Subiecte IBOR An II Sem I

SECOLUL XVII

1. Viața bisericească în Țările Române în secolul al XVII-lea: caracteristici generale

2. Mitropolitul Anastasie Crimca al Moldovei

3. Mitropolitul Petru Movilă al Kievului și Sinodul de la Iași (1642)

4. Mitropoliții Ilie Iorest și Sava Brancovici ai Transilvaniei

5. Mitropolitul Antim Ivireanul al Țării Românești

6. Condiţii impuse de principii ​Gabriel Bethlen, Gheorghe Rakoczy, Mihail Apaffi şi de

superintendenţii calvini pentru trecerea românilor ortodocşi din Transilvania la calvinism (sec.
XVII)

7. Reacţii ortodoxe în faţa prozelitismului calvin (sec. XVII). De ce nu a reuşit Reforma între
români?

8. Viața monahală în Țara Românească și Moldova în secolul al XVII-lea

9. Activitatea tipografică în secolul al XVII-lea: Transilvania (contribuțiile mitropolitului Simion

Ștefan)

10. Activitatea tipografică în secolul al XVII-lea: Moldova (contribuțiile mitropoliților Varlaam,

Dosoftei și ale lui Dimitrie Cantemir și Nicolae Milescu Spătarul)
11. Activitatea tipografică în secolul al XVII-lea: Țara Românească (contribuțiile lui Matei
Basarab, Șerban Cantacuzino, Radu și Șerban Greceanu, etc.)

SECOLUL XVIII

12. Regimul fanariot în Țara Românească și în Moldova: caracteristici generale

13. Mitropoliții ​Neofit Cretanul ​și Grigorie al II-lea ai Țării Românești

14. Mitropoliții Dositei Filitti și Dionisie Lupu ai Țării Românești

15. Episcopii Chesarie și Filaret ai Râmnicului

16. Mitropoliții Iacob Putneanul și Iacob Stamati ai Moldovei

17. Mitropolitul Gavriil Bănulescu Bodoni – exarh al Bisericilor din Moldova și Țara
Românească

18. Regulamentul de organizare a Bisericii ortodoxe românești din Bucovina (1786)

19. Stareții Vasile de la Poiana Mărului și Paisie Velicicovschi

20. Instituţii şi persoane implicate în unirea bisericească din Transilvania (1698-1761):

Tratativele de unire: mitropolitul Atanasie, protopopii români şi actul de unire din 7 octombrie
1698)

21. Instituţii şi persoane implicate în unirea bisericească din Transilvania (1698-1761): ​episcopul
Ioan Patachi, Episcopul Inochentie Micu; Curtea din Viena; Cardinalul Kollonich; Împărăteasa
Maria Tereza; Trupele militare imperiale
22. Instituţii şi persoane implicate în unirea bisericească din Transilvania (1698-1761):
Conferinţele ministeriale din Viena şi opiniile miniştrilor austrieci Bartenstein, Kaunitz şi
Uhlfeld cu privire la unirea bisericească din Transilvania la mijlocul secolului al XVIII-lea

23. Opoziţii la adresa unirii bisericești din Transilvania cu Biserica Romei: ​patriarhul Calinic al
Constantinopolului; mitropolitul Teodosie al Ţării Româneşti; patriarhul Dosoftei al
Ierusalimului

24. Opoziţii la adresa unirii bisericești din Transilvania cu Biserica Romei, la mijlocul secolului
al XVIII-lea: ​călugări, preoți și credincioși

25. Viața bisericească în părțile Banatului, Aradului, Bihorului și Maramureșului în secolul al

XVIII-lea
SECOLUL XVII

1.Viața bisericească în Țările Române în secolul al XVII-lea: caracteristici generale

​ Biserica Ortodoxa din cele trei tari romanesti, cunoaste acum perioada ei de apogeu, prin marii
ei ierarhi carturari, prin multimea cartilor tiparite, prin introducerea limbii romane in cult, in
locul celei slavone, prin numeroase lacasuri de inchinare ridicate, prin multitudinile legaturi
interortodoxe care culmineaza cu Sinodul de la Iasi din 1642.

​ . Mitropolia Tarii Romanesti sau Ungrovlahia

A
-1602 – 1629 Mitropolia a fost carmuita de Luca din Cipru sau Cipriotul, fost episcop al
Buzaului. Mihai Viteazu l-a trimis in doua misiuni diplomatice: un la Alba Iulia – Sigismund
Bathory si una in Rusia – tarul Feodor Ivanovici Romanov
-1629 – 1636 Grigorie I, de neam grec
-1636 – 1648 Mitropolitul Teofil, fost egumen la Manastirea Bistrita, apoi episcop la Ramnic –
om de incredere al lui Matei Basarab , ce la trimis intr-o misiune diplomatic la Alba
Iulia/Gheorghe Rakoczy I
-1648-1653 si 1655-1668 Mitropolitul Stefan, fost egumen la Tismana
-1653-1655 Mitropolit Ignatie Sarbul, original din Nicopole care a fost trimis in cateva misiuni
diplomatice la Principele Gheorghe racotzi II

B. Mitropolia Moldovei
-1608-1617 si 1619-1629 Mitropolit Anastasie Crimca fost episcope de Radauti
-1632-1653 Mitropolitul Varlaam
-1671-1674 si 1675-1686 Mitropolitul Dosoftei

C. Mitropolia Transilvaniei
-1605-1623 Mitropolitul Teoctist
-1623-1627 Mitropolitul Dosoftei
-1627-1640 Mitropolitul Ghenadie II
-1640-1643 Ilie Iorest
-1643-1656 Simion Stefan
 ​2. Mitropolitul Anastasie Crimca al Moldovei

Anastasie Crimca​ s-a nascut la Suceava in 1560 si a murit in 1629 inmormantat la Dragomirna,
a fost mitropolit al Moldovei si unul dintre oamenii de cultură de la cumpăna secolelor al XVI-lea
și al XVII-lea.
Anastasie Crimca era fiu de negustor bogat din ​Suceava​, nepot de soră al vestiților boieri
Stroicești posibil nepotul boierului Luca Stroici. Pe tatăl sau îl chemase Ion, iar pe mama sa
Cristina
În ​1599​ este preot la Biserica domnească (Biserica Înălțării) din Suceava. Nu se cunoaște data
intrării în monahism (la ​mănăstirea Putna​).
În timpul stăpânirii lui ​Mihai Viteazul​ în Moldova, este ales episcop al Rădăuților (iunie ​1600​);
în septembrie 1600 a pierdut scaunul, retrăgandu-se la moșia sa Dragomirești, lângă Suceava. În
1602​ a ctitorit (împreună cu frații ​Lupu​ și Simion Stroici) o bisericuță, devenită apoi ​bolniță​, iar
mai tîrziu biserica monumentală a mănăstirii care se va numi Dragomirna, cu hramul "Pogorarea
Duhului Sfânt", una dintre cele mai de seamă creații arhitectonice ale începutului de epocă
modernă în spațiul românesc.
În primăvara anului ​1606​ este ales episcop de ​Roman​, iar în primăvara lui ​1608​ mitropolit al
Moldovei, cu reședința în Suceava, păstorind până la moarte (cu o întrerupere în anii ​1617​ -
1619​).
În calitate de mitropolit a luat măsuri pentru o mai bună desfășurare a vieții mănăstirești și
pentru scutirea slujitorilor Bisericii de dări; a avut o atitudine potrivnică închinării lăcașurilor
așezămintelor din afara țării și împotriva călugărilor străini aflați în mănăstirile moldovene (în
marea lor majoritate greci).
A îndeplinit două misiuni diplomatice în ​Polonia​, din încredințarea domnilor țării; a
înființat, cu cheltuiala sa, un spital în Suceava (​1619​), acesta fiind primul atestat
documentar în mediul urban de la noi. A purtat o grijă deosebită ctitoriei sale
Dragomirna.
Aici a creat o adevarată școală de caligrafi miniaturiști, Crimca însuși fiind înzestrat cu
talent artistic deosebit. Se constată o similitudine între decorațiile picturale ale lăcașului
și ​miniaturi​, evidențiind influența pe care a exercitat-o asupra picturii murale a
Dragomirnei.
 Se cunosc peste 25 de manuscrise din timpul său, majoritatea împodobite cu miniaturi:
3 Tetraevanghele, 3 Liturghiere și o Psaltire la Dragomirna, iar restul (cărți de cult, vieți
de sfinți etc.) în biblioteci de peste hotare (7 în Moscova, 3 în Sant Petersburg, 3 în
Lvov, 1 în Viena s.a.),
Manuscrisele din țară: "​Apostolul de la Viena​" și un Tetraevanghel din Lvov cuprind
peste 250 de miniaturi (scene și portrete biblice), la care se adaugă frontispicii și inițiale
înflorate și 15 autoportrete lucrate de mitropolit sau de ucenicii lui.

3. Mitropolitul Petru Movilă al Kievului și Sinodul de la Iași (1642)

Petru Movilă​ s-a nascut la Suceava in anul 1596 si a decedat in dec 1646/ian 1647 la Kiev. A
fost arhiepiscop si din 1633 mitropolit al Kievului, al Galitiei si intregii Rusii.
Petru Movilă s-a născut la Suceava, în anul 1596, ca fiu al lui Simion Movila, care va
domni mai târziu în Tara Romaneasca, și al soției acestuia, Marghita, călugărită ulterior
sub numele de Melania. Tatăl său a avut ca frați pe Ieremia Movila, domn al Moldovei
între 1595-1606 și pe Gheorghe Movila, viitorul mitropolit al Moldovei.
După moartea tatălui său, tânărul fiu de domnitor va pribegi, împreună cu mama și cu
frații săi în Țara Românească, după care se vor așeza definitiv în Polonia. Învățătura și-o
va începe în casa părintească, apoi o va continua la vestita școală a „Frăției” ortodoxe
din Lvov și la Academia Zamoiska din Zamosc. Acolo studiază limbile latină, greacă,
slavonă și polonă, la care se adăugau discipline standard din vremea respectivă:
gramatica, poetica, retorica, dialectica, teologia. A studiat în limba latina și la Sorbona.
Potrivit obiceiului ​nobililor polonezi​, și-a însușit mânuirea armelor și a luat parte la două
lupte ale polonilor împotriva ​turcilor​, la ​Țuțora​ (1620) și ​Hotin​ (1622).
Datorită unei chemări lăuntrice, dar și sub înrâurirea starețului mânăstirii ​Pecerska​,
arhimandritul Zaharia Kopâstenski, a hotărât să se călugărească. Astfel, după ce se va
pregăti, începând din 1622, duhovnicește la moșia sa din Rubiejovka, unde a zidit și o
biserică​ cu hramul Sfântul ​Ioan cel Nou de la Suceava​, va fi tuns în monahism, la ​Lavra
Pecerska​, după anul 1625. În toamna anului 1627 a fost ales egumen al mânăstirii, la
vârsta de 31 de ani.
 Situația ortodoxiei în acea perioadă era tulbure din cauza încercărilor de catolicizare a
nobilimii lituaniene, bieloruse și ucrainiene, care era, în mare parte, ortodoxă. Însă, prin
activitatea sa depusă timp de 5 ani ca egumen, Petru Movilă a reușit să ridice prestigiul
cultural și bisericesc al mânăstirii la un nivel necunoscut până atunci. Astfel, s-a ocupat
de restaurarea și înfrumusețarea mânăstirilor și a peșterilor în care se găseau moaște de
sfinți și a continuat activitatea tipografică a înaintașilor săi, dând la lumină mai multe cărți
de slujbă și de învățătură.
Arhimandritul Petru a desfășurat o bogata activitate bisericească și culturală,
continuând să tipărească mai multe cărți care aveau rostul de a apăra ​Ortodoxia​ în fața
prozelitismului catolic care a început să pustiască aceste pământuri imediat după
"​Unirea de la Brest-Litovsk​" din 1596. Pune bazele unui colegiu, întâi la Lavra, apoi la
Mănăstirea Bratska, din care se va dezvolta vestita Academie Duhovnicească de la Kiev
în 1633. A pus la dispoziția Academiei și domeniile sale de la Rubejovka pe care le
cumpărase încă înainte de călugărie.
Semnează la 16 august 1628 declarațiile Sinodului Eclesiastic de la Kiev în care erau
condamnați clericii care au aderat la Uniația din 1596. A sprijinit alegerea ca Rege al
Poloniei a lui Wladislav I, în 1632, care a recunoscut drepturile eparhiilor Ortodoxe din
Mitropolia ​Kievului​ și a menținut "Frățiile Ortodoxe".

Sinodul de la Iași​ a fost o întâlnire bisericească ortodoxă ce a avut loc în orașul ​Iași​ din
Principatul Moldovei​ în perioada 15 septembrie - 27 octombrie 1642, convocată de
patriarhul ecumenic​ Partenie I al Constantinopolului, cu sprijinul domnului moldovean
Vasile Lupu​.
Sinodul s-a intrunit la Iasi , in incinta manastirii Sfintii Trei Ierarhi. Cei prezenti au
dezbatut pe larg toate cele 261 de intrebari si raspunsuri ale Marturisirii Mitropolitului.
Sinodul nu a fost de acord cu doua puncte: purgatoriu si prefacerea darurilor la Sfanta
Liturghie.
Scopul ​sinodului​ a fost cel de a contracara anumite erori doctrinare catolice și
protestante care pătrunseseră în teologia ortodoxă și de a elabora o declarație ortodoxă
cuprinzătoare cu privire la adevărul de credință.
 Cuprinzând atât reprezentanți ai bisericilor ortodoxe grecești, cât și slave, el a
condamnat învățăturile calviniste ale lui ​Chiril Lukaris​ și a ratificat catehismul ​Expositio
fidei​ al lui ​Petru Movilă​ (​Declarația de credință​, cunoscută și sub numele de ​Mărturisirea
Ortodoxă​), o descriere a învățăturilor creștin-ortodoxe într-un format de tip
întrebare-răspuns.​ Declarația de credință​ a devenit fundamentală pentru stabilirea
atitudinii lumii ortodoxe față de învățăturile Reformei. Principala contribuție a sinodului a
fost restaurarea unității în Biserica Ortodoxă prin promulgarea unei declarații de
autoritate convenite de toate bisericile majore.

4. Mitropoliții Ilie Iorest și Sava Brancovici ai Transilvaniei

A. Mitropolitul Ilie Iorest

Între apărătorii dreptei credinţe s-a numărat şi ​mitropolitul Ilie Iorest​ din Alba Iulia. Se născuse
în jurul anului 1600, într-un sat din Transilvania, undeva în părţile învecinate cu Moldova, sau
Maramureş. S-a închinoviat de tânăr în mănăstirea Putna, minunată ctitorie a lui Ştefan cel Mare,
în care au vieţuit în curgerea veacurilor, atâţia călugări transilvăneni.
În toamna anului 1640 a trecut la cele veşnice mitropolitul Ghenadie II al Transilvaniei. La
stăruinţele domnitorului Vasile Lupu al Moldovei, în scaunul vacant a fost ales ieromonahul
Iorest de la Putna. Potrivit tradiţiei, a fost ​hirotonit arhiereu la catedrala din Târgovişte,
ctitoria lui Neagoe Vodă Basarab​, de către mitropolitul Teofil, care păstorea pe atunci,
împreună cu alţi arhierei. Fără îndoială că domnitorul Matei Basarab a oferit noului ierarh felurite
daruri, aşa cum au primit toţi ceilalţi mitropoliţi ai Transilvaniei. A fost instalat apoi, cu cinstea
cuvenită, în catedrala mitropolitană din Alba Iulia, ctitorită de marele domn al unirii, Mihai
Viteazul. Dar, cu prilejul confirmării sale în demnitatea de mitropolit de către principele
Gheorghe Rakoczy I, i s-au impus mai multe îndatoriri, care nu urmăreau altceva decât înlesnirea
propagandei calvine printre români. Între altele, i se cerea să traducă şi să tipărească în româneşte
anumite rugăciuni şi cântări calvine, precum şi un Catehism calvinesc. Noul mitropolit n-a
îndeplinit, însă, nici una din îndatoririle acestea, ci a rămas statornic în dreapta credinţă, împreună
cu păstoriţii săi.
 S-a interesat îndeaproape de viaţa bisericească din cuprinsul eparhiei: a făcut vizite canonice, a
convocat „soborul mare” al Mitropoliei, format din protopopi şi unii preoţi, a făcut hirotonii de
preoţi, a terminat de tipărit, la Alba Iulia, ​Evanghelia cu învăţătură​, dată în lucru încă de
înaintaşul său, a întreţinut legături cu Moldova. El va fi fost întărit în adevărurile Ortodoxiei şi de
Sinodul de la Iaşi, din septembrie-octombrie 1642, care a aprobat ​Mărturisirea Ortodoxă​ a
mitropolitului român Petru Movilă al Kievului.
La începutul anului 1643, din ordinul principelui Gheorghe Rakoczy I, s-a convocat „un sinod”
de protopopi, preoţi şi mireni, care a hotărât înlăturarea mitropolitului Iorest din scaunul
vlădicesc.
Este sigur că la îndepărtarea mitropolitului Iorest din scaun au stat şi motive de ordin politic,
determinate de înăsprirea relaţiilor dintre Gheorghe Rakoczy I şi Vasile Lupu, care îl
recomandase la ocuparea scaunului mitropolitan. Dar adevăratele motive care au dus la
înlăturarea lui din scaun se desprind, din spusele tradiţiei, consemnată mai târziu în lucrări scrise.
De pildă, Samuil Micu, în lucrarea sa ​Scurtă cunoştinţă a istoriei românilor​, scria că „pentru
împotrivirea păstoricească cu care s-au pus împotriva eresului calvinesc şi nu au voit a primi
împărtăşirea lui, la care domnul ţării îl silea, au fost lepădat din episcopie şi ca să nu vază că
pentru credinţă pătimeşte, i-au scornit nume rău şi i-au făcut pâră mincinoasă”. Iar Gheorghe
Şincai scria că „acesta s-au lepădat din vlădicie pentru că n-au primit catehismul (calvinesc –
n.n.)”.
Inlăturat din scaunul mitropolitan, Iorest a fost aruncat în închisoare, împreună „cu mulţi preoţi
creştini”, cum se arăta într-o scrisoare de atunci, iar bunurile i-au fost confiscate. A fost eliberat
abia în noiembrie 1643, după nouă luni de detenţie, pe baza răspunderii ce şi-au luat-o 24 de
credincioşi că vor plăti 1.000 de taleri, sumă mare pe atunci, pentru vistieria principelui. După
eliberare, s-a reîntors la mănăstirea Putna.
În iunie 1645, mitropolitul Iorest a plecat în Rusia, pentru a strânge ajutoare, în vederea
răscumpărării celor 24 de garanţi, aşa cum făcuseră şi alţi ierarhi şi călugări transilvăneni. Avea o
scrisoare de recomandare către ţarul Rusiei, Mihail Fedorovici Romanov, semnată de ierarhii
moldoveni, în care înfăţişau pe scurt viaţa mitropolitului şi suferinţele pe care le îndurase din
partea cârmuitorilor calvini; o altă scrisoare primise din partea lui Vasile Lupu. Ajuns la
Moscova, a fost primit de ţar în două rânduri, obţinând felurite daruri şi bani. Se pare că s-a
reîntors în ţară în primăvara anului următor.
 Şi-a petrecut restul vieţii în mănăstirea sa de metanie, la Putna, după ce-şi va fi răscumpărat
garanţii din Transilvania prin plătirea celor 1.000 de taleri. A murit la adânci bătrâneţi, după cum
aflăm dintr-o însemnare pe un Minei în manuscris: ​„Să se ştie când a murit vlădica Iorist, în anul
7186 (1678), luna martie 12”​. Înseamnă că a fost aşezat spre veşnica odihnă în ctitoria marelui
apărător al creştinătăţii, Ştefan cel Mare.

B. Mitropolitul Sava Brancovici (1656-1659; 1661-1668)

Viitorul mitropolit făcea parte dintr-o veche familie sârbească, care s-a refugiat din
Herţegovina în părţile Aradului, la sfârşitul sec. al XVI-lea, în contextul expansiunii
turceşti în peninsula balcanică.
-hirotonit preot la Târgovişte, de mitropolitul Ştefan
-preot-protopop în Ineu
-în anul 1656 a fost ales mitropolit al Transilvaniei
-în perioada 1659-1661 a fost înlocuit cu alţi doi mitropoliţi
-1661 – 1680: a păstorit pentru a doua oară

Datorită greutăţilor materiale prin care trecea Biserica sa, a plecat, în anul 1668, în
Rusia după ajutoare, aşa cum făcuse şi Ilie Iorest. A stat la Moscova vreo trei luni, fiind
primit în două rânduri de ţarul Alexei Mihailovici Romanov, care i-a oferit mai multe
ajutoare pentru Biserica sa. La sărbătoarea Sf. Apostoli Petru şi Pavel, a slujit în biserica
Uspenia, alături de patriarhii Paisie al Alexandriei, Macarie al Antiohiei, cel al Moscovei
şi alţi ierarhi ruşi sau străini.

În 1675 a convocat, în Alba Iulia, un „sobor” al protopopilor, preoţilor şi mirenilor, pentru

întărirea vieţii religios-morale a preoţilor şi credincioşilor români din Transilvania.
-1680- un complot îndreptat împotriva principelui Apaffi, la care îşi dăduse
consimţământul şi fratele mitropolitului, Gheorghe Brancovici. Din acest motiv, în acest
an, mitropolitul a fost judecat şi el şi condamnat la închisoare.
 Despre pătimirile mitropolitului avem informaţii la mai mulţi cronicari:
Cronicarul maghiar Mihail Cserei​, care spune că unii din acuzatorii săi au fost „mituiţi cu
daruri”, ca să-i aducă acuze nedrepte, că i-a fost „prădată întreaga avere”, şi că în
închisoare „era bătut până când se rupea cămaşa şi carnea de pe trupul lui”.
Pastorul sas Andrei Gunesch ​din Petreşti (jud. Alba), relata aceleaşi lucruri.
Istoricul Samuil Micu s​ cria că „Sava, toate întâmplările acestea le-a păţit pentru credinţă
şi că s-a împotrivit eresului calvinesc şi l-a lepădat şi n-a vrut a se uni cu acela”.
Istoricul Petru Maior ​scria: „În castelul de la Blaj al principelui Apaffi, dintru a cărui
poruncă lăudatul Sava fu bătut de moarte, după aceaia din nou băgat în temniţă şi de
acolo scos în toată vinerea, fu bătut cu toiege până la moarte”.
- Din raţiuni de ordin politic, la intervenţia domnitorului Şerban Cantacuzino, a fost
eliberat din închisoare. A murit în anul 1683.

​5. Mitropolitul Antim Ivireanul al Țării Românești

Antim Ivireanul ​ n. circa ​1640 - 1650​, ​Iviria​ — d. ​1716​, asasinat în ​Rumelia​, a fost un autor,
tipograf, gravor, teolog, episcop și mitropolit român de origine ​georgiană​. Mitropolit de
București​, autor al unor celebre ​Didahii​, ce reprezintă o colecție de predici folosite la Marile
Sărbători de peste an, Antim Ivireanul a fost o personalitate culturală remarcabilă a literaturii
române vechi. A fost cel care a înființat prima bibliotecă publică în Bucureștiul de astăzi, în
secolul XVIII.
Luat de tânăr în robie de turci și dus la ​Constantinopol​, este ulterior eliberat, trăind în
preajma ​Patriarhiei ecumenice​, unde a învățat sculptura în lemn, caligrafia, pictura,
broderia, precum și limbile greacă, arabă și turcă; probabil, tot acum a fost călugărit sub
numele Antim și hirotonit ieromonah.
Prin ​1689​ - ​1690​ a fost adus de ​Constantin Brâncoveanu​ în ​Țara Românească​. Aici a
învățat limbile română și slavonă, precum și meșteșugul tiparului. În ​1691​ i s-a încredințat
conducerea tipografiei domnești din București, în care a imprimat 4 cărți.
-​Invățăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon​ (​1691​, ​limba greacă​),
-​Slujba Sf. Paraschiva și a Sf. Grigore Decapolitul​ (​1692​, ​limba română​),
-​Evangheliarul greco–român​ (​1693​) și
-​Psaltirea​ (​1694​, ​limba română​).

După ​1696​ a fost numit egumen la ​Mănăstirea Snagov​, unde a mutat tipografia,
imprimând 15 cărți (7 grecești, 5 românești, una slavonă, una slavo-română, una
greco-arabă), între care se pot menționa:
-​Antologhionul​ (​1697​),
-​Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă​ (​1699​),
-​Proschinitarul Sf. Munte Athos​ (​1701​, grecește),
-​Liturghierul greco-arab​ (​1701​, una dintre primele cărți tipărite cu caractere arabe din
lume),
-​Evanghelia​ (​1697​),
-​Acatistul Născătoarei de Dumnezeu​ (​1698​),
-​Carte sau lumină​ (​1699​),
-​Învățături creștinești​ (​1700​),
-​Floarea darurilor​ (​1701​), toate în românește

Între ​1701​ și ​1705​ și-a reluat activitatea la București, unde a tipărit alte 15 cărți (11
grecești, 2 românesti, una slavo-română, una greco-arabă), între care:
-​Ceaslovul greco-arab​ (​1702​) și
-​Noul Testament​ (​1703​), prima ediție a acestuia în Țara Românească.
 Pe data de ​16 martie​ ​1705​ a fost ales episcop de ​Vâlcea​, unde la tipografia de la
Mănăstirea Govora​, tipărește alte 9 cărți (3 românești, 3 slavo-române, 3 grecești):
-​Tomul bucuriei​, (​1705​, grecește),
-​Liturghierul​ și
-​Evhologhionul​ (​1706​, într-un singur volum, ambele reprezentând primele ediții
românești al acestora în Muntenia,
-​Învățătura pe scurt pentru taina pocăinței​ (​1705​, românește, lucrare originală).

La ​28 ianuarie​ ​1708​ a fost ales mitropolit al ​Ungrovlahiei​, fiind instalat în funcție pe ​22
februarie​ al aceluiași an. În această calitate, înființează ca și la ​Râmnicu Vâlcea​ o
tipografie la ​Târgoviște​, unde a tipărit un număr de 18 cărți (5 grecești, una
slavo-română, una slavo-româno-greacă, 11 românești), între care se remarcă cele
românești:
· ​Învățătură bisericească la cele mai trebuincioase și mai de folos pentru învățătura
preoților​ (​1710​),
· ​Capete de poruncă la toată ceata bisericească, pentru ca să păzească fieștecarele
din preoți și din diaconi deplin și cu cinste datoria hotarului său​ (​1714​), ambele
originale,
· ​Psaltirea​ (​1710​),

· ​Octoihul​ (​1712​),

· ​Liturghierul​ (​1713​),

· ​Evhologhionul​ (​1713​),

· ​Catavasierul​ (​1714​);

În ​1715​ tipografia a fost mutată la ​București​, unde a mai imprimat alte două cărți
grecești. Prin tipografiile infiintate cu sprijinul lui Petru Movila, fiu de voievod moldovean
ajuns mitropolitul Kievului, cărțile religioase se răspândesc și contribuie la unificarea
limbii române literare.
 Prin cele 63 tipărituri, lucrate de el însuși, coordonate sau patronate, în limbi diferite și
de o mare diversitate, prin numeroșii ucenici pe care i-a format, este considerat - alături
de ​Diaconul Coresi​ - cel mai mare tipograf din cultura medievală românească.
A avut un rol însemnat în introducerea completă și definitivă a limbii ​române în slujbă​.
Deși româna nu era limba sa nativă, a reușit să creeze o limbă liturgică românească
limpede, care a fost înțeleasă de contemporanii săi și este folosită până astăzi.

A. Întemeietor de tipografii în limbile arabă și georgiană

​ rin activitatea sa tipografică, a sprijinit și alte popoare ortodoxe, imprimând cărți

P
pentru slavi, greci și arabi (din Patriarhia Antiohiei). Este și autorul unei remarcabile
opere tipografice multi-script, ​Liturghierul greco-arab​ din ​1701​, care a fost una dintre
primele cărți tipărite cu litere mobile din lume având caractere arabe. În anul ​1706​,
aceeași instalație tipografică cu caractere arabe a fost dăruită patriarhului ​Atanasie
Dabas​, care a instalat-o la ​Alep​.
In ​1699​ a trimis pe unul din cei mai buni ucenici ai săi, ipodiaconul ​Mihail Ștefan​, la ​Alba
Iulia​, unde a tipărit o ​Bucoavnă​ și un ​Chiriacodromion​. Pe același ​Mihail Ștefan​, l-a trimis
în țara sa de origine, ​Georgia​. Acolo, la T​ bilisi​, ipodiaconul a pus bazele primei tiparnițe
cu caractere georgiene din țara natală a lui Antim, unde au fost tipărite mai multe cărți în
limba georgiană.
Pe lângă lucrările tipărite, au rămas de la el și câteva manuscrise:
· ​Primul manuscris rămas, ​Chipurile Vechiului și Noului Testament, adică obrazele
oamenilor celor vestiți ce se află în Sfânta Scriptură, în Biblie și în Evanghelie și
adunare pe scurt a istoriilor celor ce s-au făcut pe vremea lor ...​ , cu 22 foi text, la care
se adaugă 503 portrete în medalion, 3 schițe și 8 desene, tot în medalion, cu personaje
din Vechiul Testament (​Târgoviște​, ​1709​, manuscrisul original se găsește la ​Kiev​, iar
în ​România​ există o copie realizată de dascălul Popa Flor, realizată pe la mijlocul
secolului al XVIII-lea​).
· ​Tot în manuscris a rămas și opera sa omiletică, ​Didahiile​ (cu 28 predici la diferite
sărbători și 7 cuvântări ocazionale).
 Analiza cărților originale publicate, dar și a celor două manuscrise duce la constatarea
că Antim Ivireanul avea nu numai o frumoasă cultură teologică, ci și una profană întrucât
folosea nu doar citate din Biblie, dar și din literatura patristică, respectiv din filosofi antici.
În multe din ele făcea o critică vehementă a moravurilor vremii. ​Didahiile​ îl așază, fără
nicio îndoială, în rândul celor mai de seamă predicatori creștini din toate timpurile.

B. Ctitor de lăcașuri de cult

​ ste ctitorul mănăstirii cu hramul "Toți Sfinții" din București – numită azi ​Mânăstirea
E
Antim​ - (​1713​ - ​1715​), pe care a înzestrat-o cu toate cele trebuitoare, unul dintre cele
mai remarcabile monumente de arhitectură, pictură și sculptură din România. Pe seama
veniturilor generate de aceasta, a alcătuit un testament, intitulat ​"Învățături pentru
așezământul cinstitei mănăstiri a tuturor sfinților, capete 32"​, în vederea organizării unei
impresionante opere de asistență socială.

Fiind un apărător energic al drepturilor Bisericii ortodoxe și a ​poporului român​, dar mai
ales din pricina atitudinii sale fățiș antiotomane, în toamna anului ​1716​, la cererea
primului domn fanariot, ​Nicolae Mavrocordat​, a fost înlăturat din scaun, închis, caterisit
de patriarhul ecumenic și condamnat la exil pe viață în mănăstirea "Sfânta Ecaterina" din
Muntele Sinai​. În drum spre locul exilului, a fost ucis de ostașii turci și trupul aruncat
undeva în ​râul Marița​ sau în ​Tungea​, dincolo de ​Adrianopol​.
 ​ . Condiţii impuse de principii ​Gabriel Bethlen, Gheorghe Rakoczy, Mihail Apaffi​ şi de
6
superintendenţii calvini​ pentru trecerea românilor ortodocşi din Transilvania la calvinism
(sec. XVII)

​ a ​22 septembrie 1640​, ​superintendentul calvin Ştefan Geleji​ îi prezenta ​principelui

L
Transilvaniei, Gheorghe Rakoczy​ condiţiile care vor trebui impuse viitorului episcop român
ortodox din Transilvania:

01.Episcopul va întemeia în Alba Iulia ori în alt loc potrivit, o şcoală românească cu vreo
trei profesori învăţaţi, cunoscători ai limbilor latine, greceşti şi româneşti, care să-i înveţe
pe elevi latineşte şi să fie în stare a le preda şi învăţăturile creştine.
02.Va ţine o tipografie în care va tipări cărţile necesare pentru şcoală şi biserică.
03.Va elimina limba străină din biserică, îngrijindu-se ca toate slujbele să fie făcute în
româneşte.
04.Se va îngriji ca preoţii să predice româneşte de două ori pe săptămână, miercurea şi
vinerea.
05.Va traduce şi va tipări în româneşte rugăciunile zilnice, atât cele de dimineaţa cât şi
cele de seara şi va lua măsuri ca acestea să fie recitate în toate bisericile.
06.Va copia şi va tipări cântările româneşti traduse şi folosite de bisericile din Lugoj şi
Caransebeş şi se va îngriji ca pretutindeni să fie cântate înainte şi după predică.
07.Catehismele deja traduse în româneşte le va tipări şi va lua măsuri ca băieţii şi fetele
să le înveţe în ore determinate.
08.Se va îngriji ca la împărtăşanie să se dea separat pâinea şi separat vinul, iar nu
amestecate, cum se face acum în bisericile româneşti. Pâinea să o dea credincioşilor
care se împărtăşesc, în mână, iar vinul din potir.
09.Să facă pe credincioşi să înţeleagă folosul învăţăturilor pe care le pot primi de la
calvini.
10.Să nu împărtăşească copii nevârstnici, ci numai oameni bătrâni care îşi pot da
seama de sfinţenia tainei.
11.Botezul să fie săvârşit în forma simplă cum l-a întemeiat Hristos, cu apă curată în
numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, fără lumânări, fără ungerea cu mir şi fără
alte adausuri papistăşeşti.
 12.Să elimine liturghisirile, afumatul cu cădelniţa, sunarea clopoţeilor şi alte superstiţii
rămase de la papistaşi.
13.Va elimina din biserici răzimatul de cârje. În biserică credincioşii, bărbaţi şi femei să
şadă iar în cursul rugăciunilor să îngenuncheze.
14.Nu va cunoaşte alt mijlocitor între Dumnezeu şi om decât pe Iisus Hristos, deci va
elimina cultul sfinţilor şi al îngerilor.
15.Se va îngriji ca morţii să fie îngropaţi în forma simplă creştinească, fără bocete,
predică, tămâiere şi alte superstiţii; nu va îngădui să li se pună în sicriu ban pentru drum,
alimente şi altele.
16.Va interzice satelor „proaste” să aşeze lumânări pe morminte şi să bocească după
morţi.
17.Va opri credincioşii să îngenuncheze, să se închine şi să sărute crucile ridicate la
încrucişarea drumurilor, fiindcă şi Dumnezeu opreşte astfel de lucruri.
18.Va învăţa credincioşii să nu aştepte mântuirea de la post, să nu postească pentru
iertarea păcatelor, ci să se roage cu zel, căci fără rugăciune postul nu are nici o valoare
şi să nu creadă că, în sine, carnea ar fi mai necurată decât alte mâncări; celor curaţi
toate le sunt curate.
19.Va face să fie părăsit obiceiul românesc de a sărbători vinerea.
20.Va lua măsuri ca credincioşii să jure numai în numele sfânt al lui Dumnezeu.
21.Va elimina cu totul obiceiul alegerii reginei Rusaliilor şi ospeţele ce se organizează
cu acest prilej.
22.Va elimina din biserică obiceiul de a se da mirilor miere la cununie.
23.Nu va despărţi căsătoriile, soţului părăsit cu necredinţă îi va reda însă libertatea.
24.Va depinde de episcopul calvinesc; va cere sfatul acestuia şi va primi instrucţiunile
pe care i le va da din când în când. Pe preoţii români care vor cununa, vor despărţi, vor
boteza ori vor înmormânta maghiari, îi va destitui fără cruţare.

La doar două zile, acelaşi superintendent scria, însă, principelui Transilvaniei, că privitor
la candidaţii pentru scaunul de episcop al românilor ortodocşi, nu se găseşte nici unul
care să-şi schimbe credinţa „in fundamentalibus”, pentru că l-ar excomunica patriarhul şi
ar împiedica sfinţirea lui, iar credincioşii nu l-ar primi.
 7. Reacţii ortodoxe în faţa prozelitismului calvin (sec. XVII). De ce nu a reuşit Reforma
între români?

În ciuda multelor încercări ale principilor şi superintendenţilor din Alba Iulia de a

calviniza pe românii ortodocşi, aceştia au rămas statornici în dreapta credinţă,
menţinându-se astfel şi fiinţa naţională românească. Un rol important în această lucrare
de apărare a Ortodoxiei şi a neamului au avut vlădicii de atunci - fie mitropoliţii din Alba
Iulia, fie episcopii din Vad şi Maramureş - precum şi smeriţii preoţi din satele noastre, cu
puţină învăţătură, dar însufleţiţi de râvnă întru slujirea neamului lor

Principele maghiar calvin Gabriel Bethlen a încercat să facă din mitropolitul ortodox
Ghenadie II al Transilvaniei, un instrument al calvinizării Bisericii româneşti ortodoxe.
Ierarhul ortodox Ghenadie II​ i-a arătat principelui calvin, că nici o încercare făcută în
sensul eliminării unor părţi din ceremoniile obişnuite în bisericile româneşti şi
introducerea unor inovaţii inspirate de reformă nu ar putea rămâne neobservată şi ea
i-ar atrage nu numai revolta credincioşilor de acasă ci şi intervenţia conducătorilor
ortodoxiei din celelalte ţări şi aceea a patriarhului de C-pol, Chiril Lukaris.
Bethlen s-a adresat, în aceste condiţii, direct patriarhului C-polului Chiril Lukaris.
​ Nu cunoaştem scrisoarea principelui, decât doar ​răspunsul patriarhului Chiril
Lukaris din 2 sept. 1629​, din care se poate desprinde uşor şi cuprinsul scrisorii
principelui.
Bethlen îi descrisese incultura preoţilor români, care nu ştiu nici să citească şi cu atât
mai puţin pot înţelege şi răspândi adevărurile evanghelice. De aici urmează o mare
stricăciune a moravurilor şi scădere a credinţei creştine. Dânsul ar dori să îndrepte
aceasta în sensul calvinismului său. Episcopul Ghenadie nu s-ar opune dacă ar fi sigur
că patriarhul, fără a-l aproba făţiş, ar închide ochii şi şi-ar astupa urechile în faţa acţiunii
sale. Ca să-l convingă, principele a explicat lui Lukaris că turcii nu ar privi cu ochi răi o
astfel de acţiune de convertire, că preoţii şi călugării români, acum, nu au nici o credinţă
şi deci ar fi mai bine să îmbrăţişeze calvinismul care, şi el, e o religie creştină, că
interesul ţării reclamă unitatea religioasă a cetăţenilor şi, că, în fine, o astfel de atitudine
binevoitoare a lui, a patriarhului, ar fi bine privită de regele Suediei, de ducele de
Brandenburg şi de mulţi principi germani.
Răspunsul patriarhului Lukaris:

Îl doare nespus situaţia preoţimei române​ din Transilvania şi ar veni însuşi să-i viziteze
şi să-i îndrume, dar n-o poate face din cauza multelor greutăţi de acasă şi nu poate
trimite nici misionari, fiindcă nu are. ​Nu poate consimţi nici chiar în taină​, la o acţiune
calvinistă a lui Ghenadie, fiindcă ​de cele mai multe ori şi cele mai mari secrete se
descoperă.​ Se îndoieşte că turcii ar privi nepăsători dacă s-ar încerca convertirea numai
a românilor, fiindcă o astfel de încercare nu poate fi făcută fără tulburarea şi iritarea
sufletească a credincioşilor celorlalte biserici. Pentru a putea realiza opera de convertire
trebuie, apoi, ​rupte legăturile de sânge şi sentimente care leagă atât de strâns pe
românii din Transilvania cu cei din Ţara Românească şi Moldova.​ Principii acestor două
ţări nu vor admite nici odată convertirea ardelenilor şi, dacă nu vor interveni cu armele,
vor interveni, sigur, pe căi ascunse.

Patriarhul îi dă dreptate lui Bethlen că ţările sunt cu atât mai fericite cu cât sunt mai
puţine deosebiri religioase între cetăţeni, însă acest principiu politic al conducătorilor
lumeşti nu poate fi o poruncă şi din punct de vedere bisericesc, căci noi, spune
patriarhul, „​nu putem sacrifica credinţa de dragul bunurilor pământeşti​”. Nu se îndoieşte
că planul principelui calvin place regelui Suediei, ducelui de Brandenburg şi multor
principi germani, însă ceea ce pare unora folositor, poate aduce pieirea altora.

Chiril Lukaris nu încearcă cu nici un cuvânt să abată pe Bethlen de la planul său, ci

după ce îi atrage atenţia asupra dificultăţilor, pe care le va întâmpina dacă stăruie în
planul ce-şi propusese, încheie, scriindu-i să facă cum va socoti dânsul că e mai bine.

În acelaşi an, la 16 nov. 1629, principele Bethlen murea, nemaiputând să-şi ducă la
îndeplinire planul de calvinizare a românilor ortodocşi din Transilvania.
De ce nu a reuşit Reforma protestantă între români?

-Insuccesul Reformei protestante între români s-a datorat faptului că propagatorii ei, lipsiţi de
experienţa misionară, ​au impus modificarea formelor exterioare ale cultului ortodox​, de care
credincioşii, mulţi dintre ei, ignoranţi în ceea ce priveşte temeiurile dogmatice ale ortodoxiei, ar fi
fost profund legaţi. Cultul sfinţilor, al icoanelor şi al crucii şi rugăciunile pentru cei morţi
constituiau, pe lângă credinţa în Dumnezeu, fondul însuşi al vieţii sufleteşti al poporului român.
Propaganda calvină cerea tocmai eliminarea acestor elemente constitutive ale identităţii ortodoxe.

-Eşecul Reformei protestante în rândul românilor transilvăneni s-a datorat şi sprijinului pe care
ortodoxia de acolo l-a primit din Principatele române.

-Lipsa unei educaţii teologice solide, a lăsat pe românii ortodocşi indiferenţi faţă de marile
mişcări şi curente de idei ce frământau şi agitau pe contemporanii occidentali.

-Îmbrăţişarea Reformei de credincioşii catolici se datora, mai ales, nemulţumirii faţă de ierarhia
bisericească, faţă de clericalismul absolutist catolic excesiv, situaţie care nu s-a înregistrat şi în
cazul clerului şi a ierarhiei ortodoxe.

-Trecerea la reforma calvină ar fi însemnat golirea sufletului românesc de întreg cuprinsul de

sensibilitate religioasă exprimat şi exteriorizat în nenumărate rituri şi simboluri.
8. Viața monahală în Țara Românească și Moldova în secolul al XVII-lea
 ​ . Activitatea tipografică în secolul al XVII-lea: Transilvania (contribuțiile mitropolitului
9
Simion Ștefan)

Simion Ştefan ​(mitropolit al Transilvaniei 1643-1656)

-Noul Testament​ Alba Iulia ​– 1648
Traducerea a început-o ieromoanhul Silvestru, fost egumen la Govora, cel care a tipărit şi
Evanghelia învăţătoare de la Govora, din anul 1642. Munca lui a fost continuată de alţi preoţi
cărturari şi de mitropolitul însuşi. Valoarea acestei lucrări constă în faptul că este ​prima ediţie
integrală a Noului Testament ​în româneşte​. ​În a doua prefaţă, ierarhul punea în discuţie
problema unităţii limbii literare româneşti. Conştient de unitatea etnică a tuturor românilor,
declara că s-a străduit în aşa fel încât să fie înţeles de toţi: „​(...) Aceasta încă vă rugăm să luaţi
aminte, că rumânii nu grăiesc în toate ţările într-un chip, încă nici într-o ţară toţi într-un chip.
Pentru aceea cu nevoie poate să scrie cineva să înţeleagă toţi, grăind un lucru unii într-un chip,
​ ine ştim că cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sunt buni, carii
alţii într-alt chip. B
îmblă în toate ţărăle, aşea şi cuvintele acelea sânt bune, care le înţeleg toţi.​ Noi drept aceea
ne-am silit, de cât am putut, să izvodim aşea cum să înţeleagă toţi, iar dacă nu vor înţeleage toţi,
nu-i de vina noastră, ci din vina aceluia ce-au răsfirat românii printr-alte ţări, de şi-au amestecat
cuvintele cu alte limbi de nu grăescu toţi într-un chip”​ .
Limba în care a fost tradus textul era o limbă apropiată poporului, de o mare frumuseţe literară.
O serie de cuvinte n-au fost traduse, ci au fost îmbrăcate într-o formă fonetică şi morfologică
românească, intrând astfel în limba română unele neologisme. Fiecare pagină are rezervat un
spaţiu pentru trimiteri la alte capitole şi versete din Sf. Scriptură, dar şi pentru explicarea unor
cuvinte mai puţin cunoscute, sau pentru unele scurte comentarii. La 23 de cărţi din Noul
Testament exista câte o scurtă introducere, cu date despre autori, timpul, locul, limba în care s-au
scris cărţile respective şi cuprinsul lor. Sunt amintiţi şi unii Sfinţi Părinţi (Sf. Ioan Gură de Aur,
Atanasie, Ieronim). Apar uneori chiar şi mici dispute teologice cu filosofii păgâni.
Traducerea din 1648 a fost folosită şi în ediţia Bibliei de la Bucureşti din 1688 şi în ediţia
Noului Testament de la Bucureşti din 1703. Trei predoslovii (Marcu, Luca şi Ioan) au fost
reproduse în Biblia de la Bucureşti, doar cu mici modificări grafice.
În 1651, Simion Ştefan a tipărit la Alba Iulia şi o ​Psaltire​.

Protopopul Vasile de la biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului a redactat prima cronică
românească din Transilvania.
 ​ 0. Activitatea tipografică în secolul al XVII-lea: Moldova (contribuțiile mitropoliților
1
Varlaam, Dosoftei și ale lui Dimitrie Cantemir și Nicolae Milescu Spătarul)

A. Varlaam (mitropolit al Moldovei 1632-1653)

1643 – a scris ​Cazania sau Carte românească de învăţătură la dumencele de preste an, şi la
praznice împărăteşti şi la svânţi mari
- are 506 foi şi este ilustrată cu numeroase scene biblice, chipuri de sfinţi, frontispicii, iniţiale
înflorate lucrate de meşterul gravor Ilia.
- cuprinde 54 de cazanii la duminici şi 21 la sărbătorile împărăteşti şi ale sfinţilor mari.
- principalul izvor al ​Cazaniei îl constituie lucrarea ​Comoara a lui Damaschin Studitul (în limba
slavonă – sec. al XVI-lea).
- 20 de cuvântări sunt preluate în ​Cazania​ din 1643.

Cazania​ are ​două prefeţe​:

-prima, semnată de domnitorul Vasile Lupu​, adresată „la toată seminţia românească
pretutindenea ce se află pravoslavnici într-această limbă”. În cuprinsul ei se arată că „​(...) dăruim
şi noi acest dar limbii româneşti, carte pe limba românească, întâiu de laudă lui Dumnezeu, după
aceea de învăţătură şi de folos sufletelor pravoslavnice​”.
-a doua, semnată de mitropolitul Varlaam​. El arată motivele care l-au determinat să scrie
această carte de predici: limba românească n-are carte pre limba sa, lipsa dascălilor şi a
învăţăturii. Considera că datoria lui era de a fructifica talantul primit de la Dumnezeu, „​până ce
mă duc în casa cea de lut a moşilor miei”​ . Aflăm de asemenea că tiparul a fost trimis de Petru
Movilă, iar cheltuielile de tipărire au fost suportate de domnitorul Vasile Lupu.

Cuprinsul, structura şi dimensiunile cazaniilor, limba lor sunt lipsite de unitate, aceasta
însemnând că ele sunt opera mai multor traducători din Moldova şi Transilvania. Meritul lui
Varlaam a fost că a reuşit să strângă într-o lucrare unitară vechile cazanii traduse sau prelucrate
din greceşte şi slavoneşte.
- cartea a cunoscut o foarte largă răspândire la românii de pretutindeni. În vestul ţării s-au
descoperit 72 de exemplare. Nicolae Iorga a descoperit doar în sudul Transilvaniei 20 de
exemplare.
 1644 - ​Şapte Taine ale Bisericii

1645 - ​Răspunsul împotriva Catehismului cavinesc​. Este vorba de ​Catehismul tipărit în anul
1642 în Transilvania, la dispoziţia principelui Gh. Rakoczy I. Un exemplar a ajuns şi în biblioteca
boierului muntean Udrişte Năsturel, cumnatul domnitorului Matei Basarab. Acolo a fost găsit de
mitropolitul Varlaam, când a ajuns la Târgovişte, în misiunea sa de a-i împăca pe Vasile Lupu şi
Matei Basarab. Citindu-l şi „găsindu-l plin de otravă, de moarte sufletească”, a convocat un sinod
al ierarhilor şi egumenilor din Ţara Românească şi Moldova, care a elaborat acest ​Răspuns la
Catehismul calvinesc.​
Prefaţa era îndreptată „​către creştinii din Ardeal şi către alţi creştini, toţi carii sânt
pravoslavnici, iubiţi creştini şi cu noi de un neam rumâni, pretutindenea tuturor ce se află în
părţile Ardealului şi într-alte ţări, ce sânteţi cu noi într-o credinţă​”.

​
1646 – ​Carte românească de învăţătură la pravilele împărăteşti şi de la alte giudeaţe =
(​Pravila lui Vasile Lupu)​ ​.

B. Dosoftei (mitropolitul Moldovei 1671-1686, cu o întrerupere în 1674-1675)

-studii la şcoala Frăţiei ortodoxe din Lvov

-călugăr la mănăstirea Probota
-episcop la Huşi, Roman şi apoi mitropolit al Moldovei

Traduceri:
- ​Istoriile lui Herodot
- un ​Pateric egiptean
- lucrarea ​Mântuirea păcătoşilor​ de Agapie Landos

A revizuit, pe când era episcop la Roman, traducerea Vechiului Testament​, făcută de

spătarul Nicolae Milescu Spătarul la Constantinopol, care a fost ulterior tipărită în cadrul Bibliei
de la Bucureşti (1688).
 A elaborat ​Psaltirea în versuri​, tipărită în 1673 în mănăstirea ucraineană de la Uniev, Polonia.
Este prima lucrare poetică de mari proporţii în româneşte, cu 8634 de versuri şi peste 500 de
pagini.
Fenomenul versificării psalmilor a apărut mai întâi în Franţa, apoi şi în alte ţări ale Europei
centrale şi de nord, fiind determinat şi de Reforma protestantă. În acest curent general de
versificare a ​Psaltirii​, trebuie aşezată şi versiunea lui Dosoftei într-o limbă naţională în cadrul
Bisericii ortodoxe.
Unii cercetători au afirmat că Dosoftei ar fi fost influenţat în versificarea psalmilor de polonezul
Jan Kochanowski (sec. al XVI-lea), a cărui versificare a ​Psaltirii a fost tipărită în zeci de ediţii.
S-a constatat însă o profundă originalitate a lucrării lui Dosoftei. Lucrarea are influenţe ale
baladelor Mioriţa, Legenda Mănăstirii Argeş, ale unor cântece vechi ciobăneşti. Mulţi din psalmii
versificaţi ai mitropolitului Dosoftei au intrat în cântece de stea şi în colindele românilor.

Mitropolitul Dosoftei a fost primul cărturar din Moldova care a început traducerea şi
tipărirea unor ​cărţi de slujbă​ din limba slavonă în limba română:
-Acatistul Născătoarei de Dumnezeu​ – 1673
-Dumnezeiasca Liturghie​ – 1679
-Psaltire de-nţeles​ – 1680
-Molitvelnic de-nţeles​ – 1681
-Poem cronologic despre domnii Moldovei​ ​(cu 136 de versuri) – ​1681
Viaţa şi petrecerea sfinţilor – în patru volume (1682-1686) (prelucrată sau tradusă după mai
multe izvoare greceşti şi slavone: mineele bizantine, ​Vieţile Sfinţilor​, scrise de Simion
Metafrastul).

După deportarea în Polonia, în localitatea Stryi, lângă oraşul Zolkiev (în urma unei incursiuni
militare polone în anul 1686, în Moldova sub conducerea regelui Jan Sobieski, când mitropolitul
a luat cu el şi moaştele Sf. Ioan cel Nou, care au fost reaşezate în Suceava abia după o sută de
ani), mitropolitul Dosoftei continuă activitatea cărturărească. A tradus din neogreacă ​prologul
dramei „Erofili” şi patru capitole din ​Dogmatica Sf. Ioan Damaschin​. A tradus apoi din
greceşte alte lucrări patristice:
-Scrisorile Sf. Ignatie al Antiohiei
-Constituţiile Sf. Apostoli
-Dialog împotriva ereziilor şi despre credinţa noastră​ de Simion al Tesalonicului ​ş.a.
C. Dimitrie Cantemir ​(1673-1723) – domn al Moldovei (1710-1711)

- studii la Şcoala cea mare din Constantinopol (unde predau profesori formaţi în Universităţile
europene)
- istoric, geograf, filosof, musicolog, orientalist, poliglot.

Lucrări:
- ​Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea, sau giudeţul sufletului cu trupul
- ​Descriptio Moldaviae
- ​Loca obscura in Catehisi
- ​Sistemul religiei mahomedane

D. Nicolae Milescu Spătarul ​- umanist moldovean (1636-1708), care a trăit în Rusia.

- distins poliglot, filolog, istoric, geograf, etnograf, memorialist, diplomat, cu studii la marea
Şcoală a Patriarhiei din Constantinopol şi la Academia de la Iaşi. În timpul unei misiuni în China,
a scris ​Jurnalul siberian​ şi ​Descrierea Chinei​.

- a tradus Vechiul Testament, care a fost inclus apoi în Biblia de la Bucureşti (1688).

În anul 1667, aflat într-o misiune în Suedia, a scris lucrarea intitulată ​Manual sau Steaua
Răsăritului strălucind în Apus, adică părerea Bisericii Răsăritene Ortodoxe despre prefacerea
Trupului Domnului şi despre alte controverse.​ Lucrarea a fost scrisă la rugămintea ambasadorului
Franţei în Suedia (Arnauld Pomponne – viitorul ministru de externe al lui Ludovic al XIV-lea).
Acesta a trimis scrierea lui Milescu Spătarul la Paris, unde a fost tipărită în limba latină în 1669
în lucrarea ​La perpetuite de la foi de l’eglise catholique touchant l’Eucharistie pentru apărarea
jansenismului.
11. Activitatea tipografică în secolul al XVII-lea: Țara Românească (contribuțiile lui Matei
Basarab, Șerban Cantacuzino, Radu și Șerban Greceanu, etc.)

A. Matei Basarab a tiparit O parte din cărţile în timpul domniei sale ​în Ţara Românească erau
în slavoneşte, o parte în româneşte, iar altele bilingve. Acest fenomen s-a produs în rezultatul
luptei între curentul slavon şi cel românesc. Pe de o parte, limba slavonă devenea tot mai puţin
cunoscută, încât nici preoţii n-o mai înţelegeau. Pe de altă parte, schimbarea limbii de cult nu era
uşoară, întrucât nu erau cărţi de slujbă traduse în româneşte, iar introducerea limbii naţionale în
Biserică putea fi considerată de unii ca o alunecare în erezie, mai ales că în Transilvania
învecinată calvinismul ducea o propagandă activă printre români în acest sens. O asemenea
situaţie l-a determinat pe mitropolitul Ştefan să tipărească acele cărţi bilingve, adică să împace şi
tradiţia slavonă, dar în acelaşi timp, să ţină seama şi de realităţile de atunci, care impuneau
naţionalizarea slujbelor. Deci, marele merit al mitropolitului Ştefan este acela că a făcut primul
pas în procesul de românizare a slujbelor bisericeşti (M. Păcurariu, ​Istoria Bisericii Ortodoxe
Române​, Chişinău, 1993, p. 199).

B. Biblia de la Bucureşti​ (1688) – numită şi ​Biblia lui Şerban Cantacuzino.​

Cartea are două prefeţe semnate de domnitorul Şerban Cantacuzino şi patriarhul Dositei al
Ierusalimului.
Vechiul Testament – tradus de Nicolae Milescu şi revizuit şi îndreptat de mitropolitul Dosoftei,
pe când era episcop la Roman.
Noul Testament – folosit cel din 1648. Întreaga lucrare a fost revizuită de fraţii Radu şi Şerban
Greceanu, Constantin Cantacuzino, ajutaţi probabil şi de Dositei al Ierusalimului.
Biblia de la 1688 este, aşadar, o încununare a tuturor strădaniilor cărturarilor de până atunci, din
cele trei Ţări Româneşti de a traduce Cuvântul lui Dumnezeu în limba română.
1640 – ​Pravila de la Govora
1642 – ​Evanghelia învăţătoare
1652 –​ ​Îndreptarea legii​ – prima colecţie de legi civile şi bisericeşti din Ţara Românească.

C. Radu şi Şerban Greceanu – au revizuit ​Biblia de la Bucureşti,​ înainte de a fi tipărită. Au

tradus, de asemenea, ​Mărgăritarele​ Sf. Ioan Gură de Aur.
 D. Udrişte Năsturel ​– a tradus în anul 1647 din latină în slavonă ​Urmarea lui Hristos a lui
Thomas de Kempis.

E. Călugărul Mihail Moxa – a tipărit la mănăstirea Bistriţa (din Oltenia) o ​Istorie universală în
limba română​ ​până la anul 1489,​ după cronica istoricului bizantin Constantin Manases.

În acest secol s-au înfiinţat şi ​primele şcoli superioare​:

1) ​Academia de la mănăstirea Sf. Trei Ierarhi din Iaşi – 1640 ​(cu dascăli kieveni, apoi greci
până în secolul al XIX-lea).
2) ​Colegiul superior din Târgovişte (schola graeca e latina) – 1646 (cu dascăli greci:
Pantelimon Ligaridis şi Ignatie Petrizis)
3) ​Academia de la Sf. Sava din Bucureşti – 1694 ​(cu dascăli greci, în frunte cu Sevastos
Kmenitis din Trapezunt).
SECOLUL XVIII

12. Regimul fanariot în Țara Românească și în Moldova: caracteristici generale

· ​Regimul fanariot sau turco-fanariot – Din anii 1711 in Moldova si 1716 in Tara
Romaneasca.
o ​Autoritarile otomane, nemai avand incredere in domnii romani, au numit la carma celor
doua tari, greci din cartierul Fanar din Istanbul, al carui centru il forma Patriarhia ecumenica.
o ​De fapt, domnii fanarioti erau niste simpli guvernatori si executanti credinciosi ai
dispozitiilo Portii, avand o dubla misiune: de a mentine tarile romane sub dominatie otomana si
de a le integra cat mai mult in sistemul economic turcesc.
· ​A fost o perioada de suferinta pentru poporul roman.
· ​Domnii de durata scurta: in Moldova au fost 36 de domnitori iar in Tara Romaneasca 40.
· ​Greaca era considerata limba culta, fiind folosita in Biserica, in icoala, si societate.
 · ​Donmii fanarioti jefuiau tara, pe de o parte, pentru a plati darile impuse de turci, iar pe de
alta parte, pentru a-si achita datoriile contractate la ocuparea scaunului domnesc si de a aduna
banii necesari ca sa poata ocupa din nou domnia, in cazul unei maziliri.
· ​Scaunele domnesti se cumparau cu bani.
· ​Darurile erau foarte mari (inclusive grau, faina, oi, cai, miere).
· ​Asuprirea cea mai crunta o sufereau masele taranesti, care se lupta si reusesc in 1821 sa
inlocuiasca domnii fanarioti cu domnii pamantesti (revolutia lui Tudor Vladimirescu).
· ​Sub raport bisericesc, constatam ca in Tara Romaneasca regimulfanariot se inaugureaza
odata cu uciderea mitropolitului Antim Ivireanul.
· ​In tot cursul regimului fanariot scaunul mitropolitan al Ungrovlahiei a fost ocupat de 12
ierarhi, dintre care 6 greci si 6 romani.
· ​Se remarca un numar crescut de calugari si arhierei titulari greci – incepe sa se foloseasca
greaca in slujbe.
· ​Putinii credinciosi aparatori ai altor biserici crestine au avut propria lor organizare
bisericeasca:
o ​Romanop- catolicii sau armeni stability in Moldova
o ​Evreii din moldova
13. Mitropoliții Neofit Cretanul și Grigorie al II-lea ai Țării Românești

[1]​
A. Grigorie al II-lea de la Colțea​ (n. ​1710​ - d. ​18 septembrie​ ​1787​, ​București​ ) a fost
de două ori ​mitropolit​ al ​Ungrovlahiei​ între anii ​1760​ și ​1787​. A fost egumen al ​Mănăstirii
Colțea​ (de unde și supranumele său), eclesiarh la ​catedrala mitropolitană​, egumen al
Mănăstirii Glavacioc​ (1758-1760), mitropolit „titular” al Mirelor Lichiei (1748 -1760), apoi
[1]
mitropolit al Ungrovlahiei​ (de la 28 iulie 1760 și până la moarte).​

În 1774 a obținut de la generalul ​rus​ Piotr Saltîkov ​moaștele​ ​Cuviosului Dimitrie

Basarabov​, pe care le-a așezat în catedrala mitropolitană; ​sfântul​ respectiv fiind
considerat în prezent „protector al Bucureștilor”. În 1776 ​patriarhul ecumenic​ Sofronie al
[1]
II-lea i-a acordat titlul onorific de „​locțiitor al scaunului din Cezareea Capadociei​”.​

A sprijinit activitatea tipografică din acea vreme, la inițiativa și pe cheltuiala sa fiind

tipărite circa 40 de cărți religioase în limba română, multe dintre ele cu predoslovii
(prefețe) scrise de el.

B. Neofit Cretanul
14. Mitropoliții Dositei Filitti și Dionisie Lupu ai Țării Românești

A. Mitropolitul Dositei Filitti

Dositei Filitti era original dintr-o familie preoteasca din Podgoriana Epirului, tatal fiind grec, iar
mama albaneza. S-a calugarit in Manastirea Mantuitorului din locul sau natal sub numele de
Dositei, de unde a trecut la manastirea Proroocul Ilie din Zita. A studiat la Zita si in oresul
invecinat Ioanina, centre de cultura greaca si aromana.

A venit apoi, in Tara Romaneasca, la manastirea Sfantului Ioan cel Mare din Bucuresti, inchinata
manastirii Sfantului Ilie din Zita, ajungand de tanar arhimandrit si egumen ( 1764 ). Pregatirea
intelectuala si activitatea sa l-au impus in fata compatriotilor sai dar si in fata romanilor. In timpul
razboiului ruso-turc 1768-1774, a indeplinit anumite misiuni diplomatice. In timpul lui Grigorie
al II-lea a indeplinit slujba de logofat ( director ) al cancelariei Mitropoliei Ungrovlahiei.

La 11 octombrie 1787 a fost ridicat la scaunul episcopal de la Buzau

In 1793 a fost ales mitropolit in locul lui Filaret, care s-a retras.

La data de 3 martrie 1810, Dositei a dat in primire Mitropolia, cu toata averea ei, exarhului
Gavriil. Dupa cateva ziel a fost trimis la manastirea Dobrovat in Moldova, apoi i s-a permis sa se
stabileasca la manastirea Aninoasa din Muscel, apoi la schitul Targsor, in Prahova.
La sfarsitul anului 1812 i s-a permis sa plece la Brasov.

A murit la 14/26 decembrie 1826, la varsta de 90 de ani, fiind ingropat in curtea bisericii
„grecesti” de aici.

-a redus „ploconul carjei” la jumate de la 13 lei, suma mare.

-a obtinut restrictii la hirotonii

B. Mitropolitul Dionisie Lupu

Dionisie Lupu s-a nascut in 1769, in casa clucerului Costache Lupu din Blajani ( Buzazu ). In
1795 era numit egumen la manastirea Dealu, iar in 1801 a fost hirotonit episcop titular de
Sevastia. A fost inlaturat abuziv din egumenia Dealului, dar numit apoi egumen pe viata la
Tismana pe care a carmuit-o cu vrednicie.

La data de 1 mai 1819, in urma demisie lui Nectarie, a fost ridicat la scaunul de mitropolit al
Ungrovlahiei.

A fost inlocuit in scaunul de mitropolit la data de 04 ianuarie 1823 de catre ierodiaconul Grigorie
de la Caldarusani.

Dionisie s-a intors in tara, de la Brasov, in februarie 1827, iar in 1828 i s-a dat egumenia pe viata
a manastirii Dealu.

A murit la data de 5 februarie 1831, fiind ingropat „ inlauntrul bisericii Sfintei Mitropolii”

A deschis la Mitropolie, o scoala de muzica bisericeasca, in limba romana, punand in frunte ei pe

ieromonahul Macarie, dandu-i ajutor pe Antonn Pann.
 ​15. Episcopii Chesarie și Filaret ai Râmnicului

A. Episcopul Chesarie

Chesarie l-a inlocuit pe Partenie mort in 1771, intai ca vicar, apoi ca episcop eparhiot.

S-a nascut la Bucuresti, ca fiu al zarafului Anghelachi Halepciu. A invatat carte la scoala
domneasca din Bucuresti, unde si-a insusit temeinic limbile greaca , latina, rusa si franceza.

Calugarit probabil la vreuna din manastirile din Bucuresti, a ajuns curand protosinghel si
eclesiarh al Mitropoliei, dar si unul din colaboratorii lui Grigorie II in actiunea de tiparire a
cartilor romanesti.

Dupa moartea episcopului Partenie al Ramnicului, Mitropolitul Grigorie II aincredintat

conducerea acestei eparhii arhimandritului Chesarie, in calitate de loctiitor de episcop. Alegerea
de episcop s-a facut la data de 26 decembrie1773. Dupa 2 ani a fost ales episcop eparhiot.

A infiintat doua scoli: una la metocul Episcopiei din Bucuresti, si una la metocul Obedeanu din
Craiova

Chesarie a murit subit in Bucuresti, la 9 ianuarie 1780, fiind ingropat acolo in biserica Sfintii
Patruzeci de muceniti de la metocul Episcopiei Ramnicului.

B. Episcopul Filaret

Filaret a fost ridicat in scaunul episcopal al Ramnicului la data de 3 martie 1780 in locul lui
Chesarie.

Dupa o activitate bogata, Filaret a fost ales mitropolit al Ungrovlahiei la 6 septembrie 1792. Dar
dupa o pastorire de abia un an, a fost nevoit sa se retraga din scaun, dandu-si obstescul sfarsit in
1794, la manas
16. Mitropoliții Iacob Putneanul și Iacob Stamati ai Moldovei

A. Mitropolitul Iacob Putneanul (1750-1760)

· ​Fost egumen de Putna, apoi episcop la Radauti

· ​A tiparit diferite carti
· ​A sprijinit unele scoli din Moldova
· ​Se ridica impotriva abuzurilor aduse de domnii fanarioti si marii proprietari funciari
asupra taranilor moldoveni.
· ​Se impotriveste darii „vacaritului” – care ducea la o exploatare nemiloasa a taranului –
fapt ce il determina sa isi dea demisia in 1760.
· ​Se retrage la Putna si moare in 1778.
· ​S-a ocupat de restaurarea acestei ctitorii a lui Stefan cel Mare, lucrare pecare o incepuse
inca din timpul pastoriri sale. In colaborare cu arhimandritulcarturar Vartolomei Mazareanu, a
infiintat aici, prin 1774, o <<scoaladuhovniceasca», cu un program de studii asemanator celui de
la AcademiaMovileana din Kiev, a dainuit pana catre anul 1782.

B. Mitropolitul Iacob Stamati

Iacob Stamati era originar din Transilvania, din partile Bistritei dintr-o familie de tarani sau de
preoti , nascut in 1749. Numele de Stamati la luat mai tarziu, ca episcop sau mitropolit. S-a
inchinat de tanar la manastirea Neamt, unde a facut ucenicie pe langa ieromonahul Ioasaf . A fost
calugarit sub numele de Iacob la varsta de 15 ani. A ajuns econom al manastirii, apoi dichiu (
econom ) la Mitropolie. A fost ales episcop la Husi la 9 decembrie 1782, apoi mitropolit al
Moldovei la data de 21 iunie 1792.

Mitropolitul Iacob a trecut la cele vesnice in noaptea de 11/12 martie 1803, la varsta de 54 de
ani, fiind ingropat in catredala Sfantul Gheorghe din Iasi.
 ​ 7. Mitropolitul Gavriil Bănulescu Bodoni – exarh al Bisericilor din Moldova și Țara
1
Românească

Prin pacea de la Bucuresti, din 16 mai 1812, teritoriile dintre Prut siNistru, Basarabia, au intrat in
stapanirea Rusiei tariste. In anul urmator s-a creat Arhiepiscopia Chisinaului si Hotinului, cu
sediul la Chisinau, pentru intreg teritoriul, sub obladuirea Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse din
Petersburg, primul ei carmuitor fiind mitropolitul ​Gavriil Banulescu-Bodoni​ ( + 1821).

Transilvaneanul Gavriil Banulescu-Bodoni, un timp profesor la Iasi si la Poltava, a fost hirotonit

de Ambrozie Serebrenicov de Poltava ca episcop-vicar de Cetatea Alba si Tighina; dupa 1792 a
plecat cu trupele rusesti in Rusia, unde a ajuns minitropolit al Poltavei (1793-1799), apoi al
Kievului (1799-1803), iar intre anii 1808-1812 exarh al Bisericii din Moldova si Tara
Romaneasca, conducand efectiv Mitropolia Moldovei, din lncredintarea Bisericii Ortodoxe Ruse,
ca apoi, din 1813, sa fie numit arhiep iscop al noii eparhii dintre Prut si Nistru (Basarabia),
organizata de rusi, cu sediul la Chisinau ( + 1821).

A înființat o tipografie eparhială, unde au fost traduse mai multe cărți, în limba română:
· ​Liturghierul (1815),
· ​Molitvelnicul, (1815 și 1916),
· ​Ceaslovul (1817),
· ​Psaltirea (1818),
· ​Mineiul de obște (1820),
· ​Apostolul (1820),
· ​Evanghelia (1820),
· ​Tipicul (1821),
· ​Bucoavna (1814),
· ​Catihisis (1816), după Platon al Moscovei.
​18. Regulamentul de organizare a Bisericii ortodoxe românești din Bucovina (1786)
 ​19. Stareții Vasile de la Poiana Mărului și Paisie Velicicovschi

A. Staretul Vasile de la Poiana Marului

1692-se naste (conform manuscrisului “Miscellanea”). Ar fi murit in 25 aprilie 1767. Spune ca

este de origine rusa, conform testamentului sau din 1764, insa, dupa toate aparentele, Vasile era
ucrainean.
1730-1733, cu ajutorul voievodului Constantin Mavrocordat, construieste schitul Poina Marului.
Sub indrumarea spiritual a lui Vasile se aflau 11 schituri din regiune.
1749-este chemat la BUcuresti de Mavrocordat in vederea unei convorbiri cu Patriarhii
Alexandriei, Antiohiei si al Ierusalimului, ce se aflau in capital Tarii Romanesti.
1750, se afla in calatorie la Muntele Athosm unde il tunde pe Paisie Velicikovski.
1767, trece la Domnul.

1) Activitatea literara de la Poiana Marului.

La Poiana Marului se gasea o biblioteca foarte bogata, care in 1867, in ciuda incendiului din
1771, mai poseda inca 543 de volume .
Vasile isi da osteneala de a copia cu mana lui lucrara unui autor catoloc din sec XVII, intitulata
Desiderius.​ O va insera in culegeri alaturi de scrierile Sf. Vasile cel Mare, Atanasie al
Alexandriei, Simeon Noul Teolog.

2) Scrierile staretului

Inauguraeaza in cultura romaneasca un nou gen de literature religioasa, adancit de Paisie

Velicikovski.
Vasile si a scris opera in slavona, dar va fi foarte repede tradusa in romana. Sunt cunoscute astazi
58 de culegeri manuscrise romanesti care cuprind, printe alte opera patristice si ascetic si scrieri
ale staretului nostru.
 Cea mai mare parte din opera sa a fost publicata in limba slavona in cartea “​Viata si opera
staretului moldovean Paisie Velicikovski”​, editata de manastirea Optino in 1847. Scrierile de la
Optino:
1. ”​Introducere la cartea Sf. Grigore Sinaitul”
2. ​“Introducere la capitolele preafericitului Filotei Sinaitul”
3. ”Introducere la cartea preafericitului Isihie”
4. “Introducere la cartea preafericitului Nil Sorski”
5. “​Despre infranare”​ , in privinta alimentelor interzise calugarilor
Un mic tratat ​“Despre modul in care se cade sa ne indreptam prin pocainta si prin lucrarea
duhovnieasca”;​ un scurt testament si alte cateva scrisori.
Se observa dorinta de a reinvia practica rugaciunii lui Iisus. O numeste: ​lucrarea a mintii,
rugaciune interioar​a cand este in primul stagiu, iar mai apoi “​rugaciune duhovniceasca,
comtemplatica sau a inimii”.​ Vorbeste putin despre aceasta a doua etapa.

3) Raportul dintre rugaciunea lui Iisus si psalmodiere

Doua practice la fel de vechi ca si istoria monarhismului insusi. Psalmodia este proprie
calugarilor supusi inca patimilor, din cauza ascezei pe care o cere; cei desavarsiti nu mai au
nevoie de ea, decat in momentele de oboseala; asa va scrie in sec. XIV Sf Grigore Sinaitul.
Continundu-l pe acesta, staretul Vasile reia problema: prin dinstinctia pe care o face intre
rugaciunea lui Iisus ​“practica”​ si rugaciunea lui Iisus ​“contemplativa”,​ ne invata ca prima este
proprie tuturor, oricare ar fi nivelul de perfectiune. Aminteste de cuvintele Sf Simeon al
Tesalonicului: ​“Episcopi, preoti, calugari si toti laicii sa spuneam aceasta rugaciune.”
Psalmodia este o practica ascetica si in aceasta calitate, ea pregateste sufletul pentru rugaciunea
contemplativa. Este o etapa in procesul duhovnicesc.
Parintele reactioneaza in legatura cu doua puncte: in vreamea lui, calugarii isihasti care practicau
in mod special aceasta rugaciune erau foarte putini si se prevala credinta conform careia, doar cei
care au ajuns la purificarea sufletului puteau practica fara pericol aceasta rugaciune.
Psalmodia nu poate avansa din punct de vedere spiritual.in psalmodie devenim atenti la calitatea
cantarii, ceea ce va duce la trufie si la nesinceritate.
Valoarea rugaciunii interioare si locul sau in lupta ascetica
 Cel care care nu se preocupa de curatia mintii sale,chiar daca ar aflat toata intelepciunea, ar
ramane orb in sufletul sau, caci el respecta doar litera care ucide si nu primeste duhul care
insufleteste.
Cel care se dedica rugaciunii lui Iisus ​“alunga cu usurinta gandurile din adancul inimii si
savarseste doar prin ea, intregul canon calugaresc”.

B. Staretul Paisie Velicikovski

Prima bibliografie compusa de calugarul roman- Vitalie, scrisa pe un minei al lunii februarie.Va
fi scrisa una mai ampla de catre carturarul si ucenicul Mitrofan, in slavona. Apoi mai va scrie
celebrul calugar Isaac Dascalul. In 1817, la Neamt va tipari si calugarul Grigorie una, intitulata
“povestire din partea a vietii Prea Cuviosului Parinte nostrum Paisie”. Existand multe neclaritati,
calugarul Platon va uniformiza o alta.

Paisie V se naste la 21 dec. 1722 in Ucraina. Tatal era superiorul catedraleidin Poltava. Fratele
lui Paisie, Ivan, va fi si el preot si ii va indrepta pasii spre citire de carti.

Intre 1735-1739, studii la Academia din Kiev.

- 1740- intra in manastire. Va pleca la manastira Liubeci, pe malul Niprului. De aici la

Manastirea Sfantului Nicolae medvedovski, pe raul Tiasmin. Aici va primi numele de Platon in
1741.
- 1743 ajunge in la schitul Sfantului Nicolae din Traisteni, indrumat de ieromonahul Mihail.
Aceasta manastire se afla sub grija Sf. Vasile de la Poiana Marului.
- 1746 pleaca spre Muntele Athos, fugind de hirotonie. Ajung la 4 iulie 1746. I se
repartizeaza o mica sihastrie, numita Kiparis, in preajma Mrii Pantocratorului.
- 1750, Staretul Vasile de la Poiana Marului vine in vizita la Atos. Il gaseste pe Platon si il
tunde cu numele de Paisie.1758 este hirotonit. Se vor muta la Schitul Sf Ilie.
- 1763 se intoarce in Moldova, alaturid e 64 de calugari. Se instaleaza la
manastirea”Pogorarea Sf. Duh” Dragomirna. Face un regulament in care partea central era slujba
liturgica oficitata dupa tipicul antonit.
 Inaugurase obiceiul ca, in periada d e la inceputul iernii pana la saptamana Patimilor sa se adune
seara sis a citeasca din Sf. Parinti in rusa si romana.

Prin inculderea regiunii Bucovina in Imperiul Austriac, in 1775, calugarii se vor muta la
Manastirea Secu, in Neamt. Din lipsa spatiului se vor muta la manastirea Neamt, la cativa
kilometric indepartare, in anul 1779. De atunci Paisie a avut in sarcina ambele manastiri.

Paisie va organiza aici un centru de traducere si de copier, o scoala de muzica. Introduce pt

prima data Crezul cantat liturgic.
- 1790, Paisie este arhimandit .
- 15 noiembrie 1796 moare.

Opera ascetic-filozofica a staretului Paisie si scoala sa filologica.

Studiul testelor patristice si ale Sfintilor Parinti vor devein preocupari ale comunitatii
paisiene.era foarte greu din princina lipsei materiarelor si a necunoasterii limbii greci. Va apela
Sf. Paisie la Macarie si la Ilarion, buni cunoscatori de greaca.
- In 1767, calugarul Rafail realizeaza o Filocalie romaneasca (de 626 pagini) din texte copiate si
adunate. Cuprindea scrieri ale: Sf. Simeon Noul Teolog, Evagrie, Avva Dorotei, Grigorie
Sinaitul, Nil Sinaitul, Vasile de la Poiana Marului si altii.
- In 1793 se publica la Sankt Petersbug, Filocalia Slavona Dobrotoliubie. Alte traduceri ale
staretului au fost adunate intr o culegere publicata in 1894 sub titlul “Spice culese pentru hrana
sufletului”. Ulterior au fost incorporate in editiile ulterioare ale Filocaliei ruse.

1) Opera personala a staretului Paisie

Lucrari de mici dimensiuni, in special scrisori cu privire la viata monarhala in general sau ca
raspuns la unele intrebari care iii erau adresate de catre calugari sau laici.

- Caile vietii monahale: descrie cele trei cai prin care se poate duce viata monarhala: in
siguratate absoluta, intovarasti de 2 sau 3 prieteni sau in obste.
 Proprie vietii solitare este reculegerea totala. Singurul sprijin este doar Dumnezeu. Viata in mica
obste este calea “imparateasca” a monahismului. Ea se potriveste mai ales incepatorilor, caci nu
este prea grea sic ere putina rabdare.

In viata cenobitica este ca un paradis terestru, o barca condusa de Sf. Duh. Virtutile cerute sunt
ascultarea si smerenia; saracia si supunerea, renuntarea la tot strictul necesar. (scrisa la
Dragomirna, 1766). Rugaciunea lui Iisus. Este nevoit sa raspunda calugarilor ce il acuzau de
ipocrizie: Atanasie sau calugaruldin muntii Mosenski.

Spre sfarsitul vietii sale, 1793, Paisie a scris o alta apologie a rugaciunii lui Iisus, impotriva
calugarului Teopempt de la sihastria din Poiana Voronei. In cele sase capitol tratate, se expun in
mod systematic bazele biblice si patristice ale aceste rugaciuni; pregatirea pe care o cerea din
partea rugatorului, precum si efectele ei. Considera foarte importanta necesitatea de a avea un
duhovnic indrumator.
 20. Instituţii şi persoane implicate în unirea bisericească din Transilvania (1698-1761):
Tratativele de unire: mitropolitul Atanasie, protopopii români şi actul de unire din 7 octombrie
1698)

I. Instituţii şi persoane implicate în unirea bisericească din Transilvania (1698-1761)

A. Curtea din Viena

Ideea unirii bisericeşti a românilor este în egală măsură înrădăcinată în considerentele de politică
bisericească şi de stat ale epocii. Îndată după trecerea Transilvaniei în stăpânirea habsburgilor,
aceştia au început o acţiune susţinută pentru consolidarea stăpânirii lor. În această acţiune, un rol
însemnat a revenit Bisericii romano-catolice. De aproximativ un veac şi jumătate, calvinii
deţineau o situaţie privilegiată în Principatul transilvan, catolicii fiind înlăturaţi aproape cu
desăvârşire din arena politică. La începutul secolului al XVIII-lea, catolicii erau doar o minoritate
în Principat. Majoritatea covârşitoare a nobilimii maghiare şi a secuilor era calvină, iar saşii erau
luterani. Încă din anul 1566, sub presiune calvină, episcopul catolic din Alba Iulia a fost alungat
din ţară. Principii calvini au urmărit, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi în tot cursul
secolului al XVII-lea, slăbirea Bisericii catolice şi întărirea Bisericii calvine. La începutul
secolului al XVIII-lea, raportul de forţe s-a schimbat însă în favoarea catolicilor. Transilvania
intra în componenţa unei monarhii a cărei religie de stat era catolică. Maghiarii catolici au căutat
să se organizeze separat şi din punct de vedere politic. Precum remarca istoricul bisericesc
Friedrich Teutsch, „confesiunile au fost şi aici ca şi în celelalte părţi partide politice”. În planurile
sale politice, guvernul din Viena s-a putut baza doar pe partidul catolicilor din Transilvania.
Odată cu trecerea Transilvaniei în stăpânirea habsburgilor catolici, puterea calvinilor trebuia
slăbită, în vederea întăririi confesiunii catolice care era cea mai slabă.
 Atragerea religioasă a românilor transilvăneni (aproximativ jumătate din populaţia Principatului)
la unirea cu Biserica Romei corespundea cerinţelor specifice ale politicii habsburgice în
Transilvania:

· ​sprijinirea catolicilor din Transilvania cel puţin, în realizarea unui echilibru numeric cu
credincioşii celorlalte confesiuni
· ​creşterea rolului politic al statusului catolic ardelean
· ​controlarea tendinţelor centrifuge ale stărilor protestante
· ​înfrângerea particularităţilor locale în interesul centralizării birocratice austriece şi a
uniformizării
· ​ruperea legăturilor de orice natură cu românii ortodocşi din Ţara Românească şi Moldova.

B. Cardinalul Kollonich

Autorităţile de stat de la Viena au încredinţat întregul proiect de unire bisericească a românilor

cardinalului Leopold Kollonich, primatul Ungariei, care înregistrase deja un succes important în
extinderea unirii printre rutenii Ucrainei carpatine.

Conceptul de organizare a regatului Ungariei (Einrichtungswerk des Königreichs Ungarn) din

anul 1688, a cărui elaborare a fost în capitolele relative la politica bisericească în mod decisiv
influenţată de Kollonich, cuprinde oarecum programul politicii bisericeşti şi naţionale a Vienei
pentru următoarea jumătate de veac. Aici este susţinut principiul că eforturile religioase
nesatisfăcătoare în teritoriile recucerite ale Coroanei Sfântului Ştefan „cele noi cucerite” („denen
neuen aquisten”) pot fi dirijate numai „prin unirea cu Biserica Romei”.

În tratativele de unire, Kollonich a promovat principiul tridentin al convertirii individuale. „Nu a

respectat indicaţiile care au fost date iezuiţilor în documentele trimise din Roma. El a considerat
că trebuie să pretindă din partea românilor un acord clar cu Biserica latină a zilelor lui. De aceea,
în momentul încheierii unirii a cerut episcopului român depunerea mărturisirii de credinţă
tridentină şi a obligat Biserica română unită să aibă permanent pe lângă ea un iezuit ca „teolog”,
care să se îngrijească ca aceasta să fie marcată tot mai mult de gândirea apuseană.
 A pus la îndoială însăşi eclesialitatea Bisericii româneşti din Transilvania şi a trecut la o
rehirotonie „sub conditione” a episcopului care a acceptat unirea. De la acceptarea comuniunii
între două Biserici surori, care se bucură de o cinstire egală, care urmau să-şi păstreze fiecare
propriile tradiţii, aşa cum s-a intenţionat la origine, s-a ajuns la o rehirotonie şi, astfel, la o dovadă
de favoare faţă de românii din partea Bisericii catolice, care se considera singură mântuitoare.
Aceştia au fost încorporaţi în arhiepiscopia cardinalului Kollonich, care era marcat de ideile
Contrareformei.

Datorită faptului că iezuiţii au purtat tratativele cu episcopii Teofil şi Atanasie în duhul sinodului
de la Florenţa, ţelul a fost desigur, la origine, o unire între două Biserici: între întreaga eparhie
română şi întreaga Biserică latină. O unire încheiată în această formă s-ar fi extins desigur, asupra
tuturor credincioşilor români din Transilvania. Atunci când cardinalul Kollonich şi episcopul
Atanasie au întreprins ultimul pas, au considerat mai departe să încheie un acord care ar fi avut
valabilitatea pentru toţi românii din Transilvania. Totuşi, ei s-au înşelat în această chestiune,
deoarece comunităţile parohiale româneşti din unele locuri s-au opus episcopului Atanasie când
au aflat că acesta s-a lăsat hirotonit pentru a doua oară. Datorită faptului că în decursul tratativelor
s-a recurs la îndepărtarea de la gândirea florentină, încheierea Unirii a determinat o ruptură între
români”. I s-a cerut episcopului Atanasie mărturisirea personală tridentină. „Cardinalul Kollonich
şi sfetnicii săi au întrecut orice măsură; condiţiunile ce au fost impuse vlădicului român fac mai
mult impresiunea unor spre sancţiuni aplicate unui delicvent şi sunt fără precedent în istoria
unirilor religioase” (conform opiniei istoricului Zenovie Pâclişanu).

​C. Tratativele de unire (episcopul Teofil)

Românii erau excluşi de la viaţa social-politică, ei nefiind recunoscuţi ca naţiune politică.

Majoritatea lor era constituită din iobagi. A existat şi un număr mic de nobili şi boieri cu origine
etnică românească. Însă, datorită faptului că românii din Transilvania erau din punct de vedere
juridic şi legislativ doar toleraţi, nefiind recunoscuţi ca naţiune politică, puţinii români liberi şi
nobili erau consideraţi şi număraţi în rândul naţiunii maghiare. Nu le-a fost uşor să găsească
posibilităţi pentru îmbunătăţirea situaţiei lor politice şi bisericeşti.
 În secolele XVI-XVII a existat o puternică acţiune prozelitistă printre români. Mitropoliţilor
ortodocşi din Alba Iulia li se fixaseră condiţii foarte grele de păstorire. Unii ierarhi au fost
înlăturaţi din scaun pentru neîndeplinirea condiţiilor impuse de calvini. Pe lângă situaţia
economico-socială foarte grea amintită mai sus (erau iobagi), între anii 1683-1699, în timpul
războiului turco-austriac, preoţii au trebuit să plătească unele dări suplimentare foarte mari. Pe
acest fond al greutăţilor numeroase cu caracter diferit, social şi bisericesc, au început tratativele
de unire.

Dacă istoricii bisericeşti uniţi vorbesc despre existenţa unor sinoade de unire cu Biserica Romei
(1697 cu 12 protopopi, 1698 cu 38 de protopopi, 1700 cu 54 de protopopi), acceptate şi de
majoritatea istoricilor laici români şi străini, istoricii ortodocşi, în majoritatea lor, contestă
existenţa acestora. Există consideraţia că iezuiţii ar fi plăsmuit istoria celor trei sinoade,
pretinzând că românii (întregul cler şi popor) s-ar fi unit cu Biserica Romei, aceste sinoade fiind
„pure născociri ale iezuiţilor în vederea întăririi propagandei lor unioniste”. Dacă totuşi unii din
istoricii ortodocşi vorbesc despre tratative de unire duse de mitropolitul Teofil cu iezuiţii,
contestând însă sinoadele unioniste, alţii consideră că „mitropolitul Teofil n-a fost amestecat în
nici un fel de tratative de unire a Bisericii sale cu cea catolică”.

II. ​Tratativele de unire (mitropolitul Atanasie, protopopii români şi actul de unire din 7
octombrie 1698)

Antecedentele şi desfăşurarea tratativelor de unire din 1698 constituie până în ziua de astăzi un
obiect al controverselor dintre istoricii bisericeşti uniţi şi cei ortodocşi. Mult disputată este
îndeosebi problema autenticităţii documentului unirii, ale cărui lacune şi contradicţii alimentează
de fapt speculaţiile. Dacă istoricii uniţi recunosc validitatea integrală a declaraţiei de unire în
cadrul unui sinod unionist, istoricii ortodocşi au opinii diferite, nuanţate, deosebindu-se în
interpretare chiar între ei. Ne vom permite prezentarea opiniilor câtorva dintre istoricii ortodocşi
mai cunoscuţi.
 Ioan Lupaş​: „În toamna anului 1698, s-a redactat un manifest întărit cu iscăliturile şi peceţile lor
de 38 de protopopi, care neliniştiţi în sufletul lor de pasul făcut şi neîncrezători în făgăduielile
împăratului, au ţinut să adaoge la sfârşitul manifestului ca legea să stea pe loc. Mitropolitul
Atanasie nu a iscălit manifestul unirii. De aceea a început a fi bănuit din partea iezuiţilor, care nu
aveau încredere în statornicia lui”.

„Însuşi Atanasie Anghel a trecut prin grele zbuciumări sufleteşti până s-a putut hotărî să
semneze manifestul unirii din 7 octombrie 1698. O grăitoare dovadă despre neliniştea lui
sufletească e adaosul final.
După semnarea acestui manifest, atitudinea lui a rămas timp de doi ani şi mai bine atât de
şovăitoare încât iezuiţii erau în drept să se îndoiască de catolicismul lui. Superiorul iezuiţilor din
Sibiu, Christofor Gebhard relatează că fiind Atanasie întrebat de Dindar, omul lui Constantin
Brâncoveanu dacă e unit sau nu, a răspuns că nu este unit... Dus la Viena, izolat de toţi cei care ar
fi putut îndrăzni să-l oprească de pe povârniş, Atanasie nu a mai fost în stare să reziste presiunilor
care i-au smuls falsul jurământ de la începutul lui aprilie 1701. S-a înregistrat atunci ‚cel mai
înjositor act public săvârşit până atunci de vreun vlădică românesc’ (​Nicolae Iorga,​ ​Istoria
Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor,​ ediţia II, Bucureşti, 1932, vol. II, p. 34)”.
Silviu Dragomir,​ în lucrarea sa, ​Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal,​ volumul I,
Sibiu, 1920, recunoaşte tratativele de unire duse de Atanasie şi protopopii români. „​Mitroplitul
Atanasie a îngăduit să circule între protopopii săi o listă cu menirea de a culege iscălituri de
aderenţă în favorul Unirii (a se vedea mărturia protopopului Mihai din Călata)... Se găsiră 38 de
protopopi care să se unească cu Biserica romano-catolică în condiţiile semnalate de decretele
regelui şi ale cardinalului Kollonich. În colaborare cu iezuiţii, se plămădise atunci celebrul act
de unire”. „Tot odiul pentru neînţelegerile ce s-au ivit mai târziu din interpretarea acestui act
cade asupra celor 38 de protopopi care şi-au formulat în româneşte condiţiile de unire foarte
naiv şi în termeni vagi, fără să dea postulatelor lor o formă fixă şi hotărâtă. Ei au subscris apoi
şi textul latin, căruia s-a dat cu sau fără voia lor, sancţiune efectivă în faţa publicităţii... De o
amăgire deci, nu poate fi vorba, ci cel mult de lipsă de experienţă şi înţelepciune politică la
protopopii români”. „Protopopii, cu puţine excepţii, se declaraseră pentru unire, iar anume liste
care circulau ​între preoţimea de la sate vor fi izbutit să culeagă destule nume pentru acţiunea
vlădicii. O însemnată parte a clerului românesc, partea covârşitoare s-a unit prin urmare, cu
catolicii. Statisticile de mai târziu arată, însă, că şi în vremurile cele mai grele, a cincea parte a
preoţimii a rămas credincioasă bisericii răsăritene​”.
 Într-un studiu amplu, publicat în anul 1962, Dragomir revine asupra expunerilor făcute în 1920,
atribuind iniţiativa tratativelor pentru unire nu protopopilor, ci lui Atanasie. „Discuţiile pentru
încheierea unirii le-a condus Atanasie, ajutat poate de doi-trei protopopi de încredere. Lui îi
transmit protopopii, după mărturia lui Mihai din Călata, lista cu semnăturile şi cu peceţile din
care nu reiese nici un strop de entuziasm pentru schimbarea de credinţă. E drept, că văzându-se în
posesia celor 38 de semnături, mitropolitul adaugă rândurile din codicil, exprimându-se
impersonal, cu intenţia evidentă de a obţine mai mult decât i se făgăduieşte. Codicilul poate să-i fi
servit şi de pretext pentru a nu semna un act formal de unire... În sinod, însă, nu s-a dezbătut
această problemă, nici nu s-a luat vreo hotărâre formală, dar e posibil ca Atanasie să-i fi predat lui
Barany semnăturile protopopilor care-l autorizau să trateze unirea”. Îmbinarea semnăturilor cu
cele două texte constituie pentru Dragomir o „manoperă frauduloasă”.
Manualul de Istoria Bisericii Ortodoxe Române,​ volumul II, Bucureşti, 1957, elaborat de Ştefan
Lupşa, Gheorghe Moisescu şi Alexandru Filipaşcu: „Protopopii au primit uniaţia prin
mărturisirea lor din 7 octombrie 1698, dar în formă uşoară, oferită de împărat, nu în a lui
Collonici. Actul de unire a fost întocmit de către protopopul Gheorghe din Daia, notarul
soborului, după un proiect latin al lui Baranyi, din care înlăturase primirea întregului catolicism şi
a celor patru puncte. Iscăliturile le puneau cu cirilice cei câţiva protopopi amăgiţi de Barany”.
Profesorul Mircea Păcurariu contestă atât sinodul de unire, cât şi vreo declaraţie de unire
întocmită la 7 octombrie 1698. Consideraţiile privitoare la declaraţia de unire sunt următoarele:
datorită obiecţiunilor de ordin formal (3 foi, dintre care 1 lipită cu 2 adaosuri ulterioare lipsa
iscăliturii mitropolitului notarăşul – secretarul – sinodului nu semnează imediat după mitropolit,
ci în rând cu ceilalţi protopopi transcrierea în latineşte a numelor de localităţi este cu multe
greşeli traducerea defectuoasă a textului românesc), manifestul este un fals săvârşit de iezuiţi.
„Nu e exclus – cf. Pr. prof. Păcurariu – ca actul să fi fost redactat la începutul anului 1701, când
Atanasie a fost chemat la Viena, şi când s-a constatat că nu există nici o declaraţie de unire. În
cursul tratativelor de atunci, Atanasie va fi scris şi acel codicil de la pag. 5. Iezuiţii au ascuns
acest act pentru a nu fi prinşi cu acest fals”. Pe de altă parte, prof. Păcurariu analizează foarte
pertinent falsul „manifest de unire”, concluzionând că „la baza acestei uniri stăteau interese de
ordin material. Este limpede că unirea nu era determinată de frământări de conştiinţă sau de vreo
nemulţumire a clerului împotriva legii. Dimpotrivă, post-scriptumul de pe prima pagină, ca şi
codicilul de pe pagina a 5-a, cereau răspicat păstrarea integrală a doctrinei ortodoxe (legea) a
organizării bisericeşti şi a cultului”.
 Profesorul Aurel Jivi vorbeşte într-un studiu al său despre un sinod convocat de Atanasie în
septembrie 1700, în care s-a realizat încheierea formală a unirii.
Diferenţele dintre cele două texte, român şi latin, au oferit desigur, până în ziua de azi, autorilor
ortodocşi un prilej să vorbească, cum menţionam mai sus, despre o falsificare iezuită şi, prin
urmare, să conteste legalitatea sau chiar faptul însuşi al declaraţiei de unire din octombrie 1698.
„Rămâne incontestabil faptul că în varianta română, spre deosebire de varianta latină, lipseşte
orice referire la cele patru puncte, că în varianta română însăşi obligaţia recunoaşterii primatului
papal poate fi doar implicit înţeleasă”.
Mathias Bernath propune ca în această problematică foarte sensibilă să se plece totuşi de la
comportamentul clericilor români (prudenţa suspicioasă - cum este exprimată aceasta în cele două
restricţii), care ar face ca actul unirii să pară „întru totul verosimil. Că nici o partidă nu a fost
mulţumită cu conţinutul concret al documentelor unirii – românii nu preiau nici măcar cele patru
puncte în programul lor, iezuiţii, însă, mult mai mult decât acestea – este, de fapt, caracteristic
pentru gâlceava în chestia unirii”.

A. Motivaţia clericilor români în tratativele pentru unirea cu Biserica Romei trebuie căutate
tocmai în condiţiile foarte clare pe care le pun dintru început aceştia: păstrarea neştirbită a
doctrinei (legii) ortodoxe, a cultului şi a organizării canonice pe care le aveau până atunci şi
obţinerea privilegiilor deţinute până atunci doar de clericii aparţinători celorlalte confesiuni
recepte din Transilvania. ​La 14 iulie 1699, guvernul transilvan semnala Curţii din ​Viena ​că
„principii de sectă grecească din ţările vecine sunt indispuşi din pricina acţiunii începute pentru
schimbarea religiei românilor din Transilvania. Transilvanii nu vor fi însă de nici un folos
religiei catolice, căci în realitate, nu sunt nici catolici, nici uniţi, nici iubitori sau aderenţi ai
catolicilor, ci urmăresc numai scopul să scape de dări şi de servitute”​ .
Orientarea istoricilor bisericeşti uniţi se deosebeşte de cea a ortodocşilor şi în ceea ce priveşte
motivaţia care a stat la baza actului de unire a clerului român cu Biserica Romei. Potrivit
consideraţiilor lui Octavian Bârlea, „la îndemnul Bisericii Catolice, românii au primit Unirea
pentru mântuirea sufletelor lor. Au voit, însă, să-şi păstreze ritul propriu. Sfinţirea lor primită o
considerau deja valabilă. Unirea trebuia să reprezinte pentru ei desăvârşirea vieţii lor religioase.
În al doilea rând, românii au înţeles cuvântul împăratului ca ofertă a unei noi baze sociale şi
politice”.
 Urmaşul lui Atansie, ​episcopul Ioan Patachi​, care a fost numit episcop după zece ani de
sedisvacanţă, a reprezentat şi a impus o eclesiologie tridentină. A căutat să impună credincioşilor
români învăţătura de credinţă latină şi ritul Bisericii apusene. Este interesant de analizat protestul
protopopilor români împotriva alegerii acestuia ca episcop. Motivele principale pentru care s-au
opus în mod repetat alegerii lui Patachi ca episcop unit au fost următoarele:
· ​a nesocotit ritul Bisericii române, prin trecerea la ritul latin
· ​era prea absolutist
· ​ar fi vrut să reformeze liturghia.

B. Episcopul Inochentie Micu​.

Activitatea episcopului român unit Inochentie Micu (1728-1751, din 1744 în exil la Roma) a
marcat de asemenea situaţia confesională în Principat. El a fost văzut mai întâi un conducător
politic naţional al românilor şi doar apoi un conducător religios. A văzut în unirea cu Biserica
Romei posibilitatea obţinerii de drepturi sociale şi politice pentru români. Nu a impus românilor
uniţi o eclesiologie catolică tridentină sau noi structuri bisericeşti, cum a făcut spre exemplu
înaintaşul lui, Ioan Patachi. A dus o luptă necurmată împotriva instituţiei teologului iezuit impusă
Bisericii române unite prin încheierea finală a unirii la Viena, în anul 1701.După o jumătate de
secol în care românilor uniţi nu li s-au acordat privilegiile promise, aceştia au început să se
îndoiască de unirea cu Biserica Romei, încheiată de mulţi români din motive materiale.

​C. Împărăteasa Maria Tereza​.

Întărirea şi răspândirea unirii cu Biserica Romei a fost unul din ţelurile cele mai importante ale
guvernării Mariei Tereza, împărăteasa fiind determinată la aceasta de motive bisericeşti şi
politice. Ca şi catolică zeloasă, a fost convinsă de caracterul sacramental, de fundamentarea
metafizică a funcţiei ei domnitoare şi de caracterul soteriologic exclusivist doar al Bisericii
catolice. A considerat catolicismul singura religie adevărată şi a respins orice altă confesiune sau
concepţie de viaţă. Şi motivele politice au jucat un rol semnificativ în luarea ei de poziţie.
Principiul „un rege, o lege, o credinţă” era considerat la acea vreme încă valabil. Unitatea de
credinţă urma să constituie pentru monarhie un puternic element de unitatea politică. Privitor la
principatul Transilvaniei, politica de catolicizare trebuia să constituie şi un element de
contrabalansare în faţa elementului puternic al maghiarilor, saşilor şi secuilor protestanţi.
 ​D. Trupele militare imperiale​.

Curtea din Viena a acordat o atenţie deosebită securităţii interne şi militare a Transilvaniei,
aceasta constituind o zonă de graniţă în sudul Imperiului. Principatul trebuia să deţină rolul unui
bastion de apărare în faţa Imperiului Otoman, în care se aflau incluse şi Moldova şi Ţara
Românească. Misiunea armatei imperiale prezentă în Principat a fost trasată mereu foarte precis
şi ferm de către Consiliul aulic de război din Viena.
Între anii 1761-1764, a avut loc militarizarea graniţei transilvane. Dacă la început au fost primiţi
în rândul trupelor militare de grăniceri doar români uniţi, începând cu anul 1764 s-a acordat şi
celor ortodocşi dreptul de a se înregimenta.
Comandamentul militar a fost primul organ al politicii imperiale de centralizare. Generalul
militar din Transilvania nu era subordonat conducerii locale. „El a fost fără îndoială adevăratul
domn din Transilvania”. Generalii au fost mereu şi oameni politici, ei amestecându-se adesea în
chestiunile politice ale Principatului. Unii dintre ei au fost, în acelaşi timp, şi guvernatori.
Graniţa transilvană a îndeplinit şi un rol sanitar. De-a lungul graniţei, a fost organizat un cordon
sanitar pentru a ocroti Principatul care se afla în monarhie de ciuma care izbucnise şi se
răspândea în sudul Carpaţilor. Există un aspect în dispoziţiile privitoare la interdicţia trecerii
graniţei în perioadele de criză sanitară, care a marcat şi pe unii dintre preoţii români ortodocşi
care plecau sau veneau din Moldova şi Ţara Românească în Transilvania. Nerespectarea
dispoziţiilor militare sanitare atrăgea după sine pedeapsa. Documentele arhivelor indică şi cazul
unor preoţi ortodocşi care, nerespectând timpul de carantină la graniţă, au fost urmăriţi, pedepsiţi
şi readuşi apoi în zona de carantină.

III. Conferinţele ministeriale din Viena şi opiniile miniştrilor Bartenstein, Kaunitz şi

Uhlfeld privitor la unirea bisericească din Transilvania​.

Propunerile consilierilor imperiali şi rezoluţiile finale ale împărătesei Maria Tereza sunt o
expresie convingătoare a atitudinii şi a politicii bisericeşti a Curţii din Viena faţă de românii
ortodocşi din Transilvania. Situaţia unirii cu Biserica Romei în Principat, la mijlocul secolului al
XVIII-lea şi metodele răspândirii ei pe viitor, toleranţa exerciţiului religios, chestiunea jurisdicţiei
asupra românilor ortodocşi şi numirea unui episcop ortodox propriu pentru ei au fost teme de
primă importanţă asupra cărora miniştrii din Viena s-au pronunţat diferit până în anul 1761.
 Unii miniştri, în special cancelarul aulic transilvan şi ministrul pentru chestiunile transilvane
Uhlfeld, au susţinut opinia că înainte de anul 1744, întreg poporul român din Transilvania în afară
de trei localităţi (Braşov, Făgăraş şi Sibiu) a fost unit. Opinia celor doi miniştri era că şi după anul
1744, majoritatea poporului român a rămas mai departe în Biserica unită. în cadrul conferinţelor
ministeriale, ei au propus toleranţă religioasă doar pentru acei credincioşi ortodocşi care locuiau
în cele trei localităţi. In acelaşi timp, au propus pedepsirea persoanelor străine sau localnice care
au îndemnat poporul la părăsirea uniaţiei. Cei care părăsiseră Biserica unită urmau, potrivit
opiniei lor, să fie readuşi la unirea cu Biserica Romei prin metode misionare creştine pozitive.

Au fost alţi miniştri, precum preşedintele Deputaţiei aulice ilirice, Bartenstein, şi cancelarul de
stat Kaunitz, care au susţinut ca acelor persoane care după anul 1744 s-au declarat neunite, să li se
acorde toleranţă religioasă. Bartenstein a cerut folosirea de mijloace moderate pentru promovarea
unirii, refuzând asprimea şi măsurile violente. A considerat ura împotriva „neuniţilor” ca fiind
păgubitoare unirii. A căutat să pună la îndoială opina care se impusese deja la Curtea din Viena,
cum că întreg poporul român ar fi fost unit. El s-a străduit să arate că şi înainte de 1744 au existat
mai mulţi români neuniţi decât cei din cele trei localităţi amintite şi că situaţia unirii a fost
şubredă şi înaintea acestui an. Cancelarul imperial şi de stat, Kaunitz, a criticat mai ales măsurile
de constrângere confesională aplicate „neuniţilor” şi a propus metode paşnice, creştine.

Până în anul 1759, Curtea din Viena a acordat o toleranţă religioasă publică doar credincioşilor
ortodocşi din Braşov, ulterior şi celor din Făgăraş şi Sibiu. Despre aceştia se ştia la Viena că
dintru început (1698-1701) n-au îmbrăţişat unirea cu Biserica Romei. Li s-a permis să-şi ţină
slujbele în bisericile pe care le deţineau şi să aibă chiar şi după 1739 preoţi hirotoniţi în Ţara
Românească.

Intervenţiile ruseşti la Curtea din Viena au determinat pe imperiali să dispună, după anul 1750, şi
pentru ceilalţi români care se considerau neuniţi, o toleranţă privată. Ţarina Elisabeta Petrovna,
care întreţinea relaţii bune cu împărăteasa Maria Tereza, a îndemnat în anul 1750 şi în anii
următori pe ambasadorii ruşi din Viena să stăruie pentru libertatea religioasă a românilor
ortodocşi. conferinţa miniştrilor din 7 noiembrie 1750 a constatat faptul că, din motive politice,
trebuie să se acorde atenţie intervenţiilor Rusiei.
Propunerile miniştrilor au determinat-o pe Maria Tereza să semneze în aceeaşi zi două decrete,
unul adresat guvernatorului, celălalt guvernului transilvan. „Neuniţilor” li se acorda o toleranţă
privată, iar celor din cele trei localităţi amintite şi dreptul de a sluji în biserici. Această hotărâre
n-a fost făcută publică, dar a fost trimisă în secret guvernatorului. „Schismaticii” nu trebuiau
pedepsiţi pentru că au părăsit unirea sau pentru că n-au voit să se unească. Dacă urmau să-şi ţină
cultul în casele private, trebuiau trecuţi cu vederea, cu condiţia ca să facă aceasta în linişte.
Trebuiau să returneze uniţilor bisericile luate şi să nu provoace tensiuni împotriva uniaţiei. Prin
decretul din 13 iulie 1759, s-a acordat oficial toleranţă religioasă tuturor românilor din Principat
care se considerau „neuniţi”.
Opiniile miniştrilor Bartenstein şi Kaunitz au fost hotărâtoare în această privinţă. În ultimii ani ai
deceniului al VI-lea, propunerile lor au avut mare greutate în faţa împărătesei, care le-a preluat în
deciziile finale. Pe baza referatelor redactate în cadrul conferinţelor ministeriale se desprinde
faptul că, pentru menţinerea poporului în Biserica unită, o grupare remarcabilă a miniştrilor a
propus exemplele pozitive, catehizarea credincioşilor, respingând măsurile de constrângere
confesională. Nu s-a propus o impunere generală forţată a uniaţiei. În pofida unei opinii unanime
care să se fi impus în cadrul conferinţelor ministeriale din Viena, a învins tot mai mult ideea că
însăşi unirea şi liniştea publică a Principatului pot fi asigurate mai bine prin acordarea toleranţei
pentru românii „neuniţi”.

21. Instituţii şi persoane implicate în unirea bisericească din Transilvania (1698-1761):

episcopul Ioan Patachi, Episcopul Inochentie Micu; Curtea din Viena; Cardinalul Kollonich;
Împărăteasa Maria Tereza; Trupele militare imperiale

Motivatia clericilor romani trebuie căutata tocmai în condiţiile foarte clare pe care le pun:
(a)​ păstrarea neştirbită a legii ortodoxe, a cultului şi a organizării canonice;
(b)​ obţinerea privilegiilor deţinute până atunci doar de clericii aparţinători celorlalte
confesiuni recepte din Transilvania.
La 14 iulie 1699, guvernul transilvan semnala Curţii din Viena că „principii de sectă
grecească din ţările vecine sunt indispuşi din pricina acţiunii începute pentru schimbarea
religiei românilor din Transilvania”. Orientarea istoricilor bisericeşti uniţi se deosebeşte
de cea a ortodocşilor şi în ceea ce priveşte motivaţia care a stat la baza actului de unire
a clerului român cu Biserica Romei.
A.​ Episcopul Ioan Patachi
 Urmaşul lui Atansie, care a fost numit episcop după zece ani de sedisvacanţă, a
reprezentat şi a impus o eclesiologie tridentină. A căutat să impună credincioşilor români
învăţătura de credinţă latină şi ritul Bisericii apusene. Este interesant de analizat
protestul protopopilor români împotriva alegerii acestuia ca episcop. Motivele principale
pentru care s-au opus în mod repetat alegerii lui Patachi ca episcop unit au fost
următoarele:
• a nesocotit ritul Bisericii române, prin trecerea la ritul latin;
• era prea absolutist;
• ar fi vrut să reformeze liturghia.

B​. Episcopul Inochentie Micu

Activitatea episcopului unit Inochentie Micu (1728-1751, din 1744 în exil la Roma). El a
fost văzut mai întâi un conducător politic naţional al românilor şi doar apoi un conducător
religios. A văzut în unirea cu Biserica Romei posibilitatea obţinerii de drepturi sociale şi
politice pentru români. Nu a impus românilor uniţi o eclesiologie catolică tridentină sau
noi structuri bisericeşti. A dus o luptă necurmată împotriva instituţiei teologului iezuit
impusă Bisericii române unite prin încheierea finală a unirii la Viena, în anul 1701.

C​. Împărăteasa Maria Tereza

A considerat catolicismul singura religie adevărată şi a respins orice altă confesiune sau
concepţie de viaţă. Şi motivele politice au jucat un rol semnificativ în luarea ei de poziţie,
bazate pe principiul: „un rege, o lege, o credinţă”. Unitatea de credinţă urma să
constituie pentru monarhie un puternic element de unitatea politică.
Privitor la principatul Transilvaniei, politica de catolicizare trebuia să constituie şi un
element de contrabalansare în faţa elementului puternic al maghiarilor, saşilor şi secuilor
protestanţi.

D. Trupele militare imperiale

 Curtea din Viena a acordat o atenţie deosebită securităţii interne şi militare a
Transilvaniei, aceasta constituind o zonă de graniţă în sudul Imperiului. Principatul
trebuia să deţină rolul unui bastion de apărare în faţa Imperiului Otoman (incluzand
Moldova şi Ţara Românească). Misiunea armatei imperiale prezentă în Principat a fost
trasată de Consiliul aulic de război din Viena.

Între anii 1761-1764, a avut loc militarizarea graniţei transilvane. Dacă la început au fost
primiţi în rândul trupelor militare de grăniceri doar români uniţi, începând cu anul 1764
s-a acordat şi celor ortodocşi dreptul de a se înregimenta.

Comandamentul militar a fost primul organ al politicii imperiale de centralizare,

generalul militar din Transilvania nefiind subordonat conducerii locale. Unii dintre ei au
fost oameni politici dar şi guvernatori.

Graniţa transilvană a îndeplinit şi un rol sanitar: de-a lungul graniţei, a fost organizat un
cordon sanitar pentru a ocroti Principatul de ciuma care izbucnise şi se răspândea în
sudul Carpaţilor. Astfel, aceste dispoziţii privitoare la interdicţia trecerii graniţei au
marcat şi pe unii dintre preoţii români ortodocşi care plecau sau veneau din Moldova şi
Ţara Românească. Documentele arhivelor indică şi cazul unor preoţi ortodocşi care,
nerespectând timpul de carantină la graniţă, au fost urmăriţi, pedepsiţi şi readuşi apoi în
zona de carantină.
 ​ 2. Instituţii şi persoane implicate în unirea bisericească din Transilvania (1698-1761):
2
Conferinţele ministeriale din Viena şi opiniile miniştrilor austrieci Bartenstein, Kaunitz şi
Uhlfeld cu privire la unirea bisericească din Transilvania la mijlocul secolului al XVIII-lea

​ . Unii miniştri, în special cancelarul aulic transilvan şi ministrul pentru chestiunile

A
transilvane ​Uhlfeld​, au susţinut opinia că înainte de anul 1744, întreg poporul român din
Transilvania în afară de trei localităţi (Braşov, Făgăraş şi Sibiu) a fost unit. Si după anul
1744, majoritatea poporului român a rămas mai departe în Biserica unită. In cadrul
conferinţelor ministeriale, ei au propus toleranţă religioasă doar pentru acei credincioşi
ortodocşi care locuiau în cele trei localităţi. In acelaşi timp, au propus pedepsirea
persoanelor străine sau localnice care au îndemnat poporul la părăsirea uniaţiei.

B. Au fost alţi miniştri, precum preşedintele ​Deputaţiei aulice ilirice​, ​Bartenstein​, şi

cancelarul de stat Kaunitz​, care au susţinut ca acelor persoane care după anul 1744
s-au declarat neunite, să li se acorde toleranţă religioasă. Bartenstein si Kaunitz au cerut
folosirea de mijloace moderate pentru promovarea unirii, refuzând asprimea şi măsurile
violente. Bartenstein a pus la îndoială opina care se impusese deja la Curtea din Viena,
cum că întreg poporul român ar fi fost unit.

Până în anul 1759, Curtea din Viena a acordat o toleranţă religioasă publică doar
credincioşilor ortodocşi din Braşov, Făgăraş şi Sibiu. Despre aceştia se ştia la Viena că
dintru început (1698-1701) n-au îmbrăţişat unirea cu Biserica Romei. Li s-a permis să-şi
ţină slujbele în bisericile pe care le deţineau şi să aibă chiar şi după 1739 preoţi hirotoniţi
în Ţara Românească.

Intervenţiile ruseşti la Curtea din Viena i-au determinat pe acestia sa dispună, după
anul 1750, şi pentru ceilalţi români care se considerau neuniţi, o toleranţă privată. Ţarina
Elisabeta Petrovna, care întreţinea relaţii bune cu împărăteasa Maria Tereza, a
îndemnat în anul 1750 şi în anii următori pe ambasadorii ruşi din Viena să stăruie pentru
libertatea religioasă a românilor ortodocşi. Conferinţa miniştrilor din 7 noiembrie 1750 a
constatat faptul că, din motive politice, trebuie să se acorde atenţie intervenţiilor Rusiei.
Astfel, Maria Tereza a semnat în aceeaşi zi două decrete, unul adresat guvernatorului,
celălalt guvernului transilvan.
 Prin decretul din 13 iulie 1759, s-a acordat oficial toleranţă religioasă tuturor românilor
din Principat care se considerau „neuniţi”. Opiniile miniştrilor Bartenstein şi Kaunitz au
fost hotărâtoare în această privinţă.

23. Opoziţii la adresa unirii bisericești din Transilvania cu Biserica Romei: ​patriarhul
Calinic al Constantinopolului; mitropolitul Teodosie al Ţării Româneşti; patriarhul Dosoftei al
Ierusalimului

I. Opoziţia la adresa unirii cu Biserica Romei

Istoria Bisericii unite, pe parcursul primelor decenii, a fost departe de a fi paşnică. A doua
jumătate a secolului al XVIII-lea a fost una din perioadele cele mai tensionate ale istoriei
Transilvaniei. „Niciodată în istoria lor de un mileniu şi jumătate, satele româneşti n-au cunoscut o
viaţă atât de tensionată şi neliniştită ca în acest timp. A fost o succesiune halucinantă de lumini şi
umbre, în faţa cărora cercetătorul de azi rămâne uimit şi contrariat: să se minuneze de izbucnirile
de lumină sau să se înfioare în faţa întunericului negru ca adâncul iadului? Documentele vremii
ne îndreptăţesc să facem şi una şi alta”.
Încă în timpul negocierilor între Curte şi Atanasie, împăratul Leopold a primit veşti
îngrijorătoare despre românii care emigrau în Ţara Românească datorită îngrijorării pentru soarta
Bisericii lor. ​La 13 martie 1701, pe când Atanasie se afla încă la Viena, înainte cu
douăsprezece zile de a fi hirotonit din nou preot şi episcop, ​Pater Ianoş​, negustor bogat din
Sibiu, a scris episcopului român o scrisoare în care îi atrăgea atenţia asupra primejdiei în care se
afla. ​După ce-i scrie că unirea o doresc numai preoţii pentru a-şi asigura avantajele, Pater Ianoş
continuă: „Şi apoi socoteşte că mai mulţi îs mirenii decât popii. Noi pentru nemeşugul popilor
n-om primi mai mult de ce avem dat, cum au trăit până acum, trăiască…”. Scrisoarea se încheie
cu declaraţia că, dacă împăratul va cere „să-i slujim cu trupurile, lut ne vom face sub tălpile şi
sub biruinţa Înălţiei sale. Iară legea, au rea au bună, nimica nu vom mişca, nici avem primi mai
mult, până nu va fi cu voia şi a tuturor mirenilor nu numai a popilor. Iar, de primeşte Sfinţia Ta
şi popii, numai voi să fiţi iar noi nu vom fi”.
 După întoarcerea sa de la Viena, Atanasie a convocat sinodul general ​pentru 25 iunie 1701,
prima joi după Rusalii, când a avut loc şi instalarea sa oficială ca episcop unit​. ​Cronica
bisericii din Şchei confirmă faptul că au fost prezenţi foarte mulţi clerici şi credincioşi. Înainte de
a se îndrepta spre Alba Iulia, ​braşovenii au cerut sfatul lui David Corbea, omul de încredere al
lui Brâncoveanu, care i-a sfătuit să se împotrivească lui Atanasie. ​Un raport al iezuiţilor ​indică
faptul că la uşa fostei biserici mitropolitane din Alba Iulia, trei români (un preot şi doi mireni),
reprezentanţi ai braşovenilor, strigau că nu pot accepta instalarea unui episcop unit cu catolicii în
biserica zidită de voievozii din Ţara Românească. Două zile mai târziu, la 27 iunie 1701, tot
braşovenii au înaintat protonotarului Ioan Sarosi un protest oficial contra unirii. Protestul a fost
semnat de opt preoţi din Braşov şi împrejurimi, de doi „gocimani” şi de câţiva negustori greci.
Aceştia ​mărturiseau că vor să rămână în legea grecească şi vor purta pe mai departe sarcinile,
neprimind ademenitoarele privilegii promise în schimb pentru lepădarea credinţei​.

A​. ​Patriarhul ecumenic Calinic al Constantinopolului a rostit la 5 august 1701 grea

afurisenie asupra lui Atanasie, comunicată printr-o lungă scrisoare violenta adresată
credincioşilor români in care il numeste Satanasie, , ​numindu-l lup mâncător de sânge în mijlocul
oilor lui Christos care se sileşte „a junghia şi a pierde turma”. Este afurisit nu numai el, ci şi toţi
cei care „ar cuteza a se îmbrăca cu dânsul, au a sluji împreună, au ca pe un arhiereu a-l cinsti,
au mâna a săruta, sau blagoslovenie şi sfinţenie de la dânsul ar primi, sau venit bisericesc a-i
da”. Aceştia „să fie afurisiţi de Dumnezeu” şi „după moarte nedeslegaţi”​ . În luna septembrie
1701, reprezentantul credincioşilor din Alba Iulia, ​Gavril Nagyszegi​, şi-a declarat intenţia de a
revitaliza ortodoxia prin redeschiderea bisericilor închise şi prin promovarea serviciului divin „în
conformitate cu vechea credinţă”.

B. Mitropolitul Teodosie al Ţării Româneşti i-a scris la 3 mai 1702 lui Atanasie ​o scrisoare
plină de durere şi amărăciune, numind a doua hirotonie „o comedie”: „Să ştii că timpul acestei
vieţi este scurt şi după sfârşitul lui vei merge în iad cu toţi aceia cari te-ai despărţit de
comunitatea credincioşilor… Înşelat de onorurile lumeşti, calci în picioare sfânta maică biserică
răsăriteană… Ai crezut că printr-o nouă sfinţire vei dobândi mai mare cinste şi cinstea aceasta
te-a orbit ca să nu vezi că aceea n-a fost sfinţire, ci comedie şi prin ea ai luat asupra ta lanţul de
foc al iadului şi ai pornit pe calea întunericului părăsind calea luminii...
 Îţi scriu această scrisoare cu lacrimi isvorâte din adâncul inimii pe care, alături de mine, le
varsă mulţi fii ai bisericii răsăritene pentru marea fărădelege pe care ai săvârşit-o”. La
scrisoare era anexată şi excomunicarea patriarhului Calini​.

C. Dosoftei, patriarhul Ierusalimului intervine si el la 3 iulie 1702, facandu-i episcopului

Atanasie ​aspre mustrări, spunându-i că s-a făcut începător al răutăţii, călăuză a pieirii, duşman
al Sfinţilor Părinţi, înstrăinat şi apostat făţiş al sfintei biserici a lui Christos, îl îndeamnă să-şi
vină în simţire, să nu se teamă de jurămintele făcute la Viena, ci de acelea făcute când s-a sfinţit
arhiereu şi să se întoarcă la ortodoxie „ca să fii episcop ortodocs şi adevărat episcop şi să înveţi
pe cei ce sunt în ortodocsie a rămâne în ea nestrămutaţi”.

După moartea mitropolitului Atanasie Anghel (1713), opoziţia s-a întărit. Românii s-au împărţit
în 2 tabere, înregistrându-se pentru o lungă perioadă o confruntare cu consecinţe foarte dureroase
pentru ambele părţi. În perioada 1718-1739 (când Oltenia s-a aflat sub stăpânire austriacă),
Curtea din Viena a permis românilor ortodocşi din Transilvania să se adreseze pentru problemele
lor bisericeşti episcopului ortodox din Râmnic. După anul 1739, s-a dispus întărirea graniţei
militare, fixată de-a lungul Carpaţilor. Ieşirea sau intrarea în Transilvania a tuturor persoanelor se
făcea cu mare greutate. Era nevoie de paşaport militar şi de aprobarea Consiliului Aulic de
Război din Viena. Dispoziţiile de întărire a securităţii la graniţă au afectat majoritatea populaţiei
Transilvaniei, de la clasele politice recepte şi până la clasele sociale nerecunoscute din punct de
vedere politic. Circulaţia peste graniţă a afectat şi clerul român ortodox, motivele militare
alăturându-se celor de natură confesională. Românii ortodocşi nu s-au mai putut adresa cu aceeaşi
uşurinţă episcopului ortodox de Râmnic, Oltenia nemaifiind după 1739 încorporată în Imperiul
Habsburgic. Până la această dată, rezistenţa la unire a rămas însă sporadică şi izolată.
Până la începutul anului 1744, majoritatea poporului român nu a constatat consecinţele unirii
încheiate în forma tridentină. Credincioşii n-au constatat nici o schimbare în învăţătura, cultul şi
organizarea Bisericii.
 Privitor la îmbrăţişarea unirii cu Biserica Romei, documentele vremii prezintă trei categorii
sociale:
1. Comunităţi care ştiau despre unire, dar au avut un alt concept despre ea, în comparaţie cu
cardinalul Kollonich, care a încorporat Biserica română unită deplin în Biserica Romei,
considerau ca ​unirea nu a fost o chestiune de dogme, de schimbare a credinţei, ci o chestiune de
atitudine politică – să fie sau să nu fie cu stăpânirea politică a vremii​. Ei au avut conştiinţa că,
fiind uniţi, păstrează mai departe credinţa ortodoxă răsăriteană şi tradiţia înaintaşilor lor, ca şi
anterior unirii.
2. ​Comunităţi care n-au ştiut de trecerea preoţilor lor la unire şi care au primit mai departe
de la aceştia serviciile religioase.​ După anul 1744, au aflat că preoţii lor s-au unit cu Biserica
Romei şi i-au declarat pe ţărani ca fiind uniţi, fără ca aceştia să ştie ceva în legătură cu
apartenenţa lor la Biserica unită.
3. Comunităţi cărora li s-a înfăţişat unirea de la început ca o trădare a credinţei şi a tradiţiei
înaintaşilor şi care au refuzat-o de la început.

Evenimentele care s-au derulat la mijlocul secolului al XVIII-lea, au determinat o tensiune

confesională neaşteptat de mare în Principat. Călugărul ​Visarion ​a venit în anul 1744 în
Transilvania şi a atras atenţia asupra pericolului unirii cu Biserica Romei. A prezentat unirea ca
fiind o trădare a legii strămoşeşti. A îndemnat masele de ţărani la revoltă împotriva unirii. A
afirmat că preoţii uniţi au părăsit legea (învăţătura de credinţă) celor şapte sinoade ecumenice şi
s-au unit cu latinii care sunt fără de lege. Botezurile, cununiile şi înmormântările săvârşite de
preoţii uniţi au fost declarate fără valoare sacramentală. Preoţii uniţi trebuiau alungaţi, iar tainele
şi ierurgiile repetate cu preoţi ortodocşi.

Reacţia maselor de ţărani nu s-a lăsat aşteptată. Modul în care călugărul Visarion a condamnat
unirea în acţiunea lui i-a determinat pe ţărani la acţiuni violete împotriva preoţilor uniţi. Mulţi
dintre cei care până la 1744 au fost uniţi, având până atunci un alt concept despre unire, au părăsit
Biserica unită. Ţăranii români au interpretat legea (credinţa şi tradiţia) ca unul din elementele cele
mai importante ale vieţii lor. Legea n-a fost pentru ei o abstracţie dogmatică, ci „ceea ce aveau ei
mai intim şi mai sfânt”. Ceremoniile religioase şi tradiţiile populare în care s-au născut erau
pentru ei de neclătinat.
 În anul 1751, mitropolitul din Karlovitz, Pavel Nenadovici, le-a scris românilor transilvăneni
despre proiectul de a deveni „nemţi” (de tradiţie latină – n.n.) prin primirea unirii, îmbrăţişarea
unirii fiind identificată la acea vreme de către mitropolit cu primirea ritului latin. Opoziţia
poporului n-a avut, aşadar, „nici caracter istoric, nici naţional”, ci a fost expresia dorinţei lor
nestrămutate de a rămâne în rânduiala liturgică şi spirituală în care s-au născut şi au crescut.
Acţiunea călugărului Visarion a fost continuată într-o primă etapă de un număr relativ mare de
alţi călugări ortodocşi străini, care au pătruns în Principat îndemnând mulţimile de credincioşi
români la alungarea preoţilor uniţi şi la părăsirea Uniaţiei. Acţiunea de revoltă şi rezistenţă
împotriva uniri s-a manifestat apoi pe plan local, Transilvania, mai ales zona sudică, înregistrând
foarte multe conflicte dureroase între românii ortodocşi, preoţii uniţi şi autorităţile locale.

Pentru anii 1756-1758, există numeroase rapoarte privitoare la acţiunea preotului ​Ioaneş din
Galeş​. Episcopul unit din Transilvania şi Cancelaria Aulică transilvană din Viena au înaintat
memorii împotriva lui. A fost arestat în luna mai 1756, condamnat „ad perpetuos carceres” şi
ţinut sub pază în Sibiu. În luna august a fost transportat la Deva. Aici urma să rămână până la noi
ordine şi până la încheierea perioadei de carantină impusă la graniţă, datorită extinderii ciumei. În
iulie 1757 a fost dispusă transportarea sa la Graz sau în Italia. Cancelariei Aulice transilvane din
Viena i s-a lăsat dreptul de a decide în privinţa locului acestuia de detenţie: „sau într-unul din
castelele din Italia sau în fortăreaţa din Graz”. În ianuarie 1758, preotul Ioan era transportat mai
departe prin Timişoara şi Kosovo spre Graz.

Mişcarea maselor împotriva unirii a luat forme ample mai ales la sfârşitul anilor ’60 în
Transilvania. Pentru restaurarea ortodoxiei s-au angajat în acţiuni bine concertate, mai ales
călugărul ​Sofronie şi preotul ​Ioan din Sadu​. În luna august 1760, preotul Ioan din Sadu a
răspândit în comitatul Cluj o circulară şi a provocat o mişcare populară în comitatul Turda. A fost
arestat, fiind transportat la Debreţin. La 22 august se afla închis la Raab. A fost transportat
ulterior la Viena, unde a avut la dispoziţie o cameră specială, neîncuiată, aflată totuşi sub control
strict.
În legătură cu acţiunea călugărului Sofronie, în anii 1760-1761 au fost trimise numeroase
rapoarte Consiliului Aulic de Război din Viena. La începutul anilor 1760, datorită „valahilor
schismatici instigatori din Transilvania”, generalul Montoya a dispus trimiterea în principat a
4000 de croaţi şi a 600 de husar.
 Mişcarea începută de Sofronie în Transilvania nu putea fi însă, oprită. La 25 februarie 1761,
„neliniştitul călugăr Sofronie” a convocat un „sinod”, la care au participat peste 2000 de
susţinători ai săi. Despre toate aceste evenimente petrecute mai ales în sudul Transilvaniei, la
graniţa cu Imperiul Otoman, a fost informat şi Consiliul Aulic de Război din Viena, care avea
interesul şi din punct de vedere strategic militar să păstreze un climat de securitate publică în
Principat.

Precum se constată din cele prezentate mai sus, acţiunile călugărului Visarion Sarai (despre care
guvernatorul Haller al Transilvaniei spunea că în mai puţin de şase săptămâni a răsturnat întregul
sistem al unirii) şi ale celorlalţi călugări şi preoţi ortodocşi români sau străini, care au înregistrat
momentul de culme în mişcarea populară condusă de călugărul Sofronie de la Cioara şi Ioan din
Sadu, au provocat o mişcare amplă în rândul maselor de credincioşi români, la jumătatea
secolului al XVIII-lea. Aceştia au manifestat n mod diferit de percepţie a unirii cu Biserica
Romei, care a avut ca urmare părăsirea de foarte mulţi români a bisericilor unite şi îndepărtarea
violentă a preoţilor uniţi.

Dacă Consiliul Aulic de Război din Viena şi celelalte autorităţi politice imperiale au perceput, în
prima jumătate a secolului al XVIII-lea, în mod asemănător unirea din Transilvania, ca fiind
îmbrăţişată de majoritatea copleşitoare a românilor din Principat, considerând ca ortodoxe doar
trei localităţi aflate în imediata apropiere de graniţa sudică habsburgică şi dispunând, prin urmare,
măsuri aspre de pedepsire a persoanelor străine şi române care ar fi provocat o schimbare a
situaţiei confesionale îmbucurătoare pentru politica religioasă vieneză, realităţile au fost
considerabil diferite. Evenimentele petrecute la mijlocul acelui secol au dezvăluit o altă
configuraţie confesională, determinată desigur şi de o nouă orientare eclesiologică cu caracter
exclusivist, înregistrată în ambele Biserici, ortodoxă şi catolică, respectiv greco-catolică.
Consiliul Aulic de Război a trebuit să-şi reconsidere aprecierile făcute până atunci şi să ia
deciziile în funcţie de noile realităţi confesionale transilvănene.

Măsurile împotriva celor care după anul 1744 s-au declarat neuniţi şi au dorit să păstreze mai
departe ritul şi credinţa răsăriteană ortodoxă au fost adesea violente. Jertfa ţăranilor ortodocşi a
fost semnificată şi constituie până azi o expresie a voinţei lor ferme pentru păstrarea identităţii
tradiţionale ortodoxe. Ea marca victoria satului împotriva împăratului.
 Motivele reacţiei covârşitoare a ţăranilor români la unirea bisericească cu Roma sunt expuse
foarte concludent de Keith Hitchins: acestea „trebuie căutate în primul rând în climatul spiritual
al satelor. Aici religia ocupa un loc central în lumea ideilor. Religia, într-o măsură mult mai mare
decât formele politice sau economice, dădea societăţii satului coeziunea, deoarece stătea la baza
tradiţiilor şi credinţelor seculare… Violenţa cu care societatea rurală a întâmpinat unirea bisericii
cu Roma trebuie aşadar privită drept un act spontan de autoapărare.

Unirea ameninţa cu schimbări drastice; promitea nu numai să pună în pericol salvarea

individuală, dar de asemenea să submineze înseşi bazele vieţii sociale a satului… Răscoalele
împotriva unirii nu au apărut datorită dezacordurilor în doctrină. Cele patru puncte nu au afectat
masele de ţărani şi, precum am văzut, oricum ţărănimea susţinea că nu ştie nimic despre unire.
Mai degrabă, răscoala era împotriva ideii de schimbare în credinţă şi obiceiurile de mult
statornicite, promovată de către ‚străini’. Ţăranii s-au ridicat împotriva preoţilor uniţi cu
deosebită furie deoarece aceştia, trecând de partea unirii, violaseră acel spirit de comunitate…”.
Au existat suferinţe şi de o parte şi de alta. Sugestiv pentru caracterul accentuat confesionalist al
unor lucrări de istorie bisericească scrise pe această temă este faptul că istoricii ortodocşi
pomenesc doar suferinţele credincioşilor şi ale preoţilor ortodocşi din acea vreme, în timp ce
istoricii uniţi relatează doar despre suferinţele credincioşilor Bisericii lor.

Opoziţii împotriva unirii românilor ortodocşi cu Biserica Romei s-au înregistrat nu numai în
rândul românilor ortodocşi înşişi, cum am relatat mai sus, ci şi în rândul ​stărilor protestante din
Transilvania, care îşi vedeau pierdute forţele de muncă prin trecerea românilor ortodocşi (cu
statutul mizer de iobagi şi toleraţi) la Biserica Romei. Uniţi cu Biserica catolică, aceştia deveneau
catolici şi s-ar fi putut bucura de drepturi sociale şi politice, lucru nedorit sub nici n chip de stările
protestante.

II. Episcop ortodox pentru românii ortodocşi din Transilvania​. Pentru toţi ortodocşii din
Imperiu, cu excepţia românilor ortodocşi din Transilvania, fiinţa în prima jumătate a secolului al
XVIII-lea o mitropolie ortodoxă la Karlovitz. Sârbilor şi negustorilor ortodocşi de alte etnii aflaţi
în Imperiul Habsburgic li s-a conces toleranţa publică a confesiunii lor ortodoxe. Românii
ortodocşi din Transilvania s-au putut bucura de o toleranţă oficială doar din anul 1761, când,
după 60 de ani de inexistenţă a unui scaun episcopal ortodox în Transilvania, a fost numit pentru
ei episcopul ortodox sârb Dionisie Novacovici.
 III. Reflecţii eclesiologice​. Eclesiologia secolului al XVIII-lea a marcat şi principatul
Transilvaniei. „​Teologia catolică a acestui secol a identificat Biserica cea una, sfântă şi
apostolească, care e amintită în Simbolul de credinţă, cu Biserica Romei condusă de papa​”. În
acest sens, a existat convingerea că ​harul se obţine exclusiv doar în Biserica romano-catolică.
„S-a crezut că Bisericii celei adevărate a lui Hristos îi poate aparţine doar creştinismul care se
află în comuniune de credinţă cu papa, şi se află sub protecţia acestuia. Pentru a fi mântuiţi, toţi
creştinii trebuiau să se reîntoarcă la unirea cu scaunul Romei”.​ Una din urmările acestei
orientări eclesiologice a apărut la cumpăna secolului al XVII-lea, la misionarii catolici care
activau în mijlocul creştinilor răsăriteni ortodocşi. ​În 1729, Congregaţia romană pentru
răspândirea credinţei (De Propaganda Fide) a emis un decret care interzicea strict pentru viitor
„comuniunea sacramentală” (communicatio in sacris) – slujbele comune şi participarea la
Sfintele Taine – cu ortodocşii.

Îndoiala catolicilor privitor la sacramentalitatea Bisericii ortodoxe i-a neliniştit foarte mult pe
patriarhii greci. ​În iulie 1755, patriarhii din Constantinopol, Alexandria şi Ierusalim au tăgăduit
sacramentele Bisericii catolice, declarându-i pe catolici „nesfinţiţi şi nebotezaţi”. Toate riturile
sacramentale ale catolicilor au fost declarate doar simple ceremonii, care nu transmiteau
darurile Duhului Sfânt. Patriarhia Antiohiei a declarat ulterior acelaşi lucru.

Doar Patriarhia Moscovei nu s-a alăturat poziţiei majoritare a celorlalte Biserici ortodoxe. Între
Biserica apuseană şi cea răsăriteană a apărut pe această cale o opoziţie frontală foarte aspră.
Fiecare Biserică s-a considerat ca fiind singura Biserică mântuitoare.
Conceptul acesta eclesiologic exclusivist a fost înregistrat la mijlocul secolului al XVIII-lea în
cadrul ambelor Biserici româneşti, ortodoxă şi unită din Transilvania. Discuţiile din 1698
privitoare la unire, care au avut la început un caracter florentin, cerându-se atunci clar din partea
clerului român păstrarea neştirbită a structurilor bisericeşti tradiţionale, au cunoscut o evoluţie
dificilă. Alături de greutăţile cu caracter social, au existat greutăţi de natură teologică, deoarece
cardinalul Kollonich, care, în calitatea sa de primat al Ungariei, avea ultimul cuvânt de spus, nu a
ţinut seama de indicaţiile care se găseau în documentele trimise de la Roma pentru călugării
iezuiţi, ci a pretins de la mitropolitul transilvănean primirea mărturisirii de credinţă tridentine. A
pus la îndoială sacramentalitatea Bisericii române ortodoxe şi a trecut la rehirotonia „sub
conditione” a mitropolitului român. Orientarea eclesiologică care s-a răspândit apoi în mod
general în decursul secolului al XVIII-lea, s-a identificat deja în cardinalul Kollonich.
 Urmaşul lui Atanasie, episcopul Ioan Patachi, care a fost numit episcop după zece ani de
sedisvacanţă, a reprezentat şi a impus o eclesiologie tridentină. A căutat să impună credincioşilor
români învăţătura de credinţă latină şi ritul Bisericii apusene. Episcopul unit Inochentie Micu
(1728-1751, din 1744 în exil la Roma) nu a impus o unire tridentină. În timpul întregii sale
păstoriri, a luptat pentru obţinerea de drepturi sociale şi politice pentru românii din Transilvania.
Modul în care călugărul Visarion a condamnat unirea în acţiunea lui a determinat masele de
ţărani la acţiuni violente împotriva preoţilor uniţi. Mulţi dintre cei care până la 1744 au fost uniţi,
având până atunci un alt concept despre unire, au părăsit Biserica unită. Unirea care a fost
încheiată în anul 1701 în forma tridentină şi care era prezentată de către Visarion cu consecinţele
ei reale nefaste, dar din punctul de vedere a unei eclesiologii exclusiviste, a fost refuzată de o
mare parte a poporului român.
Teologii români uniţi tineri care şi-au încheiat studiile în străinătate şi s-au întors în Transilvania
au promovat, de asemenea, o eclesiologie exclusivistă. Silvestru Caliani şi Grigorie Maior au
studiat la Roma, Atanasie Rednic la Viena, Gherontie Cotore la Viena şi Tyrnavia. Ei au căutat să
convingă poporul român că unirea priveşte numai legea, ca şi mărturisire de credinţă, nu şi
tradiţia păstrată de la înaintaşi. Unirea cu catolicismul însemna pentru ei întoarcerea la adevărata
Biserică a lui Hristos a celor şapte sinoade ecumenice, de la care s-au îndepărtat „schismaticii”.
Întoarcerea la vechea „credinţă creştină a Romei” urma să reînvioreze, la pătura intelectuală a
românilor, şi conştiinţa originii lor romane.Conceptul eclesiologic exclusivist a fost înregistrat,
aşadar, după anul 1744 la ambele Biserici româneşti, ortodoxă şi unită, din Transilvania.

​IV. Iezuiţii
Activitatea iezuiţilor în Transilvania este prezentată în mod diferit în expunerile istorice care
abordează acest subiect:
a) acţiunea de atragere a românilor ortodocşi la unirea cu Biserica Romei a fost o componentă
a mişcării catolice de uniune în spaţiul Bisericii răsăritene, trăgându-şi originea din intenţiile
contrareformatoare propagate de Curia papală.
b) misiunea lor era aceea de a pune în aplicare instrucţiunile emise în anul 1669 de
Congregaţia „De Propaganda Fide” pentru misionarii din Răsărit, după care unirea cu Roma avea
să aibă loc după normele sinodului florentin, deci prin recunoaşterea celor patru puncte stabilite
de sinod şi cu păstrarea în continuare a ritualului oriental. Instrucţiunile venite de la Propaganda
Fide aveau ca principiu egalitatea ritului latin cu cel oriental.
 c) habsburgii au apelat la sprijinul iezuiţilor în vederea schimbării raportului de forţe în
favoarea catolicismului. Opera lor, secondată de cea a cardinalului Kollonich şi a împăratului
Leopold I, a dus la dezbinarea Bisericii româneşti din Transilvania. În încercările lor de atragere a
românilor la unirea cu Roma, iezuiţii au profitat de nemulţumirile clerului ortodox. Pentru
atingerea scopului urmărit de ei, s-au folosit de cele mai necinstite mijloace: falsul în acte
publice, şantajul, făgăduielile care n-au fost îndeplinite etc.
d) acţiunea iezuiţilor apare prezentată ca sprijinind în mod direct orientarea politică
bisericească a cardinalului Kollonich. „Unealta cea mai eficientă a lui Kollonich şi care
întotdeauna a şi corespuns aşteptărilor în lupta pentru impunerea uniunii a fost Societatea lui
Iisus. În problema uniunii în general, în combaterea oponenţilor Curţii imperiale în Transilvania
proveniţi din rândul stărilor şi îndeosebi în planificarea şi realizarea politicii de uniune la români
ordinul iezuit, ce acţiona în consonanţă cu Kollonich, a exercitat o influenţă decisivă. Deja preoţii
militari iezuiţi ai trupelor imperiale ce au intrat în Transilvania s-au îngrijit de crearea tuturor
premiselor în vederea recâştigării pentru Biserică şi Casa ereditară a teritoriului pierdut cu un
veac şi jumătate în urmă”.

Problema sensibilă a celor „patru puncte florentine”:​

1) Papa este capul întregii Biserici;
2) Sfânta Împărtăşanie se poate face şi cu pâine nedospită;
3) Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul (​filioque​);
4) În afară de rai şi iad mai există un loc curăţitor – purgator.

Majoritatea lucrărilor care aparţin istoriografiei ortodoxe identifică acceptarea celor patru puncte
cu schimbarea credinţei. Datorită faptului că Atanasie ar fi fost împotriva schimbării credinţei
prin acceptarea celor patru puncte enunţate în varianta latină a manifestului de unire, el n-a
semnat acel act „plăsmuit probabil la Viena, în anul 1701”. Spre deosebire de actul emis de
Kollonich la 2 iunie 1698, în care acesta condiţiona clar privilegiile clerului unit de „mărturisirea
şi credinţa în tot ceea ce învaţă Biserica romano-catolică, şi mai ales cele patru puncte
deosebitoare” dintre Biserica ortodoxă şi cea catolică, rezoluţia din 14 aprilie 1698, care prevedea
doar recunoaşterea papei, n-ar fi prevăzut şi părăsirea credinţei lor ortodoxe.
 Pentru alţi autori, unirea florentină propusă de iezuiţi (acceptarea celor patru puncte şi păstrarea
neschimbată a ritului) nu trebuia să însemne pierderea identităţii propriei Biserici. „În
instrucţiunile de la Roma li s-a cerut iezuiţilor să lucreze ca românii să nu mai condamne tradiţia
latină şi să-şi păstreze fidel pe mai departe tradiţia lor proprie”.

Problematica aceasta a schimbării credinţei, pe care ar fi implicat-o acceptarea celor patru puncte
în decursul tratativelor de unire trebuie luată foarte serios în discuţie. Istoricii bisericeşti ortodocşi
neagă categoric ideea schimbării credinţei ca motivaţie în cazul unirii protopopilor români cu
Biserica Romei. Cei care acceptă cel puţin validitatea textului de pe prima pagină, ca fiind
redactat de protopopi împreună cu unii iezuiţi, explică lipsa menţionării celor patru puncte tocmai
datorită implicaţiei pe care acestea le-ar fi avut: schimbarea credinţei. Silviu Dragomir enunţă la
un moment dat, într-una din lucrările lui, posibilitatea ca protopopii unionişti să fi crezut „că pot
să rămână şi pe mai departe în credinţa neschimbată a Bisericii răsăritene, chiar dacă declară că se
unesc cu catolicii şi că se consideră de acum membri ai Bisericii catolice”. Istoricii bisericeşti
uniţi, plecând de la validitatea categorică a actului unirii de la 7 octombrie 1698, consideră că,
prin acceptarea celor patru puncte, semnatarii actului de unire ar fi dorit unirea „pentru mântuirea
sufletelor lor” şi doar apoi obţinerea de privilegii.
 ​ 4. Opoziţii la adresa unirii bisericești din Transilvania cu Biserica Romei, la mijlocul
2
secolului al XVIII-lea: ​călugări, preoți și credincioși

Până la începutul anului 1744, majoritatea poporului român nu a constatat consecinţele

unirii încheiate în forma tridentină. Documentele vremii prezintă trei categorii sociale:

1) Comunităţi care ştiau despre unire, dar au avut un alt concept despre ea.
Pentru aceşti credincioşi, unirea nu a fost o chestiune de dogme, de schimbare a
credinţei, ci o chestiune de atitudine politică.

2) Comunităţi care n-au ştiut de trecerea preoţilor lor la unire şi care au primit
mai departe de la aceştia serviciile religioase. După anul 1744, au aflat că preoţii
lor s-au unit cu Biserica Romei, fără ca taranii să ştie ceva în legătură cu
apartenenţa lor la Biserica unita.

3) Comunităţi cărora li s-a înfăţişat unirea de la început ca o trădare a credinţei

şi a tradiţiei înaintaşilor şi care au refuzat-o de la început.

Călugărul Visarion a venit în anul 1744 în Transilvania şi a atras atenţia asupra

pericolului unirii cu Biserica Romei, prezentand unirea ca trădare a legii strămoşeşti. A
îndemnat masele de ţărani la revoltă împotriva unirii. Preoţii uniţi trebuiau alungaţi, iar
tainele şi ierurgiile repetate cu preoţi ortodocşi. Mulţi dintre cei care până la 1744 au fost
uniţi, având până atunci un alt concept despre unire, au părăsit Biserica unită. Ţăranii
români au interpretat legea (credinţa şi tradiţia) ca unul din elementele cele mai
importante ale vieţii lor. Acţiunea călugărului Visarion a fost continuată într-o primă
etapă de un număr relativ mare de alţi călugări ortodocşi străini.
În anul 1751, mitropolitul din Karlovitz, Pavel Nenadovici, le-a scris românilor
transilvăneni despre proiectul de a deveni „nemţi” (de tradiţie latină) prin primirea unirii.
Pentru anii 1756-1758, există numeroase rapoarte privitoare la acţiunea preotului
Ioaneş din Galeş. A fost arestat în luna mai 1756, condamnat „ad perpetuos carceres” şi
ţinut sub pază în Sibiu. În luna august a fost transportat la Deva. În iulie 1757 a fost
dispusă transportarea sa la Graz sau în Italia. În ianuarie 1758, preotul Ioan era
transportat mai departe prin Timişoara şi Kosovo spre Graz.
 Dupa 1760, pentru restaurarea ortodoxiei s-au angajat în acţiuni bine concertate
călugărul Sofronie şi preotul Ioan din Sadu. În luna august 1760, preotul Ioan din Sadu a
răspândit în comitatul Cluj o circulară şi a provocat o mişcare populară în comitatul
Turda. A fost arestat, fiind transportat la Debreţin. La 22 august se afla închis la Raab. A
fost transportat ulterior la Viena, unde a avut la dispoziţie o cameră specială, neîncuiată,
aflată totuşi sub control strict. În legătură cu acţiunea călugărului Sofronie, în anii
1760-1761 au fost trimise numeroase rapoarte Consiliului Aulic de Război din Viena. La
începutul anilor 1760, datorită „valahilor schismatici instigatori din Transilvania”,
generalul Montoya a dispus trimiterea în principat a 4000 de croaţi şi a 600 de husari.
Mişcarea începută de Sofronie în Transilvania nu putea fi însă, oprită. La 25 februarie
1761, „neliniştitul călugăr Sofronie” a convocat un „sinod”, la care au participat peste
2000 de susţinători ai săi.Despre toate aceste evenimente petrecute mai ales în sudul
Transilvaniei, la graniţa cu Imperiul Otoman, a fost informat şi Consiliul Aulic de Război
din Viena.

Motivele reacţiei covârşitoare a ţăranilor români la unirea bisericească cu Roma sunt

expuse foarte concludent de Keith Hitchins care arata ca acestea tin de credinta si
traditia de la sate, mai mult decat la formele politice sau economice.

Opoziţii împotriva unirii românilor ortodocşi cu Biserica Romei s-au înregistrat şi în

rândul stărilor protestante, care îşi vedeau pierdute forţele de muncă prin trecerea iobagi
romani la Biserica Romei.
 ​25. Viața bisericească în părțile Banatului, Aradului, Bihorului și Maramureșului în
secolul al XVIII-lea