TRANSDISCIPLINARITATEA

Articolul de faţă scoate în evidenţă abordarea integrată a curriculumului, punând accent pe

transdisciplinaritate, din perspectiva profesorului de limba şi literatura română.
Cuvinte cheie: transdisciplinaritate, competenţe, atitudine, abilităţi.

Scopul studierii limbii şi literaturii române în perioada şcolarităţii obligatorii este acela de a forma un
tânăr cu o cultură comunicaţională şi literară de bază, capabil să înţeleagă lumea, să comunice şi să
interacţioneze cu semenii, să-şi utilizeze în mod eficient şi creativ capacităţile proprii pentru
rezolvarea unor probleme concrete din viaţă cotidiană, să poată continua în orice fază a existenţei
sale procesul de învăţare, să fie sensibil la frumosul din natură şi la cel creat de om.”

Astfel, programa şcolară din 2009 recomandă ca strategiile didactice pentru predarea
disciplinei limba şi literatura română să pună accent pe realizarea progresivă a competenţelor,
pe flexibilitatea abordărilor, pe coerenţă şi abordări inter şi transdisciplinare.
Dacă instruirea de tip „disciplinar” pune accent pe rigurozitatea şi aspectul şlefuit al
achiziţiilor, abordarea integrată a curriculumului scoate în evidenţă problemele semnificative
ale vieţii reale şi se întemeiază pe nevoile de educaţie ale elevilor, în contextul lumii de azi.
Din punct de vedere curricular, integrarea presupune:
 organizarea, punerea în relaţie a disciplinelor şcolare, cu scopul de a evita izolarea
lor tradiţională;
 procesul şi rezultatul procesului prin care elevul interpretează materia care îi este
transmisă pornind de la experienţa de viaţă şi de la cunoştinţele pe care deja le-a
însuşit;
 stabilirea de relaţii de convergenţă între cunoştinţele, capacităţile, competenţele,
atitudinile, valorile ce aparţin unor discipline şcolare distincte;
 procesul educaţional organizat astfel încât să traverseze barierele obiectelor de
studiu, predarea şi învăţarea fiind văzute din perspectivă holistică, reflectând
lumea reală, care este interactivă.
Distingem, astfel, trei niveluri ale integrării:
 multidisciplinaritatea(care surprinde raportul lipsit de cooperare între două sau mai
multe discipline oferite simultan) ;
 pluridisciplinaritatea (care presupune studierea unui obiect dintr-una şi aceeaşi
disciplină prin mai multe discipline deodată);
 interdisciplinaritatea (care transferă concepte şi metodologie dintr-o disciplină într-
alta pentru a permite abordarea mai adecvată a problemelor cercetate);
Ultima, transdisciplinaritatea, „ se referă – aşa cum indică prefixul trans - la ceea ce se
află în acelaşi timp şi între discipline, şi înăuntrul diverselor discipline, şi dincolo de orice
disciplină. Finalitatea sa este înţelegerea lumii prezente, unul din imperativele sale fiind
unitatea cunoaşterii.” Aceasta nu se va mulţumi să stabilească interacţiuni sau reciprocităţi
între cercetările specializate, ci va situa aceste legături într-un sistem total, fără frontiere
stabile între discipline.
Termenul de transdisciplinaritate a apărut acum trei decenii în lucrările unor cercetători
diferiţi, precum Jean Piaget, Edgar Morin şi Eric Jantsch. El a fost inventat în epocă pentru a
exprima nevoia depăşirii frontierelor dintre discipline. La început de nou mileniu, abordarea
transdisciplinară este redescoperită şi folosită ca răspuns la sfidările fără precedent lansate de
lumea noastră. Astfel, românul Basarab Nicolescu lansează, de la Paris, un „manifest” pentru
transdisciplinaritate, pentru ceea ce se află între şi dincolo de discipline.
Louis D’ Hainaut în Des fins aux objectifs de l’education, distinge, în plan curricular,
între transdisciplinaritatea instrumentală şi cea comportamentală.
 Transdisciplinaritatea instrumentală urmăreşte să-i furnizeze elevului metode de muncă
intelectuală transferabile la situaţii noi cu care acesta se confruntă; ea este orientată mai mult
către rezolvarea anumitor probleme, decât pe achiziţia de cunoaştere „de dragul cunoaşterii”.
Transdisciplinaritatea comportamentală intenţionează, după cum sublinia D’Hainaut,
să ajute elevul să-şi organizeze fiecare dintre demersurile sale în situaţii diverse. Acest tip de
abordare se focalizează pe activitatea subiectului care învaţă; ţinând seama de psihologia
procesului de învăţare, transdisciplinaritatea comportamentală se situează permanent într-o
strânsă legătură cu situaţiile de viaţă semnificative (care au sens) pentru cel ce învaţă. Astfel,
transdisciplinaritatea a fost ridicată la rangul de nouă viziune asupra lumii. Această
„etichetare” îşi are sursa în convingerea că domeniul de pertinenţă al transdisciplinarităţii este
singurul capabil să conducă la înţelegerea şi soluţionarea multiplelor şi complexelor provocări
ale lumii prezente.
,,Probabil un lucru esenţial, în orice sistem de învăţământ, ar fi acea zonă de
cunoaştere, de capacităţi de aptitudini pe care şcoala ţi le formează la diverse discipline şi cu
care rămâi în momentul în care uiţi ceea ce ai învăţat din disciplina respectivă. Este un fel de
sâmbure ,este ceea ce numim valijoara cu care mergi toată viaţa şi în care porţi o serie de
lucruri:cunoştinţe fundamentale,dar nu în sens de cunoaştere de fapte, date, evenimente, ci,
mai degrabă, cunoaşterea de tip procesual. Psihologia cognitivă din ultimii 10 ani merge pe
ceea ce cred că ar trebui să meargă toate sistemele de învăţământ – pe cunoaşterea
procedurală. Cunoaşterea procedurala se defineşte foarte simplu:este ceea ce numim noi a şti
să faci [...] Sistemele occidentale sunt destul de puţin interesate de cum arată programele,
manualele. Ele sunt interesate de cum arată elevii după şcoală. [...] În sistemele occidentale se
pune foarte mult problema obiectivelor care sunt pentru toată viaţa, şi acestea ar fi obiectivele
transdisciplinare, obiectivele pe care toate disciplinele la un loc le realizează, cu care tânărul
rămâne în sens de background de cunoaştere, de atitudini şi de capacităţi.”
In acest sens, obiectivele învăţării transdisciplinare ar fi:
 dezvoltarea personală integrală;
 responsabilitatea socială a elevilor.
În activităţile transdisciplinare, învăţarea devine un proiect personal al elevului,
îndrumat, orientat, animat de către profesor, care este managerul unor situaţii de învăţare.
Crearea unui mediu cu o largă varietate de stimuli şi condiţii, face învăţarea interesantă şi
stimulativă şi o consolidează.
Participarea elevilor se realizează pe tot parcursul activităţilor desfăşurate, fundamentate
pe principiul învăţării prin acţiune practică, cu finalitate reală. Accentul cade pe activitatea de
grup şi nu pe cea cu întreaga clasă, cadrul didactic trebuind să renunţe la stilul de lucru
fragmentat, în care lecţiile se desfăşoară una după alta, cu distincţii clare între ele, ca şi cum
nu ar face parte din acelaşi proces, şi să adopte o temă de interes pentru elevi, care transcende
graniţele diferitelor discipline, organizând cunoaşterea ca un tot unitar, închegat.
Abordarea realităţii se face printr-un demers global, graniţele dintre discipline topindu-
se într-un scenariu unitar, în cadrul cărora tema se lasă investigată cu mijloacele diferitelor
domenii de cunoaştere.
Activităţile de învăţare ar trebui să vizeze educaţia integrală a omului. Prin urmare,
paradigma culturală din perspectiva căreia a fost construită viziunea asupra educaţiei este
aceea a cosmodernităţii. Cosmodernitatea realizează o triplă mutaţie: la nivelul viziunii despre
lume, al viziunii despre cunoaştere şi al viziunii despre om. Adjectivul care caracterizează
fiecare dintre cele trei elemente este cuvântul transdiscipinar care se poate asocia cu
substantive precum: atitudine transdisciplinară, metodologie transdisciplinară, trăire
transdisciplinară. Din perspectiva viziunii transdisciplinare, omul şi universul formează un
tot unitar; perspectiva asupra universului se schimbă, în sensul că studiul universului şi studiul
fiinţei umane se susţin reciproc.
 Activităţile transdisciplinare sunt şi instrumente de apreciere prognostică, întrucât indică
măsura în care copiii prezintă sau nu, în mod real, anumite aptitudini, şi au valoare
diagnostică, fiind un bun prilej de testare şi de verificare a capacităţilor intelectuale şi a
aptitudinilor creatoare ale copiilor. Totodată, pot fi implicate mai multe forţe în procesul
educaţional (specialişti, membri ai comunităţii locale, părinţi), lăsându-se mai multă libertate
de exprimare şi acţiune atât pentru elev, cât şi pentru profesor.
Învăţarea nu are loc numai în şcoli. Cea mai mare parte a învăţării se realizează în afara
şcolii. Familiile, comunitatea şi mass-media constituie, într-o măsură tot mai semnificativă,
medii de învăţare.
Cultura, considerată principalul câştig al umanităţii care trebuie transmis prin educaţie,
şi-a lărgit foarte mult semnificaţia şi - în plus - şi-a schimbat accentele, de la cultura de tip
academic către cea de tip oral şi audio-vizual.
Organizaţii internaţionale ca U.N.E.S.C.O. şi U.N.I.C.E.F. au dat semnificaţii noi
conceptului de învăţare. În studiul U.N.E.S.C.O. sunt introduşi cei patru „piloni ai învăţării”:
 a învăţa să ştii/ să cunoşti – a învăţa să înveţi;
 a învăţa să faci – a te integra în societate;
 a învăţa să munceşti împreună cu ceilalţi;
 a învăţa să fii – a manifesta simţ etic.
Alături de cei patru piloni din raportul întocmit de Jacques Delors, Shaeffer şi
colaboratorii săi adaugă încă unul -„a învăţa să te transformi pe tine şi să schimbi societatea” -
adică a dezvolta solidaritatea şi coeziunea socială. Organizarea învăţării pe criteriul
disciplinelor formale clasice devine insuficientă într-o lume dinamică şi complexă,
caracterizată de explozia informaţională şi de dezvoltarea fără precedent a tehnologiilor. O
învăţare dincolo de discipline, de rigiditatea canoanelor academice tradiţionale poate fi mai
profitabilă din perspectiva nevoilor omului contemporan.
Competenţele transdisciplinare nu pot fi clasificate în funcţie de conţinuturile unei
discipline, aşa cum se întâmplă cu cele monodisciplinare. Ele pot fi clasificate astfel:
 competenţe generale – metodologice: observarea, experimentarea, reprezentarea
grafică, interpretarea datelor sau a unui text etc.;
 competenţe metacognitive – estimare a gradului de dificultate a sarcinii de lucru,
planificarea strategică, evaluarea rezultatelor, monitorizarea comportamentală,
tehnici personale de învăţare;
 atitudine pozitivă, motivantă – realism, interes pentru învăţare, toleranţă pentru
informaţii contradictorii, atitudine pozitivă faţă de performanţele personale;
 abilităţi pragmatice – iniţiativă personală, capacitate de concentrare, orientarea
acţiunilor spre rezolvarea sarcinii, deprinderi de muncă.
Ce va şti să facă elevul în urma învăţării monodisciplinare?
Elevul va fi capabil:
 să memoreze;
 să reproducă mecanic cunoştinţe;
 să scrie după dictare;
 să facă rezumate;
 să evidenţieze idei principale;
 să facă studii de specialitate pe o temă dintr-un anumit domeniu.
Ce va şti să facă elevul în urma învăţării transdisciplinare?
Elevul va fi capabil:
 să interpreteze;
 să analizeze;
 să formuleze;
  să exprime opinii personale;
 să utilizeze informaţia în scopul rezolvării unei probleme date;
 să identifice şi să soluţioneze probleme.
Dacă prin abordarea „monodisciplinară” a învăţării se formează în mod deosebit
competenţe specifice nivelului cognitiv, prin abordarea transdisciplinară se formează
competenţe integratoare şi durabile prin însăşi transferabilitatea lor. Conţinuturile organizate
transdisciplinar se vor axa în procesul educaţional nu pe disciplină, ci pe demersurile
intelectuale, afective şi psihomotorii ale elevului. Organizarea conţinuturilor în manieră
transdisciplinară se bazează în procesul de predare – învăţare – evaluare pe conduitele
mentale ale elevului din perspectiva unei integrări efective, realizată de-a lungul tuturor
etapelor procesului educaţional (proiectare, desfăşurare, evaluare). Temele transdisciplinare
ajută elevul să înveţe în ritm propriu şi să fie evaluat în funcţie de ceea ce ştie, stimulează
cooperarea între elevi, minimalizându-se astfel competiţia, oferă elevilor posibilitatea de a-şi
crea strategii proprii de abordare a diverselor situaţii, asigurând o învăţare activă. Elevul
participă activ, imaginaţia, investigaţia, creativitatea sa fiind cele care se evidenţiază.
Scenariile didactice ar trebui să vizeze ilustrarea unităţii lumii şi a cunoaşterii.
Conţinuturile trebuie construite având ca obiective esenţiale dezvoltarea la elevi a spiritului
reflexiv-interogativ şi înţelegerea unor adevăruri fundamentale despre lume şi despre sine. Ar
trebui alese teme generoase care în acelaşi timp să aparţină disciplinelor, să traverseze
disciplinele şi să fie totodată dincolo de discipline; să vizeze relaţia dintre esenţă şi aparenţă,
dintre ceea ce se vede şi ceea ce, de obicei, rămâne ascuns, atât în universul exterior, cât şi în
cel interior, atât în planul uman cât şi în cel cosmic; să genereze experienţe şi trăiri unice. În
acest context, lectura textului literar (ca şi a oricărei creaţii spirituale a omului ) nu se mai
poate limita la simplul exerciţiu cerut de programă. Ea trebuie să răspundă nevoilor reale ale
educaţiei integrale.
Manualele propun vizionarea şi analiza unor ecranizări şi spectacole teatrale (de
exemplu la studiul textului Paşa Hassan de G. Coşbuc, filmul Mihai Viteazul în regia lui
Sergiu Nicolaescu, Două loturi, Vizită..., D-l Goe..., O scrisoare pierdută, de I.L.
Caragiale, Amintiri din copilărie de I. Creangă), analiza unor grupaje de recitări (M.
Eminescu, N. Stănescu), comentarea unor ilustraţii de carte, analiza unor creaţii plastice,
sculpturale sau literare cu aceeaşi temă ca şi textul literar. Se pune astfel accent pe
evidenţierea interferenţelor literaturii cu celelalte arte (pictura, sculptura, muzica,
cinematografia, coregrafia, teatrul). Perspectiva transdisciplinară presupune şi înţelegerea,
comentarea şi analiza mesajelor spirituale transmise constant prin textul beletristic,
implicându-se, astfel, şi formarea de atitudini şi valori.
Orele de limbă şi literatură română trebuie să vizeze şi integrarea comunicării scrise şi
orale alături de studiul limbii şi literaturii. Situaţiile de comunicare ce ar implica elevii s-ar
constitui în secvenţe de reflecţie asupra puterii cuvântului în literatură, muzică sau texte non-
literare. Cea mai bună cale de înţelegere a fenomenului lingvistic rămâne experienţa
producerii de text, prin nişte sarcini de lucru provocatoare pentru elevi care ar putea fi
suportul unor reflecţii consistente.
Analizând poziţia cadrului didactic în faţa problemelor instruirii şi ale învăţării, observăm că
profesorii sunt solicitaţi astăzi, în mod continuu, să promoveze învăţarea eficientă. Şi nu orice
învăţare eficientă, ci una participativă, activă şi creativă. Învăţarea interactiv-creativă este un
proces evolutiv, care are la bază receptivitatea faţă de experienţele noi, căutate şi rezolvate
prin explorare, deducţie, analiză, sinteză, generalizare, abstractizare, concretizare, punând
accentul pe realizarea conexiunilor între sensuri şi solicitând o profundă implicare
intelectuală, psihomotorie şi afectivă. În cadrul învăţării interactiv-creative, elevul descoperă,
imaginează, construieşte şi redefineşte sensurile, filtrându-le prin prisma propriei personalităţi
şi solicitând procesele psihice superioare de gândire şi creaţie. Ea apare ca urmare a
eforturilor individuale şi colective, a interacţiunii educatului cu ceilalţi,bazându-se pe
schimburile sociale în dobândirea noului.
Activitatea didactică transdisciplinară aduce în prim-plan câteva probleme care solicită
atenţie. Ele se referă la limbaj, la metode, la constrângerile instituţionale şi la cele cognitive.
Cum fiecare disciplină şi-a dezvoltat propriul limbaj, transdisciplinaritatea cere o adaptare şi o
însuşire a diferitelor modalităţi de utilizare a acestuia, fapt ce poate duce la întâmpinarea unor
dificultăţi în comunicarea rezultatelor demersului didactic, la împrumutarea de termeni tehnici
uneori puţin înţeleşi de cadrele didactice care predau alte discipline. Disciplinele sunt adesea
devotate propriilor metode de învăţare, lucru ce poate duce la neînţelegeri şi opoziţii.
Constrângerile cognitive constituie un mare impas spre o activitate didactică autentic
transdisciplinară, ele presupunând o cunoaştere aprofundată a mai multor discipline.
Traversarea frontierelor disciplinei este, fără îndoială, un act formativ esenţial, iar
scenariul didactic nu poate să nu îl includă fără a trăda exigenţele timpului nostru. Această
traversare însă trebuie atent pregătită.
Desprinsă de modelul tradiţional, disciplina limbă şi literatură română este greu de
supus unor imperative categorice. Profesorul de limbă şi literatură română îşi propune
deodată lucruri foarte importante şi deosebite: să-i înveţe pe elevi să comunice, indiferent
când, unde, cu cine şi de ce, să-i înveţe să recunoască şi să preţuiască frumosul, să-i înveţe să-
şi construiască şi să-şi exprime propriile puncte de vedere, să-i înveţe să se descopere pe ei
înşişi, să-i înveţe să descopere şi să preţuiască spaţiul cultural căruia îi aparţin.
Disciplina noastră atât de indisciplinată are nevoie de îmblânzitori înzestraţi nu numai
cu discernământ, ci şi cu iniţiativă şi inventivitate, cu o singură condiţie: profesorului să i se
asigure spaţiul de iniţiativă.
Pe de alta parte, pentru a răspunde cerinţelor legate de adaptarea transdisciplinară a
curriculumului la contextul local, şcoala trebuie să sensibilizeze şi să atragă în parteneriate
variate persoane sau instituţii din comunitate care deţin competenţe sau resurse care pot
contribui la realizarea educaţiei de calitate: părinţi, membri ai comunităţii, autorităţi locale,
agenţi economici, instituţii guvernamentale, organizaţii non-guvernamentale etc.
Experienţa în cadrul şcolii demonstrează că, de multe ori, părinţii elevilor sunt greu de
atras în susţinerea demersului de adaptare a curriculumului la contextul local, deşi familia ar
trebui să reprezinte principalul partener al şcolii în acest domeniu. Si colaborarea cu agenţii
economici, care pot oferi resurse pentru procesele de învăţare, este destul de modestă, deşi
aceasta colaborare ar putea juca un rol foarte important în realizarea unui curriculum adaptat
la contextul local.
„Polii schimbării sunt societatea şi educaţia. Care se va schimba cea dintâi? Basarab
Nicolescu aşază capitolul despre educaţie la sfârşitul manifestului. Oare societatea trebuie să
dea tonul? Poate educaţia să schimbe ceva singură, intr-un mediu insuficient pregătit?
Tulburătoare întrebări la care va trebui să răspundem împreună cu mileniul abia început.”
Bibliografie:
1. Programa şcolară de limba şi literatura română clasele a V-a - VIII - a,
Bucureşti, 2009;
2. Basarab Nicolescu, Transdisciplinaritatea. Manifest, Editura Polirom, p.52-54;
3. Basarab Nicolaescu, Noi, particula şi lumea, Polirom, 2002;
4. Perspective. Revista de didactica limbii şi literaturii române. nr 2/ 2003, Ed.
Didactica Limbii şi Literaturii Romane, Cluj, 2003, p.13, p 81.
5. Mihaela- Loredana Pascan, Viziune integrată şi perspectivă transdisciplinară în
studiul limbii şi literaturii române în gimnaziu. Aplicaţii didactice. Valenţe
formative , Editura Pre-Text, Câmpulung Moldovenesc, 2010;
6. Ciolan Lucia, Învăţarea integrată - fundamente pentru un curriculum
transdisciplinar, Editura Polirom, 2008;
7. Petrescu Paloma, Pop Viorica, Transdisciplinaritatea - o noua abordare a
situaţiilor de învăţare, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2007.