Universitatea Babeș Bolyai

Facultatea de Teologie Ortodoxă

Specializarea teologie pastorală

Filioque
Definire; context istoric și eclesial; premisele și implicațiile
dogmatice ale inovației; consecințele ei

Lucrare de seminar la Dogmatică

Profesor: Pr. Lect. Univ. Dr. Grigore Dinu Moș

Student: Andreica Alex Octavian

Cluj-Napoca
2020
1
CUPRINS.....................................................................................................2

Introducere...................................................................................................3

Capitolul I

Contextul istoric și eclesial a lui Filioque………………………………….4

Capitolul II.

Argumentele vremii (secolul IX), împotriva adaosului Filioque………….6

Concluzii………………………………………………………………..…9

Bibliografie………………………………………………………………..10

2
 Introducere
Biserica creștină din primele opt secole, pe temeiul Sfintei Scripturi și al Sfintei Tradiții,
a învățat și a mărturisit în ceea ce privește însușirile specifice ale Persoanelor Trimice, cât și al
relaților dintre ele că, Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, deci Tatăl din veșnicie Îl naște pe Fiul și
Îl purcede pe Duhul Sfânt. De altfel, pnevmatomahii prin reprezentantul lor de seamă
Macedonie, au fost condamnați la Sinodul ecumenic din Constantinopol (381). La acest sinod s-a
formulat articolul 8 din Simbolul Credinței și s-a precizat clar că Duhul Sfânt purcede de la
Tatăl. Acest adevăr se fondează pe cuvintele Mântuitorului care zice: „ Iar când va veni
Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl
purcede, Acela va mărturisi despre Mine.” (In. 15, 26).

Spre deosebire de Biserica Ortodoxă, Biserica Romano-Catolică, bazându-se pe unele

speculații ale Fericitului Augustin, a început să învețe începând cu secolele V-VI, că Duhul Sfânt
purcede și de la Fiul, pentru ca mai târziu să introducă adaosul „Filioque” și în Simbolul
Credinței.

Această erezie a apărut pentru prima data in Spania, care în urma hotărârii unui sinod de
la Toledo afirma: „paracletus a Patre Filioque procedens”, „Mângâietorul purcezând de la
1
Tatăl și de la Fiul”, urmând ca alt sinod ținut tot la Toledo să-l introducă în Simbolul Credinței
și apoi în Sinodul de la Achen din anul 809 .2

În câteva cuvinte vom specifica și motivul pentru care apusenii au recurs la introducerea
lui filioque in Simbol. Pe scurt, pentru a-I atrage pe vizigoții stabiliți în Spania, de la arianism la
ortodoxie, episcopii spanioli au socotit că dacă vor hotărî că Duhul Sfânt purcede și de la Fiul,
vor ridica astfel demnitatea Fiului la rang de Persoană treimică, și astfel vizigoții vor părăsii
arianismul. Cu toate că arienii au lăsat învățătura lui Arie, pericolul a fost că ei înșiși au căzut
într-o rătăcire la fel de mare.

Această problemă a devenit subiect de dispute abia în secolul IX pe vremea patriarhului

Fotie,când niște călugări galicani , au cântat într-o biserică din Ierusalim Crezul cu adaosul
filioque , moment în care Biserica a sesizat greșeala și călugării au fost alungați3 . Patriarhul
1
Arh.Dr.Prof. Ioan Zăgrean , Teologia Dogmatică ,editura Renașsterea 2009 , pg. 113
2
Nicolae Chifăr , Istoria Creștinismului 1 , Edit.Univ. L.Blaga , Sibiu 2007 , pg 330
3
Ibidem

3
Fotie a criticat aspru această învățătură, socotind adaosul filioque o inovație și o „încoronare a
relelor”, care va distruge unitatea în divinitate.

Menționăm că toți papii de mai târziu au acceptat acest adaos la Simbol, fapt ce a generat
răspândirea lui în toată Biserica Apuseană. Interesant este faptul că, toți reformatorii, care au
denunțat și acuzat numeroase inovații ale Vaticanului, l-au acceptat fără însă de a-l sesiza ca
inovație.

Capitolul I

Contextul istoric și eclesial a lui Filioque .

Pentru început, vom enumera 4 probleme diferite, dar conexe între ele pe care le
presupune filioque: 1. Filioque ca învăţătură greşită în sine este o erezie; 2. Filioque, ca expresie
a unui anumit gen de teologhisire; 3. Filioque ca adaos unilateral la Crez, rezultat al arogării de
către scaunul roman a „dreptului de a fixa şi revizui norma ortodoxiei.”; 4. Filioque ca factor
schismatic determinant.4 Mai explicit, se referă la interdicția apusului de a modifica Simbolul de
credință, prin canonul 7 de la Sinodul III ecumenic, fiind modul prin care mândria ca factor de
dezbinare s-a manifestat prin filioque la nivel eclesial. Principalele motive de separare a
Apusului de Răsărit sunt considerate de majoritatea teologilor și istoricilor ortodocși ca fiind
primatul papal și Filioque.
Putem spune că din punt de vedere dogmatic problema “Filioque” a fost suficientă pentru
a despărţi Apusul de Răsăritul ortodox. Este ceea ce spune şi teologul rus Vladimir Lossky:
”Problema purcederii Sfântului Duh voim sau nu să recunoaştem aceasta a constituit singura
cauză dogmatică a schismei între Răsărit şi Apus.”5
Filioque s-a născut în sânul unei teologii profund catafatice, sau rationale, de proveniență
augustiniană, din nevoia de a lămuri relațile ipostatice intratrinitare, și anume diferența dintre
Fiul și Sfântul Duh.

4
O CRITICĂ PATRISTICĂ A LUI FILIOQUE:SF. FOTIE, SF. GRIGORIE AL II-LEA CIPRIOTUL ŞI SF. GRIGORIE PALAMA
5
l. Vladimir Lossky, Purcederea Sfântului Duh în învăţătura ortodoxă despre Sfânta Treime, trad. loan V.
Georgescu, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, nr. 7-8/1974, p. 527.

4
 Augustin este primul teolog apusean care a susținut filioque6 .Influenţa lui Augustin
asupra teologiei apusene este imensă7 . Apusul creştin nu a preluat selectiv ideile teologice din
opera lui Augustin ci a acceptat totul din această operă, inclusiv unele greşeli de ordin dogmatic
pe care părintele catolicismului le-a făcut.8

Mai departe, menționăm că tot din gândirea apuseană referitoare la purcederea Duhului
din Tatăl și Fiul ca fiind Unul, duce la concluzia rațională că purcederea Sfântului Duh de la
Tatăl și de la Fiul, este o însușire ființială și nu ipostatică. Astfel că, admițând această teorie
Tatăl și Fiul sunt distincți din punct de vedere ființial de Duhul Sfânt. Rezultă că Tatăl și Fiul au
față de Sfântul Duh ființa lor proprie. Sfântul Duh având o altă fiinţă distinctă faţă de a Lor, deci
fiinţial "cele comune Tatălui şi Fiului separă de Ei pe Duhul9.

Or, tocmai contrariul este susținut de Sfinții Părinți răsăriteni care spun că principiul
cauzlității in Sfânta Treime este Tatăl: „…în Dumnezeu există un singur principiu, un singur
centru de acte, un singur centru al actelor de provenire; dar el este Tatăl, deci este o persoană,
care asigură caracterul personal al tuturor Persoanelor, nu ființa comună care face relative și
ambiguă deosebirea dintre Persoane”10

Neînțelegerea din partea apusenilor a modului de purcedere al Duhului Sfânt din Tatăl ,
are și efecte la nivel eclesial deoarece acestea schimbă fundamentul doctrinar pe care l-a
propovăduit Hristos, și pe care Sfinții Părinți l-au formulat, păstrat și fixat în timpul Sinoadelor
ecumenice, mai precis referitor la tema abordată, la Sinodul I ecumenic unde s-a statornicit că
Fiul este „născut nu făcut”, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, și la Sinodul II
ecumenic unde s-a statornicit învățătura despre Duhul Sfânt, „de viață Făcător”, „Care de la
Tatăl purcede, cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit”.

6
Traian Ciorba , FILIOQUE sau DESPĂRŢIREA APUSULUI DE ORTODOXIE , Oradea ~ 2002 , pg 7

7
Fericitul Augustin, Confesiones, trad. şi indice Prof Dr. Docent Nicolae Barbu, Introducere şi note Preot -Prof. Dr.
loan Rămureanu, Ediţia a II-a, Ed. Inst. Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1994, p. 5
8
Ibidem
9
Enciclica lui Fotie către patriarhii orientali, trad. În Sudii Teologice, nr.2/1930, p. 65.
10
Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 1, ediția a doua, Institutul Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996, p. 330.

5
Capitolul II.

Argumentele vremii (secolul IX), împotriva adaosului Filioque.

Cel care a coagulat și sistematizat pentru prima dată în răsărit argumente împotriva lui
Filioque este un mare ierarh și Sfânt al vremii, Fotie cel Mare prin intermediul următoarelor
lucrări: „Epistola enciclică către scaunele episcopale ale Răsăritului (867)”, „Scrisoarea către
Mitropolitul din Aquileea (883)”, „Despre mistagogia Sfântului Duh (885), acestea vor constitui
baza teologică pentru dezvoltările ulterioare. Aceste cuvinte ale patriarhului Fotie au rămas până
astăzi piatra de rezistență a apărării ortodoxe.

Patriarhul Fotie începe combaterea lui Filioque prin a o considera "o culme a relelor", iar
referitor la interpolarea simbolului de credinţă spune despre apuseni că "s-au apucat prin cugetări
mincinoase şi cuvinte de ei introduse, să falsifice şi sfântul simbol (al credinţei), a cărui
autoritate e inatacabilă, după toate hotărârile sinodale şi ecumenice. O uneltire a celui rău!11

Prin interpolarea simbolului de credinţă, de către apuseni, arată că s-au încălcat hotărârile
sinoadelor ecumenice cu privire la păstrarea intactă a simbolului de credinţă, începând cu sinodul
III ecumenic(431).12

În Scrisoarea către Mitropolitul din Aquileea, patriarhul Fotie consideră adaosul filioque
„un lucru hulitor de cel mai înalt grad”,„o hulă împotriva Duhului Sfânt”, „erzie”. Sfântul
Fotie cel Mare vede în Filioque o recidivare a pnevmatomahismului, deoarece Duhul Sfânt e pus
pe un plan inferior în Sfânta Treime, cât și o revenire a modalismului, pentru că presupune
amestecarea proprietăților ipostatice ale Tatălui, și Fiului, ca și confundarea ființei și
ipostasurilor Tatălui și Fiului în actul purcederii Duhului.

Asemeni unui foarte bun exeget și hermeneut al textelor patristice, patriarhul Fotie nu
intră în profunzimi ci se mulțumește să clarifice baza teologică a discuției. În aceasta, Fotie
recurge la deconstrucția logică și teologică a lui Filioque, presupunând că dacă Duhul Sfânt ar
purcede și de la Fiul ar exista două situații care ar distruge unitatea Sfintei Treimi.
11
Traian Ciorba , op.cit . pg 33
12
Preasfinţitul Photios, Arhim. Philarete, Părint. Patric, Noul Catehism Catolic contra credinţei Sfinţilor Părinţi, trad.
Marilena Rusu, Ed. Deisis, Sibiu, 1994,18

6
 Pe de o parte, susținerea că Duhul purcede de la Tatăl și de la Fiul ca din două ipostasuri
distincte, rezultă că purcederea din Tatăl este „insuficientă”, pentru a da Ipostas Duhului, fiind
purcedere parțială. Astfel Tatăl nu este un Purcezător desăvârșit, iar Sfântul Duh este un ipostas
compus, cu două origini și cauze.

Pe de altă parte, învășătura despre purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl și de la Fiul ca

dintr-un singur principiu, prin accentuarea iubirii dintre Tatăl și Fiu până la confundarea lor, iar
părintele Dumitru Stăniloae spune că teologia catolică nu mai vede pe Aceștia ca fiind Persoane
distincte.13

Dacă principiul purcederii este din ființa divină, pe care o au în comun cele Trei
Persoane, rezultă că Duhul Sfânt purcede din ființa divină, ceea ce presupune că și Duhul este
Purcezător, ceea ce înseamnă că fie Se purcede pe Sine împreună cu Tatăl și cu Fiul, fie că va
purcede un alt ipostas, și există toate șansele ca Duhului să I se transmită și însușirea de născător.

Patriarhul Fotie a fost îndreptățit să se apere deoarece, aceste două teorii, ce presupun
adaosul Filioque, distrug unitatea din Sfânta Treime, monarhia este îndepărtată și se evidențiază
diarhia care, presupune două principii (Tatăl și Fiul), în care se limitează unul pe celălalt prin
purcedera Duhului, care își primește o parte de existență de Tatăl, și alta de la Fiul.

Potrivit acestor teorii, Duhul Sfânt nu mai apare ca Ipostas, ipostaticitatea Lui rămânând
insuficient întemeiată și considerabil diminuată, iar în primul caz Ipostasul Duhului Sfânt apare
compus, și în al doilea caz este contopit cu ființa divină.

Este necesar să menționăm că la problema Filioque au replicat Sfântul patriarch Grigorie

al-II-lea Cipriotul și Sfântul Grigorie Palama, care prin Tomosul Sinodului de la Constantinopol
din 1285, au adus importante lămuriri și precizări doctrinaire în învățătura ortodoxă despre
Sfânta Treime.

Astfel că, Sinodul respinge unirea de la Lyon din 1274, condamnă adaosul Filioque, și
reîmprospătează pnevmatologia patristică.

13
Ibidem, p. 326

7
 Cu privire la Filioque, Tomosul este categoric și spune că „această dogma a fost adusă
aici ca o ciumă de peste granite”14, sau consider că Filioque este „o opinie cu totul necunoscută
Părinților”15.

Tomosul patriarhului Grigorie Cipriotul este un monument al Tradiției dogmatice și

simbolice a Bisericii Ortodoxe16, care ar trebui reconsiderat și evaluat deoarece este poziția
Bisericii Creștine cu învățătura ei nepericlitată de teologii apuseni.

Concluzii
14
Tomosul Sinodului Constantinopolitan din 1285…, p. 121
15
Ibidem, p.126.
16
Ioan Ică jr., „Sinodul constantinopolitan din 1285 şi învăţătura despre Sf. Duh a patriarhului Grigorie II
Cipriotul în contextul controversei asupra lui „Filioque”, Mitropolia Ardealului, nr. 2, martie-aprilie, 1987,
Sibiu, p. 78.

8
 Pentru Biserica Ortodoxă care se ține de hotărârile Sinoadelor ecumenice , Filioque a fost
și rămâne o erezie pentru că, contravine învățăturii propovăduite de Hristos, și aceasta este
învățătura adevărată și sănătoasă pe care o avem din tradiția patristică și pe care părintele
Dumitru Stăniloae o adduce în actualitate spunând: „Duhul Sfânt face legătura între Tatăl și Fiul
fără să înceteze să fie Persoană distinctă și fără să purceadă și de la Fiul”17.

Biserica Apuseană nu a renunțat la adaosul Filioque, adoptându-l ca dogma, și

introducându-l în Simbolul de Credință.

Primul teolog ortodox care a combătut inovația apuseană a fot patriarhul Fotie care, pe
temeiul învățăturii Sfinților Părinți, a dovedit că Filioque este o idee eterodoxă și totodată cea
mai gravă eroare din inovațiile apusenilor, acuzându-i pe aceștia de diteism și pnevmatomahism.

O inimă fără de trăire ajunge să vadă raporturile din Sfânta Treime ca fiind simple jocuri
interne ce pot să fie modificate fără de nici o problemă. Ei bine tocmai acest lucru au ajuns sfinții
părinți și mai ales Sfântul Fotie să îl combată. 18

Cu toate acestea, potrivit teologiei ortodoxe Tatăl este unica cauză în Sfânta Treime,
născând pe Fiul şi purcezând pe Sfântul Duh.
.

Bibliografie
17
Dumitru Stăniloae, op. cit. p. 331.
18
RADU TEODORESCU DUHUL SFÂNT CA MISTAGOG AL SFINȚENIEI ȘI SPIRITUALITĂȚII CREȘTIN ORTODOXE , CUGIR
2020 , pg . 33

9
1. Arh.Dr.Prof. Ioan Zăgrean , Teologia Dogmatică ,editura Renașsterea 2009

2. Nicolae Chifăr , Istoria Creștinismului 1 , Edit.Univ. L.Blaga , Sibiu 2007

3. O CRITICĂ PATRISTICĂ A LUI FILIOQUE:SF. FOTIE, SF. GRIGORIE AL II-LEA CIPRIOTUL ŞI SF. GRIGORIE PALAMA

4. l. Vladimir Lossky, Purcederea Sfântului Duh în învăţătura ortodoxă despre Sfânta Treime, trad.

loan V. Georgescu, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, nr. 7-8/1974,

5. Traian Ciorba , FILIOQUE sau DESPĂRŢIREA APUSULUI DE ORTODOXIE , Oradea ~ 2002

6. Preasfinţitul Photios, Arhim. Philarete, Părint. Patric, Noul Catehism Catolic contra credinţei

Sfinţilor Părinţi, trad. Marilena Rusu, Ed. Deisis, Sibiu, 1994,

7. Fericitul Augustin, Confesiones, trad. şi indice Prof Dr. Docent Nicolae Barbu, Introducere şi

note Preot -Prof. Dr. loan Rămureanu, Ediţia a II-a, Ed. Inst. Biblic şi de Misiune al B.O.R.,

Bucureşti, 1994

8. Enciclica lui Fotie către patriarhii orientali, trad. În Sudii Teologice, nr.2/1930

9. Tomosul Sinodului Constantinopolitan din 1285

10. Ioan Ică jr., „Sinodul constantinopolitan din 1285 şi învăţătura despre Sf. Duh a patriarhului Grigorie II Cipriotul în
contextul controversei asupra lui „Filioque”, Mitropolia Ardealului, nr. 2, martie-aprilie, 1987

11. RADU TEODORESCU DUHUL SFÂNT CA MISTAGOG AL SFINȚENIEI ȘI

SPIRITUALITĂȚII CREȘTIN ORTODOXE , CUGIR 2020

12. Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte DANIEL,

Patriarhul Bosericii Ortodoxe Române, ed.  E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2008.

13. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 1, ediția a doua, Institutul Biblic și de

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996

10
11