Abordarea transdisciplinară

Motto:

„O autentică educaţie nu poate favoriza abstractizarea în dauna altor forme de cunoaştere.

Educaţia trebuie să pună accentul pe contextualizare, concretizare şi globalizare. Educaţia
transdisciplinară se bazează pe reevaluarea rolului intuiţiei, imaginaţiei, sensibilităţii şi corpului în
transmiterea cunoştinţelor”. (B. Nicolescu – Cartea transdisciplinarităţii)

Transdisciplinaritatea priveşte – aşa cum indică prefixul „trans” – ceea ce se află în acelaşi timp
şi între discipline şi înăuntrul diverselor discipline. Din confruntarea între discipline, a fenomenelor
şi a proceselor complexe, transdisciplinaritatea face să apară noi puncte de intersecţie între
discipline.

Transdisciplinaritatea reprezintă gradul cel mai elevat de integrare a curriculumului, mergând

adesea până la fuziune. Fuziunea este, aşadar, faza cea mai complexă şi mai radicală a integrării.

Transdiciplinaritatea prezintă mai multe avantaje, cum ar fi:

1. Este centrată pe demersurile intelectuale şi afective ale elevului;

2. Stimulează interesul elevului pentru învăţare;
3. Desfiinţează compartimentele şi favorizează transferul;
4. Deplasează punctul de focalizare al educaţiei pe formare;
5. Se sprijină pe structurile oferite de disciplină;
6. Permite o libertate totală faţă de disciplină, etc.

Transdisciplinaritatea are un rol benefic în dezvoltarea eleviilor, deoarece în cadrul temelor

transdisciplinare elevii :

 Cercetează
 Colaborează
 Comunică
 Planifică
 Se organizează
 Negociază
 Argumentează
 Prelucrează informaţia
 Din propria experienţă am învăţat că activităţile transdisciplinare au un rol foarte important
pentru că transdisciplinaritatea are răspunsuri la problemele globalizării şi ale interdependenţelor
lumii contemporane, la specializarea excesivă a ştiinţelor provocată de progresul cunoaşterii umane.
Aceste activităţi transdisciplinare reprezintă încercările copiilor de a înţelege lumea care îi
înconjoară şi, în esenţă, ele sunt activităţi sociale de comunicare şi colaborare.

„Elevul trebuie, de asemenea, să facă legături între discipline, să descopere moduri de a integra
discipline separate, şi, în ultimă instanţă, să relaţioneze ceea ce învaţă cu viaţa.” (Boyer, 1995)

În practica educaţională actuală, perspectiva transdisciplinară nu mai e centrată pe discipline, ci

le transpune, subordonându-le proceselor individuale de învăţare ale elevilor, intereselor şi
caracteristicilor acestora. Se produce o  decompartimentare completă a obiectelor de studiu,
structurarea instuirii făcându-se în jurul marilor probleme sau provocări ale lumii contemporane.
Dezvoltarea personală integrală, succesul personal, social şi profesional al tinerilor devin scopurile
supraordonate ale învăţării. Se urmăreşte, pe de o parte, înarmarea elevului cu metode şi tehnici de
muncă intelectuală transferabile la situaţiile cu care acesta se confruntă (transdisciplinaritatea
instrumentală), pe de altă parte menţinerea permanentă a unei strânse legături cu problemele de
viaţă semnificative pentru cei care învaţă (transdisciplinaritatea comportamentală).

Louis D’Haianut distinge, în plan curricular, două modele transdisciplinare:

 transdisciplinaritatea instrumentală care urmăreşte să îi furnizeze elevului metode de

muncă intelectuală transferabile la situaţii noi cu care acesta se confruntă; ea este orientată
mai mult către rezolvarea anumitor probleme, decât pe achiziţia de cunoaştere „de dragul
cunoaşterii”.
 transdisciplinaritatea comportamentală intenţionează, după cum sublinia D’Hainaut, să
ajute elevul „să-şi organizeze fiecare dintre demersurile sale în situaţii diverse”.

Transdisciplinaritatea este radical deosebită de multidisciplinaritate și interdisciplinaritate prin

finalitatea sa - înțelegerea lumii prezente -, finalitate ce nu se poate înscrie în cercetarea
disciplinară. Finalitatea multidisciplinarității și interdisciplinarității este întotdeauna cercetarea
disciplinară. Dacă transdisciplinaritatea este atât de frecvent confundată cu interdisciplinaritatea și
multidisciplinaritatea (cum de altfel și interdisciplinaritatea este deseori confundată cu
multidisciplinaritatea), aceasta se explică în cea mai mare parte prin faptul că toate trei debordează
limitele disciplinelor. Această confuzie este foarte nocivă în măsura în care ea ocultează finalitățile
diferite ale acestor trei moduri de abordare a cunoașterii.
 În concluzie, abordând teme transdisciplinare elevii colaborează în grup, învaţă să se ajute între
ei, să se bucure de succesele colegilor, înţeleg şi îşi asumă roluri în funcţie de context şi de
competenţele personale, se formează şi se dezvoltă deprinderi practice elementare şi de muncă
organizată. De asemenea, ei învaţă să comunice cu claritate, într-o varietate de forme (verbal,
artistic, non-verbal), exprimă idei, sentimente, credinţe cu ajutorul mijloacelor estetice. Nu
neglijează exersarea capacităţii de aplicare şi dezvoltare a gândirii critice, dar şi conştientizarea
modului în care deciziile individuale afectează propria persoană, grupul din care face parte şi
comunitatea

Bibliografie:
1. Cucoş, Constantin – “Pedagogie” Editura Polirom, Iaşi, 1998
2. Ciolan, Lucian – “Învăţarea integrată. Fundamente pentru un curriculum transdisciplinar” ,
Editura Polirom, Iaşi, 2008
3. Ciolan, Lucian – “Dincolo de discipline”- ghid pentru învăţarea integrată/ cross-curriculară
4. Nicolescu, Basarab – “Transdisciplinaritatea. Manifest” Editura Polirom, Iaşi, 1999
5. Văideanu, George – “Educaţia la frontiera dintre milenii”, Editura Didactică si Pedagogică,
Bucureşti, 1988.