„O samă de cuvinte” în Letopisețul lui Ion

Neculce

Condrea Andreea-Carmen
Boboc Maria-Victoria
Română-Engleză, Anul I
Universitatea „Ovidius” din Constanța

În această lucrare, ne propunem să realizăm o analiză detaliată a cronicii lui Ion

Neculce, să relevăm o serie de date și informații ce vizează istoria literară, să realizăm
și să discutăm portretul literar al personajelor istorice prezentate pe parcursul operei,
făcând apel la bibliografia lucrării și la punctele de vedere personale. De asemenea,
vom încadra opera în specia literară corespunzătoare și vom oferi informații despre
autor.
În fața Letopisețului, Neculce așază o serie de 42 de legende istorice, de natură
informativă, anecdotică, mitică, romantică, folclorică, sub titlul „O samă de cuvinte”,
pe care le prezintă ca fiind „audzite din om în om, din oameni vechi și bătrâni, și în
letopisețu nu sunt scrise”, ale căror evenimente istorice au cutremurat „săraca Țara
Moldovă”. Acestea înglobează prima antologie de acest tip din literatura română
cultă.
Legenda este o specie epică în proză sau în versuri, o povestire fantastică cu
elemente istorice reale transmise pe cale orală. În ceea ce privește legenda istorică,
personajele sunt cu precădere atestate istoric, dar împodobite cu trăsături
excepționale, aproape mitice. Deși în strânsă legătură cu realul vieții imediate,
legenda în general, și cea istorică în special, dorește să ofere o semnificație și mai
puțin o explicație.
Or, conform istoricului Dumitru Velciu 1, cronicarul Ion Neculce „orientează
literatura cultă de la primii ei pași spre folclor. În istoria propriu-zisă el intră pe poarta
legendei, metoda de lucru folosită fiind una populară: el povestește ceea ce e înscris
în inima sa”. În cartea lui, „Pentru o definire a specificului românesc”, Gabriel

1
Dumitru Velciu, Aspecte și preocupări de cultură la cronicarul Ion Neculce, în Revista bibliotecilor, 1970, nr. 12,
p.735-736
Stănescu2 afirma că ”Noi, românii, putem contribui la schimbul internațional de valori
cu exact ceea ce avem mai viu, mai adânc în ființa noastră, folclorul”.

Date generale despre Ion Neculce și lucrarea sa

Ion Neculce a fost un cronicar, boier, care a ocupat diferite funcții importante în
timpul domniei lui Dimitrie Cantemir. „Letopisețul Țării Moldovei de la Dabije Vodă
până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat”, opera prin care s-a remarcat
Neculce, a făcut ca autorul să fie considerat ultimul mare cronicar român al Moldovei,
continuând „istoriile” lui Miron Costin3 și Grigore Ureche4. Lucrarea curpinde
evenimente din 1662 până la 1743, la care a luat parte sau pe care le-a cunoscut în
detaliu.
Înaintea lucrării, Neculce așază o Predoslovie în care face o trecere în revistă a
scrierilor anterioare, precum și a izvoarelor avute în vedere. De exemplu, despre
întemeierea Moldovei nu există „letopisețe scrise de pământeni vechi”. Neculce
îndeamnă spre a citi letopisețul, pentru „a vă feri de primejdii” și pentru a fi mai
învățați în a da „răspunsuri la sfaturi ori de taină, ori de oștire, ori de voroave la
domni și la noroade de cinste”. El făgăduiește o anumită obiectivitate, adevărul
promis fiind, de fapt, adevărul perspectivei sale asupra istoriei.
În ceea ce privește stilul, Neculce reușește o operă ce a trecut cu succes proba
timpului, datorită talentului său artistic de necontestat: el reușește o fuziune artistică
desăvârșită între narațiune, pe de o parte și portret, pe de altă parte. Astfel, este cel
mai talentat prozator al vechimii, prevestitor al marelui Ion Creangă: „Numai
Creangă, dintre scriitorii ulteriori a mai putut strecura în țesătura frazei atâtea zicale
și maxime ca Neculce, al cărui meșteșug în a povesti în pilde ori a imita astfel de
vorbire e fără pereche în perimetrul literaturii noastre vechi”, menționează George
Muntean în postfața operei5.
Oralitatea reiese din particularități de vorbire („Aoleo! Aoleo! Că va pune taica
pungă din București până-în Țarigrad”-vorbirea muntenească), precum și din
utilizarea proverbelor din popor(„Paza bună trece primejdia rea, mielul blând suge la
doo maice, capul plecat nu-l prinde sabia”-înșiruire de proverbe). Aceste aspecte
literare ce țin de oralitatea stilului aduc o notă de veridicitate textului.
„Cu Neculce revin în forță, în proza noastră istorică, spiritul popular și oralitatea,
ajutate de un talent de narator incomparabil și de o intuiție a oamenilor, care

2
Gabriel Stănescu, Pentru o definiție a specificului românesc, Ed. Criterion Publishing, București, 2006, p.5
3
Miron Costin, Letopisețul Țării Moldovei de la Aron vodă încoace, în Opere, ediție critică cu un studiu
introductiv, note, comentarii, variante, indice și glosar de P.P.Panaitescu, București, 1958
4
Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, ediția a-II-a, revăzută și îngrijită, studiu introductiv, indice și glosar
de P.P.Panaitescu, București, 1958
5
Ion Neculce, O samă de cuvinte. Letopisețul Țării Moldovei de la Dabija-Vodă până la a doua domnie a lui
Constantin Mavrocordat, editura 100+1 Gramar, București, 2004
compensează îngustimea concepției și netemeinicia culturii. Cel mai mare povestitor
de până la Creangă și Sadoveanu”, afirma marele critic literar Nicolae Manolescu6.
Realizând o analogie, putem spune că O samă de cuvinte, prin titlul său sugestiv,
prezice și Povestea vorbii a lui Anton Pann, exprimând un sentiment profund atât al
limbii culte, cât și al limbii literare. Cu toate că din perspectivă diacronică, Ion Neculce
nu este primul, el este considerat totuși întâiul fondator al literaturii române în sensul
major al folosirii nemijlocite a limbii.
Letopisețul lui Neculce are un caracter memorialistic și acordă o mare atenție
domniei lui Dimitrie Cantemir. Cronicarul intervine personal în redarea subiectului,
ceea ce determină transformarea letopisețului într-o operă literară. Majoritatea
legendelor sunt legate de domnia lui Ștefan cel Mare, dar apar și figuri de boieri
luminați, precum legenda lui Nicolae Milescu care este penultima din cele 42. Neculce
nu a fost cronicarul oficial al vreunuia dintre domnii cărora le-a slujit, de aceea
paginile Letopisețului sunt „produs exclusiv al observațiilor sale și al inimii sale”7.
„Aceasta este cronica lui Neculce: cea mai colorată, mai simplă și mai
fermecătoare in naivitatea ei din povestirile asupra trecutului românesc, opera unui
suflet cinstit, a unei minți cumpănite, în care bunul simț natural și înțelepciunea
câștigată ajungeau să poată înlocui pe deplin însușirile ce se capătă prin școală și
printr-o întinsă și aleasă lectură”

Subiectul câtorva dintre legende

Legenda III
Povestește un episod din timpul domniei lui Ștefan-vodă cel Bun, când s-a apucat
să construiască mănăstirea Putna. Pentru a alege locul viitoarei mănăstiri, vodă a luat
cu sine „pe trii boierași care au tras, pre vătavul de copii și pre doi copii din casă.”
Ștefan-vodă este cel care a tras primul cu arcul și a hotărât ca în acel loc să fie
„prestolul”. Săgeata trasă de vătaful de copii a marcat poarta mănăstirii, iar unde a
căzut săgeata unui dintre copii a făcut clopotnița. Mănăstirea a fost zidită și era „tot
cu aur poleită, zugrăveală mai mult aur decât zugrăveală și pre dinlăuntru şi pre
denafară”. După moartea sa, Ștefan-vodă lasă la mănăstire arcul și un pahar, despre
care se spune că este de „iaspis”. În timpul domniei lui Constantin Cantemir, a fost o
răscoală, au venit niște mercenari să jefuiască mănăstirea, amenințând că dacă sunt
împiedicați, vor da foc mănăstirii.
6
Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, vol. I, Editura Minerva, București, 1990, p. 64-65
7
Gabriel Ștrempel, Introducere la Opere, Letopisețul Țării Moldovei și O samă de cuvinte, ediție critică și studiu
introductiv, București, 1982, p.10-11
 În această răscoală au luat arcul lui Ștefan-Vodă, iar paharul a rămas acolo până
în timpul celei de a treia domnii a lui Mihai Racoviță, când, la o petrecere, niște slugi
boierești s-au îmbătat și au spart paharul, stricând astfel „un lucru scumpu domnescu
și de minune ca acela”.

Legenda X
Povestește cu umor cum logofătul Tăutu este trimis sol la turci unde este primit
de către vizir cu o cafea, dar acesta nu știa ce băutură este aceea, așa că ridică ceașca
ciocnind și spunând „Să trăiască împăratul și vizirul!” și au sorbit felegeanul ca altă
băutură.

Legenda XV
În timpul domniei sale, Alexandru-Vodă Lăpușneanul a construit mănăstirea
Slatina. În acel loc, unde străjuia un paltin, trăia un „săhastru”, căruia i s-a arătat în vis
Maica Precista și „i-au dzis să margă la Alexandru-Vodă, să-i facă mănăstirea”.
Alexandru-Vodă s-a încumetat și i-a făcut mănăstirea sihastrului în acel loc unde a
fost paltinul și a adus capul Sfântului Grigorie Bogoslov, care „stă și până astădzi la
sfânta mânăstire la Slatina, ferecat cu argint și cu pietri scumpe”.

Portrete literare ale domnitorilor în „O samă de cuvinte”

Legendele care alcătuiesc O samă de cuvinte își au punctul de pornire în tradiții

istorice din vremea feudalismului, în cadrul boieresc, curtenesc și mânăstiresc. Ele se
referă la personalități și evenimente istorice din perioade diferite ale trecutului
Moldovei. Multe sunt dedicate lui Ștefan cel Mare, în timp ce în altele apar figuri
istorice precum Alexandru Lăpușneanul, Vasile Lupu, Petru Rareș, Miron Barnovschi
ș.a.
Acestea nu sunt așezate într-o ordine cronologică, într-o succesiune liniară,
asemenea cronicilor și nici nu reflectă cu strictețe adevărul istoric, deoarece Neculce
analizează istoria din propriul său punct de vedere, în funcție de concepția sa
artistică.
 G. Călinescu8 observă „ingenuitatea șireată, proverbialitatea, filozofia bătrânească,
minunarea, văietătura și, în fine, acel lucru învederat, dar inanalizabil ce se cheamă
darul de a povesti”.

În afară de acest dar al povestirii, Neculce excelează și în portretizarea

personalităților evocate în cele 42 de legende. În opera neculceană, nu numai
aspecte precum rangul sau numele diferențiază o personalitate de alta. Caracterul le
este sugerat prin acțiuni simple, însă menite sa contureze foarte bine exteriorul și
interiorul: gesturi, obiceiuri, ticuri.
„Neculce nu caută ca din faptele unui om să scoată figura abstractă, istorică a lui,
nici nu e psihologul care să pătrundă în sufletul celor ce conduc politica unei țări și să
descopere cauzele acțiunilor lor-acest fel de a scrie aparține istoricilor moderni-ci el e
povestitorul de talent, care vede limpede lucrurile și personajele și are darul să ni le
evoce tot atât de clar, cum le-a văzut el” 9.

Portretul lui Ștefan cel Mare

Primele 8 legende care deschid Letopisețul, conțin informații despre domnia lui
Ștefan-vodă cel Bun și bătăliile sale. Neculce scoate în evidență relațiile stabilite între
Ștefan cel Mare și alte personaje intrate în legendă, precum Ion Tautul Logofăt,
aprodul Purice, iar, mai apoi și fiul său, Bogdan-vodă. Începând cu prima legendă,
deducem caracterul de lider al domnitorului, care preia domnia Țării Moldovenești.

Bibliografie:
8
George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, București, 1982
9
Elvira Sorohan, Legenda- O poveste exemplară: Ion Neculce, în Convorbiri literare, nr. 7, 1978
1. Dumitru Velciu, Aspecte și preocupări de cultură la cronicarul Ion Neculce, în Revista
bibliotecilor, 1970, nr. 12

2. Gabriel Stănescu, Pentru o definiție a specificului românesc, Ed. Criterion Publishing,

București, 2006

3. Miron Costin, Letopisețul Țării Moldovei de la Aron vodă încoace, în Opere, ediție
critică cu un studiu introductiv, note, comentarii, variante, indice și glosar de
P.P.Panaitescu, București, 1958

4. Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, ediția a-II-a, revăzută și îngrijită, studiu
introductiv, indice și glosar de P.P.Panaitescu, București, 1958

5. Ion Neculce, O samă de cuvinte. Letopisețul Țării Moldovei de la Dabija-Vodă până la

a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat, editura 100+1 Gramar, București, 2004

6. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, vol. I, Editura Minerva,

București, 1990

7. Gabriel Ștrempel, Introducere la Opere, Letopisețul Țării Moldovei și O samă de

cuvinte, ediție critică și studiu introductiv, București, 1982

8. George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura

Minerva, București, 1982

9. Elvira Sorohan, Legenda- O poveste exemplară: Ion Neculce, în Convorbiri literare, nr.
7, 1978