Academia Domnească din Bucureşti

Învăţământul constituie un imperativ şi în acelaşi timp în element fundamental în

dezvoltarea societăţii. Cu atât mai mult crearea unui învăţământ superior propulsează statul în
rândul “lumii civilizate” şi racordează societatea la valori universale. În Țara Românească un
astfel de focar de cultură apare la sfârşitul secolului XVII. Menţionată în hrisoave sub diverse
denumiri – Şcoala Domnească de la Sf. Sava, Şcoala elinească, Academia de la Bucureşti,
Academia Domnească de la Sf. Sava – instituţia şi-a adus folosul societăţii româneşti pentru mai
bine de un secol. Lucrarea de faţă propune o analiză a apariţiei şi evoluţiei acestei şcoli
superioare. Vom avea în vedere mai întâi încercările anterioare din cuprinsului secolului XVII,
pentru ca apoi să ne oprim asupra problemei înfiinţării Academiei, prezentând principalele
puncte de vedere ale istoricilor, schiţând în partea a treia evoluţia şcolii de la Bucureşti, prin
prisma reorganizărilor întreprinse de diverşi domnitori.
Înfiinţarea Academiei
O încercare anterioară de înfiinţare a unui învăţământ superior în Țara Românească, a
fost încă din 1629, din iniţiativa călugărului cretan, Benedict, în limba greacă cel mai probabil,
având în vedere pregătirea lui. Acesta a fost în timpul lui Leon Tomşa predicatorul curţii, după
cum menţionează călătorul suedez Strassburgh. Nu se stie dacă a şcoala a fost înfiinţată, dar certă
este existenţa unor astfel de preocupări încă din 16291.
În secolul XVII au existat în ţările române şcoli superioare, dar au funcţionat sporadic şi
de scurtă durată. Astfel la Târgovişte s-a înfiinţat în timpul lui Matei Basarab, pe la 1646, de
către Paisie Ligaridis şi Ignatie Petriţis prima şcoala superioară care avea un pronunţat accent de
umanism grec şi de cultură bizantină2.
Se pare că Ligaridis ar fi fost chemat la curtea lui Vasile Lupu. Dar, în drum spre
Moldova, acesta se va opri în Țara Românească şi va fi angajat de postelnicul Constantin
Cantacuzino ca profesor pentru fiii săi. Alături de aceştia, se vor adăuga şi alţi fii de boieri iar, în
felul acesta, se va forma nucleul primei şcoli superioare, şcoala greco-latină din Târgovişte3.

1
Ariadna Camariano-Cioran, Academiile domneşti din Bucureşti şi Iaşi, Editura Republicii Socialiste România,
Bucureşti, 1971, p. 20.
2
Ion Ionaşcu, Schola greca e latina de la Târgovişte, în Ştefan Pascu, coord., Istoria învăţământului din România,
Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1988, p. 158.
3
Ibidem.

1
 Ligaridis a predat logica şi retorica în limbile greacă şi latină. Această şcoală avea un
număr redus de elevi. Dintr-un raport al profesorului, cu data de 12 august 1650, se menţionează
un număr de 12 elevi, aparţinând celor mai mari familii boiereşti din Țara Românească. Această
instituţie a funcţionat scurt timp, între 1646-1651. A avut un caracter de şcoala particulară, după
cum lasă de înţeles faptul că a încetat funcţionarea sa după ce fii de boieri au urmat ciclurile de
materii ce se obişnuiau pe atunci4.
În privinţa Academiei de la Bucureşti, cea mai dezbătută problemă este legată de
momentul înfiinţării instituţiei respective. Mulţi istorici au abordat această problemă în scrierile
lor, enunţând variate şi chiar – unele – contrastante interpretări. Centralizând diversele opinii
asupra problemei în cauză, I. Ionaşcu observă aceste discrepanţe: “în timp ce pentru Şerban şi
fratele său subscriu 66 [istorici], pentru Brâncoveanu doar 15, admiţând anul 1689, trei «în după
1692» sau «între 1692 şi 1695», trei îmbrăţişând formula «în jurul anului 1695», iar cinci
pronunţându-se pentru toată durata domniei. Sunt şi trei opinii răzleţe, una punând începuturile la
1749, alta la 1776, iar a treia la 1780, a căror valabilitate nici nu merită a fi discutată, dovedind
lipsa de informare a emitenţilor ei.”5
Această varietate de opinii se justifică prin faptul că lipseşte actul care să ateste
momentul înfiinţării instituţiei, atât în cazul lui Şerban Cantacuzino, cât şi în cazul lui
Brâncoveanu6. Astfel Nicolae Iorga se pronunţă vag asupra întemeierii Academiei, accentuând
meritul stolnicului Cantacuzino, atunci când “la 1678, fratele său Şerban ajunse Domn,
Constantin putu să-şi îndeplinească această dorinţă”7. Aşadar marele nostru istoric nu “subscrie”
pentru o dată concretă, dar lasă de înţeles cui aparţine iniţiativa şi ne oferă anumite limite
temporale, de vreme ce domnia lui Şerban Cantacuzino este plasată în deceniul cuprins între
1678 şi 1688. Îmbrăţişând accepţiunea lui Iorga, N. Bănescu propune dată a întemeierii anul
16798. De partea cealaltă, C.C. Giurescu consideră că profesorii particulari, “onorabil plătiţi”
pentru a învăţa în limba greacă veche pe fiii de boieri, reprezintă nucleul sub care se va forma
mai târziu Academia din Bucureşti. Dar piatra de temelie se pune în timpul domniei lui

4
Ariadna Camariano-Cioran, op.cit., p. 23.
5
Ion Ionaşcu, Cu privire la data întemeierii Academiei Domneşti de la Sfântul Sava din Bucureşti, în “Studii. Revistă
de istorie”, tom 17, 1964, nr. 6, p. 1264-1265.
6
Ariadna Camariano-Cioran, op.cit., p. 24.
7
Nicolae Iorga, Istoria învăţământului romănesc, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1928, p. 42.
8
N. Bănescu, Academia grecească din Bucureşti şi Şcoala lui Gheorghe Lazăr, în “Anuariul Universităţii din Cluj”,
1923-1924, p. 8.

2
Constantin Brâncoveanu, la 16949. De observat însă că acelaşi istoric, într-o lucrare anterioară,
pledează – contrar argumentaţiei de mai sus – pentru înfiinţarea Academiei în timpul lui Şerban
Cantacuzino, la 167910. Tot pentru anul 1694 optează şi I. Ionaşcu în urma analizei menţiunilor
făcute de cronicarii munteni, a scrisorilor primului director – Sevastos Kyminitis – şi prefeţele
unor tipărituri de ultime decenii ale secolului XVII 11 . Fără o prealabilă dezbatere Gh. Cronţ
afirmă de asemenea că Academia a fost întemiată de către Brâncoveanu între anii 1693-1695, din
îndemnul stolnicului Constantin Cantacuzino12.
Victor Papacostea stabileşte ca dată a înfiinţării acestei şcoli anul 1695, în timpul lui
Brâncoveanu. Nici în primii ani ai domniei acestuia nu se dovedeşte existenţa Academiei, având
în vedere “penuria de dascăli” la Bucureşti, cu atât mai puţin sub Şerban Cantacuzino. Eroarea şi
interpretarea în sensul atribuirii “paternităţii” celui din urmă domn amintit, este accentuată –
susţine acelaşi istoric – şi de confuzia pe care unii cercetători ai domeniului au făcut-o, între
postelnicul Constantin Cantacuzino, care a întemeiat o instituţie de învăţământ – “Schola greca e
latina” de la Târgovişte – şi fiul său Şerban13.
Ariadna Camariano-Cioran consideră că Şerban Cantacuzino a întemeiat şcoala cu limba
de predare greacă; însă la început nu a avut o bază solidă de organizare şi rezultatele nu s-au
făcut simţite imediat. Succesorul la tron, Constantin Brâncoveanu, a reorganizat şcoala deja
existentă, i-a dat amploare, i-a asigurat bugetul, a pus în fruntea ei pe Sevastos Kyminitis şi a
introdus cursuri superioare de filozofie neoaristotelică14.
Într-o scrisoare din 8 noiembrie 1686, Şerban Cantacuzino se plânge dascălului Ioan
Cariofil, fost director al Academiei din Constantinopol, apoi mare logofăt al patriarhiei, de lipsa
de dascăli valoroşi în Bucureşti, rugându-l să-i trimită “un dascăl pentru fiul său (eventual să i-l
dea Dumitrache Cantacuzino pe acela al copiilor săi”). De asemenea în 12 mai 1692, stolnicul
Constantin Cantacuzino trimite o scrisoare aceluiaşi Ioan Cariofil, în care deplânge lipsa de

9
Constantin C., Giurescu, Istoria Bucureştilor. Din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, Editura pentru
literatură, Bucureşti, 1966, p. 79, 90.
10
Idem, Istoria românilor, vol. III, partea a doua, De la moartea lui Mihai Viteazul până la sfârşitul epocei fanariote
(1601-1821), Fundaţia regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1946, p. 917.
11
Ion Ionaşcu, op.cit., 1965, p. 1253-1271.
12
Gh. Cronţ, Academia domnească din Țara Românească în secolul al XVIII-lea, în “ Studii. Revistă de istorie”, tom
18, 1965, nr.4, p. 833.
13
V. Papacostea, Doi bursieri ai lui Petru cel Mare la Şcolile din Bucureşti, în “Studii. Revistă de istorie”, anul XIV,
1961, nr. 1, p. 116-117.
14
Ariadna Camariano-Cioran, op.cit., p. 33.

3
dascăli “de limbile clasice” 15 . Pe această linie se argumentează imposibilitatea existenţei
Academiei în momentul respectiv, de vreme ce se constată o lipsă de cadre didactice. Însă în
aceste scrisori se are în vedere mai curând cererea de profesori particulari. Ariadna Camariano-
Cioran susţine că angajarea de dascăli privaţi nu nu constituie un argument împotriva existenţei
unei şcoli în acea perioadă. Fiii domnului şi marilor boieri nu frecventau Academiile domneşti.
Şi chiar în caz de ar fi făcut acest lucru, li se angajau şi profesori particulari, pentru o studiere
mai aprofundată a limbii greceşti, pentru a putea a urma la Academia domnească cursurile
superioare de filozofie. Astfel şi în cazurile lui Nicolae Mavrocordat, Constantin Mavrocordat,
Mihail Racoviţă sau chiar Constantin Brâncoveanu, domnii angajau profesori particulari pentru
odraslele lor. În timpul lui Ioan Caragea, Academia din Bucureşti atinsese maxima ei înflorire;
totuşi domnul nu-şi trimitea copiii să înveţe acolo16.
În unele cuvântări ale lui Sevastos Kyminitis, acesta se intitulează “primul director” al
şcolii şi elogiază pe domnul pentru meritul de a fi întemeiat Academia 17 . Dascălul de la
Trapezunt îl numeşte pe Brâncoveanu în discursurile sale encomiastice fondator al Academiei
din simplul motiv – consideră A. Camariano-Cioran – că laudele nu puteau fi aduse decât celui
care erau închinate, şi nu predecesorului său, fiind în funcţia de director al instituţiei patronate de
domn18. În plus, Termenii de a înfiinţa, a întemeia şi a aşeza şcoală aveau în secolul XVIII şi
sensul de reorganizare. Este legitim a integra afirmaţiile din discursurile encomiastice ale lui
Kyminitis într-un astfel de caz de confuzie terminologică. Avem multiple exemple care să
justifice această poziţie. Astfel spre exemplu Brâncoveanu însuşi în hrisovul de reorganizare din
1707, afirmă: “ne-am hotărât a întemeia o şcoală înaltă de obşte”; însă o astfel de şcoală luase
fiinţă de la sfârşitul secolului XVII. În Cronica Ghiculeştilor se menţionează intenţia lui Nicolae
Mavrocordat de a reînfiinţa în 1714 Academia domnească din Iaşi (ale căror cursuri au fost
probabil întrerupte în 1711), spunându-se: “avea de gând să facă două lucruri bune care nu erau
în ţară, tipografie şi şcoală”. Însă şcoala grecească din Iaşi functiona din vremea lui Antioh
Cantemir, iar Nicolae Mavrocordat nu a făcut decât să o reînfiinţeze şi reorganizeze. Şcoala din
Buzău fusese înfiinţată în 1725, iar hrisoave din 1731, 1734, 1746, 1756, confirmă existenţa ei.

15
Ion Ionaşcu, op.cit., 1965, p. 1267; V. Papacostea, op.cit., p. 116.
16
Ariadna Camariano-Cioran, op.cit., p. 26-27.
17
Ion Ionaşcu, op.cit., 1965, p. 1267.
18
Ariadna Camariano-Cioran, op.cit., p. 24.

4
Însă în hrisovul său din 1776, Alexandru Ipsilanti precizează că întemeiază două şcoli, una la
Craiova şi alta la Buzău19.
Majoritatea istoricilor pun pe seama lui Sevastos Kyminitis înfiinţarea învăţământului
grecesc din Bucureşti. N. Bănescu susţine că o perioadă de timp, anterior venirii dascălului de la
Trapezunt , Academia – pe care o consideră fundaţia lui Şerban Cantacuzino – a fost condusă de
Cacavela, vestitul profesor al lui Dimitrie Cantemir20.
Privitor la venirea lui Kyminitis în ţară, acest moment trebuie plasat la sfârşitul anului
1689. Acesta fusese la şcoala din Fanar, dar în urma unor conflicte cu elevii pleacă, în 1682 fiind
prezent în Trapezunt, unde organizează şcoala de acolo. Ulterior este chemat la Bucureşti.
Momentul venirii sale este apreciat de Ariadna Camariano-Cioran ca fiind 1689, având în
vedere că ultimul discurs rostit de Kyminitis acolo corespunde anului respectiv, iar ultima
scrisoare expediată din oraş a fost în toamna aceluiaşi an. În plus tot atunci direcţia şcolii din
Trapezunt fusese luată de un elev al său21.
Existenţa unui discurs encomiastic dedicat de către profesorul grec lui Şerban
Cantacuzino şi trimis din Trapezunt, constituie un argument solid, care întăreşte accepţiunea
conform cărei domnul amintit este cel care l-ar fi chemat pe Kyminitis la Bucureşti, pentru a
conduce şcoala greacă existentă aici. Sosirea sa a avut însă loc la scurt timp după decesul
domnului. În plus scrisoarea adresată de acelaşi dască lui Mihai Cantacuzino în iunie 1689,
menţionează despre reorganizearea învăţământului şi nu despre înfiinţarea unei şcoli. Prin
urmare fraţii Constantin şi Mihai Cantacuzino s-au adresat profesorului din Trapezunt pentru
organizarea învăţământului din Bucureşti, solicitând sfaturi practice, iar după ce au căzut de
acord, Kyminitis a venit la Bucureşti şi a preluat conducerea şcolii22.

Reorganizări ale Academiei

În 1707, după dispariţia lui Kyministis (în 1702), dorind să reorganizeze învăţământul,
Brâncoveanu apelează la Hrisant Notara, care alcătuieşte programa şcolară, stabilind materiile ce
trebuiau să fie predate. Şcoala era sub patronajul patriarhului Ierusalimului, fiindcă era adăpostită
la mănăstirea Sf. Sava, o mănăstire închinată Sf. Mormânt23.

19
Ibidem, p. 25.
20
N. Bănescu, op.cit., p. 8.
21
Ariadna Camariano-Cioran, op.cit., p. 29.
22
Ibidem, p. 30.
23
Ibidem, p. 34.

5
 La 1 septembrie 1707, Brâncoveanu dă un hrisov prin care precizează salariile dascălilor.
Astfel profesorului de filozofie, care era şi directorul, îi acorda 200 de lei, iar celui de-al doilea
profesor 100 de lei. Pentru asigurarea unui venit permanent din care să fie plătiţi profesorii,
domnul a depus la banca din Veneţia 30 000 de taleri, pentru ca dobânda de 810 taleri să fie
întrebuinţată în folosul şcolii. De asemenea printr-un alt hrisov, domnul dispune ca din vama
bălţii Greaca să se dea 50 de lei anual pentru elevii străini şi cei lipsiţi de mijloace24.
Primul profesor – directorul – preda: logica, retorica, fizica, despre cer, despre naştere şi
pieire, despre suflet şi metafizică; din această programă rezultă că la Academia domnească se
preda un curs superior, întregul ciclu de filozofie neoaristotelică. Al doilea profesor se ocupa de
mai toţi autorii clasicismului grec: Socrate, Sofocle, Euripide, scisorile lui Synesie, poeziile lui
Pindar, discursurile lui Demostene, istoriile lui Xenofon, Plutarh, Tucidide, precum şi omiliile
Sf. Grigorie din Nazianza. Al treilea profesor preda opere lui Hrysoloras, Cato, Fochilidis,
Pitagora, fabulele lui Esop, parenezele lui Agapet, Epistolele lui Teofilact Simocatis. Iar cu
începătorii trebuia să facă exerciţii de gramatică şi ortografie, în neogreacă, după gramatica lui
Lascaris25.
După 1707, Academia a funcţionat cu unele intermitenţe, fie din cauza războaielor care
se purtau pe teritoriul ţării, fie din cauza lipsei de fonduri pentru achitarea salariilor profesorilor.
Mari schimbări nu s-au produs în învăţământ în primele decenii ale secolului XVIII. În timpul
războiului austro-turc, Academia îşi încetase activitatea. La 28 ianuarie 1718, Hrisant Notara
făcea mitropolitului Ungrovlahiei Mitrofan, propuneri pentru redeschiderea şcolilor26.
La 18 ianuarie 1719, Mitrofan anunţa pe Hrisant că şcoala şi-a redeschis porţile, că se
predă gramatica şi filozofia, că Gheorghe din Trapezunt este profesorul Academiei şi că speră să
dea roade bune. El roagă pe patriarhul Hrisant să vină la faţa locului să constate ce s-a realizat şi
îşi exprimă speranţa că Academia va fi şi mai bine organizată dacă va veni patriarhul să-i pună
bazele. Aceasta este o dovadă că reorganizările erau necasare la scurte intervale27.
În timpul domniei lui Grigore Ghica, este reorganizată şcoala după sistemul aplicat în
Moldova în 1747, dovadă fiind hrisovul din 17 ianuarie 1749. Domnul vrea să dea şcolilor
durabilitate, să le asigure o funcţionare permanentă, fără intermitenţe. Pentru realizarea
24
Elena Grigoriu, Istoricul Academiei Domneşti de la Sf. Sava (contribuţii documentare), Editura didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1978, p. 20.
25
Constanin C. Giurescu, op. cit., 1966, p. 90-91; Idem, op.cit., 1946, p. 917-918.
26
Ariadna Camariano-Cioran, op.cit., p. 36.
27
Ibidem, p. 37.

6
intenţiilor sale, trebuia asigurat bugetul Academiei, pentru ca “dascălii” să nu poarte “grija
tulburătoare” pentru salariile lor. Pentru aceasta a numit “ispravnic şi purtător de grijă” pe
mitropolitul Neofit să strângă impozitul preoţilor ca să asigure plata salariilor şi celelalte
cheltuieli necesare funcţionării Academiei28.
Prin hrisovul său, Ghica fixează şi salariile profesorilor: “Dascălului celui d’întâiu al
învăţăturilor celor filozofeşti din şcoala cea elinească” îi fixează un salariu lunar de 45 de taleri,
iar celui de-al doilea “de învăţăturile gramaticei” 20 de taleri; până atunci salariile erau anuale;
acum se fixează lunare, asigurând astfel mai uşor plata lor29.
În 1761, pentru a asigura mai mult spaţiu Academiei, Constantin Mavrocordat decide
scoaterea egumenului şi călugărilor de la Sf. Sava, dându-le locuinţă la Văcăreşti. Totodată
dispune repararea chiliilor de la Sf. Sava, pentru a fi folosite drept clase de cursuri, locuinţă
pentru profesori şi dormitoare pentru elevii interni. Abia atunci Academia va avea un local
propriu în deplină folosinţă. În 1762 Mavrocordat ia o altă măsură benefică pentru reglementarea
veniturilor şcolilor: el va renunţa la dreptul ca domnul să moştenească averile celor decedaţi fără
moştenitori şi va dispune ca asemenea averi să fie date în folosul obştesc pentru construirea de
poduri, pentru nevoile spitalelor şi pentru şcoală. De asemenea Mavrocordat hotărăşte crearea
unui buget permanent, acordând fondului şcolar veniturile mănăstirii Glavacioc 30 . Urmaşul
acestuia, Constantin Racoviţă, va întări prin hrisov dispoziţiile lui Mavrocordat. În 1764 bugetul
şcolar este mărit cu 10 taleri daţi de biserica “Țoţi Sfinţii”. Iar în anul următor se va adăuga şi
venitul mănăstirii Dealul pentru ca profesorii să-şi ia regulat salariul şi “să poate da învăţăturile
ucenicilor, fără de a-şi împărţi gândul lor la purtarea de grijă pentru leafă”31.
În 1775 Alexandru Ipsilanti a constituit o “epitropie obştească”, compusă din 8 boieri
care să supravegheze construcţia unui nou local al Academiei. Noua clădire s-a ridicat la
mănăstirea Sf. Sava, iar conform lui Atanasie Comnen Ipsilanti, a fost o clădire spaţioasă,
cuprinzând mai multe săli pentru clase şi pentru a locui profesorii şi elevii interni, care ar fi fost
peste 75. Construcţia ar fi fost înzestrată şi cu sufragerie, bucătărie şi brutărie. Ridicarea sa a
durat trei ani, noile încăperi putând fi folosite în 177932.

28
Gh. Cronţ, op.cit., p. 834.
29
Elena Grigoriu, op.cit., p. 55.
30
Ibidem, p. 56.
31
Ariadna Camariano-Cioran, op.cit., p. 38.
32
Gh. Cronţ, op.cit., p. 837.

7
 Tot Ipsilanti, în 1776 va emite şi hrisovul prin care urma reorganizarea învăţământului,
cea mai împortantă reformă în domeniu, din a doua jumătate a secolului XVIII. Domnul
reorganizează şi învăţământul cu limba de predare slavonă “ fiind trebuincios şi acesta pentru
citirea hrisoavelor vechi domneşti care s-au scris în acea limbă”. Înfiinţează atât şcoli slavoneşti
cât şi româneşti în toată ţara. Se preocupă şi de specializarea într-o oarecare măsură a
profesorilor33. Avem acum 9 profesori, fiecare specializat în materia pe care o va preda. Doi vor
fi de gramatică şi doi de matematică, ultimii vor preda aritmetica, geometria şi astronomia, dar şi
istoria. Unul de fizică, unul de teologie, şi trei pentru limbile latină, franceză şi italiană.
Profesorul de fizică va preda în limba greacă şi va avea la baza prelegerilor sale pe Aristotel şi
comentatorii săi. Pentru profesorii de matematică se precizează că în caz că nu vor poseda bine
limba greacă, ar putea preda în limba latină, franceză sau italiană. Elevii bursieri erau 75 la
număr, selecţionaţi din 5 clase, câte 15 din fiecare. Li se acorda locuinţă, masă şi uniforme de
două ori pe an. Fiecare clasă va avea şi câte un pedagog pentru supravegherea elevilor. Elevii
interni nu trebuiau să fie mai mici de 7 ani şi nici prea mari; trebuiau să fie fii de boieri aflaţi în
lipsuri sau din categoria mazililor, negustorilor şi meseriaşilor sau străini săraci, însă nu dintre
mojici şi ţărani, care vor trebui să aibă grijă de lucrarea pământului şi de păstoritul vitelor. Elevii
bursieri erau selecţionaţi prin concurs, şi dădeau promisiune scrisă că nu vor părăsi şcoala până
nu vor asculta toate cursurile34.
Pentru fiii negustorilor şi meseriaşilor, bursieri, după ce au învăţat gramatica – cursul
elementar – pot fi scutiţi de a mai frecventa şcoala şi fiecare poate merge la meseria pe care o vor
alege părinţii lor, după aptitudinile fiecăruia35.
Studiile se făceau în cinci cicluri de câte trei ani. În primul ciclu de trei ani se învăţa
gramatica greacă şi putea începe studiul limbii latine. Următorii trei ani se aprofundau greaca şi
latina, şi se studiau operele scriitorilor greci şi latini. În următorii trei an, dimineaţa se predau
poetica, retorica şi etica lui Aristotel, iar după masă limbile italiană şi franceză. După aceşti nouă
ani, treceau la studierea ştiinţelor. Trei ani învăţau dimineaţa aritmetica şi geometria, iar după
masă elemente de istorie şi geografie. Mai urmau încă trei ani de filozofie şi astronomie. După
terminarea acestor cicluri erau absolvenţi ai Academiei şi puteau îmbrăţişa cariera pe care o
doreau.

33
Ariadna Camariano-Cioran, op.cit., p. 40.
34
N. Bănescu, op.cit., p. 9-10.
35
Ariadna Camariano-Cioran, op.cit., p. 41.

8
 Conform aceluiaşi hrisov, bugetul şcolii se ridica la suma de 15 250 lei; 6000 era
contribuţia mănăstirilor neînchinate, 4000 a celor închinate şi 5250 contribuţia preoţilor36.
Noul local a permis creşterea numărului de elevi, iar paralel a crescut şi numărul
profesorilor: de la 2-3 la 9. Conţinutul învăţământului devine mai variat şi capătă un caracter
ştiinţific, mai occidental, introducându-se noi discipline. Reflectă orientarea nouă spre un
învăţământ raţional şi ştiinţific, în cadrul căruia ştiinţele exacte vor ocupa un loc de frunte, în
detrimentul disciplinelor filozofice şi vor fi studiate în mod modern cu laborator şi aparate de
experienţe. De asemenea se întroduce studiul limbilor occidentale. Latina, care ocupa un loc de
frunte, era studiată aproape în egală măsură cu greaca, precum şi franceza şi italiana. Studierea
limbilor moderne reflectă tendinţa de modernizare a acestui învăţământ37.
În 1778 erau următorii profesori la Academia din Bucureşti: Manase, Neofit, Teodor,
Pantazi şi Anastasie. Studierea limbilor occidentale favoriza luarea de contact direct cu
progresele Apusului. Tot în hrisovul din 1776, Ipsilanti reînfiinţa şi reorganiza biblioteca, pentru
a fi pentru uzul elevilor. A fost numit şi un bibliotecar38.
Aparent organizarea lui Ipsilanti nu a fost una durabilă; în 1784, patriarhul Ierusalimului,
vizitând ţara, îşi manifestă nemulţumirea faţă de situaţia învăţământului. La îndemnul său,
domnul Mihail Suţu cere boierilor să citească hrisovul lui Ipsilanti pentru a cerceta dispoziţiile
cuprinse în el şi a face îmbunătăţiri. La 25 august 1785 este numit la şcoala de la Sf. Sava şi un
doctor, pe nume Ioan Manicati.
Războaiele ce au urmat au dezorganizat complet învăţământul: bugetul şcolilor nu se
putea asigura, profesorii şi elevii s-au risipit, iar şcoala şi-a suspendat activitatea. După pacea de
la Siştov (1791), se reia şcoala, însă va fi mutată la mănăstirea “Domniţa Balaşa”, domnul Mihai
Suţu va muta curtea în localul Academiei.
Amploarea dată de Ipsilanti nu s-a menţinut multă vreme. Astfel pe timpul lui Alexandru
Moruzi în loc de 9 profesori, câţi stabilise Ipsilanti prin hrisovul său, sunt numai 3, câţi erau în
prima jumătate a secolului XVIII39.

36
Elena Grigoriu, op.cit., p. 63.
37
Gh. Cronţ, op.cit., p. 839.
38
Ariadna Camariano-Cioran, op.cit., p. 43-44.
39
Ibidem, p. 45-46.

9
 Între anii 1791 şi 1803 Academia a funcţionat la “Domniţa Bălaşa”. După cutremurul din
1803 clădirea s-a deteriorat puternic,şcoala fiind mutată la metohul Măgureanu, pe care l-a pus la
dispoziţia şcolii mitropolitul Dositei Filitti40.
Venirea lui Ignatie (1810) în scaunul mitropolitan din Bucureşti va da un nou impuls
învăţământului, prelatul luând sub auspiciile sale şcoala, o numeşte liceu şi repară localul. În
această perioadă numărul elevilor a atins cifra de 244, iar profesori 1141. Sunt numiţi mai mulţi
profesori de ştiinţe, filologie greacă şi limbi străine şi se predau următoarele materii: matematica,
fizica experimentală, chimia, metafizica, logica, etica, istoria naturală, geografia, retorica,
poetica, istoria, arheologia, desenul, limbile greaca veche şi modernă, latina, franceza, germana
şi rusa. Conţinutul învăţământului a luat o mare amploare şi s-a modernizat pe deplin; de
asemenea se uşurează învăţământul prin folosirea limbii neogreceşti. Cei 244 de elevi erau
specializaţi, urmând unii două iar alţii trei cursuri42.
S-a alcătuit şi un statut pentru noua organizare a liceului; conform acestuia, materiile de
învăţământ erau împărţite în trei categorii: ştiinţe, literatură, limbi. Tot în acest text era stipulată
şi data examenelor publice, precum şi modul lor de desfăşurare. Asistau mitropolitul ţării,
episcopii şi boierii. Numele elevilor erau trecute pe nişte bilete şi era examinat cel al cărui nume
fusese extras. La secţia ştiinţifică era examinat câte un elev pe zi, iar la limbi puteau fi mai mulţi.
Sesiunea dura 15 zile, însă nu consecutive. Începea după sărbătorile pascale, în zilele de joi şi
sâmbătă sau duminică şi continuau până la vacanţă. Anul următor nu s-a mai respectat acest
sistem de examinare, având loc în 15 iulie. Premiile elevilor constau în medalii de argint în
formă elipsoidală executate anume pentru această ocazie. Acestea erau de trei categorii şi eu fost
acordate după răspunsurile date de elevi la examene43.
Reorganizări succesive au loc şi în timpul domniei lui Ioan Caragea. Numărul
profesorilor a crescut, ajungând în 1816 la 12, iar cel al elevilor la 400, venind din toată regiunea
balcanică. Bugetul Academiei se ridica la 50 000 lei, la această sumă adaugându-se şi venitul
mănăstirii Glavacioc. I se dădeau şcolii 500 de căruţe de lemne; avea şi patru pescari, care
aprovizionau cantina cu peşte şi încă zece slujitori. S-a acordat şi o sumă de 7000 de lei pentru

40
N. Bănescu, op.cit., p. 10.
41
Ariadna Camariano-Cioran, op.cit., p. 47.
42
Ibidem, p. 48-49.
43
Ibidem, p. 49-50.

10
elevii săraci şi încă 7000 pentru instrumente şi cărţi44. S-a înfiinţat şi o catedră specială de drept,
iar primul profesor a fost juristul Nestor; este primul profesor român. Numirea lui este un indiciu
că învăţământul cu predare greacă începuseră să pătrundă şi profesori de origine română.
Organizarea făcută de Caragea, care a vrut să ridice Academia la treaptă universitară, a fost
destul de costisitoare şi, neavând buget corespunzător asigurat, nu a dăinuit45.
Academia Domnească este desfiinţată după 1821 din ordinul Porţii. Şcoala cu predare în
limba greacă este considerată de către turci – în contextul revoluţionar al momentului respectiv –
un focar de răscoală şi în consecinţă se impune închiderea sa46.
În concluzie putem afirma că şcoala a reprezentat un punct de interes pentru domnitori.
Reformele aplicate constant după înfiinţarea Academiei ne demonstrează preocuparea pentru
învăţământ a conducătorilor, care au urmărit ridicarea instituţiei la nivelul şcolilor superioare
europene, având ca punct de referinţă Universităţile din Padova şi Constantinopol. Indiferent
dacă Academia a fost înfiinţată de Şerban Cantacuzino sau Constantin Brâncoveanu, consider că
domnii au înţeles nevoia pe care o avea ţara de educaţie şi rolul important pe care îl joacă
învăţământul în societate.

Bibliografie

44
Elena Grigoriu, op.cit., p. 80-81.
45
Ariadna Camariano-Cioran, p. 59-61.
46
Elena Grigoriu, op.cit., p. 86.

11
Bănescu, N., Academia grecească din Bucureşti şi Şcoala lui Gheorghe Lazăr,
în “Anuariul Universităţii din Cluj”, 1923-1924.
Camariano-Cioran, Ariadna, Academiile domneşti din Bucureşti şi Iaşi,
Editura Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1971.
Cronţ, Gh., Academia domnească din Țara Românească în secolul al XVIII-lea,
în “ Studii. Revistă de istorie”, tom 18, 1965, nr.4, p. 833-848.

Giurescu, Constantin C., Istoria românilor, vol. III, partea a doua, De la

moartea lui Mihai Viteazul până la sfârşitul epocei fanariote (1601-1821),
Fundaţia regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1946.

Idem, Istoria Bucureştilor. Din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre,
Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966.
Grigoriu, Elena, Istoricul Academiei Domneşti de la Sf. Sava (contribuţii
documentare), Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1978.
Ionaşcu, Ion, Cu privire la data întemeierii Academiei Domneşti de la Sfântul
Sava din Bucureşti, în “Studii. Revistă de istorie”, tom 17, 1964, nr. 6, p. 1253-
1272.
Idem, Schola greca e latina de la Târgovişte, în Ştefan Pascu, coord., Istoria
învăţământului din România, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1988,
p. 158-159.
Iorga, Nicolae, Istoria învăţământului romănesc, Editura Casei Şcoalelor,
Bucureşti, 1928.
- Papacostea, V., Doi bursieri ai lui Petru cel Mare la Şcolile din Bucureşti,
în “Studii. Revistă de istorie”, anul XIV, 1961, nr. 1, p. 115-122.

12