EDUCAŢIA COGNITIVĂ

1. ROLUL ŞI LOCUL EDUCAŢIEI COGNITIVE ÎN FORMAREA PERSONALITĂŢII

Indiferent cât de tolerantă este o societate faţă de persoanele cu dificultăţi de

învăţare, ea întotdeauna valorizează inteligenţa şi performanţa cognitivă. Educaţia
cognitivă se referă la activitatea de stimulare a funcţiilor cognitive de bază, funcţii
implicate în învăţarea şcolară, dar şi funcţii necesare învăţării abilităţilor sociale, motorii,
artistice, emoţionale şi adaptative. Educaţia cognitivă are ca scop dezvoltarea
capacităţii de învăţare a strategiilor de învăţare, în esenţă găsirea punctelor cheie prin
care copiii învaţă să înveţe.

Educaţia cognitivă este o componentă de bază a educaţiei integrale prin care se

asigură asimilarea unui sistem unitar de cunoştinţe, pe baza cărora se formează şi se
dezvoltă capacităţi cognitive (de cunoaştere), se stimulează interesele de cunoaştere,
se dobândesc priceperi şi deprinderi de studiu. Realizarea celorlalte laturi ale educaţiei
depinde de nivelul de înţelegere a cunoştinţelor asimilate, de gradul de dezvoltare a
proceselor cognitive. Fiecare dintre celelalte laturi ale educaţiei are componente
cognitive, care trebuie asimilate pentru realizarea obiectivelor lor specifice. Nivelul care
poate fi atins de un individ, în fiecare dintre celelalte laturi ale educaţiei, depinde de
nivelul performanţelor sub aspectul intelectual şi anume : volumul de informaţii, nivelul
dezvoltării psihice, orientarea intereselor, posibilitatea de a se informa independent.
Latura cognitivă a personalităţii asigură omului posibilităţi nelimitate de cunoaştere şi
acţiune. Dezvoltarea personalităţii umane este dependentă de gradul de realizare al
educaţiei cognitive. De aici şi interesul sporit pentru această dimensiune a educaţiei,
acordat în condiţiile revoluţiei ştiinţifice şi tehnice contemporane, când munca fizică are
un tot mai puternic suport intelectual. În acest context, se poate spune că educaţia
cognitivă semnifică educaţie pentru ştiinţă prin ştiinţă, cultivarea sensibilităţii pentru
valorile ştiinţei, precum şi a capacităţilor pentru a le dobândi.

La baza construcţiei educaţiei cognitive, alături de psihologia cognitivă, informatica

şi neuroştiinţele cognitive, se află clarificările aduse de J. Delacour în 2001, privind :
explicarea bazei ştiinţifico-materiale a activităţii cognitive (funcţionarea sistemului
nervos), explicarea stărilor de motivare, clarificarea organizării sistemului nervos prin
punerea în paralel cu inteligenţa artificială şi noua interpretare a procesării informaţiilor
(reprezentări - imagini mentale, mecanismele gândirii, învăţării, memoriei, imaginaţiei
ş.a.).

Educaţia trebuie să indice soluţii de a introduce şi pregăti copilul pentru a-şi

construi cunoaşterea, de a raporta şi utiliza aceasta în contexte reale ale mediului (J.
Dewey, J. Piaget, J. Bruner), a atinge "zona proximei dezvoltări" prin asistenţă
diferenţiată (L. Vîgoţscki) şi de a contura noile roluri ale profesorului în a susţine
această construcţie cognitivă (facilitare, mediere, îndrumare, reglare ş.a.).

2. OBIECTIVELE EDUCAŢIEI COGNITIVE

Conţinutul educaţiei cognitive se regăseşte în viaţă, în activitatea umană, în ştiinţă,

tehnică, artă, în cultură în general. Educaţia cognitivă îi abilitează pe elevi nu numai cu
receptarea, prelucrarea şi valorificarea informaţiilor oferite prin diferite surse, ci şi cu
capacitatea de a manifesta o anumită autonomie privind căutarea, descoperirea şi
utilizarea informaţiilor în condiţii variate. Privind din această perspectivă se pot
desprinde obiectivele educaţiei cognitive şi anume :
a. Asimilarea cunoştinţelor şi structurarea lor în sisteme logice. Orice proces de
cunoaştere începe cu achiziţionarea de informaţii, fie prin contactul direct cu obiectele şi
fenomenele lumii reale, fie prin receptarea lor sub formă de noţiuni, reguli, norme,
principii, teze etc.
b. Însuşirea şi perfecţionarea tehnicilor de muncă intelectuală Rezultatele
activităţii şcolare, în general, ale activităţii de învăţare sunt determinate de măsura în
care elevii posedă tehnici de învăţare („instrumente de asimilare” – J. Piaget).
c. Exersarea şi dezvoltarea proceselor psihice de cunoaştere; formarea
capacităţilor cognitive. Activitatea de învăţare implică efort personal atât în plan
cognitiv, cât şi în plan afectiv şi voliţional. În plan cognitiv sunt angajate procese psihice
simple (percepţii, reprezentări) şi – mai ales procese psihice complexe
(gândirea,memoria, imaginaţia).
d. Stimularea şi cultivarea intereselor de cunoaştere. Educaţia intelectuală asigură
paralel cu formarea unui stil de muncă adecvat, însuşirea tehnicilor de muncă
intelectuală, şi cultivarea interesului pentru cunoaştere, a dorinţei de a şti a elevilor şi a
„trebuinţei” lor de a cunoaşte.
3. EDUCAŢIA COGNITIVĂ ÎN CONTEXTUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI FORMATIV
 Educaţia cognitivă dezvoltă formativul, explicând şi specificând fondul acestuia,
conform cercetărilor ştiinţei cogniţiei. Astfel, se urmăreşte micşorarea decalajului, prin
formare activă, între creşterea exponenţială a informaţiilor, ca volum, complexitate,
diversitate şi capacitatea indivizilor de a le asimila pe criterii prioritar calitative, de a le
aborda critic, de a le aplica eficient, dar şi de a le dezvolta, prin cercetare, craţie.
I.Nicola (1996) consideră că formarea presupune "dezvoltarea biopsihosocială a
personalităţii", sub diferitele ei aspecte, pe baza intercondiţionarii cu informativul.
Prioritatea lui actuală se explică prin nevoile de adaptare la ritmul dezvoltării
informaţiilor, care trebuie restructurate, reconcepute pedagogic, ca surse de dezvoltare
formativă.

Dezvoltarea cognitivă a proceselor superioare are la bază colaborarea mediată

prin interacţiune verbală. Pornind de la aceste concepte, se poate considera că
educaţia cognitivă este o intervenţie facilitatoare, intenţionată, dinspre mediul de
învăţare, intervenţie care duce la dezvoltarea intelectuală şi modificabilitatea cognitivă a
copilului. Copiii învaţă multe prin expunerea directă la stimuli, prin imitare şi identificare.
Însă, învăţarea mediată este un mod diferit de învăţare faţă de cel de expunere directă
la stimuli. Funcţiile cognitive de bază sunt create datorită experienţelor învăţării mediate
care se manifestă ca şi mijloace de adaptare la o lume în permanentă schimbare.

Pentru adaptare, copiii trebuie să înveţe cum să înveţe. Acest lucru necesită
dezvoltarea unor aptitudini cognitive adecvate, de exemplu identificarea şi elaborarea
informaţiei, iar pentru comunicare trebuie să găsească soluţii propii. Medierea este o
modalitate principală prin care este transmisă cultura de la o generaţie la alta. Din lipsă
de disponibilitate, de timp, de energie, multi adulţi nu reuşesc să transmită valori,
sensuri culturale, istorice şi tradiţiile copiilor lor. Ei nu le mai explică copiilor ceea ce ştiu
despre lume, nu le transmit propriile experienţe, le spun mai puţine poveşti, şi lasă
televizorul să îndeplinească această misiune. Rezultatul este că mulţi copii sunt lăsaţi
să înveţe direct din stimulii mediului înconjurător, în lipsa unei medieri din partea
adultului. Potrivit lui Feurstein, această lipsa de mediere pune în pericol dezvoltarea
cognitivă a multor copii. Astfel ce mai comună cauză a deficitului de învăţare este, după
părerea lui R. Feurstein, insuficienta experienţă de mediere primită de copii din partea
adulţilor.
 BIBLIOGRAFIE

1. Joiţa, E., Educaţia cognitivă, Editura „Polirom”, Iaşi, 2002.

2. Neacşu, I., Instruire şi învăţare, Editura „Ştiinţifică”, Bucureşti, 1990.

3. Nicola, I., Pedagogie, Editura „Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti, 1996.

4. Roth, M., Domuţa, A., Lebeer, J., Hansen A., Szamoskozi, I., Creţiu, M. -
Educaţia cognitivă, Editura „Universităţii Babeş-Bolyai”, Cluj – Napoca, 2003.

5. Şerdean, Ioan, Pedagogie, Editura Corint, Bucureşti, 2002.

6. Văideanu George, Educaţia intelectuală, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1971.