UNIVERSITATEA DIN ORADEA

DEPARTAMENTUL PENTRU PREGĂTIREA PERSONALULUI

DIDACTIC

Disciplina: Teoria şi metodologia instruirii. Teoria și metodologia

evaluării.

Aspecte interdisciplinare utilizate în cadrul

procesului de învățare

Conducător științific,
Prof.univ.dr. FLORICA ORȚAN

Student:
Dreptate (Beldean) Maria Esther,
Peisagistică anul II.

Oradea,
28. 01. 2021.
 „Cel mai puternic argument pentru interdisciplinaritate este chiar faptul că viaţa nu
este împărţită pe discipline.” (J. Moffet)

Predarea, învățarea și evaluarea sunt activitățile prin care se realizează procesul de

învățământ, acestea e afla într-o relație de interdependență. Pedagogia (din greacă: παιδεια
paideia = creștere, formare resp. pais = băiat, copil + agein = a conduce) este denumirea
tradițională pentru disciplina științifică care se ocupă de educație. Aceasta a cunoscut, de-a
lungul secolelor numeroase etape in evoluția sa si numeroase reforme. Una dintre cele mai
recente modificări din domeniul pedagogiei este trecerea de la pedagogia tradițională,
clasica, la cea modernă. Literatura de specialitate oferă o imagine fidelă asupra antitezei care
se creează între metodele tradiţionale şi cele moderne utilizate în predare. Didactica
tradițională separă actul predării și învățării de actul evaluării, de asemenea pune accentul pe
predare, iar aceasta înseamnă transmitere de informații. Didactica modernă integrează
evaluarea în procesul de învățământ/evaluarea formativă și trece pe primul loc învățarea
elevului, în raport cu predarea cadrului didactic. În accepțiunea modernă predarea include nu
numai transmiterea de cunoștințe, ci și întregul sistem de acțiuni și operații desfășurate de
cadrul didactic pentru a proiecta și desfășura lecția.

Încă din 1700, J.J. Rousseau susţinea necesitatea unui curriculum bazat pe nevoile şi
interesele individului, pornind de la experienţele vieţii cotidiene. La rândul său, J. Dewey
avertizează că învăţarea în şcoli trebuie să fie focalizată pe rezolvarea problemelor specifice
vieţii de zi cu zi. În 1929, Alfred North Whitehead spunea: „Există un singur obiect de studiu
pentru educaţie, şi acela este Viaţa, în toate manifestările sale.” Primele discuții despre
interdisciplinaritate apar în perioada interbelică în Statele Unite ale Americii pentru a fi
reluate ulterior, pe fondul reorganizării curriculei în universitățile europene la sfârșitul anilor
’60 și începutul anilor ’701. După 1990, curentul interdisciplinar devine unul global, în
consonanță cu politicile de finanțare care încep să favorizeze cercetările inter- și
transdisciplinare. În Europa de Est, interdisciplinaritatea apare ca un termen (și mai puțin ca
un concept) de import, care răspunde imperativului sincronizării cu bunele practici academice
din Vest, pe de o parte, și imperativului reorganizării disciplinelor academice în fostele state
comuniste, pe de altă parte. Interdisciplinaritatea devine o „meta-disciplină” (Michael
Finkenthal) la începutul secolului XXI, când se înregistrează și un boom al bibliografiei pe
această temă. În acest context, trebuie observat că interdisciplinaritatea este problematizată
diferit în științele umaniste, unde este mai dezvoltată gândirea critică a fundamentelor unei
discipline sau ale alteia, față de abordările din zona științelor naturale, care au în vedere
potențialul aplicativ al interdisciplinarității și posibilitățile de măsurare a gradului de
interdisciplinaritate al unei cercetări2. De asemenea, adeseori interdisciplinaritatea este
percepută, în câmpul umanist, ca fiind conaturală acestuia, dat fiind că granițele între
disciplinele socio-umane sunt mai laxe, obiectul de studiu (limbajul uman, reprezentările
culturale etc.) este unul comun, iar hibridarea metodologică interdisciplinară în interiorul
câmpului este relativ frecventă.

Uzul curent al unor termeni precum post-, pluri- sau multidisciplinarite,

interdisciplinaritate și transdisciplinaritate demonstrează o tendință de interșanjabilitate, dar și
selectarea lexemului „interdisciplinaritate” ca termen-umbrelă. În bibliografia de specialitate,
discriminarea semantică are loc în special între „multidisciplinaritate”, „interdisciplinaritate”

-2-
și „transdisciplinaritate”, implicând și o ierarhizare valorică între aceste trei grade de
relativizare sau transcendere a disciplinelor deja existente. Din acest punct de vedere,
taxonomia elaborată de savantul de origine română Basarab Nicolescu și sistematizată în
Transdisciplinaritate. Manifest (1996) este, cel puțin până la un punct, reprezentativă pentru
discuția privind nivelele de interdisciplinaritate din bibliografia de specialitate recentă.
Conceptul de interdisciplinaritate poate fi înţeles mai bine prin comparaţie cu alte concepte
corelative: monodisciplinaritatea, multidisciplinaritatea, pluridisciplinaritatea,
transdisciplinaritatea. O sinteză elaborată de Centrul European al UNESCO pentru
învăţământul superior (CEPES) a abordat aceste concepte din perspectiva întrepătrunderii
disciplinelor şi a metodelor de cercetare. În alte contribuţii din literatura pedagogică, analiza
acestor concepte s-a extins şi la strategiile aferente de organizare a conţinuturilor în contextul
învăţării şcolare, conducând la reliefarea unor avantaje şi limite. Redăm, în sinteză,
concluziile acestor studii:

Monodisciplinaritatea este forma tradiţională de organizare a conţinuturilor învăţării,

pe discipline predate relativ independent unele de altele. Abordarea monodisciplinară sau
intradisciplinară presupune “acțiunea de a aborda un proiect sau de a rezolva o problemă prin
limitarea la datele unei singure discipline”. Principalul avantaj este acela că oferă elevului
siguranţa avansării lineare, gradual ascendente pe un traseu cognitiv bine delimitat. Acest
traseu poate conduce însă la „paradoxul enciclopedismului specializat, care închide
profesorul şi elevul într-o tranşee pe care şi-o sapă ei înşişi şi care îi izolează din ce în ce mai
mult de realitate, pe măsură ce o adâncesc. În devotamentul său pentru disciplină, profesorul
tinde să treacă pe al doilea plan obiectul prioritar al educaţiei: elevul în cauză".
Multidisciplinaritatea reprezintă o formă mai puţin dezvoltată a transferurilor
disciplinare, care se realizează de cele mai multe ori prin juxtapunerea anumitor cunoştinţe
din mai multe domenii, în scopul reliefării aspectelor comune ale acestora. Este o formă
frecventă de supraîncărcare a programelor şi a manualelor şcolare şi de pătrundere a
redundanţelor.
Pluridisciplinaritatea este punctul de plecare în structurarea conţinuturilor îl
reprezintă o temă, o situaţie, o problemă abordată de mai multe discipline, cu metodologii
specifice. Prezintă avantajul abordării unui fenomen din diferite perspective, reliefând
multiplele sale relaţii cu alte fenomene din realitate. Pentru nivelurile de şcolarizare care
presupun un grad de specializare mai înalt, această formă de organizare a conţinuturilor nu
este recomandată.
Transdisciplinaritatea este descrisă ca o formă de întrepătrundere a mai multor
discipline şi de coordonare a cercetărilor, astfel încât să poată conduce, în timp, prin
specializare, la apariţia unui nou areal de cunoaştere. În contextul învăţării şcolare, abordarea
transdisciplinară se face cel mai adesea din perspectiva unei noi teme de studiu. Într-o altă
interpretare, conceptul de transdisciplinaritate desemnează o nouă abordare a învăţării
şcolare, centrată nu pe materii, teme sau subiecte, ci „dincolo" (trans) de acestea. Forma de
organizare a conţinuturilor este axată aici pe demersurile elevului (a comunica - recepţie şi
emisie -, a reacţiona la mediul înconjurător, a traduce, a se adapta, a prevedea, a decide, a
alege, a crea, a transforma, a dovedi, a explica etc). Transcenderea disciplinelor nu înseamnă
ignorarea sau eludarea conţinutului lor informaţional. Se propune însă o transfocare inedită a
structuranţilor conţinuturilor educaţionale de pe materiile de învăţat pe nevoile şi interesele
cognitive ale elevilor.
-3-
 Interdisciplinaritatea presupune o intersectare a diferitelor arii disciplinare, în urma
acestei intersectări putând lua naştere noi obiecte de studiu. De cele mai multe ori, nucleul
acestor „hibrizi”- care pot căpăta un caracter instituţionalizat – se află între disciplinele
formale; noile obiecte de studiu vin să acopere aşa-numitele „pete albe” de pe harta
cunoaşterii. Activitățile interdisciplinare au mai multe scopuri orientate spre diferite domenii
ale cunoașterii: cooperarea/interacțiunea între două sau mai multe discipline pentru
exploatarea unei teme/ pentru formarea unei competențe; intersectarea diferitelor arii
curriculare; deplasarea accentului (de pe disciplină) pe cel care învață; considerarea nevoilor
de învățare ale elevilor în contextual lumii de azi; apropierea școlii de viața reală; predarea și
învățarea vor reflecta lumea reală; formarea unor competențe, atitudini, valori transversale și
transferabile, utile pentru dezvoltarea personal a elevilor; relaționarea experiențelor școlare
cu cele din afara școlii, cu propriile nevoi și interese; învățarea durabilă. trăinicia achizițiilor
dobândite; organizarea și restructurarea conținuturilor și învățării; realizarea unei imagini
unitare asupra fenomenelor și proceselor studiate.
În cadrul învățământului preuniversitar, G. Văideanu apreciază că există trei puncte
de intrare a interdisciplinarității la nivelul autorilor de planuri, programe, manual școlare, la
nivelul cadrelor didactice în cadrul proceselor de predare-învățare-evaluare, la nivelul
activităților nonformale, extrașcolare. Ca puncte în care se manifestă interdisciplinaritatea
putem menționa: obiectivele și conținuturile educației; organizarea procesului de predare-
învățare prin stabilirea unor corelații sistemice care să ofere elevilor o viziume de ansamblu a
cunoștințelor dobândite; modalitatea de a organiza activitățile extrașcolare care, pe lângă
faptul că permit introducerea unor noi conținuturi, contribuie și la anularea granițelor dintre
discipline. Se poate considera că există interdisciplinaritate în organizarea conținuturilor
procesului de învățământ sau în conceperea și desfășurarea procesului de predare, atunci când
sunt identificate și scoase în evidență metedologii commune unui anumit număr de discipline
sau tuturor disciplinelor dintr-un același an sau același ciclu de studii; când se realizează o
legătură sistematică între școlar și nonșcolar, fi eprin intermediul activităților didactice, fie cu
ajutorul activităților extra- sau interșcolare; când există transfer sistematic de cunoștințe, de
metode și de abilități practice între discipline.
Elemente de interdisciplinaritate pot fi găsite în filozofia Greciei antice, în pedagogia
lui Comenius, iar la noi în lucrările lui Dimitrie Cantemir, și mai apoi Bogdan Petriceicu
Hașdeu. Lucrarea lui Cantemir „Descriptio Moldaviae. Descrierea stării de odinioară și de
astăzi a Moldovei” are un caracter enciclopedic, conținând descrieri geografice, prezentări ale
florei și faunei, elemente despre organizarea politică și administrativă a țării, observații
etnografice și folclorice, informații despre graiul moldovenilor etc. Lucrarea lui Hașdeu,
„Istoria critică”, studiază epoca înființării formațiunilor statale românești din nordul Dunării,
prezentând elemente de istoriografie și considerații despre influența naturii asupra omului.
Termenii de interdisciplinaritate și transdisciplinaritate au apărut în literatura de specialitate
relativ recent, deși conceptele și practicile inter și transdisciplinare în educație vin încă din
antichitate. Pentru prima dată, termenul de interdisciplinaritate apare în „Dicționarul de
neologisme” de FL. Marcu și C. Maneca, ediția a III-a din 1978, și în „Le petit Larousse en
couleurs”, ediția. 1995, definit ca fiind stabilirea unor relații între mai multe științe sau
discipline.

-4-
Bibliografie
1. Nicola, I., [2000], Tratat de pedagogie şcolara, Editura Aramis, Bucureşti
2. Nicolescu B., [1999], Transdisciplinaritatea (manifest), Editura Polirom, Iaşi
3. Ciolan, L., – “Învăţarea integrată. Fundamente pentru un curriculum transdisciplinar” ,
Editura Polirom, Iaşi, 2008
4. Ciolan, L., – “Dincolo de discipline”- ghid pentru învăţarea integrată/ cross-curriculară
5. Legendre, R.,– “Dictionnaire actuel de l’ éducation” Guérin Montréal, Québec, 1993
6. Marcu, V., – “O introducere în deontologia profesiunii didactice”, Oradea, 2002
7. Nicolescu, Basarab – “Transdisciplinaritatea. Manifest” Editura Polirom, Iaşi, 1999
8. Văideanu, George – “Educaţia la frontiera dintre milenii”, Editura Didactică si
Pedagogică, Bucureşti, 1988
9. Miron Ionescu, Ioan Radu, Didactica Moderna, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 2004
10. Aenis T., Nagel U.J ., "Impact indicator definition within a transdisciplinary research
group", in Tress B., Tress G., van der Valk A.J.J., Fry G. (eds),
11. Interdisciplinary and transdisciplinary landscape studies: potential and limitations,
Wageningen, Netherlands: WUR Alterra, 2003.
12. Bocoș, M., Paradigma pedagogică a activizării studenților, în Ghid metodologic de
pedagogie universitară, Editura Aeternitas, Alba Iulia, 2010.

-5-