TRANSDISCIPLINARITATEA – O NOUA ABORDARE A INVATARII

(Articol publicat in Revista Didactica Nr. 2, nov.2008)

                 

Dinamica sociala a ultimelor decenii aduce in fata lumii contemporane o serie de provocari fata
de care domeniul educatiei nu poate ramane indiferent. Competentele, valorile si atitudinile de care au
nevoie elevii nostri pentru reusita personala si sociala nu pot fi formate in intregime prin intermediul
disciplinelor scolare clasice. Noua educatie are obligatia de a apropia procesul educational de viata
cotidiana a elevilor si de nevoile comunitatii in care acestia traiesc, de a avea in vedere complexitatea
rolurilor pe care le vor juca elevii de azi in societatea viitoare, de la acela de fiinta autonoma, de
membru al familiei si al unei colectivitati, de cetatean si producator, pana la acela de subiect si obiect
al multiplelor si diverselor experiente de viata succesive, care il vor ajuta sa se cunoasca pe sine si sa
abordeze o conceptie democratica, manifestandu-se ca fiinta libera, creatoare. Problema care se pune
este aceea a depasirii frontierelor rigide , a deplasarii accentului spre constientizare, cooperare,
gandire critica si creativa, spre adaptabilitate si interpretarea lumii mereu in schimbare. Oare poate
invatamantul traditional sa raspunda unor asemenea deziderate? Rezolvarea problemei nu rezida
numai in schimbari de curriculum, ci mai ales in schimbari referitoare la implementarea lui. Cheia
succesului se afla la practicieni – educatoare, invatatori, profesori si  consta in proiectarea,
organizarea si realizarea unui demers didactic in, intre si dincolo de orice disciplina  -  abordare
transdiciplinara a invatarii.

Jaques Delors sublinia in raportul intocmit pentru UNESCO de Comisia Internationala asupra
Educatiei secolului XXI ca educatia este o cale  in serviciul dezvoltarii umane, un strigat de dragoste
catre copii, catre generatia tanara. Dupa ce analizeaza problema globala a educatiei,  propune ca
puncte de plecare pentru introducerea unui nou tip de educatie patru imperative ale societatii viitoare:
sa cunosti, sa faci,sa traiesti alaturi de ceilalti, sa existi. Savantii si cercetatorii in domeniul
educatiei au ajuns , pe cai diferite, la aceeasi concluzie cu Comisia Internationala pentru Educatia
secolului XXI, si anume aceea ca, noul tip de educatie se bazeaza pe patru competente fundamentale,
competente de tip transdisciplinar: a invata sa cunosti, a invata sa faci; a invata sa traiesti impreuna
cu ceilalti; a invata sa fii.

.           Asadar este necesara o educatie care sa acorde o mai mare importanta „ omului care merge
decat drumului pe care il urmeaza” ( I.D’ Hainaut, Programe de invatamant si educatie permanenta,
Colectie Pedagogia secolului XX, EDP, Bucuresti, 1981). Este evident faptul ca organizarea invatarii pe
criteriul disciplinelor formale clasice este insuficienta intr-o lume caracterizata de explozie
informationala si de o dezvoltare puternica a tehnologiilor O invatare dincolo de discipline, parcurgerea
unui curriculum integrat  poate fi mai aproape de nevoile omului contemporan. Abordarea integrata a
curriculumului presupune crearea de conexiuni intre teme sau competente care sunt de regula formate
disparat, in interiorul diferitelor discipline. Aceste teme au o puternica legatura cu viata cotidiana a
elevilor si vizeaza formarea de valori si atitudini.

            In functie de ce anume se integreaza - cunostinte, deprinderi, competente, valori, atitudini,

metodologii de lucru si cat de mult integram, putem distinge cateva niveluri de abordare integrata a
curriculumului:

a )Monodisciplinaritatea – desi promoveaza suprematia disciplinelor, elemente de integrare pot

aparea chiar si la acest nivel: insertia unui fragment in structura unei discipline, armonizarea unor
continuturi din interiorul disciplinei pentru a permite o mai buna rezolvarea de probleme.

b)Pluridisciplinaritatea ( multidisciplinaritatea) se refera la situatia in care o tema este supusa

analizei din perspectiva mai multor discipline, procesul de integrare referindu-se in special la nivelul
continutului invatarii, cu focalizare pe realizarea conexiunilor intre cunostinte, prin utilizarea unor
strategii didactice  de predare – invatare tematica.

Exemplu: Tema „ Protejarea mediului inconjurator – abordata in lectii de Stiinte, Matematica,

Limba si literatura romana, Educatie civica.

c)Interdisciplinaritatea – presupune transferul metodelor dintr-o disciplina in alta, cautandu-se
teme comune mai multor discipline, care pot conduce la realizarea obiectivelor de invatare de
nivel inalt, a competentelor transversale – luarea de decizii, rezolvarea de probleme, insusirea
tehnicilor si metodelor de invatare eficienta, care indiferent de disciplina implica aceleasi principii, prin
utilizarea unor strategii de  predare – invatare bazate pe probleme.

Exemplu: focalizarea procesului pe dezvoltarea gandirii critice, formarea capacitatii de lucru in

echipa, a capacitatii de rezolvare de probleme, a capacitatii de luare a deciziilor in lectii de  Limba si literatura
romana, Istorie, Geografie, Stiinte.

d)Transdisciplinaritatea – presupune abordarea integrata a curriculumului prin centrarea pe

probleme ale vietii reale, pe problemele importante, asa cum apar ele in context cotidian, cu focalizare
pe identificare de solutii, rezolvare de probleme ale lumii reale, in scopul dezvoltarii competentelor
pentru viata. Intrebarea care orienteaza demersul transdisciplinar este: Cum ii putem invata pe elevi
sa devina cetateni mai buni? Strategiile didactice utilizate in demersul transdisciplinar  sunt de
predare – invatare bazate pe proiect.

Indiferent de tipul de integrare abordat in procesul de invatare, proiectarea integrata si

organizarea invatarii se centreaza pe invatarea prin descoperire, pe invatarea prin cercetare, pe baza
viziunii constructiviste si globale asupra lumii inconjuratoare. Cel mai puternic argument pentru
integrarea disciplinelor este insusi faptul ca viata nu este impartita pe discipline.( J. Moffett).

EXEMPLE DE INTEGRARE A CURRICULUMULUI

a)  Activitati transdisciplinare la clasa I

Proiectul „ Protejam natura”

Durata – o saptamana

Perioada derularii proiectului : semestrul al II - lea

Scopul:

 formarea capacitatii de a culege informatii despre mediul inconjurator;

 constientizarea nevoii de a proteja mediul inconjurator;
 formarea unor comportamente ecologice  - de protejare a plantelor si a animalelor.

Sugestii de realizare :

 proiectul se deruleaza prin introducerea unor secvente scurte,de 15 minute, in cadrul  orelor
de curs, fiecare dintre acestea fiind parti ale proiectului, ca intreg.
 vizeaza obiective de referinta ale mai multor arii curriculare, traverseaza barierele
disciplinelor;
 activitatile se desfasoara grupal sau in perechi, in cele mai multe situatii, asigura participarea
activa a elevilor, fundamentata pe principiul invatarii prin actiune, cu finalitate reala; cultiva
cooperarea si nu competitia;
 sunt predominante elementele de joc, respectandu-se astfel particularitatile de varsta ale
copiilor;
 valorifica tipul dominant de inteligenta al fiecarui copil, experienta de viata a fiecaruia;
 fiecare activitate transdisciplinara introdusa in lectie este continuarea  celei precedente.
 BIBLIOGRAFIE:
 Basarab N., Transdisciplinaritatea, Editura Polirom, Iasi, 1999
 Ciolan, L, Dincolo de discipline – ghid pentru invatarea integrata / crosscurriculara, Editura
Humanitas Educational, Bucuresti, 2003
 Ciolan, L, Invatarea integrata, Edituira Polirom Iasi, 2008
 Mihaescu, M, Dulman, A, Mihai, C – Activitati transdisciplinare – ghid pentru invatatori, Editura
Radical, 2004
 Pacurari O, Tirca A, Sarivan, L, - Strategii didactice inovative, publicatie a Centrului Educatia
2000+, in cadrul Proiectului Phare , Bucuresti 2003
 Petrescu, P, Pop, V, - Transdisciplinaritatea, o noua abordare a situatiilor de invatare – ghid
pentru cadre didactice,  Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 2007
 Articolul de faţă scoate în evidenţă abordarea integrată a curriculumului, punând accent
pe transdisciplinaritate, din perspectiva profesorului de limba şi literatura română.
 Cuvinte cheie: transdisciplinaritate, competenţe, atitudine, abilităţi.
 ,,Scopul studierii limbii şi literaturii române în perioada şcolarităţii obligatorii este acela
de a forma un tânăr cu o cultură comunicaţională şi literară de bază, capabil să înţeleagă
lumea, să comunice şi să interacţioneze cu semenii, să-şi utilizeze în mod eficient şi
creativ capacităţile proprii pentru rezolvarea unor probleme concrete din viaţă cotidiană,
să poată continua în orice fază a existenţei sale procesul de învăţare, să fie sensibil la
frumosul din natură şi la cel creat de om.”
 Astfel, programa şcolară din 2009 recomandă ca strategiile didactice pentru predarea
disciplinei limba şi literatura română să pună accent pe realizarea progresivă a
competenţelor, pe flexibilitatea abordărilor, pe coerenţă şi abordări inter şi
transdisciplinare.
 Dacă instruirea de tip „disciplinar” pune accent pe rigurozitatea şi aspectul şlefuit al
achiziţiilor, abordarea integrată a curriculumului scoate în evidenţă problemele
semnificative ale vieţii reale şi se întemeiază pe nevoile de educaţie ale elevilor, în
contextul lumii de azi.
 Din punct de vedere curricular, integrarea presupune:
  organizarea, punerea în relaţie a disciplinelor şcolare, cu scopul de a evita izolarea lor
tradiţională;
  procesul şi rezultatul procesului prin care elevul interpretează materia care îi este
transmisă pornind de la experienţa de viaţă şi de la cunoştinţele pe care deja le-a însuşit;
  stabilirea de relaţii de convergenţă între cunoştinţele, capacităţile, competenţele,
atitudinile, valorile ce aparţin unor discipline şcolare distincte;
  procesul educaţional organizat astfel încât să traverseze barierele obiectelor de studiu,
predarea şi învăţarea fiind văzute din perspectivă holistică, reflectând lumea reală, care
este interactivă.
 Distingem, astfel, trei niveluri ale integrării:
  multidisciplinaritatea(care surprinde raportul lipsit de cooperare între două sau mai
multe discipline oferite simultan) ;
 pluridisciplinaritatea (care presupune studierea unui obiect dintr-una şi aceeaşi disciplină
prin mai multe discipline deodată);
  interdisciplinaritatea (care transferă concepte şi metodologie dintr-o disciplină într-alta
pentru a permite abordarea mai adecvată a problemelor cercetate);
 Ultima, transdisciplinaritatea, „ se referă – aşa cum indică prefixul trans - la ceea ce se
află în acelaşi timp şi între discipline, şi înăuntrul diverselor discipline, şi dincolo de
orice disciplină. Finalitatea sa este înţelegerea lumii prezente, unul din imperativele sale
fiind unitatea cunoaşterii.” Aceasta nu se va mulţumi să stabilească interacţiuni sau
reciprocităţi între cercetările specializate, ci va situa aceste legături într-un sistem total,
fără frontiere stabile între discipline.
 Termenul de transdisciplinaritate a apărut acum trei decenii în lucrările unor cercetători
diferiţi, precum Jean Piaget, Edgar Morin şi Eric Jantsch. El a fost inventat în epocă
pentru a exprima nevoia depăşirii frontierelor dintre discipline. La început de nou
mileniu, abordarea transdisciplinară este redescoperită şi folosită ca răspuns la sfidările
fără precedent lansate de lumea noastră. Astfel, românul Basarab Nicolescu lansează, de
la Paris, un „manifest” pentru transdisciplinaritate, pentru ceea ce se află între şi dincolo
de discipline.
 Louis D’ Hainaut în Des fins aux objectifs de l’education, distinge, în plan curricular,
între transdisciplinaritatea instrumentală şi cea comportamentală.
 Transdisciplinaritatea instrumentală urmăreşte să-i furnizeze elevului metode de muncă
intelectuală transferabile la situaţii noi cu care acesta se confruntă; ea este orientată mai
mult către rezolvarea anumitor probleme, decât pe achiziţia de cunoaştere „de dragul
cunoaşterii”.
 Transdisciplinaritatea comportamentală intenţionează, după cum sublinia D’Hainaut, să
ajute elevul să-şi organizeze fiecare dintre demersurile sale în situaţii diverse. Acest tip
de abordare se focalizează pe activitatea subiectului care învaţă; ţinând seama de
psihologia procesului de învăţare, transdisciplinaritatea comportamentală se situează
permanent într-o strânsă legătură cu situaţiile de viaţă semnificative (care au sens) pentru
cel ce învaţă. Astfel, transdisciplinaritatea a fost ridicată la rangul de nouă viziune asupra
lumii. Această „etichetare” îşi are sursa în convingerea că domeniul de pertinenţă al
transdisciplinarităţii este singurul capabil să conducă la înţelegerea şi soluţionarea
multiplelor şi complexelor provocări ale lumii prezente.
 ,,Probabil un lucru esenţial, în orice sistem de învăţământ, ar fi acea zonă de cunoaştere,
de capacităţi de aptitudini pe care şcoala ţi le formează la diverse discipline şi cu care
rămâi în momentul în care uiţi ceea ce ai învăţat din disciplina respectivă. Este un fel de
 sâmbure ,este ceea ce numim valijoara cu care mergi toată viaţa şi în care porţi o serie de
lucruri:cunoştinţe fundamentale,dar nu în sens de cunoaştere de fapte, date, evenimente,
ci, mai degrabă, cunoaşterea de tip procesual. Psihologia cognitivă din ultimii 10 ani
merge pe ceea ce cred că ar trebui să meargă toate sistemele de învăţământ – pe
cunoaşterea procedurală. Cunoaşterea procedurala se defineşte foarte simplu:este ceea ce
numim noi a şti să faci [...] Sistemele occidentale sunt destul de puţin interesate de cum
arată programele, manualele. Ele sunt interesate de cum arată elevii după şcoală. [...] În
sistemele occidentale se pune foarte mult problema obiectivelor care sunt pentru toată
viaţa, şi acestea ar fi obiectivele transdisciplinare, obiectivele pe care toate disciplinele la
un loc le realizează, cu care tânărul rămâne în sens de background de cunoaştere, de
atitudini şi de capacităţi.”
 In acest sens, obiectivele învăţării transdisciplinare ar fi:
  dezvoltarea personală integrală;
  responsabilitatea socială a elevilor.
 În activităţile transdisciplinare, învăţarea devine un proiect personal al elevului, îndrumat,
orientat, animat de către profesor, care este managerul unor situaţii de învăţare. Crearea
unui mediu cu o largă varietate de stimuli şi condiţii, face învăţarea interesantă şi
stimulativă şi o consolidează.
 Participarea elevilor se realizează pe tot parcursul activităţilor desfăşurate, fundamentate
pe principiul învăţării prin acţiune practică, cu finalitate reală. Accentul cade pe
activitatea de grup şi nu pe cea cu întreaga clasă, cadrul didactic trebuind să renunţe la
stilul de lucru fragmentat, în care lecţiile se desfăşoară una după alta, cu distincţii clare
între ele, ca şi cum nu ar face parte din acelaşi proces, şi să adopte o temă de interes
pentru elevi, care transcende graniţele diferitelor discipline, organizând cunoaşterea ca un
tot unitar, închegat.
 Abordarea realităţii se face printr-un demers global, graniţele dintre discipline topindu-se
într-un scenariu unitar, în cadrul cărora tema se lasă investigată cu mijloacele diferitelor
domenii de cunoaştere.
 Activităţile de învăţare ar trebui să vizeze educaţia integrală a omului. Prin urmare,
paradigma culturală din perspectiva căreia a fost construită viziunea asupra educaţiei este
aceea a cosmodernităţii. Cosmodernitatea realizează o triplă mutaţie: la nivelul viziunii
despre lume, al viziunii despre cunoaştere şi al viziunii despre om. Adjectivul care
caracterizează fiecare dintre cele trei elemente este cuvântul transdiscipinar care se poate
asocia cu substantive precum: atitudine transdisciplinară, metodologie transdisciplinară,
trăire transdisciplinară. Din perspectiva viziunii transdisciplinare, omul şi universul
 formează un tot unitar; perspectiva asupra universului se schimbă, în sensul că studiul
universului şi studiul fiinţei umane se susţin reciproc.
 Activităţile transdisciplinare sunt şi instrumente de apreciere prognostică, întrucât indică
măsura în care copiii prezintă sau nu, în mod real, anumite aptitudini, şi au valoare
diagnostică, fiind un bun prilej de testare şi de verificare a capacităţilor intelectuale şi a
aptitudinilor creatoare ale copiilor. Totodată, pot fi implicate mai multe forţe în procesul
educaţional (specialişti, membri ai comunităţii locale, părinţi), lăsându-se mai multă
libertate de exprimare şi acţiune atât pentru elev, cât şi pentru profesor.
 Învăţarea nu are loc numai în şcoli. Cea mai mare parte a învăţării se realizează în afara
şcolii. Familiile, comunitatea şi mass-media constituie, într-o măsură tot mai
semnificativă, medii de învăţare.
 Cultura, considerată principalul câştig al umanităţii care trebuie transmis prin educaţie,
şi-a lărgit foarte mult semnificaţia şi - în plus - şi-a schimbat accentele, de la cultura de
tip academic către cea de tip oral şi audio-vizual.
 Organizaţii internaţionale ca U.N.E.S.C.O. şi U.N.I.C.E.F. au dat semnificaţii noi
conceptului de învăţare. În studiul U.N.E.S.C.O. sunt introduşi cei patru „piloni ai
învăţării”:
  a învăţa să ştii/ să cunoşti – a învăţa să înveţi;
  a învăţa să faci – a te integra în societate;
  a învăţa să munceşti împreună cu ceilalţi;
  a învăţa să fii – a manifesta simţ etic.
 Alături de cei patru piloni din raportul întocmit de Jacques Delors, Shaeffer şi
colaboratorii săi adaugă încă unul -„a învăţa să te transformi pe tine şi să schimbi
societatea” - adică a dezvolta solidaritatea şi coeziunea socială. Organizarea învăţării pe
criteriul disciplinelor formale clasice devine insuficientă într-o lume dinamică şi
complexă, caracterizată de explozia informaţională şi de dezvoltarea fără precedent a
tehnologiilor. O învăţare dincolo de discipline, de rigiditatea canoanelor academice
tradiţionale poate fi mai profitabilă din perspectiva nevoilor omului contemporan.
 Competenţele transdisciplinare nu pot fi clasificate în funcţie de conţinuturile unei
discipline, aşa cum se întâmplă cu cele monodisciplinare. Ele pot fi clasificate astfel:
  competenţe generale – metodologice: observarea, experimentarea, reprezentarea
grafică, interpretarea datelor sau a unui text etc.;
  competenţe metacognitive – estimare a gradului de dificultate a sarcinii de lucru,
planificarea strategică, evaluarea rezultatelor, monitorizarea comportamentală, tehnici
personale de învăţare;
  atitudine pozitivă, motivantă – realism, interes pentru învăţare, toleranţă pentru
informaţii contradictorii, atitudine pozitivă faţă de performanţele personale;
  abilităţi pragmatice – iniţiativă personală, capacitate de concentrare, orientarea
acţiunilor spre rezolvarea sarcinii, deprinderi de muncă.
 Ce va şti să facă elevul în urma învăţării monodisciplinare?
 Elevul va fi capabil:
  să memoreze;
  să reproducă mecanic cunoştinţe;
  să scrie după dictare;
  să facă rezumate;
  să evidenţieze idei principale;
  să facă studii de specialitate pe o temă dintr-un anumit domeniu.
 Ce va şti să facă elevul în urma învăţării transdisciplinare?
 Elevul va fi capabil:
  să interpreteze;
  să analizeze;
  să formuleze;
  să exprime opinii personale;
  să utilizeze informaţia în scopul rezolvării unei probleme date;
  să identifice şi să soluţioneze probleme.
 Dacă prin abordarea „monodisciplinară” a învăţării se formează în mod deosebit
competenţe specifice nivelului cognitiv, prin abordarea transdisciplinară se formează
competenţe integratoare şi durabile prin însăşi transferabilitatea lor. Conţinuturile
organizate transdisciplinar se vor axa în procesul educaţional nu pe disciplină, ci pe
demersurile intelectuale, afective şi psihomotorii ale elevului. Organizarea conţinuturilor
în manieră transdisciplinară se bazează în procesul de predare – învăţare – evaluare pe
conduitele mentale ale elevului din perspectiva unei integrări efective, realizată de-a
lungul tuturor etapelor procesului educaţional (proiectare, desfăşurare, evaluare). Temele
transdisciplinare ajută elevul să înveţe în ritm propriu şi să fie evaluat în funcţie de ceea
ce ştie, stimulează cooperarea între elevi, minimalizându-se astfel competiţia, oferă
elevilor posibilitatea de a-şi crea strategii proprii de abordare a diverselor situaţii,
asigurând o învăţare activă. Elevul participă activ, imaginaţia, investigaţia, creativitatea
sa fiind cele care se evidenţiază.
 Scenariile didactice ar trebui să vizeze ilustrarea unităţii lumii şi a cunoaşterii.
Conţinuturile trebuie construite având ca obiective esenţiale dezvoltarea la elevi a
spiritului reflexiv-interogativ şi înţelegerea unor adevăruri fundamentale despre lume şi
despre sine. Ar trebui alese teme generoase care în acelaşi timp să aparţină disciplinelor,
să traverseze disciplinele şi să fie totodată dincolo de discipline; să vizeze relaţia dintre
esenţă şi aparenţă, dintre ceea ce se vede şi ceea ce, de obicei, rămâne ascuns, atât în
universul exterior, cât şi în cel interior, atât în planul uman cât şi în cel cosmic; să
genereze experienţe şi trăiri unice. În acest context, lectura textului literar (ca şi a
oricărei creaţii spirituale a omului ) nu se mai poate limita la simplul exerciţiu cerut de
programă. Ea trebuie să răspundă nevoilor reale ale educaţiei integrale.
 Manualele propun vizionarea şi analiza unor ecranizări şi spectacole teatrale (de exemplu
la studiul textului Paşa Hassan de G. Coşbuc, filmul Mihai Viteazul în regia lui Sergiu
Nicolaescu, Două loturi, Vizită..., D-l Goe..., O scrisoare pierdută, de I.L. Caragiale,
Amintiri din copilărie de I. Creangă), analiza unor grupaje de recitări (M. Eminescu, N.
Stănescu), comentarea unor ilustraţii de carte, analiza unor creaţii plastice, sculpturale
sau literare cu aceeaşi temă ca şi textul literar. Se pune astfel accent pe evidenţierea
interferenţelor literaturii cu celelalte arte (pictura, sculptura, muzica, cinematografia,
coregrafia, teatrul). Perspectiva transdisciplinară presupune şi înţelegerea, comentarea şi
analiza mesajelor spirituale transmise constant prin textul beletristic, implicându-se,
astfel, şi formarea de atitudini şi valori.
 Orele de limbă şi literatură română trebuie să vizeze şi integrarea comunicării scrise şi
orale alături de studiul limbii şi literaturii. Situaţiile de comunicare ce ar implica elevii s-
ar constitui în secvenţe de reflecţie asupra puterii cuvântului în literatură, muzică sau
texte non-literare. Cea mai bună cale de înţelegere a fenomenului lingvistic rămâne
experienţa producerii de text, prin nişte sarcini de lucru provocatoare pentru elevi care ar
putea fi suportul unor reflecţii consistente.
 Analizând poziţia cadrului didactic în faţa problemelor instruirii şi ale învăţării, observăm
că profesorii sunt solicitaţi astăzi, în mod continuu, să promoveze învăţarea eficientă. Şi
nu orice învăţare eficientă, ci una participativă, activă şi creativă. Învăţarea interactiv-
creativă este un proces evolutiv, care are la bază receptivitatea faţă de experienţele noi,
căutate şi rezolvate prin explorare, deducţie, analiză, sinteză, generalizare, abstractizare,
concretizare, punând accentul pe realizarea conexiunilor între sensuri şi solicitând o
profundă implicare intelectuală, psihomotorie şi afectivă. În cadrul învăţării interactiv-
creative, elevul descoperă, imaginează, construieşte şi redefineşte sensurile, filtrându-le
prin prisma propriei personalităţi şi solicitând procesele psihice superioare de gândire şi
 creaţie. Ea apare ca urmare a eforturilor individuale şi colective, a interacţiunii educatului
cu ceilalţi,bazându-se pe schimburile sociale în dobândirea noului.
 Activitatea didactică transdisciplinară aduce în prim-plan câteva probleme care solicită
atenţie. Ele se referă la limbaj, la metode, la constrângerile instituţionale şi la cele
cognitive. Cum fiecare disciplină şi-a dezvoltat propriul limbaj, transdisciplinaritatea cere
o adaptare şi o însuşire a diferitelor modalităţi de utilizare a acestuia, fapt ce poate duce
la întâmpinarea unor dificultăţi în comunicarea rezultatelor demersului didactic, la
împrumutarea de termeni tehnici uneori puţin înţeleşi de cadrele didactice care predau
alte discipline. Disciplinele sunt adesea devotate propriilor metode de învăţare, lucru ce
poate duce la neînţelegeri şi opoziţii. Constrângerile cognitive constituie un mare impas
spre o activitate didactică autentic transdisciplinară, ele presupunând o cunoaştere
aprofundată a mai multor discipline.
 Traversarea frontierelor disciplinei este, fără îndoială, un act formativ esenţial, iar
scenariul didactic nu poate să nu îl includă fără a trăda exigenţele timpului nostru.
Această traversare însă trebuie atent pregătită.
 Desprinsă de modelul tradiţional, disciplina limbă şi literatură română este greu de supus
unor imperative categorice. Profesorul de limbă şi literatură română îşi propune deodată
lucruri foarte importante şi deosebite: să-i înveţe pe elevi să comunice, indiferent când,
unde, cu cine şi de ce, să-i înveţe să recunoască şi să preţuiască frumosul, să-i înveţe să-
şi construiască şi să-şi exprime propriile puncte de vedere, să-i înveţe să se descopere pe
ei înşişi, să-i înveţe să descopere şi să preţuiască spaţiul cultural căruia îi aparţin.
 Disciplina noastră atât de indisciplinată are nevoie de îmblânzitori înzestraţi nu numai cu
discernământ, ci şi cu iniţiativă şi inventivitate, cu o singură condiţie: profesorului să i se
asigure spaţiul de iniţiativă.
 Pe de alta parte, pentru a răspunde cerinţelor legate de adaptarea transdisciplinară a
curriculumului la contextul local, şcoala trebuie să sensibilizeze şi să atragă în
parteneriate variate persoane sau instituţii din comunitate care deţin competenţe sau
resurse care pot contribui la realizarea educaţiei de calitate: părinţi, membri ai
comunităţii, autorităţi locale, agenţi economici, instituţii guvernamentale, organizaţii
non-guvernamentale etc.
 Experienţa în cadrul şcolii demonstrează că, de multe ori, părinţii elevilor sunt greu de
atras în susţinerea demersului de adaptare a curriculumului la contextul local, deşi familia
ar trebui să reprezinte principalul partener al şcolii în acest domeniu. Si colaborarea cu
agenţii economici, care pot oferi resurse pentru procesele de învăţare, este destul de
modestă, deşi aceasta colaborare ar putea juca un rol foarte important în realizarea unui
 curriculum adaptat la contextul local.
 „Polii schimbării sunt societatea şi educaţia. Care se va schimba cea dintâi? Basarab
Nicolescu aşază capitolul despre educaţie la sfârşitul manifestului. Oare societatea trebuie
să dea tonul? Poate educaţia să schimbe ceva singură, intr-un mediu insuficient pregătit?
Tulburătoare întrebări la care va trebui să răspundem împreună cu mileniul abia început.”
 Bibliografie:
 1. Programa şcolară de limba şi literatura română clasele a V-a - VIII - a, Bucureşti,
2009;
 2. Basarab Nicolescu, Transdisciplinaritatea. Manifest, Editura Polirom, p.52-54;
 3. Basarab Nicolaescu, Noi, particula şi lumea, Polirom, 2002;
 4. Perspective. Revista de didactica limbii şi literaturii române. nr 2/ 2003, Ed. Didactica
Limbii şi Literaturii Romane, Cluj, 2003, p.13, p 81.
 5. Mihaela- Loredana Pascan, Viziune integrată şi perspectivă transdisciplinară în
studiul limbii şi literaturii române în gimnaziu. Aplicaţii didactice. Valenţe formative ,
Editura Pre-Text, Câmpulung Moldovenesc, 2010;
 6. Ciolan Lucia, Învăţarea integrată - fundamente pentru un curriculum transdisciplinar,
Editura Polirom, 2008;
 7. Petrescu Paloma, Pop Viorica, Transdisciplinaritatea - o noua abordare a situaţiilor
de învăţare, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2007.

Interdisciplinaritate, transdisciplinaritate și pluridisciplinaritate în

cadrul orelor de literatură
Facebookgoogle_plusLinkedInTwitterEmailPrint
Distribuie
 Se
vorbește azi tot mai mult despre pluridisciplinaritate, interdisciplinaritate și
transdisciplinaritate. În mod firesc, omul gândește interdisciplinar. De altfel, practica
socială nici nu cunoaște probleme unidisciplinare, dimpotrivă, ea reclamă – pentru
adecvarea demersurilor teoretice – deschiderea și comprehensiunea spre și pentru toate
domeniile cunoașterii. Prin tendințele ce se manifestă în evoluția învățământului
contemporan, fără îndoială că aceste noțiuni s-au impus cel mai mult atenției.

Prezentul material încearcă o abordare teoretică generală a celor trei noțiuni și exemplificarea lor
în cadrul disciplinei limba și literatura română.

Pluridisciplinaritatea (multidisciplinaritatea) se referă la situația în care o temă aparținând unui

anumit domeniu este supusă analizei din perspectiva mai multor discipline, acestea din urmă
menținându-și nealterată structura și rămânând independente unele în raport cu celelalte.

 Obiectele de studiu contribuie, fiecare în funcție de propriul specific, la clarificarea temei

investigate. La acest nivel vorbim de o corelare a demersurilor mai multor discipline în vederea
clarificării unei probleme din cât mai multe unghiuri de vedere.
 La acest nivel/în cadrul acestei abordări, procesele de integrare curriculară se situează în special
la nivelul conținuturilor, al cunoștințelor. De aceea, cele mai frecvente (și mai clare) demersuri
au loc între discipline înrudite (care provin, de exemplu, din aceeași arie curriculară) sau care
devin înrudite datorită temei.
Interdisciplinaritatea

Dacă în cazul pluridisciplinarității vorbim de o „corelare” a eforturilor și a potențialităților

diferitelor discipline pentru a oferi o perspectivă cât mai completă asupra obiectivului investigat,
interdisciplinaritatea presupune o intersectare a diferitelor arii disciplinare.
 În abordarea interdisciplinară încep să fie ignorate limitele stricte ale disciplinelor, căutându-se
teme comune diferitelor obiecte de studiu, care pot duce la realizarea obiectivelor de învățare de
grad mai înalt, a competențelor transversale, considerate cruciale pentru succesul în societatea
contemporană. Între acestea se numără și luarea de decizii, rezolvarea de probleme, însușirea
metodelor și tehnicilor de învățare eficientă, antreprenoriatul etc.
 Principiul organizator nu mai este de regulă conținutul, mult prea ancorat în granițele
disciplinare, ci se trece la centrarea pe așa-numitele competențe transversale. „Aici, conținutul și
procedurile disciplinelor individuale sunt depășite; de exemplu, luarea de decizii și rezolvarea de
probleme implică aceleași principii, indiferent de discipline.”
Transdisciplinaritatea reprezintă gradul cel mai elevat de integrare a curriculumului, mergând
adesea până la fuziune. Fuziunea este, așadar, faza cea mai complexă și mai radicală a integrării.

 Adoptarea de tip transdisciplinar tinde progresiv către o „decompartimentare” completă a

obiectelor de studiu implicate.
 Abordarea integrată a curriculumului, specifică transdisciplinarității, este centrată pe „viața
reală”, pe problemele importante, semnificative, așa cum apar ele în context cotidian și așa cum
afectează viețile diverselor categorii de oameni.
 Conținuturile și competențele se integrează în jurul unor probleme. Întrebarea care orientează
demersul transdisciplinar este: Cum îi putem învăța pe elevi să fie buni cetățeni în viitor?
Achizițiile învățării au sens doar prin contribuția lor la succesul personal și social al tinerilor în
contexte culturale și sociale concrete.
 Ca instrument pentru determinarea cadrului conceptual este propusă rețeaua transdisciplinară.
 Disciplinele formale clasice își pierd capacitatea de a dicta modul de derulare a instruirii și
modelul de proiectare curriculară. Cunoașterea pe care o dobândește individual este situată într-
un anumit context social, economic, politic și cultural.
 Cele trei abordări pot fi privite ca stadii ale integrării curriculumului și ca etape în proiectarea de
curriculum integrat. Se merge de la progresiv, de la varianta cea mai apropiată de modelul
disciplinar (multidisciplinaritatea) până la disoluția totală a barierelor disciplinare
(transdisciplinaritatea).
La orele de literatură, noțiunile interdisciplinaritate, pluridisciplinaritate și transdisciplinaritate
sunt intrinseci demersurilor de interpretare a unor texte artistice. Atât profesorul, cât și elevii
sunt, în cele mai dese cazuri, nevoiți prin însuși datul operei să facă anumite conexiuni între
diferite discipline, să transfere metode din diverse domenii ale cunoașterii în cel al literaturii și să
le aplice în vederea interpretării textului artistic. Opera literară reprezintă un complex de sensuri
și semnificații care se cer interpretate, clarificate și înțelese, de aceea, în demersul de descifrare a
textului literar, se apelează la diverse discipline auxiliare: istorie, filozofie, psihologie, mitologie,
semiotică, stilistică, poetică etc. Astfel, studierea prozei de factură istorică (Alexandru
Lăpușneanul, de C. Negruzzi), de exemplu, impune relația literatură-istorie; analiza celei
psihologice (Patul lui Procust, de C. Petrescu) – relația literatură-psihologie; interpretarea
operelor inspirate din mitologia universală/națională (Meșterul Manole, de L. Blaga, Baltagul, de
M. Sadoveanu) – relația dintre acestea și mitologie; lectura celor filozofice – relația cu filozofia
etc. Prin urmare, la nivelul acestor interdependențe se manifestă pluridisciplinaritatea.

Abordarea din perspectivă transdisciplinară presupune transgresarea spațiului literaturii și

situarea în domeniul celorlalte arte. Analiza unei ilustrații la operă („Relaționați poezia Trecut-au
anii…, de M. Eminescu, cu ilustrația Ligiei Macovei la aceeași operă”), comentarea în paralel a
unei creații plastice și a operei literare („Ce sugerează imaginea?”, „Ce idei îți apar privind-o?”,
„Raportați aceste idei la textul literar studiat”, „Ce afinități între imagine și text descoperiți?”,
„Care sunt modalitățile de comunicare artistică proprii celor două arte?”), compararea unei
ecranizări cu textul literar propriu-zis (romanul și filmul Moromeții: „Cât din roman a încăput în
film?”, „Ce a rămas dincolo de cadru?”, „Cum motivați alegerea regizorului?” etc.), vizionarea
unui spectacol după/înainte/în timpul studierii operei, punerea în scenă de către elevi a unui
tablou/act (mai rar a operei în întregime) sunt câteva dintre multiplele posibilități de manifestare
a transdisciplinarității.

Prof. drd. Cristina STAN,

TRANSDISCIPLINARITATEA- O ABORDARE NOUĂ A ÎNVĂŢĂRII ŞCOLARE

Prof. inv. primar Zamfir Simona Liceul Teoretic ,,Lucian Blaga” Constanţa

Dinamica socială a ultimelor decenii aduce în faţa lumii contemporane o serie de provocări faţă de care
domeniul educaţiei nu poate rămâne indiferent. Caracterul complex şi integrat al unor probleme cum ar
fi globalizarea, migraţia, interculturalitatea, protecţia mediului, explozia informaţională, conflictele etc.
revendică o abordare educaţională transdisciplinară. Pentru a face faţă schimbărilor caracteristice
lumii contemporane, elevii au nevoie de competenţe strategice ca: abilitatea de a învăţa cum să înveţe,
abilitatea de evaluare şi rezolvare de probleme. Transdisciplinaritatea - presupune abordarea unor
teme, adeseori de mare complexitate, folosind instrumente şi reguli de investigaţii proprii anumitor
ştiinţe, folosind concepte ale acestor ştiinţe, dar în alte contexte. Elevii manifestă interes pentru
problemele concrete cu care se confruntă în viaţa de zi cu zi şi caută pentru multe dintre aceste
explicaţii şi soluţii practice. Pentru a veni în întâmpinarea intereselor lor, învăţământul va trebui să se
aplece mai mult asupra cotidianului, căci ceea ce îi interesează pe copii ţine prea puţin de domeniul
teoriei ştiinţifice. Şcoala trebuie să-i pregătească pentru viaţă în lumea reală. Pentru a folosi o metaforă
a unui autor cunoscut în domeniu, vom spune că "disciplinaritatea, pluridisciplinaritatea,
interdisciplinaritatea şi transdisciplinaritatea sunt cele patru săgeţi ale unuia şi aceluiaşi arc: al
cunoaşterii". (B. Nicolescu, 1997) Obiectivul fundamental al oricărui sistem educaţional este formarea la
elevi a culturii generale. Organizarea unilaterală a informaţiei într-un sistem rigid este însă total
nepotrivită cu această intenţie. Aportul fiecărei discipline nu trebuie să se constituie în ceea ce este
specific disciplinelor, ci prin ceea ce au acestea în comun, elemente transferabile, elemente care asigură
caracterul general. În acest fel, prin educaţia, în care curriculumul depăşeşte barierele unei singure
discipline, se vor forma competenţele specifice, dar şi transferabile, necesare dezvoltării personale a
elevului (competenţa de a învăţa să înveţe, competenţe sociale, metodologice). Pe baza unei astfel de
educaţii deschise şi flexibile se poate realiza specializarea profundă prin formarea unor competenţe
generale durabile în timp. Abordarea integrată, specifică transdisciplinarităţii, este centrată pe lumea
reală, pe aspectele relevante ale vieţii cotidiene, prezentate aşa cum afectează şi influenţează ele viaţa
noastră. Nivelul transdisciplinar presupune abordarea integrată a curriculumului prin centrarea pe
probleme ale vieţii reale, cu focalizare pe identificare de soluţii, rezolvare de probleme din viaţa
autentică, în scopul dezvoltării competenţelor transversale. Abordarea transdisciplinară: o oferă elevilor
cadrul formal adecvat pentru organizarea cunoştinţelor; o este adecvată pentru toate nivelurile de
abilitate intelectuală ori stil de învăţare; o este în totalitate participativă, centrată pe elev, bazată pe
experienţe anterioare; o necesită utilizarea oricărui stil activ de predare; o prezintă un înalt grad de
complexitate, atât în ce priveşte conţinutul, cât şi metodologia de abordare; o este mult mai ieftină
decât predarea-învăţarea bazată pe manuale şcolare; o este permanent rafinată, actualizată, ca urmare
a feed-back-ului utilizatorului de educaţie. Competenţele transdisciplinare nu pot fi clasificate în funcţie
de conţinuturile unei discipline. Ele sunt clasificate astfel:  competenţe generale-metodologice:
observarea, experimentarea, reprezentarea grafică, interpretarea datelor sau a unui text;

 competenţe metacognitive- estimare a gradului de dificultate a sarcinii de lucru, planificarea

strategică, evaluarea rezultatelor, monitorizarea comportamentală, tehnici personale de învăţare; 
atitudine pozitivă, motivantă- realism, interes pentru învăţare, toleranţă pentru informaţii contradictorii,
atitudine pozitivă faţă de performanţele personale;  abilităţi pragmatice- iniţiativa personală,
capacitate de concentrare, orientarea acţiunilor spre rezolvarea sarcinii, deprinderi de muncă. Ce va şti
să facă elevul în urma învăţării transdisciplinare? - să interpreteze, să analizeze, să formuleze, să exprime
opinii personale - să utilizeze informaţia în scopul rezolvării unei probleme date; - să identifice şi
soluţioneze probleme. Conţinuturile organizate transdisciplinar se vor axa în procesul educaţional nu pe
disciplină, ci pe demersurile intelectuale, afective şi psihomotorii ale elevului. Organizarea conţinuturilor
în manieră transdisciplinară se bazează în procesul de predare- învăţare- evaluare pe conduitele mentale
ale elevului din perspectiva unei integrări efective, realizată de-a lungul tuturor etapelor procesului
educaţional (proiectare, desfăşurare, evaluare). Metodele active de predare în abordarea
transdisciplinară transformă elevul din obiect în subiect al învăţării, îl fac pe elev coparticipant la propria
sa educaţie şi asigură elevului posibilitatea de a se manifesta ca individ, dar şi ca membru în echipă.

Indiferent de tipul de integrare abordat în procesul de învăţare, proiectarea integrată şi organizarea

învăţării se centrează pe învăţarea prin cercetare, pe baza viziunii constructiviste şi globale asupra lumii
înconjurătoare. Învăţarea nu are loc numai în şcoli; cea mai mare parte a învăţării în societăţile
contemporane pare a se petrece, de fapt, în afara şcolii. Familiile, comunitatea, "grupurile de egali" şi,
mai ales, mass media constituie într-o măsură tot mai semnificativă medii de învăţare. Cel mai puternic
argument pentru integrarea disciplinelor este însuşi faptul că viaţa nu este împărţită pe discipline (J.
Moffett).

" Pentru că ne aflăm astăzi în plină revoluţie a inteligenţei, trebuie să înţelegem că

transdisciplinaritatea ne descoperă dimensiunea poetică a existenţei, traversând, aşa cum am spus,
toate disciplinele dincolo de ele. A nu se confunda însă, cu pluridisciplinaritatea şi
interdisciplinaritatea ." (Basarab Nicolescu)

Bibliografie: Petrescu, Paloma s.a.- "Transdisciplinaritatea- o nouă abordare a situaţiilor de învăţare",

EDP, R.A. Bucureşti, 2007 Stanciu, Mihai- ""Reforma conţinuturilor învăţământului", Polirom, Iaşi, 1999