EPISCOPII CE AU PASTORIT LA HUŞI

În secolul al XVII-lea cele trei ţari româneşti continuau să-şi ducă viaţa ca state vasale în
Imperiul otoman, separate teritorial şi administrativ avînd structuri social-economice proprii. În
acelaşi secol se accentuează colaborarea politică (alianţe anti-otomane) şi mai ales cultural-
bisericească dintre acestea.
Biserica Ortodoxă Română, în toate cele trei ţări, cunoaşte acum perioada ei de apogeu, datorită
marilor ei ierarhi cărturari - Anastasie Crimca, Varlaam şi Dosoftei, în Moldova, Teofil, ştefan,
Teodosie şi Antim Ivireanul, în ţara Romanească, Ilie Iorest, Simion ştefan, în Transilvania - prin
numeroasele lăcaşuri de închinare ridicate acum şi prin tipografiile înfiinţate în diferite centre
bisericeşti. Foarte important de menţionat este producţia de carte din această perioadă, precum şi
multiplele legături inter-ortodoxe care au culminat cu Sinodul de la Iaşi din 1642 .
Si în secolele precedente, alături de românii ce aparţineau bisericii orotdoxe, au trăit şi alte
neamuri de diferite credinţe ce au putut să se organizeze sub raport bisericesc şi să-şi manifeste
nestingherite sentimentele lor religioase. Aceştia, spre deosebire de ortodocşi, a căror confesiune
era doar "tolerată", au avut o situaţie religioasă privilegiată.
Drept-credincioaşii Episcopiei Huşilor au scris pagini întregi pentru istoria românilor, în care a
rămas neştearsă până astăzi amintirea suferinţei, a încercărilor necontenite de a rezista împotriva
dominaţiei otomane, a jafurilor şi a datoriilor ce au urmat, a jignirilor, a suspendărilor şi a
surghiunurilor .
În timpul primei domnii a lui Ieremia Movilă (1595-1600), mitropolit al ţării fiind fratele său
Gheorghe, a avut loc un fapt de mare însemnatate pentru viaţa bisericească a Moldovei, şi anume
înfiinţarea Episcopiei Huşilor. Înfiinţarea Episcopiei precum şi alegerea şi hirotonia primului ei
titular, Episcopul Ion, au avut loc între 6 mai şi 15 decembrie 1598. De aici înainte, episcopul de
Huşi apare mereu în actele vremii alături de ceilalţi ierarhi ai ţării. Biserica cu hramul ÑSfinţii
Apostoli Petru şi Pavel" din Huşi, ctitoria lui ştefan cel Mare, a devenit catedrala episcopală.
Noua episcopie ocupă ultimul loc între cele patru eparhii moldovene, după Suceava, Roman si
Rădăuţi. Episcopia Huşilor a avut ierarhi de seamă, activitatea unora dintre ei lăsând urme
luminoase nu doar în viaţa bisericească, ci şi în istoria limbii şi a literarturii române. Au fost 41
de episcopi titulari şi 7 locţiitori, unii titulari trecând şi prin locotenenţă .
Cel mai adesea conducerea Episcopiei a fost încredinţată unor ierarhi ce au strălucit prin
virtuţile, râvna, însuşirile şi marile lor înfăptuiri. Aceştia, în calitatea lor de slujitorui ai
Domnului, au trebuit să vegheze la misiunea esenţială a Bisericii, şi anume luminarea
credincioşilor prin propovăduirea Evangheliei, sfinţirea lor prin Sfintele Taine şi îndrumarea
acestora.
Huşilor au avut astfel în vedere sporirea duhovnicească a credincioşilor şi totodată traiul lor
zilnic bun şi liniştit. Deşi înrâuriţi uneori de orânduirile social-economice de odinioară, aceştia s-
au silit să ducă la îndeplinire înaltul mesaj creştin, binecuvântând strădaniile meşteşugarilor şi
ale muncitorilor pentru condiţii omeneşti de viaţa, sprijinind acţiunile de instruire şi formare,
îndeosebi a acelora ce doreau să intre în eparhia bisericească, înfiinţând astfel şcoli şi
contribuind la respectarea şi statornicirea ordinei morale în lumea clericală, prin judecarea şi
condamnarea delincvenţilor.
Ca episcopi de Huşi şi-au început păstorirea Dosoftei, cel dintâi stihuitor cult din graiul
românesc sau marele Veniamin Costache, neobositul tâlcuitor al atâtor carţi, scriitor de prefeţe şi
întemeietor de şcoală românească, precum şi Nicodim Munteanu, iscusitul tălmăcitor al Bibliei şi
al multor zeci de cărţi din ruseşte, care va deveni al doilea patriarh al Bisericii Ortodoxe
Române.
De asemenea, păstori la Huşi au fost Iorest Sfântul şi istorici de seamă ca Melchisedec
Stefănescu, membru al Academiei Române şi patriot al cauzei unirii, iar ceva mai târziu
îndrumătorul cultural Iacov Antonovici, şi el membru de onoare al Academie Române. Merită
amintit Mitrofan al III-lea, cel care a tipărit printre multe alte cărţi şi prima Biblie în limba
română. Remarcabil cărturar a fost Veniamin Bârladeanul, iar alţii s-au evidenţiat ca diplomaţi,
precum Ghedeon şi Inochentie. Grigorescu a înzestrat Episcopia cu o tipografie şi a refăcut
biserica episcopală după cutremurul din 1940. Nifon Criveanul, cel dintâi mitropolit la Olteniei,
a fost mai întai episcop la Huşi. Alţi iluştri episcopi de Huşi au fost Iacov Stamati, marele
iluminist Leon Gheuca, Gherasim Clipa, Silvestru Bălănescu, Dionisie Romano .
Nu toţi ierarhii de la Huşi s-au bucurat de liniştea necesară unui lucru deplin, mulţi păstorind în
vremuri învolburate. Când ideile de libertate şi drepturi ale omului au pătruns şi la noi, mulţi
dintre conducători bisericii au fost în fruntea poporului: Dionisie Romano, Melchisedec, Leon
Gheuca au activat din plin în mijlocul frământărilor social-politice din acea perioadă, suferind
consecinţele acestei atitudini.
Rangul şi locul eparhiei Huşilor, oarecum de margine în Biserică, au influenţat pe ierarhii ce-şi
doreau scaune vlădiceşti de mai multă cinstire, determinându-i să considere şi să interpreteze
Huşul ca o treaptă inferioară sau mai curând ca o tranziţie spre poziţii de frunte. Astfel, mulţi
dintre aceştia s-au îndreptat spre Rădăuti, Roman şi Iaşi. Alţii au fost promovaţi în celelalte
scaune vlădiceşti, precum Dosoftei şi Mitrofan, oameni de aleasă cultură, dar care au păstorit aici
prea puţin .
Scarlat Porcescu împarte "viaţa" episcopiei în trei etape:
Etapa care începe o dată cu înfiinţarea episcopiei şi ţine până în anul 1752;
Etapa care a dat bisericii ierarhi cu pregătire şi înfăptuiri deosebite, până în 1857;
Etapa a III-a, ultima etapă din viaţa acestei eparhii, din 1858 până în 1949 .
În continuare ne vom referi la prima şi cea de-a doua etapă:
Primul episcop, Ioan, se pare că era călugarit la Raşca. A fost singurul dintre ierarhii ţării care în
1600, la intrarea lui Mihai Viteazul în Moldova, nu şi-a părăsit scaunul. A avut de înfruntat
greutăţile începutului, străduindu-se să dea noii eparhii o organizare căt mai corespunzătoare,
mai ales că Ieremia Vodă Movilă înzestrase episcopia cu mai multe sate. După o păstorire de 7
ani, episcopul Ioan a fost mutat la Rădăuţi, în aprilie 1605.
În cursul aceleiaşi luni a fost ales Filotei, cel care fusese câteva luni episcop la Roman, in timpul
stăpânirii Moldovei de către Mihai Viteazul. În prealabil, fusese egumen al Mănăstirii Galata. La
Huşi a păstorit 2 ani si a murit în august 1607 . Noul episcop, Efrem, a avut o păstorire scurtă,
fiind mutat după un an la Rădăuţi.
La 21 decembrie 1610 apare în documente episcopul Iosif de la Huşi. Presupunem că păstorea de
pe la sfârşitul anului 1608, deci din timpul lui Constantin Movilă. Este interesant că în foarte
multe acte ale domnitorului ştefan al II-lea Tomsa, în care sunt trecuţi şi vlădicii ţării, nu apare
numele episcopului de Huşi. Se pare că Iosif a fost înlăturat de către acest domnitor, ca om de
încredere al Movileştilor, dacă nu cumva s-a refugiat cu Movileştii în Polonia, iar scaunul de la
Huşi a rămas mulţi ani vacant .
Abia la 20 mai 1617 apare în acte un nou episcop de Huşi, Mitrofan, probabil fostul episcop de
Roman, ales pe la începutul lui 1616, sub Alexandru Movilă. Numele său este trecut în actele
vremii fie ca martor, fie în acte domneşti de danie către Episcopie. Acelaşi domn, apoi Gaspar
Gratiani, porunceau slujbaşilor din ţinutul Fălciu şi din Huşi să nu se mai amestece în treburile
satelor episcopiei. Probabil acest ultim domn l-a înlocuit cu episcopul Pavel, fost la Roman.
Ajungând domn Alexandru Ilias, a reaşezat în scaun pe Mitrofan, în 1620. şi aceasta păstorire a
fost de scurtă duarată, până la sfârşitul anului 1622, fiind din nou înlocuit cu Pavel, de către
ştefan al II-lea Tomsa. De data aceasta Pavel şi-a păstrat scaunul şi sub următorul domn, Radu
Mihnea. Dar în cursul anului 1626, Miron Barnovschi l-a reaşezat pe Mitrofan. Episcopul Pavel
s-a retras la Mănăstirea Neamţ, unde a şi murit. Mitrofan a păstorit la Huşi pentru a treia oară
până la începutul anului 1634, când a fost mutat la Roman. În această perioadă este întâlnit în
mai multe acte ale lui Miron Barnovschi şi ale domnilor următori. Considerăm că desele
schimbări de la Huşi între Mitrofan de Secu şi Pavel de Neamţ au fost nişte stări de provizorat,
un fel de "locotenenţe episcopale" .
La sfârşitul acestei perioade de aproape două decenii de multiple schimbări la conducerea
Episcopiei Huşilor, a urmat o serie de păstoriri mai ample ale unor ierarhi deosebiţi ce au avut ca
scop principal organizarea gospodăriei episcopiei precum şi o parte din îndatoririle episcopilor.
În anul 1634, primul ce a urmat lui Mitrofan a fost episcopul Gheorghe, probabil fost egumen la
Secu. În colaborare cu Vasile Lupu, aflat la condcere în acea perioadă, acesta, se pare, a acordat
o serie de scutiri Episcopiei. Pe întreg parcursul conducerii sale s-a ocupat de organizarea
gospodărească a eparhiei, însă, la fel de bine este ştiut faptul că împreună cu alţi moldoveni a
luat parte la lucrările Sinodului de la Iaşi din 1642, unde s-a discutat şi emendat Mărturisirea
Ortodoxă de Credinţă întocmită de mitropolitul Petru Movilă al Kievului. Ulterior s-a
demonstrate însă, că ierarhii moldoveni nu au participat la lucrările acestui sinod. Astfel, se
considera că mitropolitul şi episcopii moldoveni au luat parte doar la lucrările de deschidere ale
sinodului, însă doar atat. Apreciem retragerea din scaun a episcopului Gheorghe la anul 1645 .
Urmaşul său, Ghedeon, venit tot din mănăstirea Secu ( aprilie 1645), a păstorit până prin iulie
1653, când, atent sprijinit de domnitorul Gheorghe ştefan, a fost ridicat în scaunul mitropolitan.
Ne bucurăm să amintim că este primul episcop al Huşilor care a devenit mitropolit al Moldovei.
Episcopul Ghedeon şi-a dedicat o parte a activităţii sale apărării unor poziţii şi drepturi ale
episcopiei încălcate de autorităţile târgului Huşi. În urma intervenţiilor multiple, la 24 februarie
1649, domnitorul Vasile Lupu a emis o "carte" prin care au fost fixate, după cuvântul din "sfânta
pravilă a Bisericii", îndatoririle episcopilor eparhioţi de a judeca unele abateri săvârşite de
clerici. şi din funcţia de mitropolit al Moldovei, Ghedeon şi-a îndeplinit misiunea încredinţată de
domnitor. Amintim astfel de ziua de 7 mai 1656, când împreună cu demnitarul moldovean,
Grigore Neanul, au încheiat un tratat de alianţa cu ţarul Alexei Mihailovici . Locul său la Huşi a
fost ocupat de Sava, care în a doua jumătate a anului 1656, a fost trecut în scaunul vlădicesc de
la Rădăuţi.
Iorest, episcop de Huşi, între anii 1656-1657, originar din Ardeal, a trecut de tînăr în Moldova,
călugărindu-se la Putna. Talentat caligraf şi zugrav este ajutat de domnitorul Vasile Lupu în
ascensiunea sa către mitropolia Ardealului. S-a devotat înaltei misiuni de conducător al Bisericii
Ortodoxe, a retipărit Cazania lui Coresi. Refuzînd calvinizarea, a fost martirizat de autoriăţile
ungureşti la porunca principelui Gheorghe R·koczi. A fost închis, umilit şi schingiuit. şi-a
răscumpărat libertatea ajutat şi de ţarul Mihail Feodorovici, după care ajunge în scaunul
episcopal de la Huşi. Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe din România l-a declarat sfînt în 1950.
Biserica îl sărbătoreşte la 24 aprilie .
O păstorire la fel de scurtă a urmat episcopul Teofan, ales înainte de 10 ianuarie 1657. Acesta a
luat parte, împreună cu alţi ierarhi moldoveni, la 8 martie 1657 la hirotonia de la Iaşi a
episcopului de Cernigov, Lazăr Baranovici. De la Huşi, Teofan a fost trecut în scaunul Episcopal
de la Rădăuţi unde a păstorit până la sfârşitul anului 1666.
Dosoftei a păstorit la Huşi o perioadă foarte scurtă cuprinsă între primăvara anului 1658 şi
începutul anului 1660 . Ierarhul Dosoftei, fost mitropolit al Moldovei, este una dintre
personalităţile cele mai marcante ale secolului al XVII-lea, reprezentant de frunte al vechii
culturi româneşti, distins cărturar, bun cunoscător al unor limbi clasice şi al unor limbi moderne
şi înzestrat cu un mare talent literar.
Mitropolitul a văzut lumina zilei în anul 1624 la Suceava, în familia Barilă. Părinţii săi, Leontie
şi Misira, binecredincioşi creştini, l-au botezat Dimitrie, fiind născut în preajma zilei de 26
octombrie când Biserica sărbătoreşte pe sfântul martir din cetatea Tesalonicului. La vârsta de 25
de ani se călugăreşte la mănăstirea Probota, primind numele de monah Dosoftei. A învăţat carte
de la cei mai renumiţi dascăli ai Moldovei, probabil la colegiul întemeiat de Mănăstirea Sfinţii
Trei Ierarhi şi la şcoala ÑFrăţiei Ortodoxe" de la Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din
Lvov, unde a făcut diverse studii umaniste .
Înzestrat cu o inteligenţă sclipitoare şi o gândire deosebită, a dobândit încă din anii copilăriei
multă ştiinţă de carte. A studiat cu mult sârg şi dăruire Sfânta Scriptură şi învăţăturile Sfinţilor
Părinţi, deprinzând cu mult drag meşteşugul traducerii textelor sfinte în limba română. Pe lângă
învăţătura literară primită de la mulţi dascăli iluştri, la şcoala mănăstirii Probota a deprins şi o
solidă învăţătură duhovnicească, cuprinzând rugăciune, ascultare şi smerenie, calităţi ce vor avea
să devină mai târziu adevărate virtuţi. Iubitor de înţelepciune şi promotor al virtuţii, a dezvoltat
mult şcoala mănăstirii Probota, contribuind la înnoirea duhovnicească a monahilor .
Chemarea sa către Dumnezeu se materalizează în 1658 când este numit episcop al Huşilor. După
un an trece la scaunul episcopal de la Roman, iar în 1671 este ales mitropolit al Moldovei.
Activitatea cărturărească a ierarhului Dosoftei, bogată şi variată, potrivită spiritului său blând şi
smerit, se concretizează în special în opere traduse din alte limbi, punând în lumină pregătirea sa
intelectuală. Monahul uimeşte prin înţelepciune, bunătate si smerenie. Cronicarul Ion Neculce îl
descrie astfel: Ñnu era prost de felul lui. şi era neam de mazil! Prea învăţat, multe limbi stia:
elineşte, latineşte, slavoneşte şi altă adâncă carte şi-nvăţătură. Deplin călugăr şi cucernic şi blând
ca un miel. În ţara noastră, pe această vreme, nu este om ca acela." În afară de limbile clasice
menţionate de Neculce, Dosoftei mai cunoştea şi rusa, polona şi ucraineana. Unele însemnări
făcute de el însuşi în manuscrisele sale dovedesc erudiţia sa, precum şi cunoştinţele de
gramatică. Predosloviile unor cărţi traduse şi tipărite de el, vădesc cunoştinţe foarte bogate de
istorie. De asemenea, contribuţiile sale în clarificarea unor probleme teologice, îndeosebi
dogmatice, arată pregătirea sa profundă şi meticuloasă .
Înzestrat de Dumnezeu cu multă dăruire, blândeţe, şi ascultare, monahul a câştigat repede
încrederea oamenilor. Timp de mai mulţi ani el i-a călăuzit pe monahi şi pe credincioşi, iniţiindu-
i în buna credinţă şi în cunoaşterea Sfintei Scripturi. Ca episcop la Huşi şi la Roman, a orânduit
peste tot preoţi buni, crescuţi în spiritul virtuţii, şi a înnoit numeroase biserici şi mănăstiri.
Ajungând călăuzitor al întregii Moldove, marele ierarh şi cărturar uimea pe toţi cu spiritul său,
astfel încât oamenii ajunseseră să spună că este sfânt .
Mitropolitul poate fi aşezat cu uşurinţă printre ierarhii fruntaşi care au lucrat pentru drepturile
limbii române, aducându-şi contribuţia în mod decisiv la dezvoltarea acesteia. A tradus mai întâi
Psaltirea, cartea de căpetenie a ortodoxiei, şi a început apoi să o transpună în versuri, trudind la
acest proiect vreme de cinci ani. Munca sa pune în lumină talentul său literar şi poetic, precum şi
meticulozitatea în căutarea mijloacelor de exprimare cât mai potrivite, dovedind că limba
română dispune de un lexic destul de bogat şi flexibil. Psaltirea în versuri era prima lucrare
poetică în limba română, dar şi prima versificare a Psaltirii în toată Ortodoxia, cu 8634 de versuri
şi peste 500 de pagini .
Munca de traducător a mitropolitului a fost încununată şi de traducerea Acatistului Născătoarei
de Dumnezeu, una dintre cele mai alese cărţi de rugăciuni preţuite de români, la fel ca şi Vieţile
Sfinţilor pe tot anul. Redactată în patru volume în formă prescurtată, această operă conţine si
vieţile unor sfinţi români din mănăstirile din Moldova, dintre care pe unii i-a cunoscut personal
sau le-a sărutat Sfintele Moaşte, precum singur mărturiseşte: ÑDară tocmai şi din rumâni mulţi
sfinţi sunt, carii am şi văzut viaţa şi traiul lor, dară nu s-au căutat, fără numai Daniil de la
Voroneţ şi Rafail de la Agapia şi am sărutat şi sfintele lor moştii ..."
În acelaşi timp, Dosoftei a fost primul ierarh sau primul reprezentant al Bisericii care a început
munca dificilă şi neobosită pentru românizarea integrală a slujbelor bisericeşti, adică de înlocuire
a limbii slavone - neînţeleasă nici de preoţi, nici de credincioşi - cu cea română, vorbită şi
înţeleasă de toţi. În acest scop, a tradus şi a tipărit: Acatistul Născătoarei de Dumnezeu,
Dumnezeiasca Liturghie, Psaltirea de-nţeles, Molitvelnic de-nţeles şi Paremiile peste an.
Traducerea cărţilor de cult în limba română este rezultatul nevoii de înţelegere a credincioşilor,
urmărind totodată apărarea ortodoxiei împotriva noilor orientări religioase, precum
protestantismul. El este unul din ierarhii care a deschis drumul limbii româneşti către altarul
bisericii şi a lucrat în această direcţie convins că nu se abate de la dreapta credinţă, de la ceea ce
este esenţial în ortodoxism .
Cunoscut mai ales ca traducător, Dosoftei a scris şi poezii originale în care a elogiat virtuţile
unor domni, a exaltat dragostea de ţară şi credinţa şi a meditat asupra unor severe precepte de
morală. Dintre toate, cele mai cunoscute sunt cele câteva Stihuri la luminatul herb a ţării
Moldovei din incipitul Psaltirei în versuri. Pot fi menţionate aici şi câteva rugăciuni, însă fără
mare valoare artistică, dar cu o mare trăire şi dăruire duhovnicească .
În 1686, în urma campaniei de retragere din Moldova, soldaţii polonezi au luat cu ei o mulţime
de pietre scumpe, aur şi argint. Între ostatici s-a numărat şi mitropolitul, care a luat cu sine şi
moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, de teama profanării lor. El a plecat în Polonia
încredinţat că serveşte o cauză sfântă, care îi impunea sacrificiul unui exil temporar. Însă el a
sperat mult timp, până în ultima clipă a vieţii sale, că se va putea întoarce în Moldova:
Ñnădăjduind Ö ca să mă întorc şi să mă înfăţişez înaintea feţei lui Dumnezeu în mitropolia dorită
a Sucevei". Această perioadă a vieţii sale a fost una plină de greutăţi şi lipsuri. Deşi contextul i-a
fost potrivnic, el a rămas devotat până în ultima clipă Ortodoxiei. De asemenea, a inventariat cu
grijă tot ceea ce polonezii au luat, pentru a nu li se pierde urma. Efortul său a fost, din păcate,
zadarnic, întrucât, după trecerea în lumea celor drepţi, aceste liste s-au pierdut, iar Moaştele
Sfântului Ioan cel Nou au rămas în Polonia până în 1783. Departe de ţară, mitropolitul trece la
cele veşnice la 13 decembrie 1693, fiind înmormântat la Biserica ÑNaşterea Domnului" din
Zolkiew, astăzi în Ucraina .
Ierarh al harului dumnezeiesc, cuget luminat şi înţelept, veritabil poet în glasul credincioşilor,
sârguincios traducător al izvoarelor greceşti şi slavone, paznic al dreptei credinţe şi împătimit
slujitor al lui Dumnezeu, supus multor încercări departe de ţară şi măcinat de dorul de patrie, aşa
se profilează remarcabila personalitate a Mitropolitului Dosoftei, unul dintre iluştrii cărturari ai
secolului al XVII-lea .
În faţa Palatului Culturii din Iaşi se ridică o construcţie simplă, care a adăpostit la sfârşitul sec. al
XVII-lea tiparniţa Mitropolitului Dosoftei. Casa care îi poartă numele a fost restaurată între anii
1966 şi 1969, iar un an mai târziu s-a deschis aici secţia de literatură veche a Muzeului
Literaturii Române.
Printre piesele de rezistenţă ale muzeului se numără Psaltirea in versuri şi Evenghelia din 1862
ale Mitropolitului Dosoftei, dar şi tiparniţa acestuia. În faţa Casei Dosoftei străjuieşte din 1975
statuia marelui cărturar, trecut acum în rândul sfinţilor ortodocşi.
Urmaşul eruditului Dosoftei la scaunul Episcopiei Huşilor a fost episcopul Serafim la 29 martie
1660. Din actele vremii reise că avea preocupări gospodăreşti. Domnii ţării, mai ales Eustratie
Dabija, i-au dat mai multe hrisoave de danie. La 26 octombrie 1666, Iliaş Alexandru ordona
dregâtorilor domneşti să nu mai globească sau să mai judece pe călugării, călugăriţele şi preoţii
de mir cu fiii lor necăsătoriţi, din cuprinsul eparhiei Huşilor, ci numai episcopul Serafim să fie
îndreptăţit "a-i judeca şi a-i învăţa şi a-i certa" . Păstoria lui la Huşi s-a încheiat în primele luni
ale anului 1667, când a fost trecut la Rădăuţi.
În locul său a fost ales ca episcop Ioan, fost mulţi ani egumen al mănăstirii "de la cetate", adică
al mănăstirii ridicate de Vasile Lupu în Cetatea Neamţ, iar în 1666, egumen la mănăstirea Secu.
Ca epsicop a stăruit pentru protejarea şi înmulţirea bunurilor materiale eparhiale şi, ca şi
predecesorul său, pentru respectarea drepturilor judecătoreşti ale episcopului. La începutul anului
1674, când Dosoftei şi-a părăsit scaunul mitropolitan, plecând în Polonia împreuna cu
domnitorul ştefan Petriceicu, locul su a fost ocupat de Teodosie al Românului, iar la Roman a
fost mutat Ioan de la Huşi.
În cursul ultimilor săi ani de păstorire, teritoriul eparhiei Huşilor a fost adesea pustiit de turci şi
de tătari, locuitorii sărăcind sau plecând în bejenie. De aceea, urmaşul său, Sofronie, a cerut
domnilor ţării mai multe hrisoave de danie, arătând sărăcia la care ajunsese eparhia. Sofronie a
intervenit şi pentru curmarea încălcărilor şi pentru confirmarea proprietăţilor ei de catre
domnitori. A păstorit până către sfârşitul anului 1676 .
În 1677, era episcop la Huşi Calistru Vartic, ales probabil în 1676. Despre acesta ştim că
provenea din clerul de mir, că a avut doi fii, unul preot la Iaşi, iar al doilea egumen la Schitul
Hangu, că a vieţuit după ce s-a retras din scaun, la biserica Tălpălari din Iaşi. Ca episcop, este
întâlnit în actele vremii alături de ceilalti vlădici ai ţării. La 20 ianuarie 1681 Gheorghe Duca îl
împuternicea să-şi strângă "ploconul vladicesc" din eparhie şi să cerceteze viaţa religios-morală a
păstoriţilor săi.A cârmuit eparhia Huşilor până spre sfârşitul anului 1682 când a fost silit să se
retragă din scaun. Mai târziu a fost locţiitor de mitropolit, după plecarea lui Dosoftei în Polonia,
între anii 1686-1689 (în aceeaşi perioadă a fost şi locţiitor al fostei sale eparhii,a Huşilor).
La 11 ianuarie 1683, era episcop la Huşi Mitrofan, fost călugăr la mănăstirea Bisericani. Este al
doilea espiscop la Huşi cu acest nume. Acesta s-a remarcat în istoria manifestărilor cărturăreşti
de la noi, printr-o intensă activitate de tipograf îndeplinită atât la Iaşi, cât şi la Bucureşti şi
Buzău. Cum era firesc, privirile cercetătorilor trecutului nostru bisericesc şi a istorilcilor culturii
de odinioară s-au îndreptat la acest destoinic slijitor pentru a-i cunoaşte viaţa şi înfăptuirile.
Mitrofan a tipărit câteva din lucrările lui Dosoftei precum: Psaltirea slavo-română (1680),
Molitvelnicul de-nţăles (1681), Viaţa şi petrecerea svinţilor (1682-1686). La rugămintea
patriarhului Dositei al Ierusalimului, aflat în Moldova, ieromonahul Mitrofan a facut o tipografie
grecească la Cetăţuia, lângă Iaşi, unde a tipărit lucrările: Despre primatul papei, a lui Nectarie al
Ierusalimului (1682), Dialog contra ereziilor, a lui Simeon al Tesalonicului (1683) şi Slujba
Sfinţilor Serghie şi Vach (1685). A format de asemenea câţiva ucenici, care i-au continuat
activitatea tipografică .
Munca sa rodnică de răspândire a cuvantului tipărit a fost apreciată îndeosebi de mitropolitul
Dosoftei, care l-a ajutat să fie ridicat la treapta de episcop al Huşilor. Dar în 1686, când Dosoftei
a trebuit să plece în Polonia cu regele Jan Sobieski, a fost nevoit să-şi părăsească scaunul şi
episcopul Mitrofan, care a trecut în ţara Românească. Aici s-a pus în slujba lui şerban
Cantacuzino, care l-a numit conducător al tipografiei de la Bucureşti, îngrijind de tipărirea
Bibliei din 1688 şi a altor cărţi. În 1691 a ajuns episcop al Buzăului, desfăşurând şi acolo o
rodnică activitate, mai ales prin înfiinţarea primei tipografii din acel oraş .
Episcopul Mitrofan se înscrie între marii vlădici cărturari din trecutul Bisericii noastre, iar prin
activitatea desfăşurată în cele două ţări, el a adus o contribuţie însemnată la întărirea conştiinţei
de unitate naţională românească. Călăuzirea şi luminarea sufletelor enoriaşilor precum şi
insuflarea dorinţei de închinare într-un sfânt lăcaş s-au regăsit în păstorirea multor episcopi ai
Huşilor. Varlaam însă, prin dragostea de argint modifică tiparele unui om al Domnului.
După ce episcopul Mitrofan a părăsit scaunul Episcopiei Huşilor şi s-a îndreptat spre ţara
Românească, conducerea espicopiei a fost preluată de Calistrat Vartic. Acesta păstorise şi înainte
la Huşi, însă ca titular. Locoteneţa sa a durat trei ani, deci până la jumătatea anului 1689, când a
fost ales episcopul Varlaam. În aceeaşi perioadă s-au completat şi celelalte scaune vacante .
Episcopul Varlaam, după cum arată sinodicul episcopiei, provenea tot de la mănaătirea Secu, la
fel cu o parte din predecesorii săi. Păstorirea sa , de aproape două decenii, a reprezentat pentru
Episcopia Huşilor o perioadă de regres economic şi spiritual, care s-a datorat atât unei cârmuiri
defectuoase cât şi unor evenimente nefaste precum cutremurul din 1692 .
O perioadă atât de lungă de păstorire ar trebui să însemne un avantaj în apropierea de enoriaşi şi
în munca de iluminare a acestora, comparativ cu înaintaşii săi, care nu au avut la dispozitie decât
un număr mult mai mic de ani. Însă, potrivit aprecierilor făcute de unii istorici ai vieţii noastre
bisericeşti, episcopul Varlaam a avut ca priorităţi propriile sale interese şi nu pe cele ale eparhiei,
aşa cum ar fi trebuit. Unul dintre exemplele cele mai concludente ale acestei comportări ar fi
indiferenţa cu care a tratat urmările groaznicului cutremur din 1692. Acest eveniment a produs
căderea turlelor bisericii şi crăparea pereţilor ctitoriei lui ştefan cel Mare. Repararea acestui sfânt
lăcaş nu a reprezentat , după cum se menţionează într-un hrisov de la Mihai Racoviţă din 1709,
un interes pentru Varlaam .
La 6 octombrie 1694, a primit o "carte" de la domnitorul Constantin Duca. Importanţa ei consta
în faptul că prin aceasta se confirmau drepturile judecatoreşti ale episcolului asupra personalului
clerical, potrivit pravilelor. Mai târziu a început lucrările unui schit de lemn cu hramul "Buna
Vestire" în satul Brădiceşti, situat în apropierea Huşului. De aici încolo, întreaga activitatea a lui
Varlaam s-a concretizat în mărirea proprietatilor schitului.
Astfel, a cumparat o serie de bunuri, precum pământuri răzăşeşti, iazuri, locuri de prisacă, livezi,
vii. A mai acceptat şi unele danii, care de cele mai multe ori s-au dovedit a fi silite. Comportarea
sa, nedemnă de o faţă bisericească confirmă spusele episcopului Melchisedec, cel care, în urma
studierii vieţii şi activităţii ierarhilor din scaunul Episcopal de la Huşi, l-a numit pe Varlaam
răzaşofag. Victima a unei etape istorice în timpul căreia răzăşii erau despuiaţi, scăpaţi şi sărăciţi,
adesea prin presiuni şi practici nesănătoase, dar şi a propriei sale firi, Varlaam n-a lăsat amintiri
frumoase în eparhia pe care a păstorit timp de 19 ani .
Nu a ţinut cont de aşezămintele canonice ale bisericii, drept dovadă încercarea sa de a lăsa
moştenire unei rude, şi anume Gavriil Miclescu, fost mare vornic, schitul Brădiceşti cu toate
bunurile sale. Intenţiile sale nu au avut succes, căci la 2 octombrie 1713, mitropolitul Ghedeon al
Moldovei, împreună cu episcopii Pahomie de le Roman şi Calistru de la Rădăuţi au hotărât
trecerea schitului Brădiceşti în patrimoniul Episcipiei Huşilor. Veniturile aduse de proprietăţile
schitului Brădiceşti au îmbunătăţit situaţia economică a episcopiei, ajutând la o mai bună
desfăşurare a treburilor eparhiale. În aceste condiţii, Varlaam a fost retras din scaun la sfârşitul
anului 1708, dar a vieţuit la schitul Brădiceşti până în 1712, când a trecut la cele veşnice, fiind
înmormantat aici.
Din fericire, exemplul lui Varlaam nu a fost urmat de ceilalti episcopi ai Huşilor, care conduşi de
conştiinţa pastorală şi-au dus la îndeplinire rolul important din viaţa social- culturală a neamului
nostru drept- credincios . Apreciată ca find cea mai veche şi cea mai însemnată instituţie
huşeană, Episcopia a fost considerată de însuşi Dimitrie Cantemir un veritabil punct de identitate
al oraşului.
O luminozitate spirituală aparte a fost oferită acestui lăcaş religios de către reprezentanţii săi
fruntaşi, si anume de un număr considerabil de episcopi, ierarhi, care au strălucit prin virtuţile lor
, implicarea totală in activitaţile interprinse şi prin marile lor înfăptuiri atât în calitate de
conducători ai Episcopiei cât şi, spre exemplu, în sfera limbii şi literaturii române .
La începutul sec XVIII-lea, rangul de episcop la Huşi îi revine lui Sava II (1709-1714). Potrivit
sinodicul Episcopiei noul întîistătător al Eparhiei Huşilor era Demetanie de la mănăstirea
Pângăraţi. Sava II a avut misiunea de a îndrepta răul făcut de predecesorul său şi de a remedia
situaţia şi starea deplorabilă în care se găsea Episcopia la momentul respectiv .
Alegerea ca episcop al lui Sava s-a făcut de către domnitorul din acea vreme Mihai Racoviţă, cu
aprobarea Sfatului Domnesc, alcătuit din boierii ţării precum şi a Soborului Bisericesc cu
reprezentanţii săi cei mai de seamă, astfel că laicul şi bisericescul s-au întrepătruns în această
opţiune făcută. Domnitorul îi oferă episcopului o poziţie supremă, cu autoritate maximă, atât
asupra locuitorilor tîrgului, a enoriaşilor, cît şi în faţa altor parohii.
La vremea sa, episcopul Sava a fost întâmpinat de un peisaj dezolant, întrucât sfântul lăcaş
fusese incendiat şi prădat de năvălitori în repetate rânduri. Îi lipsea chiar şi o împrejmuire, iar
impresia generală se compunea dintr-un tablou pustiu care necesită o restaurare completă. În
acest sens, episcopul a solicitat ajutorul domniei. Pentru a urma exemplul predecesorilor săi şi
având convingerea că refuzul la o astfel de cerere atrage după sine un blestem al lui Dumnezeu,
Mihai Racoviţă îi pune la dispoziţie 20 de scutelnici, atât cât era cu putinţă, având în vedere
starea critică generală a regiunii care constă în multiplele datorii avute a căror achitare se făcea
prin impunerea anumitor taxe, treptat mărite, locuitorilor .
De-a lungul anilor, însă, odată cu venirea la tron a unui nou domnitor episcopul Sava se
îngrijeşte de a-i aminti fiecăruia în parte de angajamentul luat şi de faptul că acesta reprezintă şi
o obligaţie morală, creştină. Datorită seriozitaţii şi a implicării sale necondiţionate, precum şi a
calitaţilor personale, el este însărcinat în 1710 de către domnul de atunci, Nicolae Mavrocordat,
de a media un conflict din târg care luase amploare Ñsă socotesci Svinţia ta şi să lujudeci cu
Huşeani, precum a hi dreptuÖ şi să-i aşedi şi precum vei afla Svinţia ta mai direptu să faci
mărturii să dai la mână cui să venii" . Episcopul reuşeşte, deasemenea, să primească un act prin
care ar putea să-i constrângă pe huşeni Ña-şi tocmi păstori la vite" de a nu-i mai strica ţarina,
întrucât consecinţele ar consta într-o plată dublă a daunei.
În tot acest proces de refacere a bisericii episcopul Sava II a întâmpinat şi dificultaţi notabile
cum ar fi noile prejudicii provocate în urma altor năvaliri , jafuri şi incendieri ale tătarilor în
preajma luptei de la Stănileşti , din 1711. Este apreciabilă perseverenţa episcopului Sava care a
avut puterea de a-şi continua munca de refacere a Episcopiei.
Anul următor a adus cu sine revenirea lui Nicolae Mavrocordat care, înduioşat de rugăminţile lui
Sava, şi conştient de gravitatea pagubelor provocate Episcopiei şi implicit tuturor locuitorilor
oraşului, acorda un act prin care erau scutiţi de dări 20 de oameni angajaţi în slujba Episcopiei,
contribuind prin munca lor la reconstruirea lăcaşului distrus. De altfel, îi mai acordă Episcopiei o
proprietate din apropiere, Pleşa, cu tot venitul care survine în urma valorificării pământului.
Lipsa caracterului etic şi creştinesc al acţiunilor săvârşite de fostul episcop Varlaam I, s-au făcut
în mod considerabil resimţite, căci acesta a urmărit sustragerea mănăstirii Brădiceştilor de sub
autoritatea Episcopiei, acordându-i dreptul de fondator, printr-un testament fraudulos marelui
vornic Gavriil Miclescul. Acesta şi-a revendicat statutul care i-a fost ulterior negat de fruntaşii
ierarhiei bisericeşti în urma dovedirii înşelăciunii predecesorului său. În final dreptatea obţine un
triumf iar mănăstirea Brădiceştilor revine sub autoritatea eparhiei din Huşi .
Este însă un succes adăugat părintelui Sava, care a perceput întotdeauna rangul său superior ca
pe un avantaj în vederea convingerii domnilor perindaţi la tron de a nu nesocoti îndatoririle faţă
de episcopie. Cu ajutorul domnitorului Nicolae Mavrocordat, episcopul va reface acoperişul,
zidurile şi clădirile din incintă. Putem cu uşurinţă observa şi aprecia cu cât devotament şi-a
desfăşurat episcopul Sava II activitatea în micul târg. Condus de principii morale bine definite ,
de spiritul corectitudinii şi de dorinţa de a pune în prim plan interesele episcopiei şi nu pe ale
sale proprii, el are meritul de a contura prin personalitatea sa un model de credinţă , speranţă şi
iubire , cele mai de preţ virtuţi creştine .
Cam pe la sfârşitul anului 1713 şi începutul lui 1714, la Episcopia de la Roman vine Sava care l-
a înlocuit pe Episcopul Pahomie. La Huşi a fost ales Iorest, care a fost cu metania de la
mănăstirea Secu, lucru dovedit de sinodicul episcopiei. Din Istoria lui Gherasim aflăm că Iorest a
fost între anii 1691 şi 1714 egumen la mănăstirea Secu, apoi a fost transferat la Huşi .
Odată ajuns la Huşi, noul episcop îi cere domnului Nicolae Mavrocordat să reînnoiască
aşezământul pentru cei 20 de scutelnici ai episcopiei, aşezământ întocmit de Mihai Racoviţă.
Episcopia a fost arsă şi reconstruită la puţin timp după 1711 de către localnici. Despre această
perioadă vorbeşte cronicarul Ion Neculce, prezentând jafurile pe care le-au făcut tătarii după ce
războiul s-a încheiat . Fiindcă episcopia necesita forţă de muncă, la 28 decembrie, domnul
Nicolae Mavrocordat i-a cerut episcopului Iorest să-şi caute 9 oameni străini şi să-i angajeze în
serviciul episcopiei, aceştia fiind scutiţi de toate dările şi impozitele .
În ziua de 3 iulie 1714, episcopul Iorest primeşte ordin de la Nicolae Mavrocordat să cerceteze
un caz de furt. Iorest a continuat cercetarea şi în anul următor , iar la 2 septembrie a dat mărturie
precum că Vasile al lui Savin Polei din Cârligaţi ar fi furat calul lui Ion Romaşcu. Acesta a adus
martor pe Timuş vornicul din Gârla Vlădica şi pe Mihai Sandu, vornicul din Stănileşti. Vasile al
lui Savin Polei, a fost găsit vinovat, iar pentru că nu avea altceva în afară de două moşii,
Romaşcu a pus gaj pe ele până când i se va plăti calul în valoare de 30 de lei.
Samuil Patriarhul de Alexandria, vine în Moldova în luna iunie 1715 Ñpentru a strânge milă spre
a putea plăti datoriile patriarhiei, ce nu avea vre-unu venitu statornicu din Moldova" ajutor în
favoarea instituţiei pe care o conducea. Profitând de un proces ce se judeca pentru moşiile
Bălţătescu şi Mânjescu, însuşite fără nici un temei de visterniceasca lui Ilie Cantacuzino,
domnitorul Nicolae Mavrocordat hotărăşte închinarea mănăstirii Ilangu către Patriarhia de
Alexandria. Aceasta hotărâre se ia în urma convocării Divanului de către domnitor la care au
participat Samuil Patriahul Alexandriei, Miropolitul Sava, Iorest şi alte înalte feţe bisericeşti.
În anul 1716, Iorest se ceartă cu Mitropolitul Brăilei din cauza unor sate marginaşe şi anume:
Dubăsarii (pe malul stâng al Nistrului), Sultan-Câslaşi şi Musaip Câslaşi (din Moldova, Bugeag).
Dubăsarii era un sat din afara Moldovei, dar care era locuit de români. Deoarece Huşiul le era
aproape, locuitorii se adresau episcopului Huşilor în chestiuni bisericeşti, şi nu episcopului din
Brăila. Mitropolitul Brăilei era de părere că toate satele ocupate de turci, atât pe malul Dunării
cât şi cele din Basarabia şi de pe malul Nistrului trebuie să fie sub ascultarea unui episcop turc,
iar celelalte două să fie sub ascultarea ambelor parohii. Fiindcă acest conflict a ajuns la urechile
lui Nicolae Mavrocordat prin Ioanichie, acesta s-a hotărât să predea acest caz Patriarhului Samuil
care a luat decizia ca satul Dubăsari să ramână sub jurisdicţia Episcopului de Brăila, iar celelalte
două au fost date episcopului de Huşi. Aceştia s-au împăcat dându-şi în scris unele documente-
scrisori păstrate în arhiva episcopiei din Huşi .
În 1719, la 10 martie, Mihai Racoviţă urcă pe tron şi reînnoieşte aşezământul dat de Mavrocordat
pentru cei 9 oameni angajaţi în serviciul episcopiei. Anul 1720 vine cu alta problemă, şi anume,
viile care au rămas de la Varlaam şi care erau sub stăpânirea mănăstirii Brădiceşti. Aceste vii au
rămas pustiite, deoarece călugării de acolo erau lipsiţi de disciplină. Din acest motiv Iorest cere
Mitropolitului Ghedeon să pună acele vii sub stăpânirea episcopiei Huşilor. După ce s-a consultat
cu Episcopul George de Roman, şi Calistru de Radauţi, Mitropolitul Ghedeon a cedat viile
episcopiei Huşilor .
Tot în acest an, Iorest se plânge domnului Mihai Racoviţă de faptul că locuitorii de pe moşiile
episcopiei au lăsat viile părăsite şi pustiite, astfel că acestea nu aduc nici un folos. La 11 mai
1720 episcopul dobândeşte o carte domnească de la domnitorul Mihai Racoviţă, prin care avea
dreptul de Ña găsi 12 oameni pe care promite a-i trece între ruptaşi, ca să le fie dările mai
usoare".
În anul 1723 se iveşte un alt conflict datorat faptului că o moşie, Corlatele, pe Crasna, a fost
lăsată moştenire de Dumitraşcu Bărbosu, în anul 1691 logofătului Mihai şi soţiei sale Sanda.
Logofătul Dumitraşcu a dat acea moşie lui Varlaam, episcopul Huşilor. Însă, primul act de danie
a rămas în mâinile logofătului, astfel că moşia era cerută şi de călugării de la mănăstirea
Brădiceşti şi de apropiaşii logofătului. Procesul s-a rezolvat prin intevenţia domnitorului Mihai
Racoviţă care Ña dat carte în favoarea mănăstirii Brădiceşti .
Anul 1725 episcopul Iorest şi viitorii paharnici Cârste şi Iamandi au sarcina de a cerceta o ceartă
de la Cârligaţi. Iorest se roagă domnului Grigorie Ghica, sussesorul lui Mihai Racoviţă, să
confirme aşezământul dat de acesta pentru viile lăsate în paragină. Episcopul obţine de la
Grigorie Ghica înnoirea cerută cu prevederea că viile lăsate în paragină mai mult de trei ani
intrau în proprietatea episcopiei. În anul 1727, episcopatul lui Iorest se sfârşeşte, locul lui fiind
luat de Ghedeon al II-lea. După cum se cunoaşte, Iorest nu a trecut la altă episcopie, el a murit la
Huşi .
Biserica este cel mai statornic lucru din viaţa unui om, aceasta îi oferă speranţa, încrederea şi de
multe ori soluţii la problemele care mistuie sufletul unui creştin.
Episcopia Huşilor are un mare trecut istoric. Ea oferă creştinilor posibilitatea de a fi aproape de
Dumnezeu. Ghedeon al II lea a fost mai întâi episcop de Huşi(1728-1734), apoi a trecut la
Roman. A fost un bun gospodar, ctitorul mănăstirii Sihăstria Secului . Odată devenit episcop al
Huşilor, această instituţie a cunoscut bunăstarea, deoarece episcopul s-a luptat mult pentru a o
scoate din sărăcie. În timpul episcopatului său a avut un conflict cu călugării de la Brădiceşti, de
aceea el cere de la domnitor o carte domnească prin care să îi fie întărite drepturile episcopiei
asupra acestui schit.
La 22 aprilie 1729, ca urmare a stăruinţelor sale, obţine o astfel de carte, din care aflăm că
mănăstirea a fost lăsată de Varlaam după moartea sa în stăpânirea unor călugări din neamul său,
însă, la care stapânire s-au amestecat şi alţii, care nu au făcut nimic altceva decât să risipească
toată averea acelei mănăstiri. Domnitorul îi cere prin această carte să nu-i alunge pe călugării din
neamul lui Varlaam, ci dimpotrivă să-i adăpostească şi de acum înainte.
Prin mijlocirea lui Ghedeon II, în anul 1733, la 4 aprilie, voievodul Grigorie Ghica reînnoieşte
aşezământul episcopiei pentru creştinii săi şi arată că biserica încă nu îşi revenise din sărăcia în
care o aduseseră cei de dinainte. Ghedeon al II-lea se plânge domnitorului cu privire la atitudinea
dregătorilor din Huşi care măreau dările domneşti. La 7 aprilie domnul dă ordin de a lăsa în pace
scutelnicii episcopiei. Episcopul capătă la 30 mai 1734 un hrisov emis de domnitorul Constantin
Mavrocordat prin care preoţii erau scutiţi de Ñdabilele ţărei". În acest act avem prezentată
imaginea pe care o are domnitorul despre respectul pe care trebuie să-l aibă enoriaşii episcopiei
faţă de feţele bisericeşti.
Domnitorul C. Mavrocordat prezintă în cartea sa domnească calitaţile morale pe care ar trebui să
fie înzestraţi preoţii şi le reaminteşte mitropoliţilor şi episcopilor să nu hirotonisească decât
persoane vrednice de această înaltă chemare, excluşi fiind cei care înjosesc preoţia,
ameninţându-i cu judecata lui Dumnezeu. La sfârşit îi îndeamnă pe toţi să urmeze sfatul său. În
1734 se sfârşeste episcopatul lui Ghedeon II la Huşi, iar în 1736 îl găsim la Roman .
Varlaam (1734-1735). Al doilea episcop de Huşi cu acest nume, provenea, potrivit sinodicului
episcopiei, de la mănăstirea Neamţ. S-a presupus că a îndeplinit ascultarea de egumen la acestă
mănăstire; dacă, într-adevăr, a egumenit această aşezare călugăreacă, n-a stat în fruntea ei decât
foarte puţin, 1716, 1719-1720 . De la Huşi, unde a păstorit, doar câteva luni, Varlaam a trecut în
scaunul episcopal de la Rădăuţi.
După plecarea Episcopului Varlaam de la episcopia Huşului, scaunul a fost ocupat de Teofil. În
1725 acesta era stareţ la Mănăstirea Neamţului, fapt menţionat şi în Istoria mănăstirilor Neamţ şi
Secu de către stareţul Gherasim. După o şedere de mai bine de 10 ani la mănăstirea Neamţ,
Teofil ocupă locul de Episcop al Huşului. şederea sa la episcopatul Huşului este menţionată atât
în actul din 6 martie 1735, prin care beizade Grigoraş dăruieşte Mitropoliei mănăstirea
Mavromolul din Galaţi, cât şi în actul din 19 iunie 1735, în care Martin Ungurul din Huşi arată
că a primit de la Sfinţia sa Părintele Teofil de Huşi 38 de lei bani noi pentru o vie. Se cunoaşte că
episcopul Teofil avea un suflet mare,deoarece el intervine în 1737 la Ghica Vodă în favoarea
scutelnicilor din Creţeşti, scutindu-i de toate dările.
Anii 1739, 1740 au fost anii grei pentru Moldova, aceasta fiind ocupată de oştile ruseşti, turceşti
şi tătărăşti. În aceşti ani, până şi episcopia Huşului a fost prădată, fiindu-i luate obiecte de preţ .
Un an mai târziu după încheierea păcii şi retragerea oştilor străine, Episcopul Teofil intervine iar
în favoarea bisericii, cerând sprijin material lui Ghica Vodă. Domnitorul Ghica-Vodă, având frică
de Dumnezeu şi arătându-şi mila la 12 septembrie, dă hrisovul său episcopiei şi o scuteşte de o
serie de dări.
În admnistraţia bisericilor s-a instituit o disciplină riguroasă de domnitorul Constantin
Mavrocordat în 1741. Aceste reguli priveau şi episcopia Huşului. Conform acestei discipline cei
care doreau să devină preoţi sau episcopi trebuiau să treacă printr-o perioadă de pregătire;
Ñtrebuie să fie dascăli şi copii la învăţătură; să ofere o educaţie religioasă adecvată; călugarii
trebuiau numiţi de către mitropolit, iar principala lor preocupare trebuia să fie rugăciunea;
cheltuielile trebuiau justificate în scris".
Episcopul Teofil ia parte în 1743, împreună cu mitropolitul Nechifor cu episcopul de Roman,
Ghedeon şi Varlaam la divanul de la Iaşi reunite cu ocazia venirii Patriarhului din Ierusalim. Aici
se face un nou aşezământ de scutire a mănăstirilor Sfântului Mormânt şi i se reînchinau patru
mănăstiri: Probota, Tazlău, Caşin, Soveja. Anul 1743 a fost ultimul an ca episcop al lui Teofil din
Huşi. După aceasta devine episcop de Roman până în 1747.
Ierotei provenea de la mănăstirea Putna unde a fost călugăr. Se trăgea dintr-o veche familie
moldovenească, Borş, cu vrednici ostaşi. S-a distins prin spirit de dreptate şi a obţinut numeroase
danii. În timpul păstoririi sale, s-a înfiinţat o şcoală sub domnia lui Grigore Ghica , dar a avut şi
nenumărate contribuţii la ctitorirea schitului Cârligaţi.
Din cartea domnească a lui Ioan Mavrocordat, reiese că la data de 27 iulie 1744, Ierotei era deja
episcop. În anul următor, la 10 ianuarie, domnul aprobă episcopului, iniţiativa de a aduce oameni
din alte ţări, care să-l slujească în folosul episcopiei. La 24 aprilie, Ieroteu reuşeşte să obţină de
la domn o împuternicire prin care episcopia putea lua dijma din viile aflate pe proprietatea sa. În
procesul pe care l-a avut cu răzeşii de la Buneşti, obţine mărturia ispravnicului de Fălciu.
Totodată cere şi obţine de la Mavrocordat ca ispravnicul de Vaslui să vină la faţa locului pentru
cercetările din cadrul procesului. Ispravnicul se pronunţă împotriva pretenţiilor răzeşilor, găsind
probe puternice pentru a susţine episcopia.
Ierotei obţine acordul domnitorului Ioan Mavrocordat să facă cercetări în ţinuturile Parohiei şi să
îndrepte toate greşelile preoţilor, diaconilor şi călugăriţelor. Episcopul recomandă începerea
cercetărilor în ceea ce priveşte neînţelegerile dintre răzeşi. În urma cercetărilor făcute de Ierotei,
la Divanul Domnesc sunt înaintate o serie de procese, episcopul fiind martor. În 1748, IeroteI se
implică în organizarea ţării şi participă împreună cu alţi episcopi din Moldova la adunarea
convocată de domnul Grigorie Ghica, la care s-a discutat situţia şcolilor din Moldova.
Printre altele s-a hotărât ca la Roman,Radăţi şi la Huşi să se înfiinţeze şcoli teologice. Pentru
îngrijirea şcolilor se decide ca preoţii şi diaconii să plătească o dare de un galben pe an . Fără
îndoială că episcopia de la Huşi a înfiinţat această şcoală care a existat până în 1847, când
împreună cu oraşul au ars şi clădirile şcolii. Un an mai târziu, Ierotei a luat parte la Adunarea
ţării alături de domnitorul Constantin Mavrocordat. Această adunare a avut loc la 6 aprilie 1749
şi a dezbătut problema vecinilor.
În 1750, episcopul se implică în alegerea pe scaunul mitropoliei a lui Iacov, fost episcop de
Rădăuţi. La 17 ianuarie, Ierotei obţine un act domnesc ca locuitorii din Huşi să suporte
"greutăţile olacului" .
În septembrie 1752 , episcopul intervine pe lângă domnul Constantin Racoviţă şi obţine o
împuternicire de a lua câte 2 lei de casă de la nişte locuitori care trăiau pe pământurile episcopiei
şi nu doreau să ajute eparhia. La 11 ianuarie, Ierotei obţine aprobarea domnitorului de a numi
Staroste de bresle în Huşi, urmând ca persoana potrivită să fie aleasă de episcop .
La 10 mai, Ierotei, slăbit de bătrâneţe, renunţă la scaunul episcopiei. Nu mult după aceea,
episcopul s-a stins din viaţă. Iată actul de paretisire semnat de acest ierarh: Ñ smeritul Ierotheiu,
cu mila lui Dumnezeu, episcop Huşilor. Căutând şi socotind să pociu cunoaşte ce este omul şi alt
n-am socotit, fără cât praf şi cenuşă şi am întrebat şi pe Eclesiastul şi acea socoteală mi-au
adeverit. Drept aceasta am socotit să nu mor, ci să înviez şi am socotit să mă duc la pocăianie,
fiind cuprins de slăbiciune şi neputinţăÖşi mă rog la tot norodul creştinesc pravoslavnic să mă
ierte şi Dumnezeu să-i ierte pe toţi. Amin; Vleat 7260, mai 10" . Episcopul s-a retras la
mănăstirea Putna, unde a mai trăit câtva timp.
În perioada istorică 1600-1752, episcopia din acest oraş a fost lovită de necazuri dureroase. Cei
mai mulţi episcopi, cu excepţia unuia singur, Varlaam, pentru care interese personale au stat în
prim plan, au acordat atenţie terburilor gospodăreşti episcopale: înmulţirea mijloacelor pentru
buna desfăşurare a treburilor eparhiei, intevenţii repetate pe lângă domnitori pentru
recunoaşterea şi confirmarea unor drepturi, efectuarea a diverse lucrări de reparaţii ale bisericii
ctitorite de ştefan, zdruncinată şi avariată de cutremure şi de întâmplări năprasnice. Unii dintre
ierahi s-au ocupat şi de viaţa duhovniceacă a clericilor şi drept-credincioşilor din eparhie, dându-
le îndrumări pastorale. Doi episcopi din această perioadă, şi anume Dosoftei şi Mitrofan,
cunoscuţi cărturari, n-au realizat la Huşi mare lucru, deoarece păstorirea acestora a fost de scurtă
durată.
Episcopul Inochentie (1752-1782), una dintre marile personalităţi huşene, este originar din
localitatea Bahna, judeţul Neamţ. Iniţial dichiu al Episcopiei Rădăuţilor, Inochentie şi-a format
pregătirea intelectuală şi teologică la mănăstirea Putna unde a fost călugăr, fiind promovat şi
sprijinit de marele său dascăl Iacov Putneanul. Spiritul său vioi, înclinaţia spre treburile
gospodăreşti, experienţa dobândită în calitate de dichiu la episcopia din Rădăuţi, l-au propulsat
să se manifeste ca unul dintre cei mai vrednici ierarhi.
Om de o vastă complexitate morală, episcopul Inochentie a intervenit pentru acordarea unor
scutiri şi înlesniri şi a apărat proprietăţile şi interesele episcopiei Huşilor. Înzestrat cu har divin şi
dotat cu mari înclinaţii practice şi cu perseverenţă în soluţionarea problemelor privind
patrimoniul material patriarhal, episcopul a cumpărat pământuri, a primit danii, a făcut schimburi
avantajoase, a obţinut hrisoave de întărire, a construit un pod mobil peste Prut şi a asigurat
datorită spiritului său abil, mijloacele necesare pentru buna desfăşurare a activităţilor chiriarcale .
Găsind biserica episcopală stricată şi avariată de către războaiele ruso-turce, într-o stare în care
nu se mai putea citi Sfânta Liturghie, episcopul Inochentie a risipit-o până la temelii şi a zidit alta
pe fundaţiile ctitoriei lui ştefan cel Mare. Modest şi călăuzit de harul smereniei, Inochentie nu
specifică numele său drept ctitor, chiar mai mult, el a repus deasupra uşii piatra cu vechea
inscripţie a lui ştefan Vodă, cinstind memoria slăvitului ctitor.
Matei Ghica, care-l ajutase pe episcop la construirea bisericii a precizat efortul lui Inochentie
într-un hrisov, în care face istoricul rezidirii bisericii. Prin intermediul acestui hrisov, este
ridicată la rang de mare virtute milostivenia episcopului: Ñcel ce face fapte folositoare de suflet
şi bine plăcute lui Dumnezeu, nu numai că câştigă laudă şi mândrie la această viaţă, ci şi după
moarte rămâne numele lui nemuritor, şi sufletul lui rămâne cu cel al drepţilor... Dar mai presus
de milostivenie, care se face nu numai la săraci, ci şi aceea care se face pe la Bisericile lui
Dumnezeu. Această milostivenie deschide cerurile şi ajunge până la scaunul Dumnezeiesc" .
Alături de alte feţe bisericeşti, episcopul Inochentie a sprijinit şi a ctitorit şi cel mai vechi spital
din Moldova ÑSfântul Spiridon" din Iaşi. Calitatea de bun ctitor reiese la lumină prin hotărârea
lui Ioan Teodor Callimache (domnitor în scaunul Moldovei) de a dota acest spital cu cele de
trebuinţă celor bolnavi şi nevoiaşi. Episcopului Inochentie i s-au acordat atribuţii juridicţionale
asupra clericilor şi asupra breslelor din târguri.
Caracterul social-uman al episcopului este ilustrat de nenumărate situaţii, când acesta acordă
găzduirea unor călători şi soli străini. Bunătatea sa morală, liniştea şi iubirea pe care o emana
celor din jur sunt foarte bine evidenţiate în aceste situaţii. Mai mult, se pare că pe vremea când
Inochentie era episcop, s-a construit o şcoală pe lângă episcopie, cel mai probabil tot la iniţiativa
sa. Potrivit recomandărilor domneşti, episcopul aduna de la preoţi şi diaconi, bani pe care-i
trimitea în capitală la Ñepitropii şcolilor". O parte din suma colectată revenea la Huşi pentru
plata dascălilor. Cunoscut pentru milostivenia şi actele sale de caritate , episcopul Inochentie a
rămas în istoria Moldovei şi ca un iscusit şi veritabil diplomat .
Zonă a Europei, în care timp de secole s-au confruntat interesele politice şi teritoriale ale
diferitelor popoare, ţările Române au fost lovite de conflicte şi întâmplări dramatice mai ales în a
doua jumătate a secolului XVIII, când s-au înfruntat oştirile turceşti şi cele ruseşti. În 1769, după
multe pagube şi suferinţe dureroase, războiul s-a încheiat cu triumful ruşilor. Comandamentul
oştirilor biruitoare a recomandat căpeteniilor din Moldova si Muntenia trimiterea la Petersburg a
unor delegaţii de boieri delegaţi ca să aducă mulţumiri împărătesei Ecaterina pentru pentru
izgonirea duşmanilor.
În acest context istoric, episcopul Inochentie merge la Petersburg în fruntea delegaţiei de boieri
moldoveni. Graţie tactului şi experienţei sale de episcop, dar şi datorită faptului ca ştia limba
rusă, Inochentie pleacă spre Petersburg (Rădăuţi- Cernăuţi-Kiev- Dimitrovsca- Moscova-
Petersburg) şi ajunge în capitala imperiului ţarist la 9 mai 1770. În ziua de 28 martie cele două
delegaţii au asistat la Sfânta Liturghie, în paraclisul palatului imperial, apoi au trecut în sala
tronului unde s-au rostit cuvântările protocolare şi s-au prezentat scrisorile. Episcopul Inochentie
s-a remarcat prin cuvântarea deosebită susţinută în faţa împărătesei Ecaterina a-II-a. Prin această
misiune diplomatică de o deosebită importanţă, episcopul este, alături de alţi ierarhi moldoveni,
un sol credibil peste hotare .
Personalitate complexă, episcopul Inochentie şi-a revărsat atenţia şi forţele sale şi asupra
problemelor de ordin cultural. A acordat sprijin manifestărilor cărturăreşti. Astfel în 1756,
episcopul sprijină financiar tipărirea unei cărţi: Viaţa lui Petru cel Mare, ţarul Rusiei, scrisă de
Gavriil. Tot cu ajutorul său şi al mitropolitului Gavriil Calimache se tipăreşte în 1768 o
Evanghelie .
După 30 de ani în slujba episcopiei, acest ierarh luminat a trecut în lumea celor drepţi. S-a stins
din viaţă la 1 octombrie 1782 cu mari regrete, iar corpul său neînsufleţit a fost înhumat în
catedrala episcopală. Peste mai bine de un secol, episcopul Silvestru Bălănescu a deshumat
osemintele şi le-a înhumat în perete, în dreptul tronului arhieresc.
Neexistând alte noţiuni despre viaţa episcopului Iacov Stamati anterioară episcopatului, le
reproducem pe cele transmise în opera doctorului Volf. Iacov s-a născut în anul 1748, în
Transilvania, din părinţi foarte săraci şi neînsemnaţi, de care el niciodată nu s-a ruşinat, ci
dimpotrivă îi pomenea de multe ori cu un suflet recunoscător către Dumnezeu. Când era copil în
vârsta de 12 ani, în anul 1760, a trecut în Moldova, şi, intrând în serviciul unui monah, a învăţat
de la acesta puţin a citi şi a scrie. Fiind înzestrat de la natură cu bune talente, negreşit ar fi făcut
un considerabil progres în ştiinţe, dacă ar fi avut noroc să cadă pe mâna unor oameni inteligenţi,
care ar fi ajutat la dezvoltarea lui .
În anul 1765, fiind tânăr de 17 ani, a dorit să se îmbrace în haina monahicească în mănăstirea
Neamţ. Aici s-a remarcat cu deosebire la ramura economică cu atât de mare succes, că între 500
de monahi, nimeni n-a reuşit să-i stea împotrivă.Acesta l-a îndemnat pe mitropolitul de atunci
Gavriil Calimah, în anul 1774, să-l cheme la Iaşi şi să-l numească protosinghel al mitropoliei. În
această nouă dregătorie a arătat Iacov aşa de multă sârguinţă, iubire de ordine şi fidelitate, încât
înaltul său protector, Calimah,îl trata cu o particulară distincţie şi stimă,îl punea înaintea multor
persoane din cler. În anul 1782, după moartea episcopului de Huşi Inochentie, a fost numit
succesor al lui în această demnitate. Printre privilegiile arhiepiscopale(ale mitropolitului)aparţine
şi aceea, că în caz de vacanţă la vreuna din cele două episcopii, cea a Romanului şi cea a Huşilor,
propune o persoană demnă căruia apoi voievodul îi dă confirmarea. Însă aceasta graţie princiară
candidatul trebuie să plătească cu 15 până la 20 de pungi , pe care bucuros le depune fiecare
competitor, pentru bogatele venituri ce sunt legate de aceste poziţii. Au şi fost cazuri în care mai
mulţi concurenţi speculanţi, s-au îndatorat bucuroşi a depune o aşa însemnată sumă înainte de a
fi siguri că vor dobândi aceste poziţii.
Obişnuit, Condica Sfântă a Mitropoliei dă acestor acte aerul canonicităţii. Cu ocazia alegerii
succesorului lui Inochentie, ea spune că au fost propuşi trei candidaţi: Kyr Iacov, dichiul Sfintei
mitropolii a Moldovei, ieromonahul Macarie, egumenul Sfintei mănăstiri Slatina şi ieromonahul
Iorest, dichiul Sfintei episcopii a Huşului. Dintre ei a fost ales primul.
Tot Condica Sfântă ne spune că alegerea canonică s-a făcut de un sinod format din trei arhierei,
convocat de biserica mitropolitană din care făceau parte: Mathei al Myrelor, Leon episcopul de
Roman, Amfilochie episcopul de Hotin. Acest act s-a făcut la 9 decembrie. În ziua următoare,
mitropolitul Gavril cu arhiereii mai sus menţionaţi, a săvârşit hirotonia lui Iacov la episcopatul
de Huşi, în Biserica curţii domneşti. În arhiva mitropoliei se păstreză praxisul, adică decretul
emis de Mitropolitul Gavrilă Calimah. În el sunt însemnate drepturile spirituale şi materiale ale
episcopilor, anume: cercetarea şi judecarea problemelor bisericeşti, numirea serviciilor
bisericeşti, hirotonia diaconilor şi a preoţilor, alegerea şi decretarea duhovnicilor, tunderea în
monahism, sfinţirea bisericilor, a învăţa pe popor părinteşte la cele de suflet folositoare, atât prin
grai cât şi prin faptă, a stăpâni averile episcopiei şi a se îngriji de bună-starea şi sporirea lor, a
cerceta şi a alunga pe cei potrivnici şi pe cei vinovaţi, iar pe cei plecaţi şi pocăiţi îi ierta şi îi
binecuvânta .
Iacov se instala în episcopie la 18 decembrie 1782. Prima impresie, când a intrat în casele
episcopale, a fost jalnica stare, pe care o lăsase fanariotul spoliator. Iacov, fiind indignat de ce
văzuse, a poruncit să se facă un pomelnic mare de lemn. În el a scris numele episcopilor şi
diaconilor care au fondat şi au înzestrat această episcopie, precum şi ale altor creştini miluitori.
În fruntea pomelnicului a scris cu litere mari fapta cea rea a lui Mavrocordat, spre ştiinţa şi
defăimarea ei în toate generaţiile viitoare. Nu numai Iacov prin pomelnicul său a denunţat
viitorului urâcioasa faptă a lui Mavrocordat, dar şi ţara întreagă la înfierat cu epitetul "Pârle-
Vodă", atât pentru că toate casele pe unde locuise el au fost devastate, pârlite de foc, cât şi pentru
jafurile comise de el cu familia în ţară, în timpul domniei .
Iacov, în primii ani ai episcopiei lui a construit casele cele mari de astăzi ale reşedinţei, formate
din piatră, cu două etaje, deasemenea bucătăria şi brutăria tot din piatră. Aceaste construcţii se
observă din planul episcopiei făcut de dichiul Iorest Dan, în care acesta face o descriere a
constucţiilor importante, numindu-le construcţii Ñfăcute acum". A turnat un clopot mare, care
există până în zilele noastre, cu următoarea inscripţie: ÑAcest clopot s-a vărsat şi s-a făcut cu
cheltuiala Preasfinţiei Sale Părintelui Episcop al Episcopiei Huşi Kyrio Kyr Iacov, în zilele
Preaînălţatului Domn Ioan Alexandru Constantin Mavrocordat voievod, let 1782, când şi
Preasfinţia sa a stat întâi episcop al acestei Sfinte Episcopii. Întru cinstirea Sfinţilor Apostoli, a
cărora este hramul Petru şi Pavel, Pavel Clopotariul" .
În 1784, episcopul Iacov continuă construirea caselor şi reparaţia bisericii, şi începe a zugrăvi
catapeteasma. La 30 aprilie, rămânând fără bani s-a adresat domnului ce spoliase episcopia,
cerând să dea Ñdin veniturile domneşti - venitul mortasipiei târgului Huşi pe zilele de târg. Vodă
îi îndeplineşte numai o parte din cerere, adică îi dă numai mortasipia de pe vinderea vitelor. Prin
decretul dat la 20 mai, întăreşte dreptul episcopiei pentru totdeauna asupra acestui venit" .
Domnul Alexandru Constantin Mavrocordat este înlocuit de Alexandru Ioan Mavrocordat în anul
1785. Iacov ia parte împreună cu mitropolitul Gavriil, cu Leon episcopul de Roman, cu egumenii
şi cu boierii membri ai divanului la stabilirea regulilor pentru căsătoria ţiganilor. Târgoveţii din
Huşi, după ce vatra târgului a devenit proprietate a episcopiei au fost asupriţi peste puterea lor,
cu dări mari. Cearta pornea de acolo că nu erau stabilite exact dările pe care trebuiau să le achite
târgoveţii. Ei s-au jeluit noului domn Alexandru Ioan Mavrocordat cerând curmarea abuzurilor
din partea proprietaţii. Domnul a convocat divanul domnesc pentru a rezolva această problemă.
În anul 1786 moare mitropolitul Gavriil, în locul său vine Leon episcopul de Roman. La
Episcopia vacantă, prin intrigile fanariote, se alege un egumen fanariot de la mănăstirea
Barnovski, şi anume arhimandritul Iacov. La ipopsifiarea lui, ce a urmat la 1 martie, au luat parte
epispopul Iacov şi doi arhierei greci. Iacov avea proces cu răzeşii din Dolheşti. Domnul
Mavrocordat îl însărcinează a cerceta împreună cu ispravnicii de ţinut, o ceartă răzăşească.
Episcopiei i s-au făcut foarte multe danii în acest an: un răzeş Constantin, împreună cu alţii dau
episcopiei părţile lor de pământ din Căpoteşti; alţi răzeşi, Theodor Athanasie, Gavriil, dăruiesc
schitului Avereşti şi partea lor din moşia Roşiorii .
În anul 1787 Iacov aduce episcopiei un mare odor - Sfintele Moaşte: o mână a Sfintei Chiriachii,
care se prăznuieşte de Biserica Ortodoxă la 7 iulie. Acest odor episcopul Iacov l-a cumpărat cu
100 de lei de la Ghenadie Arhimandritul Lavrei. Acesta, după cum însuşi spune, primise aceste
moaşte în dar de la domnul Constantin Mavrocordat voievod. În cutia cu Sfintele Moaşte se
păstreză până astăzi documentul acestora în limba greacă, cu data la care a fost achiziţionat. El
este un testament al numitului arhimandrit Meletie făcut la 1 decembrie 1787, urmat de
adeverinţa arhimandritului Lavrei potrivit căreia primea 100 de lei de la Iacov pentru aceste
moaşte, scrisă în Moghilev la 1 iunie, tot în acel an.
Episcopul n-a avut în vedere numai rezolvarea treburilor gospodăreşti eparhiale, ci şi viaţa
religioasă morală a credincioşilor, şi ,de asemenea, a clericilor. Slujitorii de la bisericile boiereşti
nu trebuiau să fie dispreţuiţi şi umiliţi de boieri, iar drept credincioşii şi preoţii trebuiau să
cunoască viaţa şi minunile Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu. În ziua de 21 iunie 1792, după
moartea mitropolitului Leon Gheuca, Iacov este ales mitropolit al Moldovei şi Sucevei .
Veniamin Costachi (1792-1796) s-a născut în decembrie 1768, în satul Roşieşti din ţinutul
Fălciului şi a primit la botez numele Vasile. Părinţii săi erau oameni cinstiţi: Grigore Costache şi
Maria Canta. şi-a petrecut primii ani din viaţă la mănăstirea Secu şi Putna, unde se refugiase
familia sa în urma năvălirii armatelor ruseşti şi turceşti, generate de războiul dintre Rusia şi
Imperiul Otoman. După încheierea păcii, familia s-a stabilit la Iaşi, pentru că multe sate şi oraşe
fuseseră deja distruse. Copilul a fost dat la şcoala grecească de la Trei Ierarhi, dar el ştia deja de
la părinţi, la nivel mediu, limba grecească. La această şcoală a învăţat până la venirea la tron a
domnitorului Constantin Moruz Ñpe atunci sistema filosofiloru ce parodosia era de a viri cu
falanga cartea în capeţile copiiloru,Ö fii pământeniloru aveau de a suferi feliurimi de neajunsuri
si prigoniri, deşi şcoala se ţinea pe cheltuiala patriei" . După ce a părăsit şcoala, a fugit împreună
cu un alt coleg la mănăstirea Neamţ, la Stareţul Paisie, pentru a urma calea monahală. În ţinutul
Romanului, cei doi au fost găzduiţi peste noapte de o familie.
Jefuit fiind în acea seară, familia a decis să Ñîl ajute" şi l-a oprit peste vară să îi ajute la muncile
câmpului, dar nu înainte de a-i lua hainele boiereşti ce-i mai rămăseseră. În toate nopţile de
toamnă copilul era trimis pe ogoarele sătenilor să fure porumb, iar în timpul zilei ajuta familia să
topească cânepă. Iarna, săturat fiind de umilinţele îndurate în satul Volintireşti, a decis să
părăsească casa în care era ţinut.
Datorită faptului că ştia limba română şi rugăciuni bisericeşti, a fost acceptat ca dascăl la biserica
din sat, primind îmbrăcăminte de la preot. În tot acest timp, familia sa tocmise oameni care să îl
caute. După aproape două luni, unul dintre slujbaşii părinţilor l-a găsit, i-a schimbat hainele şi l-a
trimis la casa părintească din Roşieşti .
A avut o intensă viaţă monahală. Părinţii săi nu au fost de acord ca fiul lor să urmeze calea
bisericii, dar în cele din urmă, i-au acceptat voinţa. La 16 ani, în 1784, a fost hirotonisit diacon la
episcopia Huşului de către preasfinţitul Iacov, la 19 ani a fost hirotonisit ieromonarh la Sfânta
Mitropolie de către Preasfinţitul Mitropolit Leon, la 20 ani devine egumenul mănăstirii Sfântul
Spiridon din Iaşi, iar la 23 de ani este numit episcopul Huşilor. Ca episcop este delegat de către
domnitorul Alexandru Constantin Moruz să îi instruiască pe creştini şi să adune dările pentru
episcopie de la localnici .
O dată cu venirea în fruntea bisericii, Veniamin îşi dă seama că există un conflict între episcopie
şi târgoveţi. Episcopia nu era mulţumită de banii pe care îi primea de la huşeni şi le suplimenta
dări pe băutură, îi silea la silea la zile de clacă. Protopopul a venit din nou nemulţumit la episcop
şi a cerut micşorarea dărilor şi scutirea de la plată a femeilor sărace care nu aveau bărbat şi copii.
Impresionat de cererea adresată de târgoveţi, Veniamin a încercat o mediere a conflictului. În
1793, îi trimite domnului Mihail Suţul o cerere, prin care îi făcea cunoscută voinţa huşenilor .
Un an mai târziu, la 15 noiembrie, stareţul mănăstirii Neamţ moare, iar episcopul Veniamin îi
oficiază slujba de înmormântare. Realizările sale au însemnat unele lucrări de reparaţie şi înnoire
a bisericii catedrale, care sunt amintite de o inscripţie în piatră fixată, astăzi deasupra intrării în
pridvorul sfântului locaş, la dreapta pisaniei rămasă de la Stefan cel Mare: ÑS-au înnoit această
sfântă biserică de Sfinţia Sa Kir Veniamin Costaki, episcopul Huşului la anul 1793". La fel ca şi
alţi episcopi, acesta a făcut danii către biserică. În 1796, în urma morţii episcopului de Roman,
Antonie, episcopul Veniamin este mutat la Roman. Veniamin a lăsat episcopiei Huşilor o
Evanghelie îmbrăcată cu argint şi un policandru de alamă, despre care se spune că se mai află
aici şi astăzi .
În locul său este adus ca episcop ieromonahul Gherasim. Fiu al unui preot din Vicovu de Sus
(Suceava), îşi începe şcoala la Putna, apoi ajunge dichiu al mănăstirii Slatina. La Roman şi Iaşi,
unde va deveni arhidiacon în 1787 şi arhimandrit între anii 1792-1795. Discipol al mitrpolitului
Leon Gheuca, este trimis la studii la Leipzig. Aderă alături de Gheuca la mişcarea iluministă din
Moldova, care are un caracter antifanariot . Urcă rapid în ierarhia bisericească în calitate de
episcop de Huşi, demnitate pe care a îndeplinit-o între anii 1796-1803, făcînd grele datorii şi de
aceea este numit Ñ ierarh cu autoritate impunătoareÖmândru, aprig şi luxos" . A fost un
traducător de talent. A tradus, la îndemnul paharnicului Iordache Darie, Taina francmasonilor,
apoi traduce din Voltaire, Lessage, Baltasar Gracian. Traducerile sale dovedesc că a fost un
învăţat de marcă, stăpânind bine limba şi a colaborat cu cărturari greci precum Metodie
Antracitul şi D. Gobdelas, fiind cunoscut peste graniţele Moldovei. În 1803, mitropolitul Iacov
moare, locul său fiind luat de episcopul Meletie care era tot bucovinean, iar Gherasim ocupă
scaunul de mitropolit al Romanului .
Prin contribuţia lor, aceşti înalţi ierarhi au reuşit să facă din vechea episcopie a Huşilor ceea ce
astăzi ne face să ne simţim mîndria că suntem huşeni.