Conținuturile/dimensiunile educaţiei

Idealul educaţional se realizează prin intermediul componentelor educaţiei,

obiectivelor şi conţinuturilor acestora. Educaţia contemporană se referă la următoarele
dimensiuni:
 educaţia intelectuală;
 educaţia estetică;
 educaţia moral-civică;
 educația tehnologică;
 educaţia fizică.

Educaţia intelectuală

Conceptul şi importanţa educaţiei intelectuale

Termenul provine din latinescul intellectus – minte, gândire, raţiune, act raţional,
capacitate de a gândi, raţiona, cunoaşte, de a opera cu noţiuni, concepte (Jinga, Istrate,
1998).
Educaţia intelectuală, prin intermediul valorilor ştiinţifice şi umaniste pe care le
prelucrează, selectează şi transmite sub formă de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi,
contribuie la formarea şi dezvoltarea personalităţii raţionale, precum şi la dezvoltarea
capacităţilor intelectuale, funcţiilor cognitive şi instrumentale, schemelor asimilatorii,
structurilor operatorii. (Nicola, 1994, Salade, 1998, Creţu, 1999).
Însemnătatea educaţiei intelectuale sporeşte în zilele noastre datorită accentuării
caracterului intelectual al diverselor activităţi umane, exploziei informaţionale, cererii de
educaţie, nevoii de a pune accent mai mare pe autoeducaţie (Salade, 1998 citat de Creţu,
1999).
Obiectul educaţiei intelectuale îl constituie comportamentul intelectual, astfel că ea
nu se indentifică cu educaţia pentru ştiinţă (Călin, 1996), iar tendinţa de a include în sfera
ei de preocupări problematica concepţiei despre lume este incorectă, ştiindu-se că toate
componentele educaţiei contribuie la construirea unei astfel de concepţii.
Comportamentul intelectual se interpretează prin prisma modului de abordare a
dezvoltării psihice a copilului şi adolescentului, a relaţiilor acestora cu învăţarea şcolară,
şi are o dublă condiţionare:
 biogenetică;
 psihoculturală (Călin, 1996).
Înseamnă că privim educaţia intelectuală într-un plan intern, natural, din perspectiva
psihologiei genetice, şi într-un plan ambiental, extern, din perspectiva psihologiei
culturale a dezvoltării intelectuale.
În funcţie de aceste două planuri pot fi gândite aspectele constitutive ale educaţiei
intelectuale:
 învăţarea citi-scrisului de către copil;
 asimilarea noţiunilor ştiinţifice şi a
 capacităţilor metodologice ale reuşitei şcolare
 dezvoltarea capacităţii de cunoaştere şi creativitate culturală (Călin, 1996).

1
 Acelaşi autor pledează pentru eliminarea tendinţei de “cantonare excesivă a
educaţiei intelectuale pe dezvoltarea creativităţii şi a capacităţilor instrumentale de
acţiune a omului”, adică “formarea intelectuală”, şi pe “efectele valorilor ştiinţifice şi
umaniste”, “informare intelectuală”, întrucât ambele denumiri prezintă neclarităţi (la
nivel lingvistic şi logic), din perspective interacţiunii proceselor dezvoltării psihice cu
procesul învăţării şcolare şi a modurilor de abordare ale educaţiei intelectuale:
 abordarea nativistă (genotipul intelectual);
 abordarea ambiental-raţionalistă (fenotipul intelectual).

Dezideratele educaţiei intelectuale

Acestea privesc transformările calitative ale intelectului uman (intersecţia cu mediul

socio-cultural extern):
 capacităţi de cunoaştere;
 creativitate;
 autonomie intelectuală (Călin, 1996);
sau, deja “consacratele “ (Nicola, 1994, Creţu, 1999):
 asimilarea unui sistem de cunoştinţe fundamentale şi a deprinderilor specifice
unor domenii de cunoaştere;
 dezvoltarea capacităţilor cognitive;
 dezvoltarea resurselor afectiv-motivaţionale ale învăţării;
 cultivarea unui stil de muncă intelectual;
 dezvoltarea creativităţii.
Indiferent de treapta sistemului nostru de învăţământ, educaţiei intelectuale îi este
necesară interacţiunea dintre dezvoltartea intelectuală şi învăţarea şcolară axată pe
valorile create de om şi umanitate:
 valori economice şi tehnice;
 valori politice şi juridice;
 valori teoretice filosofice şi afective(morale, estetice şi religioase);
 valori vitale şi ambientale (Călin, 1996).
Aceste valori sunt elemente constituente ale diferitelor discipline de învăţământ, care
declanşează procese de comunicare, cunoaştere, înţelegere, evaluare şi asimilare, prin
ele elevii ajungând la o cultură personală:
 umanistă, afectivă şi comportamentală;
 tehnică şi profesională;
 politică şi juridică.
Scopurile educaţiei intelectuale sunt (Călin, 1996):
 exersarea capacităţilor psihice generale şi specifice diferitelor conţinuturi ale
ştiinţei;
 cunoaşterea şi înţelegerea terminologiei ştiinţifice şi de utilizare a unor
instrumente şi proceduri practice, care aparţin unor domenii;
 dezvoltarea capacităţii de rezolvare de probleme;
 stimularea curiozităţii şi imaginaţiei, tenacităţii şi încrederii în forţele proprii, a
spiritului critic şi de obiectivitate etc.

2
 Aceste scopuri exprimă diverse tendinţe, în funcţie de specificul fiecărei discipline de
învăţământ.

Metodologia educaţiei intelectuale

Include mai multe componente (Călin, 1996):

 experienţa personală de cunoaştere a copilului şi adolescentului (datorată
activităţilor perişcolare);
 instruirea ocazională (observarea naturii, reînnoirea informaţiilor, prin intermediul
muzeelor şi a mass-mediei);
 instruirea şcolară sistematică , cu îndrumare euristică din partea profesorului şi
prin modalităţi de activitate independentă, creativă şi de investigare critică;
 instruire complementară (activităţi paraşcolare);
 autoinstruirea.
Educaţia intelectuală se va realiza diferenţiat, în funcţie de particularităţile
individuale a celor care se educă.

Conţinutul educaţiei intelectuale

a) asimilarea unui sistem de cunoştinţe fundamentale şi a deprinderilor

specifice unor domenii de cunoaştere.

Obiectivul principal al şcolii trebuie să fie însuşirea unui sistem de metode lucru şi
investigaţie, astfel încât cel care se educă să fie capabil de continuarea efortului de
instruire/autoinstruire, de adaptare la cerinţele societăţii (Jinga&Istrate, 1998).
Cei care se educă trebuie să-şi însuşească nu numai principii, legi, teoreme, dar şi
sensul social şi uman al acestora.
Educaţia intelectuală presupune formarea celor care se educă pentru şi în spiritul
anumitor opţiuni şi ierarhii valorice care se realizează prin transmiterea cunoaşterii
ştiinţifice şi a conotaţiilor sale axiologice (Jinga&Istrate, 1998).
Se au în vedere trei operaţii:
 selectarea,
 prelucrarea şi
 transmitarea valorilor de la societate la individ.
Operaţia de selectare a valorilor trebuie să răspundă următoarelor criterii:
 se vor selecta valorile care sunt în concordanţă cu cerinţele idealului educaţional;
 se vor selecta valorile care vor facilita formarea creativă şi vocaţională a
personalităţii;
 realizarea unui echilibru între diferitele categorii de cunoştinţe (realiste, umaniste,
teoretice, practice, fundamentale, aplicative, de specialitate, opţionale);
 realizarea unei viziuni interdisciplinare, care să ofere posibilitatea unei înţelegeri
profunde a realităţii;
 raportarea informarii la procesul învăţării;
 situarea pe primul plan a calităţii informaţiilor.
Operaţia de prelucrare şi transmitere trebuie să ţină seama de:
3
  respectarea particularităţilor de vârstă şi individuale ale elevilor;
 utilizarea unui limbaj specific fiecărei discipline de învătământ (Jinga&Istrate,
1998, Nicola, 1994).

b) dezvoltarea capacităţilor cognitive

Are în vedere următoarele (Jinga&Istrate, 1998, Nicola, 1994):

 capacitatea de cunoaştere – capacitatea de observare, gândirea, atenţie,
memoria, imaginaţia etc (procese intelectuale), sunt premise ale asimilării
valorilor, dar şi produse ale învăţării;
 capacitatea de observare – oferă celor care se educă prilejuri de observare, de
antrenare a simţurilor lor;
 gândirea – cea mai importantă dintre capacităţile cognitive; cu ajutorul ei, cei
care se educă ordonează faptele dobândite prin observare şi păstrate în
reprezentări, le generalizează, ajungând astfel la stabilirea noţiunilor, legilor,
teoremelor, regulilor etc;
 memoria – cu ajutorul ei, cei care se educă memorează trainic faptele şi
generalizările, pentru ca la nevoie să şi le reamintească; de aici importanţa
dezvoltării ei ca premisă şi rezultat al învăţării;
 imaginaţia – reprezintă o condiţie a stimulării şi educării creativităţii.

c) dezvoltarea resurselor afectiv-motivaţionale ale învăţării

Interesul cognitiv presupune trebuinţa de cunoaştere, care se educă. El se naşte din

stârnirea şi intensificarea curiozităţii pentru noi fenomene din domeniul tuturor
disciplinelor de învăţământ.
Sentimentele intelectuale sunr legate de asocierea unor elemente afectiv-volitive.
Emoţiile pozitive pot determina ataşarea faţă de studiu şi mobilizarea forţelor de
cunoaştere, creând necesitatea intensă de a atinge un scop intelectual. Orientarea şi
tonalitatea negativă a sentimentelor pot frâna activitatea intelectuală a celor care se
educă.
Educaţia intelectuală urmăreşte cu consecvenţă formarea unei atitudini pertinente faţă
de ştiinţă şi tehnologie, care se impune ca o finalitate a educaţiei permanente
(Jinga&Istrate, 1998, Nicola, 1994).

d) cultivarea unui stil de muncă intelectual

Stilul învăţării şcolare se referă la priceperea şi deprinderea de a învăţa şi de a aplica

cunoştinţele asimilate, care sunt în legătură cu (Călin, 1996):
 igiena muncii intelectuale (relaţia somn-odihnă-alimentaţie, regi de efort
intelectual);
 organizarea învăţării (metode de învăţare, folosirea manualului şi a altor cărţi etc).
Maniera recomandabilă de învăţare (stil pozitiv de învăţare) vizează (Călin, 1996):
 analiza în prealabil a structurii/sarcinii de îndeplinit;
 stabilirea succesiunii operaţiilor necesare în realizarea sarcinii de învăţare;
 efectuarea independentă a sarcinilor şi controlul îndeplinirii lor.

4
 Pentru a se implementa un astfel de model de învăţare, se urmăreşte dezvoltarea
capacităţilor metodologice de reuşită şcolară. Aceste capacităţi privesc:
 formularea de consemnuri/sarcini de învăţare;
 organizarea studiului individual.
Consemnurile/sarcinile sunt compuse din:
 consemnul criterial de reuşită (elevul îşi reprezintă obiectul şi rezultatul învăţării);
 consemnul structural (demersul intelectual pentru realizarea sarcinii avute în
vedere);
 consemnul procedural (modalităţi diferenţiale de execuţie a sarcinii de învăţare).
Însuşirea metodelor şiu tehnicilor de muncă intelectuală presupune dobândirea a trei
tipuri de competenţe:
1) competenţa informaţională, care se dobândeşte prin stăpânirea metodelor şi
tehnicilor de:
 obţinere (utilizarea tehnicilor de lectură);
 consemnare (utilizarea tehnicilor de consemnare a datelor);
 stocare a informaţiilor (tehnicile mnemotehnice).
2) competenţa operatorie – presupune stăpânirea unei game de priceperi şi
deprinderi intelectuale(de sistematizare, de sintetizare, de restructurarea
informaţiilor, de alcătuire a unui plan etc), precum şi a tehnicilor de formare a
acestora (de sistematizare şi restructurare a sistemului de cunoştinţe, de elaborare
a unor planuri, scheme sintetice pe diverse teme, de utilizare a cunoştinţelor în
rezolvarea unor probleme);
3) competenţa de comunicare – se cultivă prin exerciţii variate (organizarea unui
răspuns bine structurat, realizarea de referate, elaborarea unor comunicări sau
referate ştiinţifice etc),
precum şi:
4) atitudine pozitivă faţă de studiu;
5) capacitate de alternare a activităţii cu odihna.
Cele mai semnificative metode şi tehnici de muncă intelectuală sunt (Nicola,
1994, citat de Jinga&Istrate, 1998):
 iniţierea şi familiarizarea celor care se educă cu folosirea unor instrumente
auxiliare pentru îmbogăţirea cunoştinţelor (dicţionare, enciclopedii etc);
 formarea priceperii de folosire a surselor de documentare şi de întocmire a unor
planuri de idei, conspecte, fişe etc;
 formarea unor procedee speciale de învăţare, în funcţie de conţinutul şi
complexitatea sarcinii;
 familiarizarea celor care se educă cu specificul şi cerinţele tehnicii de observare,
experimentare;
 stimularea celor care se educă pentru stabilirea unor corelaţii între cunoştinţele
asimilate prin treceri succesive de la abstract la concret şi de la concret la abstract;
 familiarizarea cu unele strategii creative în rezolvarea sarcinilor de învăţare;
 adoptarea şi respectarea unui regim raţional de muncă şi odihnă.

e) educarea/dezvoltarea creativităţii

5
 Creativitatea desemnează acel nivel al activităţii umane care concentrează toate
disponibilităţilr persoanei/grupului într-un proces care duce la obţinerea unui produs
original, nou şi valoros pentru societate sau individ (Jinga&Istrate, 1998).
Etapele procesului de creaţie:
- prepararea (sesizarea unor dificultăţi în analiza şi definirea problemei, documentarea,
culegerea şi interpretarea materialului faptic, formularea de ipoteze şi căutarea
soluţiei);
- incubaţia (urmează unor căutări intense, dar ineficiente);
- iluminarea (apariţia bruscă a ideii, momentul central al creaţiei);
- verificarea (etapa de elaborare, revizuire şi definitivare a soluţiei) (Jinga&Istrate,
1998).
Comportamentul intelectual creativ poate fi învăţat şi stimulat (Călin, 1996,
Jinga&Istrate, 1998):
a) prin operaţii:
 de natură logică (definirea unei probleme şi analiza ei, căutarea informaţiilor
relevante şi formularea ipotezelor);
 de natură euristică (se bazează pe gândirea divergentă);
 de natură imaginară (multiplicare, omisiune, adaptare, diviziune, substituire,
combinare a unor condiţii sau elemente ale unei probleme de studiu).
b) prin situaţii de învăţare creativă, care să determine căutare/cercetare, reflecţie şi
preţuirea rezultatelor creative.

Interdependenţa educaţiei intelectuale cu celelalte dimensiuni ale educaţiei

Conturarea şi îmbogăţirea continuă a culturii facilitează înţelegerea mai profundă a

fenomenelor realităţii naturale şi socioumane, răsfrângându-se astfel asupra profilului
moral al personalităţii.
Educaţia intelectuală se răsfrânge nemijlocit şi asupra înfăptuirii dezideratelor
educaţiei profesionale prin:
- formarea orizontului profesional (temeinicia însuşirii cunoştinţelor)
- dezvoltarea unor capacităţi intelectuale.
Educaţia exercită influenţe şi asupra educaţiei estetice prin:
- sporirea capacităţii de înţelegere a mesajului operei de artă,
- corelaţiile care se stabilesc între creaţiile artistice aparţinând diferitelor genuri, şi între
creaţia artistică şi viaţa socială.
Înfăptuirea dezideratelor educaţiei intelectuale se va răsfrânge şi asupra educaţiei
fizice prin:
- înţelegerea mai profundă a corelaţiilor funcţionale dintre componentele fizice şi
psihice ale personalităţii,
- necesitatea exerciţiilor fizice pentru dezvoltarea complexă a personalităţii (Nicola,
1994).

6
 Educația estetică

Prof. univ. dr. Crenguța Oprea

Sursa bibliografica: Oprea, C.L., (2014), Educația estetică în vol. Tratat de pedagogie
universală, coord. Ion Negret Dobridor, vol I., Fundamenta Paidagogiae, coord. I.
Negreț S. Cristea, Ed. Academia Româna, București;

Criterii de analiză:

1. Esența
2. Definiție
3. Obiective
4. Conținut
5. Modalități de realizare în școală
6. Importanța

1. Esența educației estetice

Termenul estetică își are originea în termenul grecesc aistheton însemnând ceva
capabil de a fi perceput prin intermediul simțurilor.
În esență, educația estetică este acțiunea de sensibilizare a publicului receptor pentru
și prin frumos. FRUMOSUL, ca fenomen estetic de bază şi categorie centrală a esteticii,
se referă la relațiile de echilibru și de armonie dintre elementele realității înconjurătoare,
manifestate prin oameni, lucruri, fapte, legături sociale. El provoacă trăiri estetice faţă de
culoare, sunet, imagine, formă și gândire.
Immanuel Kant aprecia caracteristicile frumosului după următoarele criterii de ordin
filozofic, care permit „critica puterii de judecată”, realizată prin creația artistică: a) ceea
ce place în mod universal fără concept; b) ceea ce place în mod dezinteresat; c) ceea ce
reprezintă o finalitate fără scop.
David Hume, filozof și istoric, reprezentant al Iluminismului scoțian din secolul al
XVIII-lea, făcea referire la subiectivitatea aprecierii frumosului, spunând: „frumusețea
lucrurilor este în sufletul celui care le admiră”. Este exprimată astfel încrederea în forța
morală a artei ca și creație umană fundamentală.
Premisa și rezultatele educației estetice o constituie capacitatea personalității umane
de a sesiza, de a fi receptivă și de a crea frumosul în mediul interior și exterior. „Oricine
are abilitatea de a vedea frumusețea nu va îmbrătrâni niciodată.” (Franz Kafka). Există o
frumusețe care nu moare niciodată. Este acea frumusețe dăruită și în plan pedagogic, în
procesul de formare a altor oameni, în perfecționarea creației umane, în optimizarea
relațiilor sociale. Pentru că, așa cum ochii pot vedea frumosul exterior, inima și sufletul
se hrănesc cu frumosul interior.
Educația estetică asigură condițiile propice manifestării potențialului uman creator
exprimat în diferite domenii, începând cu cel artistic, care este tipic, exemplar. Acest
potențial uman estetic este implicat pedagogic în dezvoltarea capacității de a sesiza,

7
aprecia (conform unor criterii asumate) frumosul nu numai din artă, ci și din natură, din
viața cotidiană, din relațiile sociale.
Munca de creație, în general, presupune perseverență, hotărâre, voință, aspirații de
perfecțiune, de inovație, implicând întreaga personalitate. Educația estetică stimulează
capacitatea de creație umană în mod special, cu efecte formative multiple în plan cognitiv
dar și noncognitiv. Această vocație a educației estetice este relevată atât formarea
caracterului, prin modul de răspuns diferențiat manifestat la nivelul comportamentului, ca
urmare a asimilării și acceptării normelor de conduită general-valabile, cât și de șlefuire a
temperamentului, valorificând, în sens pozitiv, diferențele individuale.

2. Definiția educației estetice

Educația estetetică este acea latură/conținut/dimensiune generală a educației prin care

se urmărește sensibilizarea celor educați prin receptarea trăsăturilor frumoase,
armonioase, plăcute, dorite, interioare (spirituale) și exterioare (fizice și
comportamentale) existente la nivelul operelor de artă, creațiilor umane, lucrurilor și
faptelor din natură și societate. Ea „reprezintă activitatea de formare-dezvoltare a
personalității, proiectată și realizată prin receptarea, evaluarea, trăirea și crearea valorilor
frumosului din natură, societate, artă.” (Cristea S., 2010, p. 226)

3. Obiectivele educației estetice

„Obiectivul major al educației estetice este formarea-dezvoltarea conștiinței estetice a

personalității umane.” (Cristea S., 2010, p. 227). Acest deziderat este urmărit în plan
teoretic și practic prin:
- Dezvoltarea capacității de percepere a frumosului din natură, artă și relații
interumane;
- Formarea conștiinței estetice prin activarea gustului estetetic, al simțului estetic, al
judecății estetice, al sentimentelor estetice, al convingerilor estetice;
- Dezvoltarea capacității de a înțelege frumosul ca fenomen estetic de bază şi
categorie centrală a esteticii;
- Stimularea dorinței, a interesului și dezvoltarea capacității de a susține, promova
și crea frumosul în natură, artă, relații interumane;
Educația estetică este un act de valorizare superioară a frumosului din noi, din ceilalți
și din natură, manifestat în diferite forme estetice în special în cele artistice. Educația
estetică include educația artistică bazată pe valorile artei exprimată în toate formele ei,
manifestate prin literatură, muzică, pictură, sculptură, arhitectură, teatru, cinematograf. În
aceste domenii, creatorul ridică la rang de valoare artistică certificată, produsele sale prin
care încorporează ceea ce este esențial și semnificativ din punctul său de vedere, pentru
acel domeniu. În pedagogie, efectele formative ale educației estetice în general, ale celei
artistice în special, sunt substanțiale și durabile pe tot parcursul existenței umane.

4. Conținutul educației estetice

Conținutul educaței estetice este inclus în toate aspectele vieții noastre, de la naștere
până la neființă, prin tot ceea ce reflectă frumosul din artă, natură, viață socială. Se referă

8
la toate formele educației, de la cea informală, spontană, către formele organizate și
instituționalizate, nonformale și formale. Cuprinde procesul de valorizare și procesul de
creație a valorilor estetice pe baza formării atitudinii estetice ce se cristalizează la nivelul
personalității umane, prin formarea gustului estetic, a judecății estetice, a sentimentelor
estetice, a convingerilor estetice.
În plan motivațional, interesul estetic izvorăște din latura subiectivă a ființei umane,
susținut fiind de dorința umană de a accesa plăcutul, încântarea, armonia și echilibrul.
La nivel psihologic profund, simțul și gustul estetic sunt trăiri subiective, manifestate
prin reacții spontane de aprobare sau dezaprobare, ce nu pot fi întotdeauna argumentate.
Ele influențează și determină alegerile în viața personală și socială, inclusiv în cea
școlară. Depind de experiența de viață, de valorile promovate de către mediul social
apropiat și/sau îndepărtat, de cultură, de educație, de trăsăturile de personalitate și chiar și
de dispoziția de moment.
Judecata estetică se referă la capacitatea de a aprecia frumosul din artă, natura umană
și fizică, relații sociale, pe baza interiorizării unor norme/principii/criterii de evaluare.
Față de gustul estetic, dominat afectiv, judecata estetică angajată logic, rațional, se
situează pe o treaptă psihologică superioară. Avem în vedere faptul că, pe lângă
capacitățile senzoriale și imaginație, judecata estetică face apel la intervenția gândirii, a
resurselor sale operaționale analitice și sintetice, algoritmice și mai ales euristice. Din
acest motiv poate fi argumentată în diferite contexte și mult mai stabilă în situații care
implică îndoiala, controversa, dezbaterea mai mult sau mai puțin constructivă.
Judecata estetică, devenită tot mai subtilă și profundă prin susținerea oferită de gustul
estetic, conduce la conturarea unor aspirații și dorințe estetice care declanșează trăiri
afective superioare, de tipul sentimentelor estetice și al convingerilor estetice.
Sentimentul estetic reprezintă forma mai înaltă de trăire a frumosului. Spre deosebire
de emoția estetică, dependentă de actualiatea frumosulului, sentimentul estetic este mult
mai durabil și mai intens, cu efecte formative puternice integrate/integrabile în structura
personalității.
Convingerile estetice sunt rezultatul interiorizării ideilor/conceptelor/judecăților
despre frumos, susținute afectiv și volitiv. Datorită acestei complexități și profunzimi
psihologice ele conduc la modificări comportamnetale multiple, resimțite în plan
individual și comunitar.
Conduita estetică a oamenilor este reflectată de modul armonios și echilibrat de
manifestrarea a conștiinței estetice, în acord cu natura, cu arta, în rapoturile formative
complexe cu sine, cu ceilalți, cu mediul ambiant. Este stimulată de exemplul marilor
artiști care sunt produsul autoeducației. Aceasta este (re)sursa psihoogică și pedagogică a
marilor capodopere create de ei, ce străbat istoria, ca urmare a unor profunde sentimente
și convingeri estetice subordonate unui ideal estetic, ca finalitate formativă de maximă
generalitate.
„Idealul estetic reprezintă modelul de frumos afirmati la scară socială, determinat din
punct de vedere istoric într-o anumită etapă de evoluție a societății în general, a culturii și
a educației în mod special.” (Sorin Cristea, 2010, p.227)

5. Modalități de realizare a educației estetice în școală

9
 „Prin însăși firea sa, omul este un artist. El caută să aducă pretutindeni în viața sa,
înr-un fel sau altul, frumosul.” (Maxim Gorki)
Educația estetică se bazează pe capacitatea personalității umane de a fi receptiv la
acțiuni și influențele estetice generale, în mod speciale la cele artistice, existente în
mediul natural și social. Implică manifestarea unei atitudini constructivă, pe un fond
afectiv dominat de dorința omului de a promova frumosul, valorificându-și în mod
creativ priceperile, deprinderile, aptitudinile.
Howerd Gardner – creatorul teoriei inteligențelor multiple – atrage atenţia asupra
faptului că aceste inteligenţe sunt potenţialităţi bio-psiho-sociale care se dezvoltă mai
mult sau mai puţin în funcţie de oportunităţile întâlnite şi de motivaţia individuală, la
orice vârstă. Astfel, obiectivele educației estetice sunt strâns legate de modalitățile prin
care cultivarea frumosului este valorificată în practică. Dezvoltarea capacității de
contemplare, apreciere și de creație artistică, prin activități specifice de pictură, lucru
manual, creație literară, muzică, dans, dramatizare, joc etc. sunt elemente ale puzzle-ului
de realizare a educației estetice în școală.
Un rol important în educația estetică îl constituie organizarea mediului ambiant. În
școală, este necesară crearea unui mediu plăcut pentru învățare, unde curățenia și decorul
clasei reprezintă elemente esențiale. Felul în care este organizat ambientul sălii de clasă
(culoarea pereților, obiectele decorative, imaginile și materiale armonios organizate,
plantele și alte elemente componente naturale ale „colțului viu” al clasei) influențează
gustul estetic, contituind premise ale formării sentimentelor, convingerilor și atitudinilor
estetice.
Literatura poate juca un rol important în educația estetică prin conținutul prezentat cu
ajutorul modalităților artistice, a figurilor de stil, prin mesajele transmise, prin caracterul
personajelor și prin situațiile/întâmplările ilustrate. Trezirea emoțiilor estetice se poate
realiza prin metode cum ar fi: citirea expresivă, povestirea artistică, recitarea poeziilor în
care tonul, ritmul și intonația adecvate sunt esențiale. Nu întâmplător profesorul este
precum un actor, defășurând în clasă activități menite să sensibilizeze și să mentină treze
atenția și interesul publicului, asemeni marilor artiști pe scenă.
Măiestria profesorului în folosirea metodelor didactice în educația estetică se
dovedește prin modul în care sunt întrebuințate cuvintele, în contexte multiple, deschise.
Dacă sunt alese cu grijă ele pot convinge și pot avea efectul dorit asupra celor cărora le
sunt adresate. Cheia reușitei constă în conștientizarea impactului lor și în modul în care
sunt folosite în scopul dorit. „Cuvintele au puterea de a vindeca sau de a distruge. Însă
atunci când cuvintele sunt deopotrivă adevărate și frumoase pot să ne schimbe viața.”
(Hal Urban, 2007, p14). Bunăstarea, dispoziția și chiar sănătatea întregii vieți depind de
felul cum reacţionăm, vorbim şi ne purtăm în jurul celui care se pregăteşte să devină
adult.
Lecturarea operelor literare contribuie la formarea și îmbogățirea limbajului expresiv,
fiind calea cea mai eficientă de dezvoltare a acestuia și premiza elaborării compunerilor
proprii. Goethe spunea: „să nu lași să treacă o zi fără să vezi, fără să auzi sau fără să
citești ceva frumos”..
Orele de educație muzicală se înscriu, de asemenea, în rândul ocaziilor în care se
poate face educație estetică, în școală și în afara ei. Linia melodică armonioasă creează
echilibru. S-au făcut studii asupra influenței diferitelor genuri muzicale asupra felului în
care se cristalizează apa (v. Masaru Emoto), prezentînd forme armonioase și foarte

10
frumoase la muzica clasică și formațiuni neregulate, diforme la emisii și cuvinte
negative. Cum am putea noi, care suntem 70% apă, să nu reacționăm la fel?
Sarcinile adresate copiilor pe o linie melodică sugestivă sunt mult mai ușor și lesne
asumate de către aceștia, iar frumusețea melodiei creează reacții formative pozitive.
Educația estetică în școală se poate realiza și prin audiții, organizarea de ansambluri
corale și de dans, festivaluri, concursuri pe instrumente, reprezentații de teatru etc.,
activități menită să stimuleze o serie de trăiri afective, voioșia, buna dispoziție, emoțiile
pozitive.
„Muzica aranjează viața psihică a copiilor sub toate aspectele ei, cu repercusiuni
adânci asupra întregii personalități: afectivitatea, intelect, vointă.” (I. Nicola, 1990, p.
69). Exercițiile de percepere, înțelegere și reproducere a sunetelor și ritmurilor (ritmul e
esența vieții) îmbogățesc și intensifica activitatea cerebrală. Nu întâmplător în unele
alternative educaționale și sisteme de învățământ străine se studiază un instrument
muzical în învățământul de masă.
Rolul artelor plastice în educația estetică este relevant în măsura în care formează și
dezvoltă spiritul de observație, atenția, reprezentările spațiale, imaginația, dorința de
frumos. „Pentru reușita educației prin artele plastice se impun anumite cerințe: a lăsa
copilului deplina libertate de exprimare, educatorii stimulând și sugerînd, mai puțin
impunând.” (Ibidem, p. 71)
Eficienţa metodei didactice în educația estetică este relevată în măsura în care are
calităţi transformatoare pozitive, în plan formativ. Este înţeleasă drept modalitatea
folosită de profesor pentru a-i determina pe elevi să găsească ei înşişi calea proprie de
urmat în vederea construirii propriei cunoaşteri și dezvoltări estetice și nu numai. Astfel,
elevul devine conştient nu numai de conţinutul unui domeniu, ci trăieşte şi emoţia de a-l
studia, motivându-şi alegerile, realizând o învăţare temeinică.
Metodologia didactică în viziune postmodernă pune accent pe crearea şi susţinerea
plăcerii de a învăţa, descoperind şi aplicând, prin antrenarea motivaţiei intrinseci
(evitarea „învăţării pentru notă”). Important este cum foloseşte elevul ceea ce a învăţat,
accentul punându-se pe formativ, pe dezvoltarea proceselor cognitive. Sunt promovate
strategiile de interacţiune, învăţarea prin cooperare.
Considerându-şi rolul său de facilitator al cunoaşterii, scopul profesorului postmodern
este să-şi înveţe discipolii cum să gândească nu ce să gândească. El trebuie să le
“descătuşeze gândurile”, să le trezească curiozitatea şi “să le aprindă minţile” spunea
Dave Pushkin.
Clasele de elevi, în viziune postmodernă, sunt privite ca adevărăte comunităţi de
cercetare, demonstrând importanţa socialului pentru întreaga învăţare. Scopul nu este
neapărat cel de a-i antrena pe aceştia în formularea de răspunsuri la întrebările şi
problemele enunţate, ci mai mult, de a-i ajuta să descopere căile de a pune întrebări şi de
a critica problemele.
La fel ca și celelate conținuturi ale educației, și cea estetică trebuie să determine
indivizii să fie într-o continuă stare problematizantă, o stare în care permanent să-şi pună
întrebări şi să caute răspunsuri. “Imaginaţia este mai importantă decât cunoaşterea”
spunea A. Einstein
Lecţia în şcoala postmodernă este un proces dinamic care se pliază după specificul
nevoilor, preferinţelor şi rezistenţelor elevilor. Se încurajează participarea elevilor la
construirea ei, iar activităţile au locaţii variate: învăţarea se realizează nu numai în clasă

11
ci şi în comunitate. Predarea presupune asigurarea sinergiei între informaţiile provenite
pe căi formale cu cele din surse nonformale şi informale, interconectarea experienţelor de
învăţare prin excursii, prezenţa unor invitaţi în clasă, vizite la muzee, vizionarea de filme,
favorizând legăturile şi abordările transdisciplinare şi pluridisciplinare.
În evaluare trebuie să fie favorizate procesele de negociere care implică efectiv
conlucrarea decizională dintre elev şi profesorul evaluator. Se evaluează în comun,
munca realizată împreună şi efectele reale ale formării, iar sancţiunile vin din însăşi
finalitatea şi calitatea muncii. Accentul pe analiză şi ameliorare şi mai puţin pe sancţiune
şi control, favorizând creşterea responsabilităţii personale.

6. Importanța educației estetice

Educația estetică este importantă pentru:

- stimularea potențialului creativ al tuturor oamenilor, indiferent de vârstă;
- formarea unui gust estetic rafinat;
- elaborarea unor judecăți estetice de valoare;
- sădirea unor sentimente și convingeri estetice capabile să declașeze motivații
superioare de creare a frumosului în natură, artă, relații umane;
- crearea unor condiții favorabile stimulării dorinței și interesului de a sesiza,
aprecia și crea frumosul în natură, artă și relații sociale;
- stimularea talentelor multiple, concomitent cu suplinirea lipsei de abilități
specifice;
Necesitatea educației estetice apare ca o izbăvire și o armonizare cu ceea ce a creat
natura mai frumos și pentru a ne oferi posibilitatea racordării la natura frumoasă,
interioară a ființei umane. „Omul frumos nu e vizibil, el nu are imagine, el tâșnește, în
aparență, într-un gest mic, iar gestul acela, pentru tine, este izbăvitor și-ți persistă în
suflet toată viața, ca o icoană.” (Dan Puric, 2009, p. 117)
„Unii oameni, indiferent cât de bătrânii sunt, niciodată nu iși pierd frumusesțea. Au
mutat-o din fețele lor, în inimile lor” (Martin Buxbaum)

Biblografie:

1. Cristea, Sorin, (2010), Fundamentele pedagogiei, Iași: Editura Polirom;

2. Emoto, Masaru, 2007, Viața secretă a apei, Ed. Adevăr Divin: București;
3. Nicola, I., Farcaș, D., (coord), 1990, Teoria educației și noțiuni de cercetare
pedagogică, Ed. Didactică și Pedagogică: București;
4. Oprea C.L., 2009. Strategii didactice interactive, Ed. Didactică și Pedagogică:
București;
5. Puric, Dan., 2009. Despre omul frumos, Ed. DP: București;
6. Urban, Hal, 2007. Puterea cuvintelor, Ed. Amaltea: București;
7. www.intelepciune.ro

12
 Educatia tehnologica

Educatia tehnologica reprezinta activitatea de formare-dezvoltare a personalitatii

umane, proiectata si realizata prin aplicarea cunostintelor stiintifice din diferite domenii,
dobandite la diferite niveluri, in viata sociala, in general. in cea economica, in mod
special. Termenul de tehnologie acopera aceasta realitate pedagogica in conditiile
tranzitiei de la cultura "societatii industrializate" la cultura "societatii postindustriale", de
tip informatizat.
Tehnologia vizeaza procesul de aplicare a cunostintelor prin intermediul unor
instrumente, metode, mijloace, norme etc, utilizate, mai ales, dar nu exclusiv, in
domeniul productiei.
Structura sa acopera trei dimensiuni functionale:
a) o dimensiune materiala, tehnica, reprezentata prin masini, unelte, instrumente,
instalatii etc;
b) o dimensiune normativa, reprezentata prin norme si strategii de proiectare, organizare
si de valorificare a tehnicilor;
c) o dimensiune sociala, reprezentata prin abilitati, capacitati, comportamente individuale
si sociale, generate de folosirea tehnicilor promovate la nivel material si normativ
In contextul societatii postindustriale, informatizate, educatia tehnologica devine
simultan sau/si succesiv:
- o disciplina scolara de cultura generala, cu contributii decisive in procesul de
structurare aptitudinala si atitudinala a personalitatii (pre)adolescentului. realizabil la
nivelul scolii de baza. prelungita pana la varsta de ani;
- o disciplina scolara/universitara de profil, cu contributii decisive in orientarea a-
plicativa a cunostintelor stiintifice pe difeeite domenii de cunoastere si de activitate (real,
uman, economic; stiinte exacte, stiinte socioumane, filologie, limbi straine, politehnica,
management, medicina, educatie fizica si sport etc);
- o disciplina scolara/universitara de specialitate cu contributie decisiva la
orientarea practica a cunostintelor stiintifice in diferite domenii socioprofesionale, la
niveluri medii (liceu tehnologic/profesional, scoli profesionale) si superioare (invatamant
universitar scurt, lung, postuniversitar).
In acelasi timp. educatia tehnologica angajeaza obiectivele generale de formare-
dezvoltare a capacitatii de aplicare a cunostintelor si de proiectare a deciziei de orientare
scolara, profesionala si sociala, valabile la scara intregului sistem, operationalizabile in
functie de specificul fiecarei trepte si discipline de invatamant, cu deschidere spre
educatia permanenta si spre autoeducatie.
Obiectivele specifice ale educatiei tehnologice angajeaza cele doua obiective
generale in functie de conditiile particulare ale activitatii de formare-dezvoltare a
personalitatii umane, concretizate mai ales la nivelul procesului de invatamant:
A) formarea-dezvoltarea capacitatilor (deprinderilor, strategiilor, aptitudinilor) de
aplicare a cunostintelor stiintifice in activitatea sociala
B) orientarea scolara profesionala si sociala

Continutul si metodologia educatiei tehnologice reflecta obiectivele generale si

specifice asumate la nivel functional si structurai in toate etapele educatiei ("ciclurile
vietii": copilarie, adolescenta, tinerete, maturitate, batranete).

13
 Continutul educatiei tehnologice, proiectat si realizat din perspectiva formarii-
dezvoltarii capacitatilor (deprinderilor, strategiilor, aptitudinilor) de aplicare a
cunostintelor, are simultan un sens: cognitiv (cunoasterea bazei stiintifice a productiei
sociale moderne; formarea-dezvoltarea gandirii tehnologice); afectiv (formarea-dezvol-
tarea atitudinii superioare fata de activitatile practice); psihomotoriu (formarea-
dezvoltarea abilitatilor de actiune practica).
Continutul educatiei tehnologice, proiectat si realizat din perspectiva orientarii
scolare, profesionale si sociale a celor care constituie "obiectul educatiei", implica
adoptarea unui model conceptual formativ, care pune accent pe "necesitatea educarii
permanente a personalitatii" in ansamblul sau in vederea alegerii si a perfectionarii sale
socio-profesionale.
Metodologia educatiei tehnologice orienteaza valoric raporturile pedagogice
existente intre cultura generala - cultura de profil - cultura de specialitate/profesionala.

Cultura generala asigura dezvoltarea normala a personalitatii umane in cadrul

invatamantului general, obligatoriu, prelungit in sistemele moderne de invatamant pana la
varsta de ani. Ea sustine stabilizarea structurii aptitudinal-atitudinale care promoveaza,
din interior, o linie ascendenta de orientare scolara, profesionala si sociala a personalitatii
umane.

Cultura de profil prelungeste cultura generala pe domenii de studii/cunoastere,

determinate de evolutia structurala a personalitatii umane care poate fi orientata
aptitudinal si atitudinal spre "stiinta" ("real") - "uman" - "tehnologie" - "economie"
etc.(...).

Cultura de specialitate/profesionala largeste si aprofundeaza cultura de profil la nivelul

unor structuri proiectate si realizate conform unor obiective specifice in invatamantul
secundar profesional si in invatamantul superior.

Educatia tehnologica, in interactiune cu toate celelalte dimensiuni ale educatiei,

pregateste procesul de integrare psihosociala a personalitatii umane, care include
urmatoarele trepte metodologice: orientarea cunostintelor spre activitati practice;
orientarea sociala, proiectata in planul informarii si al indrumarii scolare si profesionale;
orientarea sociala, realizata in planul optiunilor scolare si profesionale; pregatirea si
calificarea socio-profesionala; integrarea socioprofesionala: perfectionarea si auto-
perfectionarea profesionala; integrarea socio-profesionala deplina: adaptare-angajare
socioprofesionala deplina (randament optim, maiestrie si stabilitate socio-profesionala)

Metodele si procedeele educatiei tehnologice, comparabile, in principiu, cu

metodele si procedeele activate de celelalte dimensiuni ale educatie), valorifica in cadrul
modelului cultural al societatii postindustriale mijloacele si formele lansate deja la nivelul
unor obiective "politehnice" sau "profesionale", care angajeaza scoala dar si familia si
comunitatea locala sau teritoriala:
- lectia de instruire tehnica; activitatea in atelier sau pe lotul scolar; vizitele si
practica in unitati de productie; cercurile tehnice, expozitiile, concursurile, simpozioanele
pe terne tehnologice; intalnirile si dezbaterile cu personalitati din domeniul vietii sociale

14
(economice, politice, culturale etc); strategiile de organizare ergonomica a locului de
munca si a relatiilor cu mediul etc.
- dezbaterile etice; chestionarele, observatia sistematica pentru cunoasterea
elevului, convorbirea individuala, analiza rezultatelor in activitate, in mod special a
rezultatelor obtinute la lucrarile practice, analiza informatiilor dobandite prin mass-
media; tehnicile de orientare si de autoorientare scolara si profesionala etc.

Aceste metode si procedee au o arie de aplicabilitate mai larga, determinata de mutatiile

inregistrate la nivelul continutului educatiei tehnologice, a actiunilor si a efectelor
declansate de aceasta in mediul scolar si extrascolar. Ele pot fi simultan sau succesiv:
- metode si procedee specifice educatiei tehnologice, disciplina de invatamant care face
parte din trunchiul comun de cultura generala;
- metode si procedee specifice unor profiluri de studiu/cunoastere in invatamantul
secundar liceal;
- metode si procedee specifice unor specializari sau calificari profesionale, de nivel
mediu realizate in invatamantul secundar profesional;
- metode si procedee specifice procesului de specializare la nivel de varf. in invatamantul
superior;
- metode si procedee specifice instruirii permanente cu scop de perfectionare, reciclare,
recalificare profesionala etc.
- metode, si procedee specifice de orientare sociala, scolara si profesionala realizabile in
functie de fiecare varsta psihologica si ciclul de evolutie al personalitatii umane.

Educaţia moral-civică. Educaţia religioasă.

Esenţa şi scopul educaţiei moral-civice:

Educaţia moral-civică este o componentă a educaţiei în legătură cu care se

poartă unele discuţii controversate, unii autori pronunţându-se în favoarea acestei
formulări, în timp ce alţii abordează separat educaţia morală şi separat educaţia civică
(Marin Călin). Optăm pentru educaţia moral-civică, luând în considerare numeroasele
interferenţe ce se stabilesc între fenomenul moral şi fenomenul civic al vieţii sociale.
Asocierea comportamentului moral cu cel civic nu este întâmplătoare. Este evident că
cele două comportamente se asociază se sprijină şi se condiţionează reciproc, deoarece nu
poţi avea un comportament moral fără să respecţi legităţile, tradiţiile şi valorile unei
societăţi, după cum nu poţi avea un comportament civic dacă nu te conformezi valorilor,
normelor, regulilor morale care guvernează viaţa comunităţii în care trăieşte (Miron
Ionescu, pag.142). Educaţia moral-civică este o componentă extrem de complexă a
educaţiei, pentru că pe de o parte efectele sale se repercutează asupra întregului
comportament al individului, iar, pe de altă parte, comportamentul individului raportat
din punct de vedere valoric la normele morale şi prescripţiile juridice subordonează toate
celelalte valori (ştiinţifice, culturale, profesionale, estetice, fizice, ecologice etc.).
Moralitatea şi civismul apar astfel ca dimensiuni fundamentale ale unei personalităţi
armonioase, autentice şi integrale.

15
 Pentru o bună înţelegere a educaţiei moral-civice se impun câteva precizări
referitoare la morală şi civism. Morala este un fenomen social, o formă a conştiinţei
sociale care reflectă relaţiile ce se stabilesc între oameni, într-un context social delimitat
în timp şi spaţiu, având o funcţie reglatoare asupra convieţuirii umane, stimulând şi
orientând comportamentul uman, în concordanţă cu cerinţele sociale (I. Nicola, p.206).
Conţinutul său se concretizează în idealul moral, valorile şi regulile morale, care
constituie ceea ce Nicola I. numeşte „structura sistemului moral” (I. Nicola, p.207).
Idealul moral este un model teoretic prospectiv, care exprimă chintesenţa morală a
personalităţii umane, sub forma unei imagini a perfecţiunii din punct de vedere moral.
Esenţa sa se manifestă prin valorile, normele şi regulile morale.
Valorile morale reflectă cerinţele şi exigenţele generale ce se impun
comportamentului moral în lumina prescripţiilor idealului moral, având o arie de
aplicabilitate practic infinită. Reţinem, spre exemplificare, câteva dintre cele mai
semnificative valori morale: patriotism, umanism, democraţie, dreptate, libertate,
onestitate, onoare, demnitate, modestie etc. şi facem totodată precizarea că acestea au
sensuri polare, fiecărei valori corespunzându-i o nonvaloare (bine-rău, sinceritate-
minciună, eroism-laşitate etc.). Normele, regulile morale sunt, de asemenea, cerinţe
morale elaborate de societate sau o comunitate mai restrânsă, care conturează prototipuri
de comportare morală pentru anumite situaţii concrete (activitate şcolară, profesională,
viaţă de familie). Exprimând exigenţele unor valori morale, ele au o arie de aplicabilitate
mai restrânsă decât acestea şi îmbracă forma unor permisiuni, obligaţiuni, interdicţii care
conduc la anumite modele de acţiune. Morala, ca formă a conştiinţei sociale, reprezintă
izvorul conţinutului educaţiei morale, precum şi cadrul de referinţă pentru evaluarea
rezultatelor obţinute, Educaţia presupune trecerea de la morală la moralitate, concepte ce
nu exprimă o identitate totală. Morala, ca dimensiune a conştiinţei sociale sau
individuale, aparţine sferei idealului, în timp ce moralitatea aparţine sferei realului,
moralitatea implică şi respectarea efectivă a cerinţelor moralei, morala transpusă din
ipostaza idealului în cea a realului. Tocmai de aceea prin educaţia morală se urmăreşte
convertirea moralei în moralitate.
Civismul indică legătura organică, vitală între om şi societatea din care face
parte, între om şi ordinea civică, sau mai precis spus educaţia civismului, se referă la
formarea omului ca cetăţean, ca susţinător activ al statului de drept, ca militant al
drepturilor omului, pentru binele patriei şi al poporului la care aparţine.
Scopul educaţiei moral-civice constă în formarea individului ca subiect moral,
care simte, gândeşte şi acţionează în spiritul cerinţelor şi exigenţelor moralei sociale, ca
bun cetăţean, cu un comportament civic angajant. Pentru aceasta este necesară
cunoaşterea şi respectarea idealului moral, a valorilor, normelor şi regulilor ce incumbă
din morala socială, cunoaşterea structurii şi funcţionalităţii statului de drept, cunoaşterea
şi respectarea legilor care-l guvernează, însuşirea şi apărarea valorilor democraţiei, a
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, un comportament de înţelegere, pace, prietenie,
respect al demnităţii umane, tolerant, care să nu facă nici un fel de discriminări legate de
naţionalitate, religie, rasă, sex etc.

Sarcinile educaţiei moral-civice

16
 Din scopul educaţiei moral-civice rezultă principalele sarcini ale acestei
componente a educaţiei: formarea conştiinţei moral-civice şi formarea conduitei morale şi
civice. Se impune precizarea că această separare între sarcinile de factură teoretică şi cele
de natură practică este făcută din considerente didactice, fiind oarecum artificială, pentru
că în realitate, profilul moral-civic al subiectului se dezvoltă simultan pe ambele laturi,
presupunând deopotrivă informaţie şi acţiune, sentimente, convingeri-fapte.

Formarea conştiinţei moral-civice. Conştiinţa moral-civică este constituită

dintr-un sistem de valori, norme, reguli morale şi de cunoştinţe privind valorile, legile,
normele ce reglementează relaţiile individului cu societatea, instituţiile statului şi cu
semenii, precum şi dintr-un ansamblu de trăiri faţă de acestea. Include comandamentele
pe care şi le impune individul în ceea ce priveşte poziţia şi conduita sa în cadrul
multiplelor relaţii sociale în care este implicat. Privită din punct de vedere psihologic,
conştiinţa moral-civică include trei componente: cognitivă, afectivă şi volitivă.
Componenta cognitivă presupune cunoaşterea de către copil a conţinutului şi
cerinţelor valorilor, normelor, regulilor morale şi de conduită civică şi se realizează prin
instruire morală şi civică. Cunoaşterea acestora nu se reduce la simpla lor memorare, ci
presupune sesizarea exigenţelor pe care ele le implică, înţelegerea necesităţii respectării
lor. Rezultatele acestei cunoaşteri se concretizează în formarea reprezentărilor, noţiunilor
şi judecăţilor de natură morală şi civică. Rolul acestora este de a-l introduce pe copil în
universul valorilor morale şi civice, de a-l face să înţeleagă necesitatea respectării lor,
semnificaţia pe care o au pentru conduita sa morală şi comportamentul civic şi de a-i
dezvolta capacitatea de a distinge valoarea de nonvaloare, elementele pozitive de cele
negative. În absenţa unor cunoştinţe despre valorile morale şi civice nu-i putem cere
copilului să se comporte în conformitate cu exigenţele ce emană din acestea. Dar, deşi
indispensabile unei conduite moral-civice, cunoştinţele morale şi civice nu determină prin
simpla lor prezenţă conduita. Pentru ca ele să devină un factor motivaţional care să
declanşeze, să orienteze şi să susţină conduita moral-civică, este nevoie să fie însoţite de
o serie de trăiri afective pozitive, ceea ce presupune acceptarea lor în planul vieţii
afective, în caz contrar componenta cognitivă rămânând neutră, ineficientă sub raportul
acţiunii. Aceasta conduce la necesitatea componentei afective a conştiinţei.
Componenta afectivă asigură substratul energetic necesar pentru exprimare în
conduită a cunoştinţelor morale şi a celor privitoare la civism. Emoţiile şi sentimentele pe
care le trăieşte subiectul faţă de comandamentele morale şi civice evidenţiază faptul că
acesta nu numai că acceptă valorile, normele, regulile morale şi civice, dar le şi trăieşte şi
se identifică cu ele. Rezultă că atât cunoaşterea cât şi adeziunea afectivă sunt
indispensabile unui comportament moral-civic. Totuşi ele nu sunt suficiente, pentru că
adeseori în înfăptuirea unor acte morale şi civice pot să apară o serie de obstacole externe
(atracţii de moment, situaţii de conjunctură nefavorabile) sau interne (interese, dorinţe)
pentru a căror depăşire este necesar un efort de voinţă, sau altfel spus este nevoie de
intervenţia componentei volitive.
Din fuziunea celor trei componente ale conştiinţei morale şi civice rezultă
convingerile, ca produs al interiorizării şi integrării cognitive, afective şi volitive în
structura psihică a persoanei a normelor, regulilor ce constituie conţinutul moralei. Odată
formate ele devin „adevărate trebuinţe spirituale”, nucleul conştiinţei morale şi creează
condiţii pentru ca persoana să facă saltul de la conduita impusă predominant din exterior,

17
motivată extrinsec, la o conduită declanşată şi susţinută de motivaţia intrinsecă, ceea ce
este foarte important pentru că se trece de la determinare la autodeterminare, la
dobândirea autonomiei moral-civice.
Având în vedere rolul convingerilor în structura moral-civică a personalităţii,
formarea lor trebuie să ocupe un loc prioritar în actul educaţiei, construcţia personalităţii
morale, presupunând, în primul rând elaborarea şi consolidarea convingerilor, care se vor
obiectiva ulterior în conduita moral-civică. Evident că formarea conştiinţei morale este un
proces complex şi de durată, între componentele sale putând să apară necorelări,
dezacorduri sau chiar contradicţii. Sarcina educatorului este de a sesiza prompt asemenea
situaţii şi de a identifica elementele, cauzele care le-au generat: copilul nu cunoaşte
regula morală, nu-i înţelege sensul, nu conştientizează importanţa respectării ei, nu a
aderat afectiv la respectiva normă sau nu este capabil depună efortul relativ pentru a o
respecta. În funcţie de concluziile desprinse urmează a se concepe strategia acţiunii
educative pentru etapa următoare.

Formarea conduitei morale şi civice. Conduita morală şi civică reprezintă

exteriorizarea, obiectivarea conştiinţei moral-civice în fapte şi acţiuni adecvate diverselor
situaţii concrete în care se află persoana. Conştiinţa include elementele subiective,
lăuntrice care indică modul în care trebuie să se comporte individul, în timp ce conduita
se referă efectiv la modul în care se comportă, la faptele morale, la atitudinile civice
reale. Aceasta face ca unii autori să considere conduita moral-civică o obiectivare a
conştiinţei în fapte şi acţiuni în relaţiile morale practice ale individului (Nicola, p.217).
Din perspectiva psihopedagogică educarea conduitei vizează formarea de
deprinderi şi obişnuinţe de comportare morală şi civică şi a trăsăturilor pozitive de
caracter. Atât deprinderile cât şi obişnuinţele morale reprezintă componente
automatizate ale conduitei, numai că deprinderile exprimă răspunsuri automate la unele
cerinţe externe, care se repetă în condiţii relativ identice, iar obişnuinţele care sunt, de
asemenea acţiuni automatizate, presupun în plus nevoia, trebuinţa internă de executarea
acţiunii respective, iar neefectuarea acesteia atrage după sine o stare de disconfort psihic.
Deprinderile şi obişnuinţele se formează pe baza unei exersări sistematice, în condiţii
oarecum identice, care să permită automatizarea, iar odată formate ele se derulează cu un
consum mai redus de energie, individul poate să-şi canalizeze eforturile asupra unor
obiective superioare din punct de vedere al moralei şi civismului. Formarea deprinderilor
şi obişnuinţelor de comportare morală şi civică este o acţiune de durată, iar exersarea
acestora în vederea automatizării trebuie să-l angajeze efectiv pe subiect, să se facă în
conformitate cu anumite cerinţe precis şi clar formulate, să implice elementele conştiinţei
pentru a susţine acţiunea din interior, să fie permanent controlată de educator în scopul
prevenirii unor deprinderi şi obişnuinţe negative, să fie în concordanţă cu particularităţile
de vârstă şi individuale.
În sfera conduitei se includ şi manifestările trăsăturilor pozitive de caracter.
Acestea reprezintă forme stabile de comportare morală. Spre deosebire de deprinderi şi
obişnuinţe care se manifestă în condiţii relativ identice şi sunt legate de situaţii concrete,
asemănătoare, trăsăturile de caracter acoperă o gamă largă de situaţii, uneori deosebite
calitativ, păstrându-şi însă notele esenţiale de constanţă şi stabilitate. Trăsături cum ar fi:
hărnicia, cinstea, altruismul, cooperarea, modestia, sinceritatea, sociabilitatea etc. se
manifestă în relaţiile elevului cu cei din jur şi cu sine însuşi, indiferent de situaţia

18
concretă în care se află. Un elev pentru care sinceritatea reprezintă o trăsătură de caracter,
va fi sincer în orice situaţie, chiar dacă aceasta va leza interesele lui personale. Trăsăturile
pozitive de caracter (ca şi deprinderile şi obişnuinţele) nu se formează în mod spontan, de
la sine. Procesul formării lor nu este totdeauna ascendent nici măcar liniar. Durata,
eficienţa lui depinde de conţinutul muncii de educaţie moral-civică, de raporturile
interumane în care elevul este inclus, de condiţiile de viaţă şi activitate ale elevului.
Conducerea şi organizarea procesului de educaţie moral-civică cer profesorilor să posede
o serie de capacităţi: de a înţelege şi analiza faptele tipice pentru fiecare elev, direcţia lui
comportamentală; de a dovedi tact şi exigenţă în manifestarea unor cerinţe morale din ce
în ce mai complexe; de a stimula şi îndruma preocupările de autoperfecţionare a
comportamentului la fiecare elev; de a corecta motivaţia deprinderilor, a obişnuinţelor,
trăsăturilor de personalitate la elevi ce prezintă anumite devieri de comportament şi de a-i
îndruma cu mijloacele eficiente de autoeducaţie şi reeducare (4).
În încheiere subliniem că, din punct de vedere psihopedagogic conştiinţa şi
conduita se intercondiţionează reciproc, formarea uneia neputându-se realiza independent
de cealaltă. În structura personalităţii ele se prezintă sub forma unei unităţi dialectice, cu
particularităţi distincte de la un stadiu la altul şi de la un individ la altul. În consecinţă
formarea personalităţii sub aspect moral-civic reprezintă un proces de interiorizare
continuă a moralei sociale. Pe măsura înaintării spre stadiile superioare, rolul factorilor
externi este preluat treptat de cei interni, elevul acţionând tot mai mult sub impulsul
conştiinţei sale morale. Acest proces, de trecere de la influenţele externe la cele interne,
nu se produce spontan. El implică activitatea pedagogică competentă a profesorului.

Conţinutul educaţiei moral-civice

Educaţia patriotică a elevilor.

Formarea atitudinii faţă de muncă.
Educarea elevilor în spiritul disciplinei.
Educarea elevilor în spiritul cooperant, participativ.

Metode şi procedee de educaţie moral – civică

Explicaţia morală. Cu ajutorul explicaţiei morale dezvăluim conţinutul unei

cerinţe, al unei norme şi reguli morale.. Explicaţia îndeplineşte două funcţii: una
informativă şi alta stimulativă. Funcţia informativă constă în conştientizarea sensului
unei cerinţe morale, prin relevarea notelor definitorii, prin sublinierea nuanţelor ce pot să
apară în respectarea ei într-o împrejurare concretă de viaţă. Funcţia stimulativă constă în
motivarea cerinţei, în declanşarea de stări afective, stimulative, prin forţa persuasivă a
limbajului. Pentru ca explicaţia morală să fie eficientă, este necesar să fie legată de
experienţa de viaţă. Orice explicaţie pur verbală, fără argumentele şi exemplele adecvate,
nu va declanşa trăiri afective şi deci nu va avea efecte asupra conduitei.
Convorbirea etică. Este un dialog între profesor şi elevi prin care se urmăreşte
clarificarea cunoştinţelor morale şi declanşarea de stări afective corespunzătoare.
Avantajul dialogului constă în antrenarea elevilor la analiza (dezbaterea) faptelor morale,
în valorificarea experienţei de viaţă a acestora. Dialogul are rolul de a-i lămuri pe elevi
asupra motivaţiei în comportamentul corect sau greşit, de a stimula preocupările lor

19
pentru aprecierea obiectivă a comportamentului celor din jur şi a propriilor convingeri şi
fapte
Povestirea morală. Constă în relatarea, prezentarea într-o formă atractivă a unor
întâmplări şi fapte reale sau imaginare cu semnificaţii morale, cu scopul de a-i ajuta pe
copii să desprindă concluzii, învăţăminte cu privire la propria lor comportare.
Exemplul se bazează pe intuirea (sau imaginarea) unor modele ce întruchipează
fapte sau acţiuni morale.
Analiza de caz. Caracteristica acestei metode constă în aceea că se permite
elevilor (studenţilor) o confruntare directă cu o situaţie reală, luată drept “exemplu” tipic,
reprezentativ pentru o stare de lucruri mai generală, pe care aceştia urmează să o
analizeze sub toate aspectele pentru a ajunge la înţelegerea cât mai complexă a problemei
date. Cazul reprezintă o situaţie reală din viaţa socială sau cea şcolară. El poate fi pozitiv,
negativ sau contradictoriu.
Exerciţiul moral. Exerciţiul constă în executarea sistematică şi repetată a unor
fapte şi acţiuni, în condiţii relativ identice, cu scopul formării deprinderilor şi
obişnuinţelor de comportare morală, al constituirii şi fixării trăsăturilor volitive şi de
caracter, a conduitei morale, a relaţiilor morale practice.
Metode de apreciere a cunoştinţelor şi conduitei moral-civice. În procesul
educaţiei morale aprecierea se realizează mai ales prin aprobare şi dezaprobare. Aceste
modalităţi de apreciere se folosesc nu numai la sfârşitul activităţii, ci şi înaintea începerii
şi pe parcursul desfăşurării ei. Ele reprezintă un gen de asistenţă continuă şi reglatoare,
având rol de convingere, încurajare, temperare, prevenire.
APROBAREA (recompensa) este forma aprecierii favorabile. Ea constă în
acceptarea şi recunoaşterea rezultatelor comportării morale a elevilor, confirmarea
concordanţei lor cu exigenţele stabilite. Pe plan psihologic aprobarea reprezintă o întărire
pozitivă, declanşează stări afective stenice, care stimulează şi intensifică menţinerea în
continuare a aceleeaşi conduite morale, contribuie la consolidarea rezultatelor obţinute, la
fixarea în structura morală a personalităţii. Aprobarea se realizează prin mai multe
procedee:
 Acordul (acceptarea), prin care ne manifestăm mulţumirea faţă de modul în care
au fost respectate cerinţele. El poate fi exprimat printr-un zâmbet, un gest, o
privire, sau cu ajutorul unei expresii “bine”, “sunt mulţumit”, “aţi procedat bine”
etc.
 Lauda, ca formă a aprecierii verbale, se poate realiza individual sau în faţa
colectivului.
 Evidenţierea constă în sublinierea îndeplinirii exemplare a unor cerinţe. Se poate
face în faţa clasei, pe şcoală (la staţia de amplificare), în consiliul profesoral, în
faţa părinţilor.
 Recompensa este o formă premială care se acordă pentru rezultate ce depăşesc
nivelul de exigenţe obişnuit. Ea poate fi materială (cărţi, rechizite, material
sportiv) şi spirituală (diplome, distincţii, evidenţierea la panoul de onoare).
DEZAPROBAREA reprezintă forma negativă a întăririi, de respingere a unor
fapte şi manifestări ce vin în contradicţie cu anumite cerinţe morale. Exprimând
nemulţumirea educatorului faţă de modul de îndeplinire a cerinţelor, dezaprobarea
declanşează trăiri afective negative (ruşine, culpabilitate, sentimentul vinovăţiei,

20
disconfort moral), care îi determină pe elevi să evite repetarea greşelilor respective sau a
altora similare. Procedeele prin care se realizează dezaprobarea sunt foarte variate:
 Dezacordul prin care se exprimă nemulţumirea faţă de modul în care au fost
respectate cerinţele. El se poate realiza printr-un gest, o privire, sau cu ajutorul
limbajului;
 Observaţia se referă la un aspect concret al conduitei. Se face individual sau în
faţa colectivului.
 Admonestarea este o formă drastică ce se aplică pentru greşelile repetate.
 Avertismentul reprezintă exprimarea indignării faţă de îndeplinirea deficitară a
unei sarcini (cerinţe) şi prevenirea elevului că va fi pedepsit dacă va mai proceda
la fel. Este un ultimatum care se adresează pe un ton sever.
 Pedeapsa cea mai înaltă formă a dezaprobării. Ea poate consta în: scăderea notei
la purtare, mutarea disciplinară într-un alt colectiv (o altă clasă) sau alte măsuri
prevăzute în regulamentul şcolar.

BIBLIOGRAFIE
1. Bunescu V., "Educaţia morală şi formarea personalităţii.
Fundamente psihopedagogice", în Revista de
pedagogie nr. 6-7-8 / 1991
2. Bunescu V., "Metode de educaţie morală", în Tribuna înv. nr.4 / 1992
3. Comănescu I., "Reconsiderări necesare în problematica educaţiei
morale", în Revista de pedagogie nr.6-7-8 / 1991.
4. *** . "Curs de pedagogie", T.U.B., 1998.
5. Holban I. "Consolidarea aspectului moral al personalităţii,
obiectiv cu solicitare în creştere", în Revista de
pedagogie nr. 12 / 1989.
6. Nicola I. "Tratat de pedagogie şcolară", Buc., E.D.P.,1992.
7. Nicola I. "Criza morală şi implicaţiile sale asupra procesului de
învăţământ", în Revista de pedagogie, nr.9 / 1992.
8. Planchard Emile "Pedagogia şcolară contemporană", E.D.P, 1992,
Bucureşti
9. Piaget Jean "Judecata morală la copil", E.D.P , 1980.
10. Pleşu A. "Minima moralia", Editura “Cartea românească “, 1988.
11. Popeangă V. "Educaţia civică, exigenţă pedagogică actuală", în
Revista de pedagogie, nr. 11 / 1991.
12. Steiner Rudolf "Înnoirea artei pedagogico - didactice prin ştiinţa
spirituală", Centrul pentru pedagogie, Waldorf din
România, Bucureşti, 1991.
13.Suteu T. "Folosirea studiului de caz în dezbaterile educative", în
Revista de pedagogie , nr. 6 / 1989.

21
 EDUCATIA FIZICA
Sensul pedagogic al notiunii de educatie fizica
Educatia fizica este o componenta indispensabila a educatiei, care urmareste
dezvoltarea armonioasa si normala a organismului, intarirea sanatatii si cultivarea unor
calitati fizice necesare muncii, activitatii sportive. Este primul gen de educare care isi
exercita influenta asupra organismului. Educatia fizica vizeaza latura biologica a fiintei
umane. Ei ii revine sarcina de a asigura conditiile necesare care sa permita maturizarea la
timp a functiilor naturale si de dezvoltare in conditii optime a personalitatii umane. Pe
langa intarirea sanatatii si calirea organismului, ea urmareste formarea si dezvoltarea
deprinderilor igienico-sanitare, priceperilor si deprinderilor motrice, cultivarea unor
calitati fizice precum: forta, rezistenta, viteza, precizia, coordonarea, o tinuta frumoasa .
Educatia fizica este strans legata de educatia morala, urmarind formarea la elevi a
unor trasaturi si sentimente morale ca: simtul dreptatii, curajul, stapanirea de sine,
cinstea.
Scopul educatiei fizice scolare urmareste consolidarea sanatatii, a capacitatilor de munca,
perfectionarea calitatilor motrice, dezvoltarea armonioasa a organismului, formarea calitatilor morale,
refacerea fortelor fizice si psihice.

Obiectivele educatiei fizice sunt:

1. Intarirea sanatatii si calirea organismului elevilor
Indeplinirea acestui obiectiv trebuie sa asigure cresterea normala a copilului,
dezvoltarea armonioasa si stimularea marilor functiuni vitale in scopul intaririi rezistentei
organismului si al sporirii capacitatii de munca a elevilor. Ea implica grija
pentru apararea si intarirea sanatatii elevilor, crearea conditiilor necesare pentru viata si
dezvoltarea lor fizica normala, dezvoltarea capacitatii organismului de a se adapta la
conditiile concrete ale vietii.
2. Formarea si dezvoltarea deprinderilor motrice de baza si a calitatilor fizice ale
miscarilor (forta, rezistenta, viteza, indemanarea) necesare in viata si in practicarea
sporturilor
Acest obiectiv are in vedere inarmarea elevilor cu un ansamblu de miscari si
indemanari necesare in viata, precum si pentru dezvoltarea unui corp sanatos, cultivarea
deprinderii si a dragostei pentru gimnastica, sport si alte activitati fizice. Prin practicarea
educatiei fizice organismul elevilor trebuie sa dobandeasca o serie de calitati fizice cum
sunt: forta, rezistenta, indemanarea, viteza.
3. Formarea si dezvoltarea principalelor calitati morale de vointa si de caracter
Prin practicarea educatiei fizice trebuie avute in vedere o serie de calitati moral-
volitive cum sunt: stapanirea de sine, punctualitatea, perseverenta, curajul, precum si o
serie de trasaturi de caracter, precum: cinstea, corectitudinea, modestia.
4. Instructia igienico-sanitara si formarea, si dezvoltarea unei conceptii igienice,
si a unui comportament igienic
Realizarea acestui obiectiv va permite elevului sa devina el insusi un factor activ
al pastrarii si intaririi propriei sale sanatati. Acest obiectiv presupune:
- transmiterea unor cunostinte noi privind igiena individuala si calirea
organismului prin factori naturali de mediu: apa, aer, soare,
- folosirea rationala a acestora,

22
 - formarea deprinderilor si obisnuintelor igienice necesare efectuarii exercitiilor
fizice si a sporturilor,
- dezvoltarea cunostintelor privind alimentatia stiintifica, obisnuirea cu
respectarea regulilor de igiena a alimentatiei.

Modalitati de realizare a educatiei fizice

Dimensiunea corporala a educatiei este realizata prin:
- educatia fizica din scoala (educatie a miscarii),
- educatia psihomotorie realizata prin programul scolar (educatie prin miscare),
- activitati educative care implica coordonatele motorii si psihomotorii(cercuri de
gimnastica, inot, sculptura, pictura, drumetii, excursii ),
- sportul practicat atat in cadrul scolar, cat si in cel al educatiei nonformale sau
chiar informale.
Forma principala prin care se infaptuiesc obiectivele educatiei fizice o reprezinta
ora de educatie fizica.
Organizarea lectiei de educatie fizica implica anumite verigi (etape) care constau
in: organizarea colectivului, pregatirea organismului pentru efort, influentarea dezvoltarii
armonioase, insusirea, fixarea, perfectionarea priceperilor sau dezvoltarea calitatilor
motrice, verificarea si aprecierea gradului de pregatire executantilor, scaderea intensitatii
efortului, concluzii, indicatii pentru munca independenta a acelora cu care se lucreaza.
Pe baza acestei structuri generale, lectia de educatie fizica dispune si ea de
anumite tipuri:
- lectia pentru insusirea materialului nou (lectia de invatare),
- lectia de repetare, perfectionare si consolidare a materialului insusit,
- lectia de verificare a cunostintelor, abilitatilor si deprinderilor motrica dobandite,
precum si a gradului pregatirii fizice (lectia de control),
- lectia de tip mixt (lectia de invatare-antrenament).
In desfasurarea lectiilor trebuie sa se tina seama de clasa, numarul de elevi, eleve,
de starea sanatatii, gradul de dezvoltare fizica, de deosebirile psiho individuale
(fricosi, timizi, curajosi, activi, linistiti, turbulenti), de locul pe care il ocupa educatia
fizica in orarul clasei, de conditiile materiale in care se lucreaza (in sala, pe teren, in aer
liber), de materialele didactice folosite. In lectie sa se respecte principiile didactice, sa se
foloseasca metodele de invatamant adecvate obiectivelor didactice.
Dintre formele de activitate din afara clasei amintim: exercitiile fizice, gimnastica,
jocurile si concursurile sportive, concursurile de orientare turistica, drumetiile.

Cerinte ale educatiei fizice

In practica educatiei fizice si sportului trebuie respectate anumite cerinte:
- antrenarea elevilor laun numar rational de activitati de educatiei fizica,
- masuri de protectie,
- asigurarea conditiilor de timp, materiale si didactice,
- intelegerea de catre factorii de decizie si de catre elevi a importantei educatiei
fizice si sportului,
- imbinarea rationala a educatiei fizice si sportului cu invatatura si respective cu
munca, evitand neglijarea invataturii pentru tineretul studios,

23
 - luarea in considerare a posibilitatilor si preferintelor reale ale tinerilor si
imbinarea rationala a efortului fizic cu odihna, evitandu-se suprasolicitarea.
UNESCO acorda o importanta deosebita educatiei fizice si sportului, subliniind
printre altele: efectul benefic asupra solutionarii unor probleme sociale, politice,
economice, fiind si mijloc de diminuare a delincventei, violentei, criminalitatii si
toxicomaniei, contributia la integrarea sociala, contributia la sporirea productivitatii
muncii, prin imbunatatirea fizice si a sanatatii, contributia la prelungirea varstei active de
munca, a pensionarii ca si ameliorarea situatiei persoanelor in varsta si a handicapatilor.

24