ȘCOALA GIMNAZIALĂ VATRA MOLDOVIȚEI

STIMULAREA CREATIVITĂȚII PRIN JOC

DIDACTIC ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR

PROF. ANECI GHEORGHINA

 STIMULAREA CREATIVITĂȚII

PRIN JOC DIDACTIC ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR

Creativitatea nu este o modă efemeră, nici o problemă de cercetare pentru psihologi,

pedagogi, economişti etc. nici un obiect al preocupărilor educaţionale. Ea este un produs al
stadiului de civilizaţie la care a ajuns societatea contemporană, în care creativitatea a devenit
obiectul unor acţiuni planificate prin care este dezvoltată în mod deliberat.
Pentru educarea creativităţii pledează motive de ordin social şi de ordin psihologic.
Societatea creează condiţiile propice manifestării spiritului creativ şi vine cu imperativul explicit,
clar formulat şi chiar însoţit de intervenţie rapidă.
Necesitatea socială privind creativitatea comportă un caracter social, general şi unul
naţional. Societatea noastră favorizează creativitatea mai întâi prin structura ei de societate liberă
de orice exploatare şi apoi prin idealul educativ, de formare a omului nou - omul total - care
manifestă receptivitate faţă de nou, creează noul şi luptă pentru aducerea lui în viaţă.
La întrebarea unui elev: „de ce să fiu creativ?" i se pot aduce argumente de coloratură
subiectivă: să te desăvârşeşti ca persoană, ca om, să fii complet dezvoltat din toate punctele de
vedere, să fii capabil de reintegrare profesională atunci când împrejurările ţi-o vor cere, să te
bucuri de preţuirea, respectul şi admiraţia celor din jur pentru că te-ai dovedit capabil să
inventezi ceva şi să ieşi din anonimat, să dispui de un antidot la unele forţe ale înstrăinării
umane, să-ţi făureşti o sursă nobilă de satisfacţii morale; dar şi argumente de imediată utilitate:
să-ti achiţi mai uşor şi mai bine sarcinile de învăţare, să obţii succese şcolare, să-ţi rezolvi temele
mai uşor şi mai repede.
Prin învăţarea creativă, nu urmărim să facem din fiecare copil normal un geniu, dar
putem să facem din fiecare copil un participant activ independent sau în grup la descoperirea
adevărurilor despre lucruri şi fenomene atunci când i se indică direcţia de cercetare sau i se dau
notele definitorii să-şi spună: cine, ce, unde, prin ce mijloace, în ce scop, cum, când, deoarece ele
întreţin interesul pentru cunoaştere şi corespund spiritului de curiozitate al copilului, al
preadolescentului şi adolescentului.
Formarea unor deprinderi de învăţare prin cercetare - descoperire şi efort intelectual
propriu, cu cât sunt fixate şi consolidate mai de timpuriu, cu atât au efect formativ mai eficient,
materializat în dezvoltarea capacităţilor intelectuale superioare şi a aptitudinilor specifice actului
creator.
Marea plasticitate a activităţii nervoase superioare a copilului explică fenomenul saltului
calitativ în funcţionalitatea creierului dacă este pus în starea activă de timpuriu şi ia un potenţial
energetic crescut faţă de învăţământul clasic.
„Munca învăţătorului are efect asupra eternităţii” cum spune o maximă şi nu se poate vedea
niciodată unde se opreşte influenţa sa care transmite din generaţie în generaţie ca într-o ereditate
socială valori general umane.
Învăţarea creativă se defineşte prin faptul că subiectul ei (elevul, studentul) nu foloseşte
procedee, scheme (algoritmi) de rezolvare deja cunoscute, ci descoperă el însuşi modalităţi de
rezolvare mai interesante, elegante şi mai eficiente. Cu alte cuvinte, cel ca învaţă creativ se
eliberează de stilul habitual, obişnuit să abordeze problemele şi situaţiile în mod original, prin
prisma propriei gândiri şi experienţe de cunoaştere.
În epoca revoluţiilor ştiinţifice, a inteligenţei artificiale şi microprocesoarelor, când munca
fizică şi intelectuală sunt tot mai mult transferate sistemelor informative flexibile şi inteligibile,
omul desfăşoară o intensă activitate de învăţare şi creaţie. „Accentul se va pune nu atât pe
însuşirea de cunoştinţe, cât mai ales pe învăţarea de metode şi tehnici de învăţare şi muncă
intelectuală, de identificare, de regăsire şi utilizare a informaţiilor, de analiză .sinteză şi
prelucrare a acestora, în sfârşit, de învăţare de metode şi tehnici de creativitate, de dezvoltare a
informaţiei şi de crearea de noi semnificaţii.
E necesar înlăturarea învăţământului clasic rigid, bazat pe memorare mecanică, pasivă,
rudimentară cu un învăţământ modern, creativ şi inteligent, bazat pe participare şi colaborare, în
care cadrul didactic şi elevul (studentul)cooperează pentru însuşirea şi aplicarea creativă a
cunoştinţelor în practică, pentru dezvoltarea metodelor de gândire şi acţiune.
Învăţarea creativă are ponderea cea mai mare, în ea fiind solicitate procesele cognitive
fundamentale: reprezentările, limbajul, gândirea, memoria, imaginaţia.
Copii trebuie ajutaţi să înveţe creativ, să facă lectura textului literar, să-1 retrăiască activ,
reţinând despre ce este vorba în el, dar fiind atenţi şi la valorile emoţionale şi stilistice din a căror
contopire se naşte viaţa secretă de profunzime a celor comunicate în forma literară. Manualul nu
poate rezolva singur toate problemele ce se impun în analiza unui text literar. Un rol deosebit
revine astfel: proceselor învăţării în clasă, profesorului ca factor de legătură dintre manual şi
elev, „comenzilor” pe care le emite el cu privire la modul cum trebuie să acţioneze elevii, la
clasă sau acasă, pentru a citi cu folos anumite texte.
Treptat, copilul se ridică de la compunerea abruptă, structurală la succesiune de
răspunsuri la întrebările din plan, la compunerea fluentă, articulată, cu legături ample şi diverse
între idei. Prin această treaptă, învăţarea - ghidată de instruire - începe să ofere minţii copilului
ceva mai mult decât este considerat în rezultatele ei nemijlocite, un gen de efecte indirecte,
secundare - capacitatea abstracţiei, a generalizării, a comparaţiei, a discriminărilor şi
reconstrucţiilor de fineţe, a memorării logice.
Acest lucru dă impuls înclinaţiei copilului către abordarea analitică a propriei activităţi
mintale.
Învăţarea pune în mişcare traseele interne ale dezvoltării, o propulsează spre noi stadii,
introduce în ea mutaţii, făcând să crească nivelul vârstei mentale a copilului şi posibilitatea lui de
a realiza noi acumulări, noi achiziţii în ordinea însuşirii noţiunilor şi cunoştinţelor ce i se predau.
În educaţie se tinde spre formarea unor oameni conform cu stereotipii numeroase şi
marcante, considerându-se că este mai important să asiguri o educaţie cât mai completă decât să
dezvolţi o gândire originală şi creativă. Este adevărat că nu poţi fi creativ dacă nu ai asimilat
cunoştinţele fundamentale ale domeniului respectiv. Cu siguranţă o persoană creativă este şi
foarte bine pregătită, îmbinând în acelaşi timp inventivitatea cu o judecată sănătoasă, ştiind să
selecteze din noianul de informaţii pe care le deţine doar pe acelea care îi folosesc în acel
moment şi pentru un anumit „proiect”.
Conţinutul învăţământului trebuie să includă şi să promoveze cultura generală deoarece
ea favorizează creativitatea şi are o importanţă deosebit de mare asupra integrării omului în
societate. „Din perspectiva pedagogică cultura generală include un sistem de cunoştinţe,
deprinderi, şi capacitate, asimilate şi formate în cadrul acţiunii educaţionale care îi oferă
individului posibilitatea elaborării unei viziuni de ansamblu asupra lumii şi de a răspunde
condiţiilor şi cerinţelor fundamentale ale existentei sale sociale”. (I. Nicola, 2000).
 În prezent cultura generală nu măsoară doar cantitatea şi bogăţia cunoştinţelor deoarece
ea urmăreşte modelarea gândirii individului, fiind foarte important în ce măsură sunt folosite
aceste cunoştinţe în rezolvarea unor sarcini concrete din diferite domenii, dar şi mulţimea
conexiunilor care se pot stabili între informaţii, adâncind astfel înţelegerea lor de către copil.
Scopul culturii generale ar fi realizarea unui „tot” şi nu mai multe „compartimente pline” dar fără
legătura între ele.
Aplicații ale jocului didactic privind stimularea creativității elevilor
Aplicarea metodei fonetice analitico-sintetice se impune atât oral, cât şi în compunerea cu
ajutorul alfabetului decupat sau în citirea şi scrierea cuvintelor şi a propoziţiei. Acest lucru se
realizează pe baza textelor din abecedar şi cu ajutorul jocurilor didactice.
În jocul „Ploaia”, copiii stau cu mâinile pe masă. La un semnal, ei bat pe bancă cu un
singur deget şi reproduc printr-un singur sunet onomatopeea: „pic, pic, pic”. La fel și jocurile
„Vântul”, „Fierarul”, „Ciripitul păsărelelor”, „Ursul”, „Ceasul”, „Cântecul greieraşului”
care au contribuit la dezvoltarea auzului fonematic şi la coordonarea mişcărilor, la formarea
deprinderilor de a percepe sunetele auzite. Aceste jocuri contribuie la dezvoltarea vocii,
consolidează deprinderile de pronunţare corectă a sunetelor şi cuvintelor, realizând, în acelaşi
timp, relaxarea sistemului nervos.
Unele jocuri precum: „Jocul silabelor”, „Spune mai departe”, „Completează
cuvântul”, „Unde se găseşte cuvântul”, „De-a cuvintele” sau „Schimbă prima silabă”
contribuie la formarea şi consolidarea la elevi a abilităţii şi deprinderilor de articulare corectǎ a
sunetelor, de pronunţie corectă a cuvintelor folosite în comunicare, în conformitate cu cerinţele
programei.
Prin jocul didactic “Repetă ce spun eu!“ se urmărește formarea deprinderilor de a
pronunţa corect silaba şi cuvintele care se deosebesc printr-un sunet, în general dezvoltarea
auzului fonematic. Sarcina didactică reprezintă corectarea unor cuvinte învăţate şi recunoaşterea
de către elevi a sunetelor care se deosebesc.
Oamenii au nevoie să trăiască în colectivităţi, astfel putându-se dezvolta normal ca fiinţe
umane datorită efectului socializator al acestuia. Trebuinţa de comunitate „este un remediu
împotriva izolării şi singurătăţii, un impuls profund care mobilizează şi sensibilizează fiinţa
umană pentru a stabili şi întreţine relaţii cu ceilalţi (I. Nicola, 2000).
 BIBLIOGRAFIE:
Ausubel David, Robinson Floyd (1981)
Buta V. (1992)
Cerghit Ioan, Neacşu Ioan (2001)
Constantin Cucoş (2006)
Cosmovici Andrei, Iacob Luminiţa
(1998)
„Învăţarea în şcoală” – Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,;
„Logica şi creativitate” – Editura Militară Bucureşti;
„Prelegeri pedagogice” – Editura Polirom, Iaşi;
„Pedagogie” – Ediţia a II-a revăzută şi adăugită – Editura Polirom –
Iaşi;
„Psihologie şcolară” – Editura Polirom, Iaşi;