Dezvoltarea creativităţii profesorului din perspectiva unei abordări

creative a procesului de învăţământ

Prof. Hondrilă Lăcrămioara

Grădinița Nr. 56

Localitate – oraș Galați , România

În contextul vieţii sociale actuale când creativitatea poate să cunoască forme specifice şi
diverse nivele, s-a lărgit şi sfera de constelaţii psihice implicate.
Activităţile educative care merg în direcţia creativităţii, vizează în primul rând gândirea,
prin factorul ei general, inteligenţa. Ea poate deveni mai eficientă dacă este ajutată să-şi
însuşească tehnicile de gândire, instrumentele intelectuale flexibile şi operaţionale specifice
gândirii divergente.
Chiar şi memoria înţeleasă ca depozitarul cunoştinţelor, emoţiilor, este doar la prima
vedere antagonică creativităţii. Implicată în acţiuni creative, ea poate să confere fluxuri de
cunoştinţe ca materie primă, dar şi stocuri de priceperi şi aptitudini.
Devenit un obiectiv prioritar al învăţământului, dezvoltarea creativităţii la copii,incepand
cu perioada prescolara presupune o restructurare a procesului de învăţământ la toate nivelele
sale.
Acest deziderat poate fi urmărit prin încurajarea iniţiativelor proprii, a manifestărilor
spontane, prin formarea unei atitudini pozitive faţă de tot ce este nou, prin formarea şi
dezvoltarea aptitudinilor creative. Noul obiectiv al şcolii ar trebui urmat de activităţi extraşcolare
în care poate chiar familia ar putea să sprijine eforturile educatorilor.
În funcţie de specificul diferitelor discipline de studiu, acest obiectiv cu caracter general
poate fi nuanţat şi particularizat, dar educaţia artistică este, prin specificul său, un mijloc
important de stimulare a creativităţii. Fiecare materie de învăţământ şi fiecare domeniu de
activitate oferă condiţii generale, dar mai ales, condiţii specifice de aplicare a principiilor ce
vizează dezvoltarea gândirii creatoare.
 Conţinutul acestor discipline trebuie să prevadă activităţi educaţionale şi sarcini pe care
elevii trebuie să le rezolve pentru a-şi forma în cadrul lor deprinderi în direcţia amintită.
Odată ce s-a stabilit ideea transferului creativităţii de la nivelul unui domeniu specific la
nivelul potenţialului creativ general sub formă de abilităţi cognitive şi atitudini şi trăsături de
caracter, înseamnă că în urmărirea acestui obiectiv pot fi implicaţi toţi educatorii, iniţiaţi ei înşişi
şi formaţi în această direcţie.
Pentru majoritatea disciplinelor, calea principală o constituie metodele de lucru activ-
participative cu copii , problematizarea, învăţarea prin descoperire, experimentul, studiul de caz,
brainstorming-ul, dialogul dirijat, jocul didactic. Toate se bazează pe interacţiunea colectivă între
cei ce învaţă, pe discuţii, schimburi spontane de idei, impresii, păreri în cadrul clasei şi observaţii
independente.
Ceea ce se urmăreşte în principal prin aceste metode este ca profesorul să propună o
problemă pe care tinerii să o rezolve singuri sau în activităţi pe grupe. Dacă problema este dificil
de rezolvat profesorul poate interveni cu întrebări ajutătoare apelând la metoda descoperirii
dirijate sau a dialogului dirijat.
Şi metodele tradiţionale dacă sunt folosite cu pricepere pot direcţiona şi stimula
potenţialul creativ al copiilor. Observaţia, exerciţiul, conversaţia, studiul individual se pot
converti prin înnoire, astfel încât să corespundă noilor cerinţe ale pedagogiei creativităţii. Ele pot
fi folosite cu succes acolo unde metodele moderne sunt mai greu de aplicat, sau chiar în
completarea acestora.
Nu trebuie subestimat rolul educatorului în stimularea potenţialului creativ. El trebuie să
încurajeze curiozitatea, deschiderea şi spontaneitatea tinerilor prin crearea unei atmosfere
destinse, de apropiere, care să înlăture blocajele afective, folosind în acelaşi timp metode de
lucru adecvate.
Poate că aici ar fi necesară o mai mare insistenţă în dezbaterea problemelor, deoarece
educatorii nu au încă pregătirea necesară în direcţia realizării noilor obiective. Se constată lipsa
unor îndrumare metodologice care să precizeze modele de lucru cu copiii, eventuale probleme,
modalităţi de intervenţie şi rezolvare care să poată să orienteze activităţile didactice. Lucrurile nu
pot fi lăsate pe seama inspiraţiei profesorului sau elevului. “Influenţele exercitate de profesor
asupra tinerilor sunt hotărâtoare…iar între creativitatea elevului şi cea a educatorului există o
strânsă corelaţie,…ceea ce înseamnă că în primul rând profesorul trebuie să adopte o atitudine
creativă în activitatea sa educativă” (E.Landau, Psihologia creativităţii,).
Este cunoscut faptul că succesul în predarea unei discipline de învăţământ nu este
condiţionat numai de stăpânirea specialităţii. Cunoaşterea temeinică a conţinutului materiei de
studiu este o condiţie necesară dar nu suficientă, mai ales dacă ţinem seama de cerinţele
pedagogiei moderne.
Calităţile personale, experienţa didactică şi folosirea cu pricepere şi inteligenţă a
metodelor de predare pot să asigure aceste cerinţe ale învăţământului actual. ,,O metodă atestată
ca fiind bună se poate transforma în contrariul ei, poate deveni chiar o caricatură în mâinile unui
profesor nepriceput” (I. Radu, M. Ionescu, Experienţă didactică şi creativitate,)
O primă regulă ar fi ca educatorii să fie preocupati să înveţe de la predecesorii săi.
Aceasta pentru a se evita superficialitatea şi lipsa de coeziune în transmiterea cunoştinţelor, din
dorinţa de a urmări cu orice preţ ,,creativitatea”.

Sarcina educatorului constă apoi în transmiterea conţinutului de cunoştinţe şi standarde

tânărului într-un mod care să-l facă să fie receptiv la acestea. Nu trebuie uitat nici un moment că
modul de gândire al copilului nu trebuie să fie limitat şi inhibat de ceea ce învaţă. El trebuie să
devină capabil să depăşească limitele cunoştinţelor sale şi să poată să le abordeze şi sa înţeleagă
la nevoie şi într-un nou mod. Educatorul trebuie să creeze provocări şi ocazii pentru copilul său
în care el să dovedească că poate să folosească liber şi creativ cele învăţate.
Un educator de viziune tradiţională ar putea considera că termenii creativitate şi creaţie
sunt destinaţi să definească personalităţile sau realizările remarcabile şi poate sunt folosiţi şi
aplicaţi cu prea mare uşurinţă în diverse situaţii de pedagogia modernă, pierzându-şi astfel din
valoare.
Chiar dacă improvizaţiile şi creaţiile copiilor i-ar impresiona prin uşurinţa exprimării,
prin farmecul şi sinceritatea lor, probabil că ar folosi cu mai multă prudenţă aceşti termeni, iar
lecţiile, în forma lor.
Un educator de viziune tradiţională ar putea considera că termenii creativitate şi creaţie
sunt destinaţi să definească personalităţile sau realizările remarcabile şi poate sunt folosiţi şi
aplicaţi cu prea mare uşurinţă în diverse situaţii de pedagogia modernă, pierzându-şi astfel din
valoare.
Chiar dacă improvizaţiile şi creaţiile copiilor i-ar impresiona prin uşurinţa exprimării,
prin farmecul şi sinceritatea lor, probabil că ar folosi cu mai multă prudenţă aceşti termeni, iar
activitătile, în forma lor actuală li s-ar părea fără valoare, fiind lipsite de ordine şi disciplină.
La polul opus, educatorul cu o gândire deschisă caută să pună în valoare diferenţele de
personalitate, să stimuleze şi să cultive interesele şi talentele fiecărui copil.
El va căuta să-i ajute să se bucure de experienţele care le permit să se dovedească creativi
şi să-i înveţe să aprecieze aceste experienţe şi realizările lor, fie că este vorba de cele personale
sau ale celorlalţi.
Un învăţământ orientat în direcţia creativităţii presupune o serie de probleme, iar găsirea
de soluţii adecvate ridică mai multe întrebări:

cum se poate promova spontaneitatea şi iniţiativa tinerilor păstrând în acelaşi timp

controlul şi disciplina asupra acestora?
ce atitudine să adopte profesorul în cazul unor răspunsuri neaşteptate,
surprinzătoare?
încurajarea copiilor să găsească singuri răspunsuri şi rezolvări ale problemelor
presupune mai mult timp decât cel alocat prin progrmele de învăţământ
încurajarea copiilor să caute diverse răspunsuri poate da un caracter ludic
activităţilor educative, este oare bine?
societatea aşteaptă de la educator să formeze tinerii în spiritul conformismului,
cum răspunde educatorul cu o gândire nouă şi modernă în faţa acestor aşteptări?

Pentru a putea face faţă acestor probleme pedagogia modernă dă educatorilor următoarele
îndrumări:

să respecte ideile, întrebările neobişnuite ale copiilor

să le ofere oportunităţi pentru a crea din proprie iniţiativă
să le dezvolte încrederea în propriile capacităţi
să încurajeze tinerii să se manifeste spontan şi creativ, să aibă curajul să-şi exprime ideile
şi părerile evitând soluţiile stereotipe şi uniformizarea
să le dezvolte încrederea în propriile capacităţi şi aptitudini, să-i ajute să-şi descopere
aceste aptitudini pe care ei le manifestă pentru a deveni conştienţi de ele
să-i încurajeze să dobândească o gândire independentă, nedeterminată de grupul clasei
să încurajeze atitudinea tolerantă faţă de ceea ce este nou
să caute să crească interesul şi curiozitatea tinerilor folosind metode didactice diverse
 să promoveze modalităţi variate de abordare a problemelor, de manipulare a ideilor,
obiectelor
să creeze o atmosferă de lucru favorabilă
tinerii trebuie să ştie că se aşteaptă de la ei să fie creative.

Toate strategiile didactice folosite de pedagogia actuală prezentate mai sus, sunt gândite ca
nişte sisteme deschise care:

promovează iniţiativa, inventivitatea, originalitatea, spontaneitatea (sistemele închise

sunt orientate către acumularea de cunoştinţe, memorarea acestora, promovează
conformismul)
caută să pună în acţiune forţele intelectuale ale tinerilor, gândirea, imaginaţia, voinţa
(metodele pedagogiei tradiţionale urmăresc să îndrume pas cu pas demersul educativ)
menţin propriile sisteme motivaţionale, pun accentul pe mobilurile interioare, pe
activitatea din proprie iniţiativă
caută să stimuleze şi să mobilizeze energiile tânărului, să-i capteze interesul, atenţia,
curiozitatea, să-i stimuleze creativitatea punând accentul pe procesul de creaţie, nu pe
produse
pun problema păstrării individualităţii într-un mod care să permită armonizarea ei cu
normele grupului
încurajează tânărul să-şi formeze un stil de lucru propriu şi original.

S-a pus de către specialişti întrebarea, oare gândirea în grup este mai eficientă sub
aspectul creativităţii decât gândirea individuală? Cei ce au studiat această problemă au ajuns la
următoarele concluzii:

 individul tinde să-şi exprime cu mai multă uşurinţă părerea şi se exprimă mai
nestânjenit în mijlocul grupului
 grupul produce mai multe idei, dar calitatea acestora nu este neapărat superioară
celor produse de indivizii care au lucrat singuri şi au comunicat apoi rezultatele
grupului
 pe unii indivizi grupul poate să-i scape de blocajele interioare, pe alţii din contră,
îi frânează
  ritmul colectivului poate să ajute la accelerarea ritmului elevilor mai lenţi, dar nu
poate să-i încetinească pe cei impulsivi.

În concluzie, putem spune că elevii răspund cu entuziasm şi bucurie la noile forme şi

metode de învăţare, dar aceasta nu înseamnă că trebuie să se demoleze şi să se uite virtuţile
formelor de educare tradiţionale.
De fapt, ce este mai important, să se dea copiilor libertatea de a–şi pune în valoare
înclinaţiile şi iniţiativele personale, sau să se urmărească însuşirea sistematică, prin metode
riguroase a conţinutului fiecărei discipline de studiu?
Asemenea întrebări ce vin din ambele direcţii ale pedagogiei ne conduc la concluzia că ar
fi mai de folos realizarea unei sinteze între cele două modalităţi de abordare, ce par doar la prima
vedere ireconciliabile.
În acord cu această idee privind integrarea celor două viziuni pedagogice, putem afirma
că înţelegerea şi apropierea lor ne poate conduce la cele mai bune soluţii. Metaforic, se poate
spune că şcoala de azi este obligată de noile realităţi să readucă magia pe care omul contemporan
o caută în diverse forme de manifestare.

BIBLIOGRAFIE

Amabile, T., (1997), Creativitatea ca mod de viaţă, Ed. Ştiinţă&Tehnică, Bucureşti.

Bârlogeanu, L., (2001), Psihopedagogia artei, Ed. Polirom, Iaşi.

Ionescu, M., (1970), Demersuri creative în predare şi învăţare, Ed. Presa Univ. Clujeană.

Ionescu, M., Radu I., (1987), Experienţă didactică şi creativitate, Ed. Dacia, Cluj.

Landau, E., (1079), Psihologia creativităţii, Ed. Did. si Ped., Bucuresti.

Popenici, Şt., (2001), Pedagogia alternativă. Imaginarul educaţional, Ed. Polirom, Iaşi.

Roco, M., (1979), Creativitatea individuală şi de grup, Editura Academiei Române, Bucureşti.