KYRILLOS LOUKARIS ‒ „PATRIARHUL CALVIN”?

Loukaris (n. 13 nov. 1572, Candia, Creta, republica Veneției-†27 iun. 1638), este o
personalitate dintre cele mai controversate ale Bisericii Ortodoxe; adulat şi hulit deopotrivă, este
etichetat drept un „patriarh calvin” al Constantinopolului, un apostat şi un eretic, dar
considerat de alţii drept un erou naţional şi un neomartir.
Istoriogra a ortodoxă este divizată în judecarea acestei personalităţi: o parte dintre teologii
ortodocşi nu admit paternitatea lucariană a Mărturisirii de credinţă (Geneva, 1629) şi vreo
in uenţă calvină asupra patriarhului, în vreme ce alţi teologi ortodocşi îl identi că drept autor al
controversatei Mărturisiri și un criptocalvin. În mod resc, istoriogra a protestantă îl înfăţişează
drept un convertit la calvinism şi autor al Mărturisirii.
Cu toate aceste controverse, Patriarhia Alexandriei l-a canonizat la 6 octombrie 2009, Sfântul
Chiril Lucaris este prăznuit pe 27 iunie, ziua strangulării sale de către un călău otoman.
Autorul şi Mărturisirea sa au fost anatematizaţi de trei sinoade (Constantinopol - 1638 și 1642,
Ierusalim - 1672); primul a aruncat anatema asupra persoanei patriarhului, toate trei asupra
Mărturisirii ce i se atribuia. Controversa în jurul persoanei sale a culminat în 1672, prin
convocarea unui sinod de către patriarhul Dositei al Ierusalimului, un sinod care a respins
toate învățăturile calviniste și a formulat învățătura ortodoxă în antiteză cu protestantismul și
romano-catolicismul.
fl
fi
fi
fi
fi
Biogra a
Constantin Loukaris s-a născut la Candia (Heracleion), în Creta, a ată atunci sub
stăpânire venețiană, la 13 noiembrie 1572, ca u al unui măcelar înstărit, Ştefan
Loukaris. Constantin Loukaris era înzestrat cu o inteligenţă precoce, iar tatăl său a făcut
mari eforturi pentru a-i da o bună educaţie.
La vârsta de 12 ani (1584) a fost trimis să studieze în Veneţia, unde a frecventat şcoala
care funcţiona pe lângă biserica greacă din Veneţia. Conducătorul şcolii era Maxim
Margounios (cca. 1549-1602), un teolog latino l devenit episcop al Cytherei, pe care
autorităţile veneţiene îl împiedicau să-şi ocupe scaunul.
În 1588, a revenit în Candia, din pricina unor di cultăţi nanciare ale tatălui său; şi-a
continuat studiile cu un monah învăţat, Meletie Vlastos, frecventând cursurile
organizate de acesta în mănăstirea Sfânta Ecaterina de la periferia Candiei.
În 1589, Loukaris se a a din nou în Italia, studiind la Universitatea din Padova, probabil
sprijinit de Margounios. Nu este exclus să dateze din această perioadă primele contacte cu
teologii reformaţi; unii istorici susţin chiar că ar vizitat în această perioadă Geneva.
fi
fl
fi
fi
fi
fi
fi
fl
În 1595, Loukaris promova examenele şi primea titlul de laureatus. Se
hotărâse să urmeze o carieră clericală, iar alegerea sa a fost încurajată de
vărul său, Meletie Pigas, devenit patriarh al Alexandriei (1590-1601).
După ter minarea studiilor (1595), Loukaris a călătorit spre
Constantinopol, de unde îşi păstorea mica turmă patriarhul Meletie Pigas
al Alexandriei. La sfârşitul anului 1595, după ce Constantin Loukaris a
depus voturile monahale, devenind Chiril Loukaris, patriarhul Meletie
Pigas (care era şi locţiitor de patriarh ecumenic în toamna 1595-primăvara lui
1596) l-a hirotonit diacon şi preot.
Misiunea în Polonia
Om de încredere al patriarhului alexandrin Meletie Pigas, Loukaris l-a
reprezentat în Polonia într-un moment crucial al istoriei regiunii, cel al
Unirii de la Brest (1596). Preocupate de soarta ortodocşilor din Polonia,
care se extinsese spre est, încorporând Rutenia şi o mare parte a Ucrainei,
autorităţile bisericeşti din Constantinopol şi Alexandria au trimis în Polonia
doi exarhi patriarhali, pentru a-i sprijini pe ortodocşii polonezi, expuşi unei
puternici ofensive prozelitiste catolice.
Urmare acestei presiuni, în 1595-1596, o mare parte a rutenilor ortodocşi a
acceptat unirea cu Roma prin acceptarea punctelor orentine, cu condiţia
păstrării rânduielii Liturghiei, a împărtăşirii sub ambele forme pentru laici, a acceptării
căsătoriei clerului de mir şi a păstrării calendarului iulian.

fl
 Ajuns la Constantinopol, în 1596, Loukaris a participat la Sinodul constantinopolitan care a
condamnat Unirea de la Brest (primul sinod de la Brest, 1595), acceptată de o minoritate
ravă a episcopatului ortodox din Polonia care a votat unirea cu Roma. Doi exarhi patriarhali
au fost trimişi de urgenţă în Polonia: Nichifor Cantacuzino, reprezentând Patriarhia
Ecumenică, şi Chiril Loukaris, reprezentându-l pe patriarhul Meletie Pigas al Alexandriei -
pentru a comunica regelui Sigismund hotărârea sinodului constantinopolitan.
În octombrie 1596, când s-a întrunit un alt sinod la Brest-Litovsk, regele Sigismund al III-
lea (1587-1632) nu a acceptat participarea episcopilor care respingeau unirea cu Roma, iar
accesul în biserica Fecioarei unde se desfăşura sinodul a fost împiedicat de trimisul regelui,
prinţul Radziwill. Episcopii disidenţi s-au întrunit într-o casă particulară, exarhii patriarhilor
răsăriteni semnând actele acestui sinod care s-a împotrivit unirii cu Roma.
Ierarhia ortodoxă a fost vizată de o serie de măsuri: scaunele episcopale au fost conferite uniţilor,
inclusiv cel al Kievului, proprietăţile scaunelor care nu acceptau unirea cu Roma au fost con scate, iar deţinătorii
lor au fost deposedaţi de privilegiile episcopale.
Rămas în Polonia şi după semnarea unirii (1597-1602), perioadă în care a predat la Vilnius și
Lvov, Loukaris a făcut constarea amară că lipsa educaţiei preoţilor şi mirenilor era unul dintre
neajunsurile vieţii bisericeşti ortodoxe din Polonia.
fi
fi
 A reorganizat şi reformat şcoala ortodoxă din Vilnius, unde a rămas pentru 20 de luni, şi a
întemeiat o altă şcoală ortodoxă în Lvov.
Autorităţile poloneze au privit acţiunile exarhilor patriarhali cu maximă suspiciune şi, la
începutul lui 1598, au încercat arestarea acestora sub acuzaţia de spionaj în
favoarea turcilor.
Nichifor Cantacuzino, exarhul patriarhului ecumenic, a fost executat după o anchetă sumară, însă Chiril
a reuşit să se refugieze la Ostrog, unde prinţul Constantin i-a oferit adăpost până la
părăsirea în siguranţă a Poloniei, ceea ce s-a petrecut în scurtă vreme, pentru că în
august 1598 se a a în Constantinopol.
Anii petrecuţi în Polonia l-au convins că pericolul cel mai mare pentru
Ortodoxie era reprezentat de Roma, iar nu de Bisericile Reformei. Este posibil să
ajuns tot atunci la concluzia că, în contextul intensi cării propagandei catolice, era indicată
o alianţă cu protestanţii. A avut tot atunci contacte cu teologi protestanţi şi şi-a făcut primele
impresii asupra protestantismului, însă nu se poate susţine că, în această etapă a vieţii, era
in uenţat de teologia protestantă.
fi
fl
fl
fi
 A revenit în Polonia pentru un an, din însărcinarea lui Meletie Pigas, care a insistat să nu
e lipsiţi ortodocşii din Polonia de îndrumători duhovniceşti, deşi regele interzise intrarea
străinilor în regatul polon.
Din această perioadă ar data o scrisoare dezvăluită 17 ani mai târziu de iezuiţi, adresată
unui episcop de Lvov (Demetrius Solicovski), în care Loukaris şi-ar exprimat
speranţa că Bisericile Ortodoxă şi Catolică se vor uni curând şi îşi exprima profundul
respect faţă de Scaunul Romei. Probabil, este vorba de un fals al iezuiţilor, o asemenea scrisoare
a ându-se în contradicţie cu acţiunile şi convingerile sale antilatine.
În primăvara lui 1601, Pigas îl ruga insistent să revină în Alexandria, unde îi oferea
stăreţia unei mănăstiri şi îi promitea succesiunea la tronul alexandrin. A revenit grabnic,
trecând prin Ţările Române şi Constantinopol, ajungând la destinaţie la 11 septembrie
1601.
Peste două zile, murind Meletie Pigas, era ales patriarh al Alexandriei de sinodul
alexandrin. Mai târziu, un teolog catolic de origine greacă, Leon Allatius (1586-1669),
devenit custode al Bibliotecii Vaticanului, l-a acuzat că ar mituit membrii sinodului
alexandrin cu banii colectaţi în timpul trecerii sale prin Moldova, învinuire neadevărată.
fi
fl
fi
fi
Patriarh al Alexandriei (1601-1620)
A fost un patriarh energic şi e cient. A mutat scaunul patriarhal la Cairo, în centrul
provinciei; a reorganizat nanţele Patriarhiei şi a reformat şcolile acesteia.
A făcut vizite în Cipru, la Ierusalim, cu prilejul întronizării lui Teofan al Ierusalimului.
Este perioada în care patriarhul a stabilit contacte durabile cu teologi protestanţi şi şi-a
manifestat interesul pentru noile curente din gândirea teologică occidentală.
Acest interes a fost sporit după 1612, când patriarhul alexandrin l-a cunoscut pe
ambasadorul olandez la Poarta (1612-1639), Corneli(u)s Haga (van Haag), calvinist, cu
care a legat o prietenie durabilă, acesta intervenind în repetate rânduri la autorităţile otomane
în favoarea lui. Cornelius Haga a mijlocit contactul lui Loukaris cu doi teologi olandezi:
Johannes Wtenbogaert (Jan Uytenbogaert) şi David le Leu de Wilhelm, cu care a
corespondat mulţi ani.
fi
fi
Atracţia crescândă faţă de teologia protestantă este exprimată în câteva scrisori din această perioadă.
În 1613, scria lui Uytenbogaert că el credea în două Taine şi că acestea nu puteau împărtăşi
un har fără credinţă, adăuga că Biserica Ortodoxă avea multe practici greşite.
Într-o scrisoare trimisă lui David Le Leu de Wilhelm, spunea că Biserica Ortodoxă trebuia să
părăsească superstiţia, să revină la „simplitatea evanghelică” şi să se bazeze numai pe autoritatea
Scripturilor şi a Duhului Sfânt. Era încântat să constate că există un acord deplin în
convingerile sale şi cele ale lui Wilhelm.
Şi mai compromiţătoare este o scrisoare adresată unui fost arhiepiscop catolic de Split (Spalato)
care devenise anglican, Marco Antonio de Dominis.
Acestuia îi scrie că găseşte doctrina reformatorilor mai în concordanţă cu Scripturile decât pe cele ale Bisericilor
Ortodoxă şi Catolică;
începe să desconsidere autoritatea Părinţilor, spunând că: „nu mai suport să aud oameni
spunând că părerile tradiţiei omeneşti au aceeaşi greutate cu Scripturile”;
nu în ultimul rând, venerarea icoanelor este condamnată, iar invocarea s nţilor este o insultă
adusă Domnului, scria Loukaris. În încheiere, Loukaris îi scria: „Precum în acestea (cele
privitoare la cinstirea s nţilor), tot aşa în multe altele S nţia ta mă ştii
reformat”.
fi
fi
fi
Avea, se pare, convingerea că pătrunseseră în creştinismul răsăritean o mulţime
de practici greșite şi superstiţii, pe care dorea să le corecteze, dorea să opună
tenebrelor superstiției lumina Evangheliei, într-un cuvânt, să-și „reformeze” Biserica.
Era perfect conștient de di cultăți – „Dumnezeu știe că așa ceva e imposibil” –,
dar și pe deplin motivat. Biserica sa era Biserica cea adevărată, singura care păstrase
neștirbită credința și singura dispusă să se sacri ce pentru credința cea dreaptă.
Această Biserică trebuia însă să scuture „jugul” papal, să alunge „Antihristul”
roman, să se pocăiască pentru păcatele care duseseră la căderea
Constantinopolului și să se lepede de ele, să investească în educație. Pe scurt,
trebuia să-și (re)descopere identitatea.
Este de la sine înţeles că nu a împărtăşit credincioşilor săi aceste convingeri,
care ‒ admitea patriarhul alexandrin ‒ nu erau infailibile, el
acceptând întotdeauna posibilitatea de a greşi.
fi
fi
 Loukaris nu a fost constant ostil Romei. Inițial, s-a arătat deschis
dialogului cu Roma; în toamna anului 1608, i se adresează papei Paul al V-lea
(1605-1621) în termeni deferenţi care ar putea înţeleşi drept o recunoaştere
chiar a primatului papal, căutând să-i câştige bunăvoinţa.
În 1612, atitudinea sa s-a schimbat radical: în ianuarie 1612, patriarhul locatolic
Neo t a murit, a fost ales de sinod să-i urmeze acestuia în scaun Loukaris, însă
nu a putut sau nu a dorit să achite suma cuvenită sultanului pentru con rmarea
alegerii. Şi-a pierdut scaunul o lună mai târziu, când sinodul a primit directive să
aleagă un alt ierarh, pe Timotei al II-lea (1612-1620), care promisese o sumă
mai mare.
Curând, Loukaris a denunțat per dia misionarilor iezuiți şi a condamnat tirania
papală. Noul patriarh a încercat să-l compromită, denunţându-l drept
luteran. Loukaris i-a răspuns că, deoarece nu cunoaşte teologia lui Luther, nu
poate să constate cât de asemănătoare sunt învăţătura sa şi cea luterană.
fi
fi
fi
fi
fi
A corespondat în anii următori cu George Abott (m. 1633),
arhiepiscop de Canterbury, care avea înclinații către calvinism.
Abott i-a adresat invitaţia de a trimite câţiva tineri pentru a studia
teologia în Anglia, pe spezele regelui Iacob I; între cei aleşi de patriarhul
alexandrin s-a a at Mitrofan Kritopoulos.
În 1620, Loukaris se a a din nou la Constantinopol, când patriarhul
Timotei murea brusc, la puţin timp după ce participase la un dineu
oferit de ambasadorul olandez Cornelius von Haga. Iezuiţii au propagat
zvonul că Haga îl asasinase pe Timotei, pentru ca scaunul de patriarh
ecumenic să e oferit lui Loukaris.
fi
fl
fl
Patriarh al Constantinopolului (1620-1638)
Loukaris a reuşit să se menţină în scaun pentru 18 ani, deşi cu multe întreruperi,
având cinci arhipăstoriri (1620-1623, 1623-1633, 1633-1634, 1634-1635,
1637-1638; în 1612 a fost locțiitor al patriarhului ecumenic, locum tenens), într-un
context foarte potrivnic. A păstorit în epoca Contrareformei, când catolicismul
încerca să recâştige poziţiile pierdute în faţa Reformei.
În Constantinopol, încă din 1583, se instalase o misiune iezuită,
sprijinită de ambasadorul francez, contele de Cési, care, pe lângă asistenţa
religioasă acordată catolicilor, depunea mari eforturi spre a atrage la catolicism
pe ortodocşi.
Împotriva intrigilor iezuiţilor, patriarhul Loukaris putea conta pe sprijinul
ambasadorilor englez ⎼ sir Thomas Roe ⎼ şi olandez ⎼ Cornelius von Haga.
Foarte mari di cultăţi i-au creat noului patriarh iezuiţii, care au reuşit uneori
să-l compromită pe patriarh, alimentând suspiciunile unor ierarhi din sinod
la adresa sa şi reuşind să-l manipuleze pe unul dintre episcopi, Grigorie,
episcop de Amaseia, un locatolic, să aspire la scaunul patriarhal.
În 1623 Loukaris şi-a pierdut scaunul: denunţat marelui vizir Mere Hüseyin
Pașa (mare vizir în 1622 și 1623) că purtase corespondenţă cu ţarul şi că ar
încurajat pe grecii insulari să accepte o invazie orentină, a fost înlăturat din
scaun, ind ales Grigorie de Amaseia, care nu a putut achita suma de
20.000 de taleri Sublimei Porţi şi a fost înlăturat. Pentru a evita arestul ca
debitor insolvabil, s-a retras din scaun, ind ales Antim, episcop de
Adrianopol, impus tot de iezuiţi.
În octombrie 1623, în urma intervenţiei lui sir Thomas Roe, Loukaris îşi
relua păstorirea.
fi
fi
fi
fi
fl
fi
Prima preocupare a patriarhului a fost să ridice nivelul intelectual al clerului
său. A reformat Academia patriarhală, încredinţând conducerea
acesteia prietenului său de studii, Teo l Coridaleu (Theophilos
Korydallos, 1563-1646). Curriculum-ul a fost considerat nepotrivit unei şcoli
teologice de unii ierarhi tradiţionalişti. Mulţi tineri promiţători au fost trimişi
la studii în Olanda, Germania şi Anglia. Din rândul lor intenţiona patriarhul
să recruteze corpul profesorul al Academiei.
În 1627, Loukaris a sprijinit întemeierea unei tipogra i de limbă greacă
în capitala Imperiului otoman, la conducerea căreia s-a a at Nicodim
Metaxa, un tânăr din Cefalonia.
Tipogra a a fost adusă de la Londra şi tot echipamentul a trecut de
controlul vamal graţie intervenţiei ambasadorului englez Thomas Roe şi a
fost instalat în apropierea ambasadei englezei. În cele câteva luni cât a
funcţionat au văzut lumina tiparului multe lucrări anticatolice.
fi
fi
fi
fl
 În urma acestei acțiuni, Roma și puterile catolice l-au etichetat „ u al întunericului și al
Infernului”, pornit să „otrăvească” Biserica și i-au declarat război total; în ianuarie 1628,
misionarii iezuiți și ambasadorul francez la Poartă au reuşit să-l convingă pe marele vizir să
ordone con scarea tipogra ei greceşti după ce i-au arătat câteva pasaje dintr-un tratat împotriva
evreilor scris de Loukaris în care erau inserate câteva pasaje cu privire la dogmele islamice pe
care creştinii nu le puteau accepta. Ambasadorul francez a adăugat şi că tiparniţa ar putea
sluji la tipărirea unor versiuni false ale ordinelor sultanului. În după-amiaza Bobotezei (1628),
când patriarhul fusese invitat la ambasada engleză, tiparniţa a fost con scată.
Intriga s-a întors împotriva intriganţilor. După ce marele muftiu, văzând tratatul lui Loukaris,
a concluzionat că nu găseşte nimic periculos şi că creştinii au dreptul să-şi a rme credinţele
chiar dacă sunt în contradicţie cu cele islamice, sir Thomas Roe a reproşat marelui vizir
con scarea tiparniţei, pentru care acesta îşi dăduse acordul spre a importată, considerată un
gest neprietenos faţă de o putere prietenă. Vizirul a susţinut că a fost înşelat şi i-a pedepsit pe
amăgitori: trei monahi iezuiţi au fost aruncaţi în închisoare, alături de un teolog grec catolic,
Cenachio Rossi, iar peste câteva luni toţi iezuiţii erau expulzaţi din Imperiu. După
acest episod, in uenţa ambasadei franceze a scăzut, iar principalul duşman al patriarhului a
devenit ambasadorul imperial, Johann Rudolf Schmidt von Schwarzenhorn. Locul
iezuiţilor a fost luat de capucini.
fi
fi
fl
fi
fi
fi
fi
fi
După plecarea lui sir Thomas Roe din Constantinopol în 1628, Cornelius von
Haga a rămas singurul sprijin al patriarhului.
Prin urmare, Loukaris a strâns legăturile cu ambasadorul olandez Haga și cu
capelanul acestuia, Antoine Léger, care studiase la Geneva şi era foarte
apropiat de teologii calvini de acolo. Acesta a devenit prieten intim al
patriarhului, l-a încurajat să-şi exprime convingerile teologice şi l-a asigurat că
tiparniţele din Geneva vor tipări tot ceea ce patriarhul va decide să încredinţeze
tiparului.
În 1629, cu binecuvântarea patriarhului, se începe traducerea Noului Testament
în greaca modernă, realizată de monahul Maxim Kallipolites. Din cauza
reticenţelor unor ierarhi, care nu înţelegeau necesitatea traducerii textului sfânt,
patriarhul a dispus imprimarea traducerii alături de textul original. În po da acestei
măsuri de precauţie, lucrarea a stârnit un val de dezaprobare. Lucrarea a văzut
lumina tiparului în 1630, în urma Mărturisirii de credinţă.

fi
În 1629, a fost publicată, în latină o Mărturisire în care se evidențiază punctele de
dezacord dintre Ortodoxie și cea a Romei și în care insistă asupra asemănărilor dintre
Biserica Răsăritului și Bisericile reformate. Titlul Mărturisirii este Confessio Fidei
Reverendissimi Domini Cyrilli, Patriarchae Constantinopolitani, lucrarea a fost
dedicată lui Cornelius Haga; a fost tradusă în acelaşi an în franceză, engleză, germană.
Doi ani mai târziu (1631) apărea versiunea greacă a Mărturisirii sub un titlu mai elaborat:
Mărturisirea răsăriteană a credinţei creştine. Un manuscris autograf al Mărturisirii, datat
1631, se păstrează la Geneva. A fost reeditată într-o versiune puţin mai amplă, care
conţinea şi un apendice, în 1633.
Scurta Mărturisire a stârnit o mare vâlvă de-a lungul și de-a latul Europei. Publicarea, în
1633, a unei versiuni grecești expandate a adâncit iremediabil ruptura dintre partizanii
autorului și detractorii săi.
În rezumat, autorul Mărturisirii încerca să demonstreze identitatea dintre
Ortodoxie şi calvinism sau, altfel spus, dorea să probeze că doctrina lui Calvin
era credinţa Bisericii Răsăritene. Lucrarea avea un pronunţat caracter protestant.
Stilul şi organizarea sunt speci c protestante, de asemenea, metoda de citare a citatelor este
reformată (citatele sunt extrase din Sfânta Scriptură).
fi
Mărturisirea conține 18 articole și un apendice în care se ofereau răspunsuri la 4 întrebări
suplimentare. Se regăsesc toate învățăturile principale ale calvinismului: autoritatea Scripturii
este superioară celei a Bisericii (art. 2, se neagă infailibilitatea Bisericii și se a rmă inferioritatea
Tradiției; nu există nicio referire la Sinoadele Ecumenice și la Părinții Bisericii), predestinația (art. 3
- înainte de crearea lumii, Dumnezeu i-a predestinat pe cei pe care i-a ales), justi carea numai prin
credință (sola de, art. 9 și 13, numai credința este mântuitoare), numai cei aleși/predestinați
spre viața veșnică sunt membri ai Bisericii (art. 11), Biserica poate greși (Biserica este
failibilă, art. 12), faptele bune nu sunt su ciente pentru mântuire, ele exprimă/
manifestă credința (art. 13), liberul arbitru în cel nerenăscut este mort, el este
incapabil să săvârșească binele (art. 14), acceptarea numai a două Taine (art. 15:
Mântuitorul a instituit numai două S nte Taine, dar ele nu pot oferi un har decât dacă există credință,
ex opere operantis; în art. 17 declară doctrina despre transubstanțiere arbitrară, autorul exprimă credința sa
în prezența reală a Mântuitorului în Euharistie, dar numai în actul administrării acesteia, lucrând numai
prin credință; nu poate vorba de o transubstanțiere materială, de vreme ce Trupul lui Hristos nu este ceea ce
se vede în Euharistie, ci ceea ce credința percepe într-un mod spiritual), respingerea venerării
icoanelor (răspunsul la a 4-a chestiune; icoanele puteau acceptate, însă venerarea lor era
respinsă, icoanele erau permise numai ca o decorație evlavioasă) și celelalte.
Alte articole se referă la: „purcederea Sfântului Duh din Tatăl prin Fiul” (art. 1), păcatul strămoșesc este
universal (art. 6), Hristos Însuși este capul Bisericii (art. 10), purgatoriul este o pură fantezie (art. 18).
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
Era cunoscut patriarhul pentru relaţiile sale cordiale cu unii reformaţi şi pentru atitudinile sale
anticatolice, dar trebuie considerat autorul Mărturisirii? În mod resc, duşmanii săi catolici îl
denunţă drept convertit la teologia reformatorilor, iar protestanţii îl consideră un spirit înrudit.
Chestiunea paternităţii Mărturisirii
Poziţia o cială a Bisericii Răsăritene, exprimată de sinodul de la Ierusalim din 1672, este că
autorul nu a fost Loukaris. Sinodul de la Ierusalim (1672) condamnă Mărturisirea, însă îl exonerează pe
patriarh.
Sinodalii au declarat răspicat că Loukaris nu a exprimat idei calvine nici în calitate de patriarh
al Alexandriei, nici ca patriarh ecumenic, nici în public, nici în privat. Au fost aduse în sprijinul
acestei concluzii extrase dintr-o colecţie de predici rostite în biserica patriarhală din Constantinopol în
care exprimă învăţături contrare tezelor calvine (au fost anexate hotărârii sinodale din 1672 aproape 20
de pagini de fragmente din predicile patriarhului). Autorul, conchid sinodalii, este un anonim
Pseudo-Chiril, un mercenar al duşmanilor Bisericii. Într-o altă secţiune (a V-a) a Actelor
sinodalii au susţinut că patriarhul a declarat sub jurământ că nu este autorul Mărturisirii şi că învăţa şi
predica exact contrariul celor exprimate în Mărturisire. Sinodul nu oferă alte informaţii asupra
circumstanţelor în care patriarhul ar depus acest jurământ.
fi
fi
fi
Mai mulţi contemporani ai săi nu-l considerau autorul Mărturisirii.
Eugenios Etolianul compusese chiar şi un canon închinat lui, în aşteptarea
canonizării.
Teofan al Ierusalimului, în 1630, combătând Mărturisirea, îl consideră
pe Chiril un păstor ortodox.
În 1716, Ieremia al III-lea al Constantinopolului, Atanasie al Antiohiei şi
Hrisant al Ierusalimului, corespondând cu ţarul Petru cel Mare, exprimau
punctul de vedere că Mărturisirea fusese compusă de protestanţi şi atribuită
lui Chiril, deşi acesta profesa învăţătura contrară celei expuse în această
„Mărturisire, dintre cele mai false”.
Mulţi dintre istoricii şi teologii ortodocşi apără ortodoxia lui
Loukaris şi exclud ipoteza paternităţii loukariene asupra
Mărturisirii.
 Argumentele lor sunt următoarele:
1) Mărturisirea a fost redactată iniţial în latină, este puţin probabil ca un patriarh ortodox
să cunoscut atât de bine limba latină şi să dorit să exprima învăţătura Bisericii sale în
această limbă;
2) a apărut şi a circulat în medii protestante, apoi în state catolice, abia mai târziu în
cercurile ortodoxe; este puţin probabil ca patriarhul să dorit să nu publice Mărturisirea în
Constantinopol, în tipogra a de acolo;
3) titlul este nepotrivit şi neconvenţional: Mărturisirea răsăriteană a credinţei creştine (nu se
foloseşte titlul obişnuit prin care se desemna Biserica Ortodoxă: Biserica Ortodoxă
răsăriteană);
4) nu se poate stabili o raţiune practică a publicării Mărturisirii: singurul efect al
publicării ar fost înstrăinarea turmei de patriarhul său şi provocarea unei tensiuni între
patriarhii răsăriteni; nu se poate concepe că Mărturisirea ar putut convinge turma ortodoxă
să se convertească la calvinism;
5) patriarhul a fost depus de 4 ori prin intrigile iezuiţilor; dacă ar fost suspectat de
calvinism, nu ar revenit în scaun.
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
6) patriarhul demonstrează zel ortodox în câteva dintre acţiunile sale:
6.1) a pus capăt propagandei protestante în Rusia, trimiţând o misiune cu zece ani înainte de
publicarea Mărturisirii;
6.2) se apără de acuzaţia de calvinism într-o enciclică adresată ortodocşilor din Rusia Mică, în
special frăţiei ortodoxe din Leontopolis, la 6 decembrie 1634: era acuzat de „orbi” şi de
„pseudo-apostoli” de faptul că era un păstor cu „vederi greşite”; într-o scrisoare către episcopul
Atanasie al Cytherei scria că: „Nu trebuie să renegăm credinţa Părinţilor noştri şi să acceptăm
învăţături străine lor şi nouă... Este mai potrivit să mori sau cel puţin să rişti moartea decât să
îngădui ca credinţa noastră şi a Bisericii noastre să e călcată în picioare”.
6.3) s-a împotrivit încercării de convertire a românilor ortodocşi transilvăneni la calvinism,
preconizată de principele calvin Gabriel Bethlen (1613-1629).
Gabriel Bethlen i-a scris lui Loukaris o scrisoare, în contextul Războiului de 30 de ani dintre
catolici și protestanți (1618-1648), prin care îi cerea aprobarea și sprijinul tacit pentru a-i
trece pe românii din Ardeal la calvinism, promițând „nenorocitului popor român și preoților săi larga
sa bunăvoință și protecție”. Patriarhul era rugat să-l încurajeze în acest sens pe mitropolitul
Ghenadie al Ardealului, dându-i-se asigurări că puternicii suverani protestanți au
încuviințat planul său, iar sultanul nu avea nimic împotrivă.
fi
Epistola principelui ardelean către Patriarhul constantinopolitan s-a pierdut, însă scrisoarea de
răspuns a lui Loukaris s-a păstrat în colecțiile contelui maghiar transilvănean Kemény
József, ind publicată la Pesta, în limba latină, în anul 1869.
Scrisoarea patriarhului către principele Bethlen, redactată din Constantinopol, la 2
septembrie 1629, oferă un răspuns clar atât asupra convingerilor și râvnei ortodoxe a
patriarhului, cât și a simțămintelor etnice și confesionale pe care le aveau românii din cele trei
țări românești.
Diplomat abil, patriarhul a apreciat bunăvoința principelui față de românii tolerați din
Transilvania, dar nu putea accepta convertirea lor la calvinism sub niciun motiv și
amintea principelui că în fața planului său stăteau mai multe opreliști de netrecut:
opoziția românilor înșiși;
prejudicierea celorlalte confesiuni din Transilvania;
tulburarea și iritarea spiritelor din Ardeal;
legătura tainică, dar puternică „de sânge și de simțiri” a românilor ardeleni
cu cei munteni și moldoveni și împotrivirea voievozilor din Moldova și Muntenia, care
„niciodată nu vor îngădui aceasta şi foarte sigur vor pune piedici, dacă nu cu armele, cel
puţin cu îndemnuri tainice”.
fi
Cum explică apologeţii patriarhului condamnarea persoanei sale în sinodul
constantinopolitan din 1638?
Din punctul lor de vedere, condamnarea din 1638 a fost opera patriarhului Chiril
Kontaris (….), duşmanul neînduplecat al patriarhului, un teolog lolatin, educat în şcolile
iezuite, un om meschin şi răzbunător care ar fost complice la asasinarea patriarhului,
oferind o sumă de bani spre a mituiţi ienicerii care l-au înecat. Condamnarea ar , aşadar,
o încercare de discreditare a predecesorului său dispărut. Cu excepţia acestui sinod
(1638), niciun alt sinod desfăşurat în secolul al XVII-lea nu l-a condamnat pe
Loukaris drept eretic, deşi Mărturisirea atribuită lui a fost condamnată o cial.
Sinodul de la Ierusalim (1672) explică anatematizarea sa de către sinodul
constantinopolitan convocat de Kontaris nu prin calitatea de autor al Mărturisirii, ci prin
tăcerea pe care a păstrat-o după publicarea acesteia, deşi realizase confuzia creată
în rândurile turmei ortodoxe din Polonia şi Rusia; a fost anatematizat, a rmă sinodalii, nu
pentru erezie, ci pentru că „nu a scris nimic împotriva ei [Mărturisirii], deşi mulţi îl
îndemnaseră să o facă şi îl rugaseră stăruitor”.
fi
fi
fi
fi
fi
fi
De ce a păstrat tăcerea şi nu a scris împotriva Mărturisirii?
1) Pentru că se considera dincolo de orice suspiciune şi
(2) pentru că repudierea Mărturisirii însemna condamnarea calvinismului, ceea ce ar
însemnat pierderea sprijinului ambasadorilor statelor protestante (Anglia şi Olanda)
acreditaţi la Constantinopol, un ajutor deosebit de preţios în contracararea acţiunilor
prozelitiste şi intrigilor iezuiţilor.
Cine ar putea autorii Mărturisirii?
1) Apologeţii patriarhului consideră că teologii iezuiţi ar putut redacta Mărturisirea în
încercarea de a-l compromite, ei au uneltit spre a distrusă şi con scată tiparniţa
patriarhului, ei l-au acuzat sultanului de trădare şi tot ei ar achitat 50.000 de coroane
pentru a strangulat.
2) Alţi apărători ai patriarhului au considerat că ambasadorul olandez ar cumpărat
serviciilor unor teologi cu înclinaţii calviniste spre a compune Mărturisirea atribuită
patriarhului, care a devenit astfel o unealtă în mâinile propagandei protestante.
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
Alţi istorici şi teologi ortodocşi (Demetrios Balanos, episcopul Philaretos
Vapheides) îl consideră eretic pe Loukaris şi nu se îndoiesc de faptul că este
autorul Mărturisirii. Argumentele lor sunt următoarele:
1) Anatematizarea patriarhului în 1638 a fost aprobată de alţi doi patriarhi în afară de Kontaris,
de 22 de mitropoliţi şi de 20 înalţi funcţionari ai Patriarhiei. Între semnatari, se a au cel puţin doi
ierarhi binevoitori faţă de Loukaris: Mitrofan Kritopoulos, unul dintre ii duhovniceşti ai lui
Loukaris, care studiase în Anglia prin mijlocirea lui, şi patriarhul Teofan al Ierusalimului,
care, în 1630, dădea asigurări privind ortodoxia lui Loukaris. Este evident că dovezile împotriva lui
Loukaris au fost zdrobitoare dacă aceşti ierarhi au semnat condamnarea acestuia.
2) Dositei al II-lea Notaras, patriarhul Ierusalimului (1669-1707), care a prezidat sinodul
din 1672, în lucrarea Dodekabiblos scria: „Chiril a fost tot atât de ortodox în timpul patriarhatului
cât şi anterior; a murit în pace cu Biserica, adică ortodox..., dar este evident din multe acte
ascunse că era în secret un eretic”; „Către sfârşitul vieţii a păstrat tăcerea şi nu a
dus lupta cea bună împotriva calviniştilor. S-a dovedit un om cu învăţături
greşite, nedemn de tronul Constantinopolului”.
3) a fost scutit de alte anatematizări pentru că Biserica Ortodoxă nu a dorit ca un patriarh
ecumenic să e etichetat drept eretic;
fi
fi
fl
4) au fost identi cate mai multe fragmente din epistolele sale în care face concesii
calvinismului (14 epistole adresate teologului olandez David le Leu de
Wilhelm, scrise în 1617 şi 1619, în care susţine că acceptă temeiurile calvinismului - se
declară de acord cu teoria calvină despre o prezenţă simbolică a Mântuitorului
în Sfânta Euharistie şi cu împărtăşirea spirituală de Trupul şi Sângele
Domnului.
De asemenea, a fost invocată epistola către Marco Antonio de Dominis, în
care a rmă că a fost luminat prin citirea lucrărilor reformatorilor şi admite
doctrina prezenţei reale a Mântuitorului în Sfânta Euharistie, dar contestă
termenul de transubstanţiere.
Într-o scrisoare din 1632 către un profesor de teologie occidental se pare că admite
că scrisese Mărturisirea.
De asemenea, într-o scrisoarea către Antoine Léger, capelan al ambasadei
olandeze la Constantinopol, admite că învăţătura sa este cea expusă în Mărturisire.
În orice caz, patriarhul nu a contestat, public sau în scris, că
Mărturisirea nu-i aparţinea.
fi
fi
5) Un alt argument este zdrobitor: în Geneva se păstrează manuscrisul
original al Mărturisirii, împreună cu o copie pe care se a ă însemnarea:
„Această copie se a ă în concordanță cu originalul, scrisă de
mâna mea... Nimeni să nu aibă dubii, Chiril, patriarh al
Constantinopolului”. Episcopul Vapheides a comparat scrisul cu cel
al patriarhului păstrat în corespondenţa sa şi a ajuns la „trista concluzie”
că această copie a fost scrisă de mâna patriarhului.
Alţi istorici şi teologi – cel mai proeminent dintre aceştia este Hristu
Andrutsos – consideră că Mărturisirea îi aparţine, însă raţiunile redactării ei
sunt exclusiv politice, în niciun caz teologice: diplomat abil şi oportunist,
patriarhul a dorit prin această lucrare, menită să circule numai în spaţiul
protestant, să câştige sprijinul de nitiv al statelor protestante împotriva
intrigilor catolicilor. Mărturisirea nu re ectă convingerile sale, ci
numai conduita foarte pragmatică a unui om politic şi lider
religios care a făcut această concesie din patriotism.
fl
fi
fl
fl
 Sfârşitul
Iezuiţii au fost interesaţi să asigure Mărturisirii o largă circulaţie în Constantinopol,
spre a-l compromite pe Loukaris. În scurtă vreme, a apărut o opoziţie în sânul
sinodului patriarhal, probabil încurajată de iezuiţi şi de capucini, în fruntea acesteia
se a a Chiril Kontaris, mitropolit de Berrhoea (Veria).
În octombrie 1633, Kontaris a urcat în scaunul patriarhal sub numele de Chiril al
II-lea, însă a renunţat la scaun după câteva zile, neputând colecta suma fabuloasă
de 50.000 de taleri promisă Porţii. Şi-a cerut iertare lui Loukaris, care a revenit pe
tron.
Câteva luni mai târziu, Loukaris îşi pierdea din nou scaunul, în favoarea lui
Athanasios Patellarios, mitropolitul Tesalonicului, care oferise 60.000 de taleri,
cea mai mare parte a sumei ind achitată de ambasadele franceză şi imperială.
Ambasadorul olandez a strâns suma de 70.000 de taleri şi a obţinut înlăturarea lui
Patellarios şi reînscăunarea lui Loukaris.
fl
fi
În martie 1635, opoziţia împotriva lui Loukaris în Sfântul Sinod devenise mai puternică
şi patriarhul a fost îndepărtat din scaun, acesta revenind lui Chiril Kontaris, cu sprijinul
ambasadorului Schmidt von Schwarzenhorn.
Unii dintre duşmanii săi se gândeau să comande asasinarea sa, însă ambasadorul imperial
s-a opus şi Loukaris a fost exilat în insula Rodos. Exista apoi intenţia răpirii lui, aducerii lui
Roma, unde urma să e deferit Inchiziţiei. Ambasadorul olandez a dejucat complotul. În
iunie 1636, Kontaris, suspectat de locatolicism, a fost depus şi Loukaris a fost
restabilit pe scaunul patriarhal după 15 luni de exil în insula Rodos.
Kontaris a mituit din nou autorităţile otomane şi a redobândit tronul. Oferind o sumă
importantă marelui vizir Bairam paşa, sumă procurată de ambasadorul imperial,
Kontaris a reuşit să-l convingă pe marele vizir să-l acuze de Loukaris de trădare în faţa
sultanului. Învinuit că ar provocat un atac al cazacilor împotriva cetăţii Azovului, a fost
destituit, închis la 20 iunie 1638, strangulat și îngropat pe ţărmul Mării Marmara la 27
iunie 1638.
Când vestea morţii sale s-a propagat, credincioşii au cerut lui Kontaris trupul răposatului
(„Pilat, dă-ne trupul!”). Ulterior, trupul a fost dezgropat şi aruncat în mare, a fost recuperat
şi înmormântat în mănăstirea Sfântului Andrei a ată pe o insulă în largul coastei asiatice.
fi
fi
fi
fl
În septembrie 1638, Kontaris a convocat sinodul care a condamnat persoana lui
Loukaris şi Mărturisirea atribuită lui, implicit teologia expusă în această lucrare.
În decembrie 1638, Kontaris, cel denunţat drept „criminal” de apropiaţii fostului
patriarh, şi-a exprimat ataşamentul faţă de papa Urban al VIII-lea. Mersese mult prea
departe; în iunie 1639, Kontaris a fost depus de sinod, condamnat şi el ca
eretic şi exilat în Africa de Nord, unde a murit.
În scaunul patriarhal a urcat Partenie I (1639-1644), un moderat, care a depus mari
eforturi ca disputa în jurul persoanei lui Chiril să înceteze. Totuşi, în mai 1642, sinodul
convocat de Partenie I a analizat Mărturisirea articol cu articol şi a condamnat învăţătura
exprimată în acest document.
Costurile acestor tulburări au fost uriașe. Escaladarea prețurilor funcțiilor bisericești,
scoase la mezat, a provocat o criză nanciară gravă. Solicitat în ultimă instanță,
domnitorul Vasile Lupu a plătit datoriile uriașe ale Patriarhiei, dar a cerut să
se numească o comisie de audit scal. În plus, con ictele dintre facțiuni s-au acutizat:
succesorul lui Loukaris l-a excomunicat pe acesta; în replică, creștinii din Creta a ați în
jurisdicția Constantinopolului au refuzat să-l recunoască pe noul patriarh.
fi
fi
fl
fl
Opportet haereses esse! A existat şi un mic bene ciu în această tulburare:
punctele de vedere exprimate de Loukaris sau Pseudo-Loukaris au
forțat Creștinătatea răsăriteană să-și formuleze poziția față de teologia
reformatorilor și să-și de nească atitudinea față de Bisericile Reformei.
Combătând Mărturisirea atribuită lui Loukaris, teologi precum Meletie
Syrigos și patriarhul Dositei al Ierusalimului au contribuit
decisiv la „construcția” Ortodoxiei moderne, deşi au făcut unele
concesii teologiei latine. Pe de altă parte, pe plan cultural, Orientul
creștin a reintrat în atenția erudiților occidentali.
Loukaris a fost o personalitate paradoxală şi ambigură;
protestant faţă de protestanţi, ortodox faţă de ortodocşi (pr.
prof. Daniel Benga).
fi
fi
A admis – se pare – idei calvine în corespondența purtată cu teologii
protestanţi, poate din diplomație sau complezență, poate din oportunism sau încercând să
obțină sprijinul statelor protestante, sau poate din convingere.
În planul acțiunilor sale, nu a făcut concesii catolicilor sau protestanților,
după cum probează scrisoarea adresată principelui transilvănean
Gabriel Bethlen.
A cunoscut realităţile româneşti şi viaţa bisericească din Principate. A vizitat Ţările
Române în anii 1612-1615, în vremea voievodului Radu Mihnea (domn al Valahiei:
1611-1616, 1620-1623 domn al Moldovei: 1616-1619 și 1623-1626), eleno l și fost
coleg de studii la Veneția și Padova.
În cursul șederilor sale îndelungate la Târgoviște, București și Iași, a participat la viața
politică și bisericească a principatelor, a predicat în ctitoriile domnești, a târnosit în
toamna anului 1614 Mănăstirea Radu-Vodă din București şi a redactat la
Târgovişte un tomos antilatin și un tratat euharistic în 1615.

fi
 Matei II 1595
Gabriel I 1596
Teofan I 1596-1597
Meletie I Pigas (locum tenens) 1597-1598?
Matei II (a doua oară) 1598-1602
Neo t II 1602-1603
Matei II (a treia oară) 1603 Chiril I Lucaris (a cincea oară) 1634-1635
Rafael II 1603-1607 Chiril II Kontaris (a doua oară) 1635-1636
Neo t II (a doua oară) 1607-1612 Neo t III 1636-1637
Chiril I Lucaris (locum tenens) 1612 Chiril I Lucaris (a șasea oară) 1637-1638
Timotei II 1612-1620 Chiril II Kontaris (a treia oară) 1638-1639
Chiril I Lucaris (a doua oară) 1620-1623 Partenie I 1639-1644
Grigorie IV 1623
Antim II 1623
Chiril I Lucaris (a treia oară) 1623-1633
Chiril II Kontaris 1633
Chiril I Lucaris (a patra oară) 1633-1634
Atanasie III Patellarios 1634
fi
fi
fi