Universitatea Babeș Bolyai

Facultatea de Teologie Ortodoxă

Importanța Sfintei Liturghii în viața

Bisericii și a credincioșilor

Profesor : Pr. Lect. Univ. Dr. Gheorghe Șanta

Student: Andreica Alex

Cluj-Napoca

2019
 Importanța Sfintei Liturghii în viața Bisericii și a credincioșilor

Sfânta Liturghie depăşeşte însemnătatea celorlalte rugăciuni şi, mai mult, nici o altă
acţiune a Bisericii nu-i egalează eficacitatea cu acelaşi titlu şi cu acelaşi grad. Ea este ceea ce
poate avea Biserica mai preţios în drumul său în istorie. În ea este cuprins tot binele spiritual al
Bisericii.
Sfânta Liturghie constituie centrul, inima întregii vieţi creştine pentru comunitatea
bisericească, universală şi locală, şi pentru fiecare credincios.
Euharistia exprimă şi construieşte Biserica, fiind comuniune autentică a poporului lui
Dumnezeu, în bogata sa pluralitate şi în unitatea sa intimă. Aceeaşi pâine euharistică, făcută din
multe boabe de grâu, şi vinul, făcut din mulţi struguri, semnifică unitatea şi pluralitatea poporului
creştin care celebrează Euharistia.
Euharistia face Biserica, în sensul că Euharistia o reuneşte, o manifestă, o hrăneşte, o
întăreşte, o face să crească în calitate şi o trimite la toată omenirea. Şi în acelaşi timp Biserica
face Euharistia, o celebrează, o oferă Tatălui împreună cu Hristos în Duhul Sfânt.
La Liturghia Cuvântului, în timpul căreia în centrul Sfintei Mese se află Sfânta
Evanghelie, Dumnezeu Cuvântul ne vorbeşte şi ni se împărtăşeşte prin cuvânt: citirile din Sfânta
Scriptură, predica, rugăciunea şi cântarea căci „cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în cel ce m-
a trimis pe Mine are viaţă veşnică” (Ioan 5, 24) iar „cuvintele Mele duh sunt şi viaţă” (Ioan 6,
23).1
La Liturghia Euharistică în centrul Sfintei Mese se află Potirul euharistic descoperindu-ne
sensul principal al acesteia şi anume prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Domnului
prin pogorârea Duhului Sfânt invocat în rugăciunea preotului şi a credincioşilor şi împărtăşirea
cu acestea, adică cu Însuşi Dumnezeu Cuvântul întrupat, căci „Cuvântul S-a făcut trup” (Ioan 1,
14) şi „dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă
în voi” (Ioan 6, 53).
Liturghia este o jertfa a toata lumea, mai presus de ceruri, savarsita de Insusi Mantuitorul
Iisus Hristos, prin intermediul sfintitilor slujitori, arhierei si preoti, jertfa a dreptatii lui
Dumnezeu savarsita vesnic, neeschimbat, jertfa milostivirii dumnezeiesti pentru neamul omenesc
care piere in pacat, jertfa de satisfacere a dreptatii lui Dumnezeu pentru pacatele lumii prin

1
Pr. Florin Botezan, Sfânta Liturghie cateheza desăvârşită, p. 75
dreptatea, patimile si moartea pentru oameni a Fiului lui Dumnezeu; e slujirea indreptarii, a
curatirii prin sangele lui Dumnezeu, a sfintirii, innoirii, intaririi in dreptate si dumnezeire, slujire
nemuririi si nestricaciunii. De aceea preotul liturghisitor trebuie sa fie tot imbracat in Hristos, in
dreptatea Sa, in iubirea si milostivirea Sa, in sfintenia, blandetea, smerenia, nerautatea, rabdarea
si tagauirea Sa de sine, in predarea Sa voii Tatalui Ceresc; intrun cuvant, trebuie sa fie tot
imbracat in Hristos, intru intelepciunea Lui, in puterea Sa: numai atunci slujirea sa va fi placuita
lui Dumnezeu si va aduce tuturor credinciosilor cel mai mare si mai adevarat folos, va mangaia,
sfinti, inatri si-i va umple de Duhul Sfant pe toti.
Fara Liturghie actul mantuitor al lui Hristos ar fi pentru noi un eveniment trecut, care nu
ar putea sa ne miste si sa ne ridice spre divin. Prin Liturghie insa suntem primiti in imisterul
primordial.
La Sfânta Liturghie Hristos comunică viaţa Sa dumnezeiască şi înfăptuieşte legătura cu
noi prin cuvânt şi trup. Liturghia Cuvântului se împlineşte în Liturghia Euharistică, cele două
părţi ale Sfintei Liturghii realizând numai împreună întâlnirea deplină cu Hristos cel Înviat şi
intrarea Bisericii în Împărăţia lui Dumnezeu.
Sfânta Liturghie, Taina Tainelor, este paradigma unităţii între cuvânt şi Taină. Liturghia
catehumenilor are în centru cuvântul, împărtăşirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt. Liturghia
credincioşilor are în centru Taina, împărtăşirea cu Cuvântul făcut trup. Cele două părţi ale Sfintei
Liturghii sunt indisolubil legate, Liturghia catehumenilor pregătind şi împlinindu-se în Liturghia
credincioşilor.

a. Sfânta Liturghie - structurã a unitãtii Bisericii, în comuniune

Sfânta Liturghie este în acelasi timp si o manifestare a sobornicitãtii Bisericii, o lucrare
de comuniune, antrenând în cadrul ei întreaga comunitate. Aceasta este si motivul pentru care
Sfânta Liturghie nu se poate sãvârsi niciodatã decât în prezenta a doi sau mai multi credinciosi,
aceasta ca manifestare a comuniunii (F.A.2, 42). Pãrintele Alexandre Schmemann insistã foarte
mult în acest sens, arãtând cã înainte de a avea loc Taina Euharisticã, un element ce o
conditioneazã e „taina adunãrii”. În acceptiunea pãrintelui, Sfânta Liturghie nu se poate sãvârsi
decât în cadrul comunitãtii, în cadrul adunãrii, iar acolo unde e adunarea e de fapt Biserica,
Biserica fiind vãzutã ca si „comunitate a tuturor credinciosilor”. Iatã, deci, cã relatia între
Euharistie, Adunare si Bisericã, este una de întrepãtrundere, ele conditionându-se reciproc. De
aici ia nastere ideea de comunitate (popor care stã împreunã, în comuniune) iar ideea de
comunitate si comuniune, naste ideea de unitate. Unitate a întregului popor, care formeazã
Biserica. Comuniunea aceasta a credinciosilor „întruchipeazã imaginea autenticã a Împãrãtiei
lui Dumnezeu”.

b. Sfanta Liturghie ca jertfa euharistica

Liturghia este o jertfa cuvantatoare si fara de sange, singura jertfa crestina, pe care
Biserica Ortodoxa o aduce lui Dumnezeu, ca pe suprema forma de exprimare a inchinarii si a
adoratiei pe care i-o datoram.2
In fiinta ei, Euharistia este deodata taina si jertfa. Aspectul de jerfa al Euharistiei in
liturghie se reveleaza mai precis daca e privita intr-o legatura neintrerupta cauzala cu sacrificiul
istoric de pe Golgota si cu starea de jertfa permanenta in care se afla Hristos in cer in fata
Parintelui Sau, pe jertfeinicul cel mai presus de ceruri cum citim la sfanta liturghie. Insesi
cuvintele de instituire infatiseaza caracterul de jertfa al euharistiei. Expresia referitoare la trup
“care pentru multi se frange” si cea cu privire la sange “care pentru multi se varsa spre iertarea
pacatelor” vorbesc prin ele insele de natura actului euharistic. “Trupul care se frange” si
“Sangele care se varsa”, cu porunca directa “aceasta sa o faceti spre pomenirea Mea”, nu lasa
loc la nicio indoiala ca e vorba de o jertfa care trebuie savarsita mereu.
Jertfa euharistica sta intr-o legatura directa cu jertfa de pe Golgota. Neputand fi despartita
existential de aceea, ea are totusi o identitate proprie fata de aceea. Jertfa din euharistie izvoraste
din jertfa de pe Golgota si se leaga neintrerupt de sacrificiul sangeros al lui Hristos, dar ea nu se
identifica. Aceasta nu este o repetare sau o prelungire aidoma a aceleia, ci numai o reprezentare
reala a ei, deosebindu-se prin aceea ca prima data Domnului si-a oferit spre jertfa viata Sa
trupeasca in chip sangeros si vizibil, pe cand in euharistie realitatea jertfei si prezentei lui Hristos
e tainica, sacrificiul e nesangeros, iar savarsitorul vizibil al jertfei e preotul.
Jertfa euharistica este mijlocul prin care noi devenim in mod plin madulare ale Trupului
lui Hristos. Ea ne introduce in umanitatea lui Hristos, ne interiorizeaza in Trupul Sau. Si pentru
ca euharistia este centrul ontologic al Bisericii, inima care pulseaza sangele in tot organismul,
jertfa ei trebuie sa antreneze intr-o unitate sacrificial jertfa Bisericii.

2
Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, Participarea la Liturghie, p. 596
 Hristos a instituit jertfa euharistica ca sa fie mereu prezent prin ea in Biserica, hranind-o
cu Trupul si Sangele Sau spre reinnoirea si desavarsirea continua sub impulsul permanent al
sacrificiului si al mortii care duce la inviere.

c. Participarea credinciosilor la Sfanta Liturghie

Această sinergie liturgică, conslujire a poporului sau credincioşilor cu preotul consta în
aducerea darurilor de către credincioşi, citirea rugăciunii anaforalei cu voce tare de către preot şi
participarea comunităţii la răspunsurile liturgice şi cântarea în comun, participarea laicilor la
celelalte Taine unite cu Liturghia şi la o comuniune euharistică mai deasă.

c.1. Ritualul aducerii darurilor sau ofrandei în Sfânta Liturghie

În istoria religiilor se poate observa că în fiecare religie oamenii nu participau la ritualul
liturgic fără să aducă ofrande sau daruri. În Biserica veche toţi credincioşii care participau la
Sfânta Liturghie aduceau daruri de pâine, vin, ulei, alimente, iar cei săraci aduceau apă şi flori
drept ofrandă. Acest ritual al ofrandei este confirmat în Biserica veche de cele mai vechi
documente creştine, de Apologia Sfântului Iustin Martirul şi de Tradiţia Apostolică a lui Ipolit al
Romei. A primi daruri- spune Nicolae Cabasila- înseamnă a le aşeza între ale tale, a ţi le însuşi:
atunci se numesc ele primite. Dar Dumnezeu îşi însuşeşte darurile noastre în aşa fel încât le
preface în chiar Trupul şi Sângele Fiului Său Unul Născut...cât de mult preţuieşte primitorul
ceea ce I s-a dat se vede şi din valoarea contradarului pe care îl dă în schimb! Este tot Trupul şi
Sângele lui Hristos Însuşi. Căci Dumnezeu, primind pâinea şi vinul nostru, ne dă în schimb pe
Fiul Său. Şi de aici se vede că Sfântul Trup şi Sfântul Sânge ni se dau de către Dumnezeu ca
daruri în schimbul celor aduse de noi...”.3
Darurile de pâine şi vin, oferite de credincioşi, reprezintă mulţumirea, recunoştinţa,
munca, viaţa, efortul şi jertfa pe care fiecare o aduce Celui Prea Înalt. În Tradiţia Bisericii,
fiecare credincios venea la altar cu lumânarea, pâinea sau prescura şi cu pomelnicul pentru ca,
prin miridele extrase din pâine, să participe la o unire reală cu Mielul Domnului. Acest ritual
reprezenta o contribuţie palpabilă a omului la Euharistie şi o participare reală la realizarea
Bisericii Domnului. Din pacate aceasta practica s-a pierdut in majoritatea Bisericilor din
Romania dar reactualizarea acestei practici vechi ar însemna pentru omul modern o

3
Sf. Nicolae Cabasila,”Talcuirea Sfintei Liturghii” , pp. 99-100
conştientizare a relaţiei care există între Dumnezeu, om şi cosmos în rugăciunea euharistică,
relaţie esenţială pentru ca orice creştin ortodox să aducă ofrandă lumea şi viaţa lui înaintea
Creatorului: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem, de toate şi pentru toate”. În acest ritual se
relevă esenţa credinţei ortodoxe de a iubi prin chip de jertfă pe Dumnezeu şi pe aproapele.

c.2. Dialogul liturgic dintre preot şi credincioşi

O altă mărturie despre participarea laicilor la rugăciunile Bisericii din cadrul Liturghiei o
constituie pluralul liturgic. În Canonul euharistic cuvântul „noi” desemnează faptul că episcopul
sau preotul rosteau rugăciunile la plural, în numele tuturor credincioşilor sau al întregii Biserici.
În aceste texte liturgice se arată că preotul concelebrează cu poporul, iar poporul cu preotul. De
aceea, rugăciunile euharistice sunt rostite la plural deoarece sunt săvârşite de întreaga Biserică şi
în numele întregii Biserici. Ori, în primele secole, Biserica nu era redusă doar la preot, ci
presupunea în mod necesar adunarea euharistică. În Canonul euharistic al Liturghiei Sfântului
Ioan Gură de Aur rugăciunea euharistică se făcea de întreaga Biserică: „Pentru toate acestea Îţi
mulţumim Ţie şi Unuia Născut Fiului Tău şi Duhului Tău Celui Sfânt pentru toate pe care le
ştim şi pe care nu le ştim; pentru binefacerile Tale, ce ni s-au făcut nouă”.4 Poporul lui
Dumnezeu, adunat la Euharistie, prin intermediul proestosului aducea jertfa euharistică într-un
cult comun cu sfinţii îngeri, cu credincioşii cei adormiţi înaintea Sfintei Treimi. În aceste
rugăciuni nu se ruga numai episcopul sau preotul, ci întreaga Biserică:”Noi cu aceste fericite
puteri, Iubitorule de oameni, Stăpâne, strigăm şi grăim: Sfânt şi Prea Sfânt, Unul Născut Fiul
Tău şi Duhul Tău Cel Sfânt”.5
În rugăciunea epiclezei se precede transformarea darurilor euharistice în Trupul şi
Sângele lui Hristos, se invocă Duhul Sfânt peste întreaga adunare şi peste darurile aduse:”Noi
aducem această slujbă duhovnicească, Te rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem: trimite Duhul
Tău Cel Sfânt peste noi, peste aceste daruri ce sunt puse înainte”.6
Prin urmare, citirea rugăciunilor anaforalei ar crea un dialog real între preot şi credincioşi şi ar
accentua participarea directă a credincioşilor la misterul liturgic.

4
Liturghier, p. 122
5
Ibidem, p. 123
6
Ibidem, p. 125
 c.3. Participarea comunităţii la răspunsurile liturgice şi cântarea în comun
Cântarea în comun îşi are originea în Vechiul Testament. Psalmistul David arată că la
evrei întreaga comunitate cânta toate imnele religioase. „Toată suflarea să laude pe Domnul!”
( Ps. 150,6
În multe Biserici locale şi parohii s-a păstrat această cântare în comun chiar în zilele
noastre. Acest fapt demonstrează că participarea credincioşilor este reală şi că Biserica sau
comunitatea creştină este vie, lucrătoare. În alte comunităţi ecleziale (din păcate, în majoritatea
lor), dialogul liturgic a fost redus numai la următoarele pasaje liturgice:
1. citirea Apostolului;
2. rostirea Simbolului de Credinţă;
3. rostirea sau cântarea rugăciunii Tatăl nostru;
4. cântarea imnului trisaghion (Sfinte Dumnezeule) şi a imnului Fie numele Domnului
binecuvântat de acum şi până în veac;
5. pricezne sau chinovic.

c.4. Participarea credincioşilor la comuniunea euharistică

În primele trei secole ale creştinismului, creştinii se împărtăşeau des cu Sfintele Taine. 7 În
perioada post-apostolică, toţi creştinii care participau la Sfânta Liturghie primeau Sfânta
Euharistie. În timpul Sfântului Vasile cel Mare, credincioşii se împărtăşeau de patru ori pe
săptămână. După secolul IV, în timpul Sfântului Ioan Gură de Aur, datorită faptului că evlavia
creştinilor a scăzut, credincioşii se împărtăşeau la praznicele mari sau măcar o dată pe lună.
Totuşi, chiar dacă participarea la Sfânta Euharistie se reduce, în această perioadă apare Liturghia
Darurilor, care arată dorinţa şi necesitatea credincioşilor de a participa mai des la comuniunea
euharistică, mai ales în perioada Postului Mare.
Pe baza acestor considerente teologice şi recomandări liturgice, este de dorit ca la fiecare
Liturghie să se împărtăşească o parte a sinaxei ecleziale cu pregătirea cuvenită, post, rugăciune şi
Spovedanie. În acest sens, şi Nicolae Cabasila spune că scopul Liturghiei este dublu: sfinţirea
darurilor peentru sfinţirea credincioşilor.8 De fapt, şi ritualul liturgic pregăteşte comunitatea
pentru Împărtăşanie: „Să luăm aminte, Sfintele Sfintelor! Cu frică de Dumnezeu, cu dragoste şi

7
Pr. Florin Botezan, op. cit., p. 77
8
Sf. Nicolae Cabasila, op. cit., p. 114
cu credinţă să vă apropiaţi”. În acest sens, s-ar cuveni ca în Biserici, la fiecare Liturghie să
participe credincioşii la comuniunea euharistică astfel:
1. copii până la şapte ani pot fi împărtăşiţi în fiecare duminică şi fără Spovedanie;
2. se recomandă să se împărtăşească mai des şi bolnavii care au o stare de curăţie cuvenită
pentru Împărtăşanie;
3. bătrânii care duc o viaţă cuvioasă şi care se pregătesc pentru această Taină;
4. orice credincios ce duce o viaţă curată şi care îndeplineşte pregătirea cuvenită pentru
Euharistie: post, rugăciune, Spovedanie;
5. timpul Împărtăşaniei îl hotărăşte duhovnicul prin dezlegarea şi binecuvântarea ce o
acordă credinciosului pentru comuniunea euharistică.
Majoritatea teologilor contemporani consideră că e absolut necesar ca la fiecare Liturghie
să se împărtăşească credincioşi, dar cu pregătirea cuvenită. Şi părintele Dumitru Stăniloae
îndeamnă: „Gândindu-ne la tradiţia din timpurile de început ale Bisericii şi la îndemnul dat prin
preot la fiecare Liturghie:”cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi”, se
pare că s-ar cuveni ca să nu rămână nici o Sfântă Liturghie la care să nu se împărtăşească
câţiva credincioşi dintre cei cu o viaţă curată. Dar credem că nu e bine să se împărtăşească toţi
credincioşii sau foarte mulţi la fiecare Liturghie fără spovedanie şi post, chiar dacă ei se
socotesc lipsiţi de păcate grele. Aceasta poate duce la un automatism lipsit de simţire al primirii
Sfintei Împărtăşanii. Trebuie să trăim cu cutremur acest moment atât din pricina obişnuinţei
noastre cu tot felul de gânduri şi de critici ale altora, de supărări cu alţii, cât şi din conştiinţa că
ne împărtăşim cu Trupul prea curat al Domnului cerului şi pământului şi cu prea scump Sângele
Lui”.9

9
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae apud. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, Ed. Episcopia Romanului şi
Huşilor, 1990, p. 64