului spre absolut.
Nucleul îl constituie cele trei ipostaze ale eului poetic, care generează cele trei dimensiuni ale universului poetic.
Ipostaza poetul sugerează cunoaşterea senzorială, exterioară, criticoobiectivă, socială, aderenţa sa la o estetică realistă, militantă,
angajată social. Poetul este o conştiinţă socială, aşa cum a fost Macedonski, care scria pamflete antidinastice în ziarul Oltul, iar
universul poetic este sugerat prin simbolul odaia: „E moartă odaia şi mort e poetul“. Această moarte a eului poetic: „Poetul, alături,
trăsnit stă de soartă“ este generată de condiţiile social-istorice. Tatăl lui Macedonski a fost ministru de război în timpul lui Alexandru
Ioan Cuza. Lovitura de stat, care a dus la îndepărtarea lui Alexandru Ioan Cuza, a adus decăderea familiei Macedonski. De aici
imagini ce amintesc de Vasile Alecsandri, care, în poezia Iarna, sugera acelaşi climat politic: „Pustie şi albă e-ntinsa câmpie... Sub
viscolu-albastru ea geme cumplit... Sălbatică fiară, răstriştea-l sfâşie — Şi luna-l priveşte cu ochi oţelit...“
Acest climat social nefavorabil determină moartea poetului militant, aşa cum şi Eminescu părăsea treptat poziţia patruzecioptistă:
„Un haos, urgia 278 se face cu-ncetul“. Macedonski este silit să părăsească conceptul de poet, conştiinţă socială militantă şi de poet al
idealurilor patruzecioptiste.
Ipostaza emirul este adusă în mod simbolic de „un arhanghel de aur“ şi reprezintă dimensiunea romantică a universului poetic,
sugerată de simbolul Bagdadul. Romanticii considerau Bagdadul oraşul basmului oriental al celor „1001 de nopţi“, locul de evaziune
într-un decor mirific, din faţa realităţilor sociale.
Emirul este un erou excepţional în împrejurări excepţionale, de basm, aşa cum îl visau romanticii: „Şi el e emirul, şi are-n tezaur, /
Movile înalte de-argint şi de aur, / Şi jaruri de pietre cu flacări de sori; / Hangiare-n tot locul, oţeluri cumplite — / În grajduri, cai
repezi cu foc în copite, / Şi-ochi împrejuru-i — ori spuză ori flori“.
Tema, subiectul, eroii ne apar structurate pe conceptul romantic de lume de vis: „Şi el e emirul, şi toate le are.../ E tânăr, e farmec, e
trăsnet, e zeu, / Dar zilnic se simte furat de-o visare...“. Visul pe care-l nutreşte emirul este de a ajunge la Meka, pentru mahomedani
cetatea sfântă, unde se găseşte mormântul lui Mahomed, prorocul musulman. Pentru a-şi realiza visul şi datoria faţă de credinţa sa:
„Spre Meka-l răpeşte credinţa — voinţa, / Cetatea prea sfântă îl cheamă în ea, / Îi cere simţirea, îi cere fiinţa, / Îi vrea frumuseţea —
tot sufletu-i vrea — / Din tălpi până-n creştet îi cere fiinţa“. Meka este cetatea ideală, un simbol al universului poetic, ca o exprimare a
conceptului de poezie pură. Drumul prin pustiu al emirului este simbolic şi sugerează viaţa săracă, pe care a dus-o poetul: „...ş-acea
duşmănie / De lupi care urlă“. Înainte de a pleca la drum, emirul întâlneşte în mod simbolic, la fântână, un drumeţ cerşetor. În deşert,
toţi însoţitorii emirului mor, iar el, când ajunge la capătul puterilor, vede năluca cetăţii ideale: „Ca gândul aleargă spre alba nălucă, /
Spre poamele de-aur din visu-i ceresc“..., însă nu poate ajunge la ea: „Dar visu-i nu este un vis omenesc“.
Ipostaza drumeţul pocit este simbolistă, fiindcă în lumea conştiinţei de sine toate se inversează. Valorile din lumea materială devin
nonvalori; ce este frumos, bun şi drept, devine pocit, strâmb. De aceea „drumeţul pocit“ nu este decât dublul emirului în oglinda
fântânii, adică a conştiinţei de sine. Este „sosia“, pe care o găsim în Rondelul rozei ce-floreşte, imaginea poetului despre sine, când
ajunge la sfârşitul vieţii: „Şi nu mai e viaţa grozavă / Deşi mi-a brăzdat tot obrazul“. Acestei ipostaze îi corespunde un alt univers,
reprezentat prin simbolul Meka. Este, de fapt, sugerarea dimensiunii simboliste a universului poetic macedonskian, ca o exprimare a
conceptului de poezie pură, aşa cum îl vom găsi în Poema rondelurilor. Meka este lumea interioară a conştiinţei de sine, reprezentată
de simbolul fântână şi înseamnă o altă concepţie despre poet şi poezie. Poetul nu mai este un prinţ, un emir al poeziei, iar poezia nu
mai este o evaziune în vis ca în estetica romantică. Poetul devine o conştiinţă, un centru de corespondenţă între om şi univers, poezia
este o emanaţie a acestei conştiinţe. În Rondelul apei din grădina japonezului, este sugerată concepţia sa despre poet şi poezie, în
perspectiva simbolismului instrumentalist. Aşa cum japonezul aşază cu măiestrie bolovanii, spre a obţine o muzică a apei, care curge,
tot aşa poetul aşază vocalele şi consoanele, spre a obţine o nouă armonie a universului.
Rondelul rozelor de august este o meditaţie pe tema destinului: „Zadarnic al vieţii cuvânt / A stins bucuriile mele“ şi are ca mesaj o
atitudine optimistă a poetului: „Mereu când zâmbesc, uit şi cânt / În ciuda cercărilor grele“ sau mai degrabă conceptul de armonie şi
echilibru.
Motivul poeziei îl formează viaţa sufletului, viaţa spiritului, care trebuie să fie asemeni unei grădini de flori (ca şi la Dimitrie Anghel
În grădină). Poetul este asemeni unui iscusit grădinar, care, ca şi japonezul, din Rondelul apei din grădina japonezului, cultivă în
sufletele oamenilor seminţele, din care vor răsări rozele parfumate ale extazului conştiinţei de sine, dând un sens înalt poeziei.
De pe poziţia acestui concept despre poet şi poezie sunt consemnate ipostazele evoluţiei eului discutate în Noaptea de decemvrie.
Prima ipostază este a poetului militant, patruzecioptist: „Când ceru-l credeam pe pământ“, fiindcă era animat de idealuri patriotice:
„Pe-atunci eram falnic avânt“. Depăşirea acestei etape o găsim sugerată în Noapte de noiemvrie.
Ipostaza eului romantic: „Priveam dintre oameni, spre stele“ echivalează cu emirul, cu evaziunea romantică. Ipostaza eului simbolist
este rezultatul unei maturizări, a unei alte înţelegeri, pe care o dobândeşte, o apropie de conceptul de armonie şi echilibru specific
clasicismului. Claritatea textelor, din Poema rondelurilor, este rezultatul acestei decantări interioare. Ca şi drumeţul cerşetor, din
Noaptea de decemvrie, poetul, trecut prin labirintul lumii, a dobândit înţelepciune, putere spirituală. Această putere lăuntrică face din
„ursită o sclavă“, adică schimbă destinul. Ea determină apariţia florilor spiritului, adică Poema rondelurilor, ca o exprimare a
conceptului antic despre poezie, definit prin expresia „carmen saeculare“. Poezia ocupă în lume o situaţie unică, arătând drumul
omului spre conştiinţa de sine, spre cer, spre Dumnezeu. De aceea simbolismul, definit ca un neoromantism, preia modelul vegetal,
pregnant în Poema rondelurilor.
Poezia Plumb este un pastel simbolist, o meditaţie pe tema fortuna labilis, o ars poetica, care exprimă programul estetic al autorului,
aderenţa sa la simbolism.
Eul poetic, prefigurat prin dimensiunea afectivă „amorul meu de plumb“, prin dimensiunea volitivă, sugerată prin aspiraţii: „aripele
de plumb“, prin dimensiunea biologică „mort“, este exprimat, de fapt, prin: „stam singur“, adică intelectul. Acesta transmite un mesaj
esenţial la momentul simbolic al Marii Treceri. De aceea ţipătul lui Munch, în esenţă expresionist, devine „şi-am început să-l strig“.
Este momentul înstrăinării de sine a poetului, pe care poezia ni-l comunică.
Tema, subiectul şi eroul sunt structurate pe conceptele de cunoaştere, de univers al intuiţiei, dar şi de corespondenţă, angajând o
dezvoltare spre expresionism a programului simbolist, dar şi către suprarealism.
Cosmicizarea, trăsătură a programului estetic al simbolismului, preluată şi de expresionism, este de a exprima trecerea eului biologic
într-o altă dimensiune a universului: „Dormeau adânc sicriele de plumb“. Moartea în creştinism este adormirea până la venirea
Domnului.
Conceptul de poezie pură este sugerat prin simbolul plumb, reluat de şase ori exact în acelaşi loc, în cele două catrene, ca efect al
cristalizării textului, ca mod de a sugera dimensiunea eternului printr-un absolut senzorial.
Cultivarea intuiţiei şi sugestiei prin simbol se realizează prin simbolul plumb, care este cuvântul cheie al textului aşezat în titlu.
Plumbul prefigurează moartea materiei, este rezultatul unui proces de dezintegrare a elementelor radioactive, este o metonimie, dar şi
o metaforă a absolutului într-o lume relativă. Expresia „sicriele de plumb“ este o metaforă construită pe două simboluri, care vrea să
sugereze moartea absolută, reluată ca un laitmotiv pe mai multe planuri. „Dormea întors amorul meu de plumb“ reia, prin valorile
conotative ale verbului „a adormi“, sensul de a trece în altă lume, ca în Mai am un singur dor de Mihail Eminescu: „Să-mi fie somnul
lin“. Termenul „întors“, pe care-l găsim la Mihail Eminescu în Luceafărul: „Pe faţa ei întoarsă“, exprimă, de fapt, drumul în sine, spre
interior, element al esteticii expresioniste.
Gândirea analogică, în locul celei logice, se realizează prin contextul simbolist, sugerat de simbolurile: sicriele (care sugerează
moartea), florile (viaţa), aripile (aspiraţiile), coroanele (virtuţile), veşmântul (faptele), cavou (lumea), vântul (stihiile), frigul (psihe,
psihon — spiritul), alăturat de singur (intelectul). În cadrul acestui context, cuvântul plumb joacă rolul de simbol central.
Laitmotivul, reluarea cuvântului plumb într-un context mereu schimbat, este un procedeu simbolist, utilizat cu multă măiestrie de
poet spre a da textului densitate, profunzime şi muzicalitate. Avem un grup de sintagmemodul: „sicriele de plumb“, „flori de plumb“,
„amorul meu de plumb“, „aripele de plumb“, care toate sugerează mitul Marea Trecere. Sunt prezente şi câteva elemente
impresioniste, sugerate prin verbul „scârţâiau“, prin simbolul „frig“, prin expresia „Şi-i atârnau aripele“, care vor fi mai evidente prin
cromatica din poezii ca: Nervi de primăvară, Amurg violet, Decor.
Meditaţia pe tema destinului are o nuanţă romantică, fiindcă motivul mormintelor este reluat cu accente simboliste şi cu un mesaj
expresionist, vădind o evoluţie firească a unui romantic, întârziat spre neoromantismul simbolist.
Înstrăinat de sine, poetul contemplă de pe poziţia spiritului detaşat de trup, de dimensiunea biologico-materială, o lume purtată prin
timp de vânt, „şi era vânt“, ca simbol al mitului Marea Trecere, a vântului cosmic, aşa cum îl găsim şi la Mihail Eminescu în
Luceafărul: „Ei numai doar durează- n vânt /Deşerte idealuri“.
Sentimentul de melancolie, de factură romantică, dă acestei poezii un caracter de elegie. De aceea structura textului este complexă.
Din unghiul romantic este o elegie, din cel simbolist — o meditaţie, din cel estetic — o 374 ars poetica, din cel expresionist — un
pastel structurat pe conceptul de cunoaştere.
EXPRESIONISM
Definiţie
a) Expresionismul este un curent, care critică pozitivismul burghez al lui Auguste Comte, critică naturalismul şi impresionismul, ca
formă de artă burgheză, şi vrea să construiască o nouă imagine a lumii.
b) Expresionismul este o reacţie împotriva tehnicizării, care distruge natura, a standardizării şi a îngrădirii libertăţilor democratice.
c) Expresionismul este strigătul conştiinţelor sensibile sufocate de birocratism, tehnocratism, război, înarmare, de depersonalizare a
omului, ca să-l înveţe pe om să privească spre Dumnezeu ca spre piscul sentimentului.
d) Expresionismul este un apel de salvare a omului, a spiritului, a valenţelor sufleteşti, o întoarcere la lumea misterelor ancestrale, a
mitului, ca să raporteze totul la etern şi să vadă în extazul interior adevărul.
e) Expresionismul caută relaţii transcendente, ca să dea omului o nouă valoare, un nou raport între el şi univers, între om şi Dumnezeu.
f) Expresionismul vrea să promoveze o artă aspră şi nemiloasă ca realitatea, căutând omul pur, curat, fiindcă „arta este acelaşi mare
Paradis, pe care Dumnezeu l-a creat la începuturile lumii“