Între nevoință și ipocrizie, sau despre cele două moduri ale lui ca și cum

În calea relațiilor autentice dintre oameni stă, ca o piatră de poticnire,

ipocrizia. Orice fel de ipocrizie, dar mai ales cea a lui ca și cum am fi deja sfinți.

Pornit în căutarea fratelui, a aproapelui pe care Domnul poruncește să îl iubim, te

pomenești rătăcind între măști opace, dincolo de care nu transpare nimic. Alergând

în căutarea unui celălalt viu, în derularea acestui joc al măștilor și al cețurilor, nu

găsești decât imagini atent construite, poleieli, zâmbete imobile ce se vor angelice. În

locul dragostei, discurs, în locul fratelui o umbră, în locul bărbăției o „cuvioșenie”

molatecă... ca și cum nu am mai fi din această lume.

Și totuși, nimeni nu se va schimba vreodată dacă din dorința de a fi autentic,

de a fi el însuși, va da frâu liber tuturor pornirilor sale. Nevoința înseamnă tăierea

voii, a impulsurilor pătimașe și în definitiv presupune să fii altfel decât știi tu că ești.

A te nevoi înseamnă să devii așa cum Domnul poruncește. Într-unul din Pateric-ele

mai noi găsim o situație derutantă din perspectiva lui ca și cum: Un monah s-a rugat

multă vreme să dobândească dragoste față de aproapele și față de Dumnezeu, dar

sufletul său a rămas mai departe arid, fără căldura dragostei pe care o căuta. Și-a

spus atunci: „fără dragoste fiind, mă voi purta ca și cum aș avea dragoste pentru

întreaga zidire”. După mulți ani de făptuire, Domnul s-a milostivit și în sufletul

pustiit de uscăciune al monahului s-a revărsat o dragoste nebănuită față de tot ce îl

înconjura. Oare monahul din povestioara aceasta a fost sau nu un ipocrit când el se

purta ca și cum ar avea dragoste, deși ni se spune pe șleau că el nu avea așa ceva

Sfântul Apostol Petru vorbește despre „omul cel ascuns al inimii”, iar Sfântul

Apostol Pavel atenționează asupra conflictului dintre omul vechi și cel nou.

Căutându-ne în noi propria identitate ne găsim străfundurile ca fiindu-ne străine.

„Omul cel ascuns al inimii”, adevăratul nostru chip, este tăinuit în primul rând de

noi. Poruncile Domnului nu sunt decât jaloane pe traseul interiorizării noastre și a re-

găsirii chipului.
 Avem, așadar, două situații divergente în care acțiunile noastre sunt în

contradicție cu noi. Pe de o parte ca și cum-ul ascetic al nevoitorului, care fiind în

dezacord cu sinele superficial ne pune în acord cu adâncul nostru, în lumina

poruncilor dumnezeiești, iar pe de altă parte un alt ca și cum, al ipocritului, aflat în

reală contradicție cu sine. Distincția este dificilă mai ales că uneori cele două atitudini

au o oarecare identitate formală. Elementul esențial care le deosebește este însă

corectitudinea modelului asumat. Tipul de ipocrizie despre care discutăm este

susținut de înțelegerea eronată a sfințeniei. Citind viețile sfinților mai vechi sau mai

noi (de la Patericul egiptean și până la Sfântul Ioan de Kronstadt) găsim oameni vii,

cu căderi și ridicări spectaculoase, fără nimic teatral în ei. Între cădere și ridicare stă

pocăința. O însemnare din Ultimul jurnal al Sfântului Ioan de Kronstadt este

edificatoare: „Mulțumesc Domnului care m-a miluit cu marea lui milă de dimineață,

când m-am supărat pe slujnica Evghenia, pentru că întârziasem (se părea) la vaporul

de Oranienbaum (...) și doar că nu am lovit-o. Harul m-a părăsit și mi-a fost foarte

rău, am fost foarte tulburat, întunecat, aproape de moarte; și m-am căit din adâncul

sufletului, și cum m-am mai căit! Ca David după păcat, ca Manase, regele iudeu care

era rob. Cât de convingător, și pentru mine și pentru Domnul! Și m-am căit mult

timp în taină, mergând spre port, și am simțit în cele din urmă că am fost miluit, că

mi s-a iertat păcatul. Și cât de dezgustătoare, de nebună, de nedreaptă a fost mânia

mea!” Sfântul Ioan, la aproape optzeci de ani se dovedește a fi așa de aproape de noi

în cădere, dar departe de noi în pocăință.

Ne-voitorul intră în contradicție cu sine, dar stă în comuniunea sfinților,

fiind următor poruncii. Ipocritul intră în contradicție cu sine și se închide în virtuți

iluzorii, pentru că nu îndrăznește să facă pocăință și pierde astfel resursele nădejdii.

Recuperarea noastră începe cu smerenia, iar smerenia începe cu asumarea

înțelegătoare a realității. Diferența dintre cele două moduri ale lui ca și cum este

diferența dintre adevăr și minciună.

Despre comunicare și patologiile ei

Limba de lemn este o sintagmă încărcată încă de ambiguitate, care definește în

general orice discurs plicticos, a cărui lipsă de conținut real și viu este camuflată de

cuvinte specializate, de structuri semantice relativ complexe și poate de o atitudine

gravă, care sugerează apropierea de lucrurile ultime. Propriu-zis sintagma își are

originea în comunism, unde a fost perfecționată tehnica de a vorbi nu pentru a spune

ceva, ci pentru a obține un anumit efect (definiția îi aparține lui Goebbels, ministrul

propagandei publice în timpul regimului nazist, ceea ce dovedește că într-un anume

fel toate regimurile totalitare se întâlnesc la nivelul acțiunii publice).

O astfel de limbă falsă blochează comunicare și atrage gândirea pe linii

moarte (F. Thom), pentru că gândirea este absolut neputincioasă fără cuvânt.

Manipularea cuvintelor țintește nici mai mult nici mai puțin decât manipularea și

controlarea gândirii, care în mod fundamental se petrece în atmosfera creată de

limbă.

Caracteristica principală a limbii de lemn, pe care o vom putea transfera

și în sfera exprimării teologice o reprezintă depersonalizarea. Eliminarea vorbitorului,

respectiv a contribuției sale personale și vii din discurs. Eliminarea persoanei sau

retragerea ei, uneori cu bună știință. Retragerea aceasta poate fi determinată de

neputință, de lene sau de lipsa curajului și frica de a nu greși. Prin urmare se va

putea găsi oricând o gamă de expresii și motive care se pot asambla pentru a da

naștere unei intervenții religioase (predică, emisiune radiofonică, articol teologic)

formal corecte, dar moarte și goale de conținut. Așadar depersonalizarea reprezintă

caracteristica principală a limbii de lemn, care o apropie de jargonul teologic,

specializat și tehnicizat fără măsură. Ambele pot fi forme de discurs depersonalizat,

unde cuvintele sunt rostite fără intenția clară de a comunica, de a transmite un mesaj,

ci din nevoia de a umple un spațiu cu cuvinte benigne.

Soluția pentru eliberarea de jargonul teologic, dar și de limba de lemn, o

reprezintă originalitatea, pe care o putem defini în interesul nostru pornind de la doi

gânditori, unul grec și unul român.

Părintele Andrew Louth, cunoscutul bizantinolog englez convertit la

Ortodoxie, așează ca moto la monografia dedicată Sfântului Ioan Damaschin, marele

sintetizator al tradiției de până la el, un cuvânt al lui Zissimos Lorenzatos:

Originalitatea înseamnă să rămâi fidel originalelor. Un joc de cuvinte inteligent, care

subliniază un element central: originalitatea nu înseamnă ruptură, revoltă și

inconsecvență, ci dimpotrivă. Originalitatea este asumarea creatoare a

fundamentelor, iar în cazul nostru a adevărurilor de credință.

Cum se poate naște un asemenea tip de originalitate aflăm de la Nae Ionescu.

El a târât multă vreme după sine o acuzație de plagiat, pe care a respins-o printr-o

piruetă retorică. Originalitatea se naște din confruntarea personală cu marile idei ale

teologiei și ale filosofiei. Când refaci personal întregul proces ideatic care duce la un

anumit rezultat, atunci, chiar dacă rezultatul este formal identic cu unul formulat de

altcineva înaintea ta, el este totuși original și îți aparține.

Așadar un prim pas către depășirea limbii de lemn, dar și a jargonului teologic

pentru obținerea unei expresii mediatice clare, coerente și convingătoarea este

implicarea personală și turnarea curajoasă a adevărurilor teologice în forme atractive

și stimulatoare pentru gândire. În primul rând pentru gândirea proprie, iar apoi

pentru gândirea celor care ascultă.