Interdisciplinaritatea şi transdisciplinaritatea: premise,

concepte, competențe, finalităţi

“Cel mai putenic argument pentru integrarea curriculum-ului este chiar faptul că viaţa nu este
împărţită pe discipline.” J. Moffett

În societatea de astăzi, când cunoaşterea umană se află într-un proces continuu de

diferenţiere, când apar noi discipline care se adaugă celor deja existente, în învăţământ, tendinţei
de diferenţiere încearcă să i se opună tendinţa de integrare. Explozia informaţională conduce nu
numai la creşterea cantitativă a cunoştinţelor, ci şi la esenţializare, la integrare.

În locul coincidenţelor dintre obiectul de învăţământ şi disciplina ştiinţifică, se optează

pentru “câmpuri cognitive integrate” care transced graniţele dintre discipline. (L. Vlăsceanu).

Monodisciplinaritatea – discipline separate, independente, considerate izolate.

Accentuează importanţa fiecărei discipline, văzută, fiecare dintre ele, ca un întreg.
O asemenea organizare centreaza activitatea profesorului mai mult pe disciplina ce o preda
si mai putin pe activitatea si dezvoltarea intelectuala a elevului.
Monodisciplinaritatea  este centrata pe obiectele de studiu independente, pe specialitatea
acestora, promovand suprematia disciplinelor formale.
Putem asemui acest peisaj curricular cu un oraş care este construit cu străzi paralele
şi perpendiculare unele pe celelalte, singurele zone de întâlnire fiind intersecţiile,
riguros delimitate şi regularizate prin prezenţa semafoarelor şi semnelor de circulaţie
care nu permit încălcarea regulilor. Străzile pot fi considerate ca fiind disciplinele de
studiu care funcţionează de sine stătător şi se întâlnesc foarte rar
în intersecţii  predeterminate şi riguros delimitate şi care nu permit cooperări efective
întrucât intersecţiile sunt locuri pentru oprire, tocmai pentru a evita contactul
cu vehiculele sau pietonii care vin din altă direcţie. Putem schimba uneori denumirea
străzilor (a obiectelor de învăţământ), putem realiza anumite modificări arhitecturale
pe fiecare stradă, putem scurta sau prelungi străzile, putem chiar adăuga străzi noi,
dar aceste modificări nu afectează structura de bază a oraşului (deci a
curriculumului). Este ceea ce putem numi metafora oraşului” (Emil Păun).

INTRADISCIPLINARITATEA este definită ca “operaţia care constă în a

conjuga două sau mai multe conţinuturi interdependente aparţinând aceluiaşi domeniu de
studiu, în vederea rezolvării unei probleme, studierii unei teme sau dezvoltării
abilităţilor”;
Intradisciplinaritatea se poate realiza în două modalități:

-insertie a unui fragment in structura unei discipline (in continutul unui obiect de studiu este
inserat un fragment care are rolul de ajuta la clarificarea unei teme sau care aduce informatii noi
despre problema investigata). Un exemplu il poate constitui introducerea, la literatura romana, a
unui fragment din proza lui George Toparceanu, pentru o cat mai buna clarificare a problematicii
stilului la autorul mentionat.

-armonizare a unor fragment independente (aparent) din cadrul unui obiect de studiu pentru a
permite mai buna rezolvare a unor probleme,pentru intelegerea cat mai completa a unui subiect
sau pentru dezvoltarea anumitor capacitati si atitudini.

Intradisciplinaritatea are în vedere:

• Integrarea la nivelul conţinuturilor;
• Integrarea la nivelul deprinderilor şi competenţelor.
Intradisciplinaritatea e posibil a se realiza:
• Pe orizontală, între conţinuturi şi competenţe ale disciplinei la acelaşi nivel de studiu;
• Pe verticală, între conţinuturi şi competenţe de la niveluri diferite de studiu.

Avantaje:
• Justificarea pedagogică a acestui mod de abordare a conţinuturilor constă în aceea că ea
oferă un mod direct, atât profesorului, cât şi elevului, o structură care respectă ierarhia
cunoştinţelor anterioare dobândite;
• Este securizantă: pe măsură ce avansează în cunoştinţe şi competenţe, elevul îşi dă seama
de drumul pe care l-a parcurs.

Dezavantaje:
- Transferul orizontal de la o disciplină la alta al celor ce învaţă se produce puţin şi de
regulă la elevii cei mai dotaţi;
- Perspectiva intradisciplinară a condus la paradoxul “enciclopedist specializat”, care
închide elevul şi profesorul într-o tranşee pe care şi-o sapă ei înşişi, care îi izolează
din ce în ce mai mult, pe măsură ce o adâncesc;
- În devotamentul său pentru disciplină, cadrul didactic tinde să treacă în planul doi
obiectul prioritar al educaţiei: elevul.

a2 Pluridisciplinaritatea / multidisciplinaritatea

constă în suprapunerea unor elemente ale diverselor discipline, care colaborează. O temă
aparţinând unui anumit domeniu este analizată din perspectiva mai multor discipline, care
însă îşi păstrează structura şi independenţa conceptuală. Specialiştii în domeniul integrării
conţinuturilor afirmă că acest tip de abordare poate fi comparată cu derularea unei discuţii în care
fiecare dintre parteneri îşi exprimă punctul de vedere. Astfel, diversele discipline analizează
aceeaşi problematică, fără să se ajungă la sinteze comune şi la puncte de vedere comune;
răspunsurile date pun în evidenţă multiplele faţete ale aceleeaşi teme sau probleme.
Exemplu: electroliza – aspect relevante din punct de vedere al fizicii, chimiei şi
tehnologiei. Sau, un tablou  poate fi studiat din perspectiva istoriei artei intersectata de aceea a
fizicii, chimiei, istoriei religiilor, istoriei si geometriei. Obiectul va iesi astfel mai imbogatit in
urma incrucisarii mai multor discipline.

Cercetarea pluridisciplinara aduce un plus disciplinei in cauza dar acest 'plus' se afla în slujba
exclusiva a disciplinei respective. Cu alte cuvinte, demersul pluridisciplinar se revarsa peste
limitele disciplinelor dar finalitatea sa ramane inscrisa in cadrul cercetarii disciplinare.
Pluridisciplinaritatea presupune organizarea continutului in jurul unor probleme cum ar fi
energia, locuinta, alimentatia, pentru rezolvarea caror se folosesc cunostinte de fizica,chimie,
biologie, deci mai multe discipline.

Există două moduri de integrare în funcţie de tipul disciplinelor:

1. Integrarea complementară, când corelaţiile se realizează între discipline înrudite,
complementare;
2. Integrarea paralelă, când corelarea se face între discipline din grupe diferite.
Avantaje:
Confortul cadrelor didactice, care nu îşi simt domeniul ameninţat;
Realizarea de planificări corelate între discipline;
Realizarea de către elevi a unor legături între conţinuturile diverselor discipline;
Explicarea unor teme sau probleme ce nu pot fi lămurite în cadrul unei singure discipline.

Dezavantaje:

Unele teme sau probleme din lumea reală necesită un efort conjugat pentru a fi rezolvate;
Structura disciplinară rezistă, fără integrare de noi elemente.

INTERDISCIPLINARITATEA

Este definită ca “interacţiune existentă între două sau mai multe discipline, care să
poată să meargă de la simpla comunicare de idei până la integrarea conceptelor
fundamentale privind epistemologia (cunoașterea științifică), terminologia, metodologia,
procedeele, datele şi orientarea cercetării”.
Principala modalitate de introducere a interdisciplinarităţii în învăţământ o reprezintă
regândirea conţinuturilor şi elaborarea planurilor, a programelor şi manualelor şcolare în
perspectiva conexiunilor posibile şi necesare sub raport epistemologic şi pedagogic.
Acţiunea de promovare a interdisciplinarităţii trebuie să se integreze în contextul
sistemului educativ dat. De asemenea, pentru a fi eficientă, trebuie să se asocieze cu alte
principii sau inovaţii specifice unui învăţământ modern.
Interdisciplinaritatea – cooperare între discipline înrudite. Interdisciplinaritatea este centrată
pe formarea de competenţe transversale, cu o durabilitate mai mare în timp. Competentele
transversale sunt competenţe care au fost învăţate într-un anumit context sau pentru
stăpânirea unei anumite situaţii/probleme şi care pot fi transferate în alt context. 

Organizarea interdisciplinara raspunde mai bine atat progresului stiintific, tehnologic si al

disciplinelor umaniste, cat si cerintelor socio – economice, privind formarea personalitatii
omului contemporan. In acelasi timp, interdisciplinaritatea are un caracter deschis restructurarilor
si innoirii continuturilor, permitand transferul acestora pe o axa orizontala si intrepatrunderea
disciplinelor:

-transferul intre mai multe domenii invecinate (matematica, fizica, chimie);

-transferul intre mai multe teme sau probleme studiate;

-transferul de metode si categorii de cercetare stiintifica;

-transferul de concepte intre disciplinele

Se pot distinge trei grade de interdisciplinaritate:

a) un grad aplicativ. De pilda, metodele fizicii nucleare transferate in medicina duc la aparitia
unor noi tratamente contra cancerului;

b) un grad epistemologic. De exemplu, transferul metodelor logicii formale in domeniul

dreptului genereaza analize interesante in epistemologia dreptului;

c) un grad generator de noi discipline. De exemplu, transferul metodelor matematicii in domeniul

fizicii a generat fizica matematica, al metodelor din fizica particulelor in astrofizica a dat nastere
cosmologiei cuantice, al matematicii in studierea fenomenelor meterologice sau de bursa a
generat teoria haosului, al informaticii in arta a dus la arta informatica.

Daca in cazul pluridisciplinaritatii vorbim de o „corelare” a eforturilor si potentialitatilor

diferitelor discipline pentru a oferi o perspectiva cat mai completa asupra obiectului investigat,
interdisciplinaritatea presupune o  intersectare a diferitelor arii disciplinare, in urma acestei
intersectari putand lua nastere noi obiecte de studiu. De cele mai multe ori, nucleul acestor
„hibrizi”-care pot capata un caracter institutionalizat-se afla intre disciplinele formale; noile
obiecte de studiu vin sa acopere asa-numitele “pete albe” de pe harta cunoasterii- exemplu: fizica
+ chimie = chimia fizica; psihologie + drept = psihologie juridica.

In abordarea interdisciplinara incep sa fie ignorate limitele stricte ale disciplinelor, cautandu-se
teme comune diferitelor obiecte de studiu, care pot duce la realizarea obiectivelor de invatare de
grad mai inalt; intre aceste se numara si capacitatile metacognitive, cum ar fi luarea de decizii,
rezolvarea de probleme, insusirea metodelor si tehnicilor de invatare eficienta etc.

Avantaje:

- Conceptele şi organizarea conţinutului din această perspectivă favorizează transferul şi,

prin urmare, rezolvarea de probleme noi, permit o vedere mai generală şi o
decompartimentare a cunoaşterii umane;
- Această optică constituie o abordare economică din punctul de vedere al raportului dintre
cantitatea de informaţie şi volumul de învăţare;
- Realizează conexiuni între discipline, punând în evidenţă coeziunea, unitatea, globalitatea
temei/ problemei de studiat.

Dezavantaje:

- Tratarea interdisciplinară trebuie să evite tendinţa de generalizare abuzivă, de însuşire

a unor cunoştinţe şi deprinderi dezlânate;
 - Perspectiva interdisciplinară realizată la nivel de grupe de discipline conexe sau
concepută sub o formă şi mai radicală nu implică abandonarea noţiunii de disciplină.

4.TRANSDISCIPLINARITATEA

Este privită ca o formă superioară a învăţării integrate şi presupune concepte,

metodologie şi limbaj care tind să devină universale (teoria sistemelor, teoria informaţiei,
cibernetica, robotizarea etc). Presupune întrepătrunderea mai multor discipline, sub forma
integrării curriculare, cu posibilitatea constituirii, în timp, a unei discipline noi sau a unui nou
domeniu al cunoaşterii, prin ceea ce se numeşte fuziune – faza cea mai radicală a integrării.

Întrepătrunderea disciplinelor şi coordonarea cercetării pot sfârşi prin adoptarea

aceluiaşi ansamblu de concepte fundamentale sau elemente metodice generale, adică
un nou domeniu de cunoaştere sau o nouă disciplină.
Abordarea de tip transdisciplinar tinde către o fuziune a cunoştinţelor specifice diferitelor
discipline, la descoperirea unor noi câmpuri de investigaţie, la conceperea unor noi
programe de cercetare.
Abordarea transdisciplinară este centrată pe “ viaţa reală” cu probleme importante , aşa
cum afectează viaţa oamenilor în context cotidian. Considerându-se că deschide calea
către atingerea unui nivel al cunoaşterii superior, transdisciplinaritatea a fost ridicată la
rangul de “noua viziune asupra lumii”, fiind capabilă să conducă la înţelegerea,
soluţionarea multiplelor probleme complexe şi provocări ale lumii actuale.

Disciplinele de studiu dezvăluie elevilor anumite dimensiuni disparate ale

realităţii, pe când transdisciplinaritatea vine să dinamizeze coerenţa tuturor
dimensiunilor. Astfel, transdisciplinaritatea nu constituie o nouă disciplină (o
superdisciplină sau o altă disciplină), nu înseamnă nici adisciplinaritate (negarea
disciplinelor, studiul doar a ceea ce se află între şi dincolo de discipline, ignorând
ceea ce se află înăuntrul acestora), nici enciclopedism (cunoaştere care cuprinde
cunoştinţe din mai multe domenii, o însumare a tuturor cunoştinţelor acumulate).

Transdisciplinaritatea nu presupune o incursiune pe orizontală în

informaţiile provenite din toate disciplinele, ci caută punţile de legătură între
discipline, care fac posibilă urcarea pe verticală spre unitatea cunoaşterii realităţii.
Disciplinaritatea şi transdisciplinaritatea sunt complementare, nu antagoniste

Termenul de transdisciplinaritate este unul relativ recent, dar cu o evoluţie

semantică vertiginoasă de la concept la metodologie şi la viziune asupra lumii.
Conceptul de transdisciplinaritate a fost introdus de Jean Piaget la începutul anilor ’70 ai
sec. XX. În 1985, Basarab Nicolescu a formulat definiţia: „Transdisciplinaritatea
priveşte – aşa cum indică prefixul „trans” – ceea ce se află în acelaşi timp şi
între discipline, şi înăuntrul diverselor discipline, şi dincolo de orice disciplină.
Finalitatea ei este înţelegerea lumii prezente, unul dintre imperativele ei fiind
 unitatea cunoaşterii”. Metodologia transdisciplinară „se bazează pe dialogul dintre
discipline şi pe punţile care se pot crea între acestea pentru a atinge unitatea
cunoaşterii”.

Finalitatea transdisciplinarității este intelegerea lumii prezente, unul din imperativele sale fiind
unitatea cunoasterii. Transdisciplinaritatea  se deosebeste de pluri si interdisciplinaritate prin
finalitatea sa - intelegerea lumii prezente. 

Abordarea de tip transdisciplinar tinde catre o „decompartimentare” completa a obiectelor de

studiu implicate. Fuziunea cunostintelor („cunoasterilor”) specifice diferitelor conduce la
emergenta unor campuri de investigatie , la dezvoltarea unor proiecte integrate sau chiar la
conceperea unor programe de cercetare conforme noii paradigme.

Aportul la cultura generală a fiecărei discipline se exprimă nu prin ceea ce este specific, ci
prin ceea ce are comun, generalizator, transferabil, de la un domeniu la altul.
 
 
Interdisciplinaritatea şi transdisciplinaritatea

sunt răspunsuri la problemele globalizării şi ale intedependenţelor lumii contemporane, la

specializarea excesivă a ştiinţelor provocată de progresul cunoaşterii umane. Un învăţământ
interdisciplinar poate conferi elevilor posibilitatea de a dobândi  o privire de ansamblu asupra
vieţii şi universului, de a asimila mai temeinic valorile fundamentale şi de a distinge mai uşor
scopurile de mijloace.

Promovarea interdisciplinarităţii constituie un element definitoriu al progresului cunoaşterii.

Copiii nu trebuie educaţi pentru lumea de azi, deoarece nu se ştie cum va fi lumea lor şi e nevoie
să fie învăţaţi să se adapteze.