https://ro.wikipedia.

org/wiki/Istoria_educa%C8%9Biei_%C3%AEn_Rom%C3%A2nia

Educația înainte de 1800

Caracteristica principală a sistemului educațional din Țările Române până la începutul

epocii moderne, a fost cvasi-absența sa de-a lungul întregii perioade. Au existat unele
încercări timide, limitate ca scop și cu durată efemeră a unor domni, principi sau
conducători religioși de a înființa o serie de instituții cu rol educațional, dar acestea au
fost foarte puține și fără realizări notabile la scara societății. Aceaste „școli” sau
„academii” ofereau o educație predominat de natură religioasă, precum și câteva noțiuni
de educație științifică elementară (scrisul, cititul, operațiile aritmetice de bază, unele
limbi străine, elemente de geografie, etc.) Limbile de predare au fost de regulă greaca și
slavona (în Țara Românească și Moldova) și latina în Transilvania.[1]

Primele așezăminte de tip școlar au apărut pe lângă mănăstiri și aveau ca scop învățarea
scrisului în limba slavonă, necesar întocmirii documentelor și corespondenței oficiale. Din
aceste „școli de chilie” cum le numea Nicolae Iorga au provenit tahigrafii Atanasie și
Paladie or Mircea caligraful, din Moldova secolului al XV-lea.[2]

Tot cam din aceeași perioadă sunt menționate și primele elemente ale unui învățământ
profesional cum ar fi școlile de meserii care pregăteau meșterii îmbrăcători în argint ai
cărților și ai icoanelor de catapiteasmă sau școala de musică, de psaltichie, a cîte unui
diac domnesc care învăța la șapte glasuri.[3]

Școala era văzută mai degrabă ca o pedeapsă, iar școlarii erau înmatriculați prin
procedee mult diferite de cele moderne. După cum arată o cronică a vremii se recrutau
învățăcei, copii prinși, furați de prin sate, din care se făceau oameni de treabă, vlădici și
egumeni și preuți și diaconi pre la svintele mănăstiri.[4]

Cercetările istorice au demonstrat că primii voievozii si cnezii români din Maramureș

știau să scrie în slavonește. De asemenea domnii, atât în Moldova cât și în Țara
Românească învățau carte. Chiar aceia care nu puteau scrie erau datori să știe să
vorbească slavonește.[5]

Diaconul Coresi, argumenta și el în Psaltirea sa, prima în limba română, apărută în 1577,
necesitatea învățământului și a tipăriturilor în limba vorbită de majoritatea populației:

„Cu mila lui Dumnezeu eu diacon Coresi, deacă văzuiu că mai toate limbile au cuvântul
lu Dumnezeu în limbă, numai noi rumânii n-avăm; și Hristos zise: cine ceteaște să
înțeleagă și Pavel apostol încă scrie, că întru besearecă mai vârtos cinci cuvinte cu
înțelesul mieu să grăiesc, ca și alalți să învăț decât întunearec de cuvinte neînțelease
într-alte limbi. Derept aceeia, frații miei, preuților, scrisu-v-am aceaste psăltiri cu otveat
de-am scos de-n psăltirea sârbească pre limbă rumânească să vă fie de învățătură și
grămăticilor. Și vă rog ca, frații miei, să cetiți și bine să socotiți că veți vedea că e cu
adevăr.” [6]

Dimitrie Cantemir, în cunoscuta sa operă Descriptio Moldaviae apărută în 1716,

menționa următoarele aspecte referitoare la atitudinea moldovenilor față de cultura
scrisă:

„Pe de altă parte, moldovenii nu numai că nu iubesc învățătura, dar aproape toți o urăsc.
Nici măcar numele științelor și artelor nu le sunt cunoscute. Ei cred că învățații nu pot fi
cu mintea întreagă în așa măsură încât, atunci când vor să laude știința cuiva, spun că a
ajuns nebun de prea multă învățătură. În această privință o vorbă proastă, care se aude
des în gura moldovenilor, este că învățătura e treaba preoților, mireanului îi e de ajuns
să învețe să citească și să scrie, să știe să-și semneze numele, să-și poată însemna în
condică boul alb, negru, cornut, caii, oile, vitele, stupii și ce altele mai sunt; mai departe
este cu totul de prisos.”[7]

În Moldova, un Colegiu Latin (Schola Latina) este fondat la Cotnari, lângă Iași, de către
Iacob Eraclide, apoi, tot la Cotnari a funcționat în vremea lui Petru Șchiopul (1574 –
1578), o altă școală latină, cu profesori iezuiți aduși din Polonia. La 1634, este înființată
la Iași, de către domnitorul Vasile Lupu, Academia Vasiliană, cu predare în limbile
slavonă și latină, organizată după modelul Academiei Movilă din Kiev (creată de
mitropolitul Petru Movilă), de unde i-au și fost trimiși profesori. În cele din urmă, în
1707, Antioh Cantemir fondează Academia Domnească din Iași, cu predare in limba
greacă, o instituție similară cu Academia Domnească de la București.

La rândul său, Constantin Mavrocordat, nemulțumit de analfabetismul și lipsa de

pregătire teologică ce domneau în rândul clerului, dispunea la 1741, o serie de măsuri
pentru ridicarea nivelului cultural al acestora: „Poruncit-au de au adus și cărți pe-nțeles
din Țara Românească, căci în Moldova nu se aflau Evanghelii, Apostole și Liturghii, dând
poruncă mitropolitul aceste cărți să le citească pe-nțeles pe la biserici, mai poruncind
domnul mitropolitului și episcopilor să facă tipografii fieștecare la eparhia lui, ca să se
tipărească cărți pe înțeles. […] Care, la aceasta au lăsat mare pomenire în țările
acestea”.[8]

În Țara Românească, istoria învățământului superior, a început la sfârșitul secolului 17-

lea. Constantin Brâncoveanu, domnitorul Tării Românești, a fondat Academia domnească
de la București in 1694. Educația a fost disponibilă numai în limba greacă. În 1776,
Alexandru Ipsilanti, domnitorul Țării Românești, a introdus noi cursuri în cadrul
Academiei. De la acea dată, franceza și italiana au început să fie predate de asemenea.
învățământul privat a fost, de asemenea disponibil.

Încă din secolul al XIV-lea, sașii din Transilvania au început să înființeze școli primare,
astfel că la începutul secolului al XVI-lea exista câte o școală primară în aproape fiecare
comună săsească. În 1541 s-a înființat primul gimnaziu săsesc, iar în anul 1722 s-a
introdus învățământul obligatoriu pentru națiunea săsească. [1] În Transilvania, conform
regulilor austriece, cea mai mare parte a educației a fost fie în limba germană sau latină.
Structurile medievale, cum ar fi șerbia și un puternic sistem de breasle au supraviețuit
până în secolul al 19-lea. Astfel, a fost o educație religioasă sau de breaslă. Alfabetizare
a fost destul de scăzută, în toate provinciile românești.

Educația modernă, cu toate acestea, începe să apară și în Transilvania și Banat, școlile

au apărut în orașele mari (cum ar fi Cluj sau Timișoara). În Bucovina, Liceul Teologic,
care mai târziu a devenit Universitatea din Cernăuți a fost format pe regulile austriece.