UNIVERSITATEA DE VEST DIN

TIMISOARA
FACULTATEA DE LITERE, ISTORIE ȘI
TEOLOGIE

PEDAGOGIA ȘI SISTEMUL ACTUAL

AL ȘTIINȚELOR EDUCAȚIEI

IOVA IONUȚ-ROBERT
ISTORIE, ANUL I
PEDAGOGIA TRADIȚIONALĂ ȘI PEDAGOGIA MODERNĂ

Pedagogia (din greacă: παιδεια paideia = creștere, formare resp. pais = băiat, copil +
agein = a conduce) este denumirea tradițională pentru disciplina științifică care se ocupă de
educație. Aceasta a cunoscut, de-a lungul secolelor numeroase etape in evolutia sa si numeroase
reforme. Una dintre cele mai recente modificari din domeniul pedagogiei este trecerea de la
pedagogia traditionala, clasica, la cea moderna.

Pedagogia traditionala este focalizata pe trecut( e d u c a t i e d e m e n t i n e r e ) , e r a

caracterizata de tendinta de conservare si reproducere a structurilor de invatare,
fiind preocupata pentru transmiterea si insusirea cunostiintelor.

Pedagogia moderna este ancorata in prezent si orientata sre

viitor(educatie prospectiva), se observa tendinta de prospectare si reconstructie a structurilor de
invatare,si o preocupare pentru formarea competentelor .

Pedagogia traditionala, calsica este o pedagogie a ascultarii, a discursului magistral,

astrategiilor expozitive. Este o pedagogie pentru cunostiinte, cu aspiratii la
predarea siinvatarea informatiei totale , gata prelucrata si structurata de manual, in
lectie, de catre profesor.

Metodele didactice tradiţionale, expozitive ori frontale lasă impresia că nu ar mai fi în

conformitate cu noile principii ale participării active şi conştiente a elevului. Acestea pot însă
dobândi o valoare deosebită în condiţiile unui auditoriu numeros, având un nivel cultural care să-
i asigure accesul la mesajul informaţional transmis raportat la unitatea de timp.

Principala metodă de educare a gândirii în învăţământul tradiţional o constituie

expunerea profesorului, completată cu studiul individual al elevului. Această metodă a fost
criticată, susţinându-se că ea nu favorizează legătura cu practica. Lipsa de legătură cu realitatea
vine de la atitudinea elevilor: ei asistă pasiv la expunere, pe care ştiu că trebuie să o repete.
Cealaltă metodă tradiţională, convorbirea cu întreaga clasă, antrenează mai mult participarea
elevilor, dar elevii sunt ghidaţi, nu ştiu ce se urmăreşte. Aşadar, forma clasică a învăţământului
dezvoltă puţin gândirea elevilor.

Pedagogia interactiva, pedagogia pentru competente, pune accentul pe integrarea

tridimensionala (actiune pedagogica- relatii interpersonale si viata reala), fiind analizate natura si
continutul experientelor de invatare, relatiile profesor-elev, relatiile profesor-profesor, relatiile
elev-elev, dar mai ales conexiunile necesare intrescoala, educatie si experientele reale de viata.

Noile metode educationale asuma dinamism, flexibilitate, adaptare la nevoile de

pregatire individuale si comunitare. Scoala, privita ca unitate de sine statatoare, in
izolare fata de comunitate, isi inceteaza existenta. Locul ii este luat de scoala inovatoare, de
retele de institutii educationale conectate la programe comune de experimentare
a predarii, invatarii, gestionarii si promovarii calitatii.. Scoala moderna cauta sa identifice si sa
dezvolte structuri de invatare alternative, adaptabile si eficiente in contexte formale, nonformale
si informale, active pe durata intregii vieti sociale si profesionale. Fenomenule ducational
integreaza toate sursele si experientele , influenetele educative coroborate cucadrele nonformale
si informale, inclusiv autoeducatia.

Literatura de specialitate oferă o imagine fidelă asupra antitezei care se creează între
metodele tradiţionale şi cele moderne utilizate în predare. Metodele tradiţionale au următoarele
caracteristici: pun accentul pe însuşirea conţinutului, vizând, în principal, latura informativă a
educaţiei,; sunt centrate pe activitatea de predare a profesorului, elevul fiind văzut ca un obiect al
instruirii, asadar comunicarea este unidirectionala; sunt predominant comunicative,; sunt
orientate, în principal, spre produsul final, evaluarea fiind de fapt o reproducere a cunostintelor;
au un caracter formal şi stimulează competiţia; stimulează motivaţia extrinsecă pentru învăţare;
relaţia profesor-elev este autocratică, disciplina şcolară fiind impusă.Aceste metode genereaza
pasivitatea in randul elevilor.

La polul opus, metodele moderne se caracterizează prin următoarele note: acordă prioritate
dezvoltării personalităţii elevilor, vizând latura formativă a educaţiei; sunt centrate pe activitatea
de învăţare a elevului, acesta devenind subiect al procesului educaţional; sunt centrate pe acţiune,
pe învăţarea prin descoperire; sunt orientate spre proces; sunt flexibile, încurajează învăţarea prin
cooperare şi capacitatea de autoevaluare la elevi, evaluarea fiind una formativa; stimulează
motivaţia intrinsecă; relaţia profesor-elev este democratică, bazată pe respect şi colaborare, iar
disciplina derivă din modul de organizare a lecţiei.Prin metodele moderne se incurajeaza
participarea elevilor, initiativa si creativitatea.

INTERDISCIPLINARITATE, PLURIDISCIPLINARITATE,
TRANSDISCIPLINARITATE ÎN CONTEXTUL PEDAGOGIEI

„Cel mai puternic argument pentru interdisciplinaritate este chiar faptul că viaţa nu este
împărţită pe discipline” (J. Moffet)

Încă din 1700, J.J. Rousseau susţinea necesitatea unui curriculum bazat pe nevoile şi
interesele individului, pornind de la experienţele vieţii cotidiene. La rândul său, J. Dewey
avertizează că învăţarea în şcoli trebuie să fie focalizată pe rezolvarea problemelor specifice
vieţii de zi cu zi. În 1929, Alfred North Whitehead spunea: „Există un singur obiect de studiu
pentru educaţie, şi acela este Viaţa, în toate manifestările sale.” 1
1
Ciolan, L., [2008], Învăţarea integrată. Fundamente pentru un curriculum transdisciplinar, Editura
Polirom, Iaşi, pg.2
 În educaţie, posibilitatea integrării disciplinare este o provocare, un concept dezbătut în
diferite modalităţi: sub aspect interdisciplinar, transdisciplinar, integrare curriculară, predare/
învăţare tematică ş.a. Prin integrare se înţelege relaţionarea cunoştinţelor dobândite, pentru o
înţelegere corectă profundă a fenomenelor, conceptelor şi proceselor întâlnite. Conceptul de
integrare ne duce cu gândul la coordonare, îmbinare, reunirea noţiunilor separate în discipline,
dintr-un întreg unitar şi armonios întâlnit în natură, în viaţă. Integrarea înseamnă „procesul şi
rezultatul procesului prin care elevul interpretează materia care îi este transmisă pornind de la
experienţa sa de viaţă şi de la cunoştinţele pe care deja şi le-a însuşit” 2. Predarea învăţarea
trebuie să se realizeze într-o manieră interactivă, care să reflecte lumea reală. Din punct de
vedere didactic, prin integrare înţelegem asocierea diferitelor obiecte de studiu într-o singură
unitate de învăţare.

Conceptul de interdisciplinaritate poate fi înţeles mai bine prin comparaţie cu alte

concept corelative: monodisciplinaritatea, multidisciplinaritatea, pluridisciplinaritatea,
transdisciplinaritatea. O sinteză elaborată de Centrul european al UNESCO pentru învăţământul

superior (CEPES) a abordat aceste concepte din perspectiva întrepătrunderii disciplinelor şi a

metodelor de cercetare. În alte contribuţii din literatura pedagogică, analiza acestor concepte s-a

extins şi la strategiile aferente de organizare a conţinuturilor în contextul învăţării şcolare,

conducând la reliefarea unor avantaje şi limite. Redăm, în sinteză, concluziile acestor studii:

Monodisciplinaritatea este forma tradiţională de organizare a conţinuturilor învăţării, pe

discipline predate relativ independent unele de altele. Abordarea monodisciplinara sau

intradisciplinara presupune “actiunea de a aborda un proiect sau de a rezolva o problema prin
limitarea la datele unei singure discipline”3. Principalul avantaj este acela că oferă

elevului siguranţa avansării lineare, gradual ascendente pe un traseu cognitiv bine delimitat.
Acest traseu poate conduce însă la „paradoxul enciclopedismului specializat, care închide
profesorul şi elevul într-o tranşee pe care şi-o sapă ei înşişi şi care îi izolează din ce în ce mai
mult de realitate, pe măsură ce o adâncesc. În devotamentul său pentru disciplină, profesorul
tinde să treacă pe al doilea plan obiectul prioritar al educaţiei: elevul în cauză" 4.

Multidisciplinaritatea reprezintă o formă mai puţin dezvoltată a transferurilor

disciplinare, care se realizează de cele mai multe ori prin juxtapunerea anumitor cunoştinţe din
mai multe domenii, în scopul reliefării aspectelor comune ale acestora. Este o formă frecventă de

2
ibidem
3
Legendre
4
D'Hainaut
supraîncărcare a programelor şi a manualelor şcolare şi de pătrundere a redundanţelor.5

Pluridisciplinaritatea. Punctul de plecare în structurarea conţinuturilor îl reprezintă o

temă, o situaţie, o problemă abordată de mai multe discipline, cu metodologii specifice. Prezintă

avantajul abordării unui fenomen din diferite perspective, reliefând multiplele sale relaţii cu alte

fenomene din realitate. Pentru nivelurile de şcolarizare care presupun un grad de specializare mai

înalt, această formă de organizare a conţinuturilor nu este recomandată.

Obiectele de studiu contribuie, fiecare în funcţie de propriul specific, la clarificarea temei

investigate. Vom vorbi aici de o corelare a demersurilor mai multor discipline în vederea
clarificării unei probleme din mai multe unghiuri de vedere. Un bun exemplu în acest sens îl
constituie problematica clonării, tratată de regulă în studiile de genetică, dar la fel de relevantă de
studiat în perspectiva eticii, psihologiei, politologiei, fizicii, chimiei etc.

Faza cea mai complexă şi mai radicală a integrării este reprezentată de

transdisciplinaritate, care are în centrul experienţelor de învăţare nevoile, interesele şi
caracteristicile de învăţare ale elevilor, în centrul fiind individul, persoana care învaţă. 6

„Transdisciplinaritatea este descrisă ca o formă de întrepătrundere a mai multor

discipline şi de coordonare a cercetărilor, astfel încât să poată conduce, în timp, prin specializare,
la apariţia unui nou areal de cunoaştere. În contextul învăţării şcolare, abordarea transdisciplinară
se face cel mai adesea din perspectiva unei noi teme de studiu. Într-o altă interpretare, conceptul
de transdisciplinaritate desemnează o nouă abordare a învăţării şcolare, centrată nu pe materii,
teme sau subiecte, ci „dincolo" (trans) de acestea. Forma de organizare a conţinuturilor este
axată aici pe demersurile elevului (a comunica - recepţie şi emisie -, a reacţiona la mediul
înconjurător, a traduce, a se adapta, a prevedea, a decide, a alege, a crea, a transforma, a dovedi,
a explica etc). Transcenderea disciplinelor nu înseamnă ignorarea sau eludarea conţinutului lor
informaţional. Se propune însă o transfocare inedită a structuranţilor conţinuturilor educaţionale
de pe materiile de învăţat pe nevoile şi interesele cognitive ale elevilor.

Disciplinele nu mai sunt valorificate ca scop în sine, ci ca furnizoare de situaţii şi de

experienţe de învăţare/formare. Transdisciplinaritatea fundamentează învăţarea pe realitate,
favorizează viziunea globală, transferul cunoştinţelor în contexte diverse, dar, introdusă excesiv,
prezintă pericolul acumulării de lacune, al lipsei de rigoare şi de profunzime în cunoaştere.” 7

5
PEDAGOGIE I, Introducere în pedagogie + Teoria şi metodologia curriculumului - CURS pentru
studenţii anului I -, Universitatea De Medicină Şi Farmacie Din Craiova, Departamentul Pentru Pregătirea
Personalului Didactic, p.31
6
Nicolescu B., [1999], Transdisciplinaritatea (manifest), Editura Polirom, Iaşi
 Caracterul complex şi integrat al unor probleme cum ar fi globalizarea, migraţia,
interculturalitatea, protecţia mediului, explozia informaţională, sărăcia, conflictele etc. revendică
o abordare educaţională transdisciplinară. ‚,Instaurarea unei culturi transdisciplinare, care ar
putea contribui la eliminarea tensiunilor ce ameninţă viaţa pe planeta noastră, este imposibilă în
absenţa unui tip nou de educaţie, care să ia în considerare toate dimensiunile fiinţei umane.”8

Interdisciplinaritatea. Dacă în cazul pluridisciplinarităţii vorbim de o „corelare” a

eforturilor şi potenţialităţilor diferitelor discipline pentru a oferi o perspectivă cât mai completă
asupra obiectului investigat, interdisciplinaritatea presupune o intersectare a diferitelor arii
disciplinare, în urma acestei intersectări putând lua naştere noi obiecte de studiu. De cele mai
multe ori, nucleul acestor „hibrizi”- care pot căpăta un caracter instituţionalizat – se află între
disciplinele formale; noile obiecte de studiu vin să acopere aşa-numitele „pete albe” de pe harta
cunoaşterii .

În abordarea interdisciplinară încep să fie ignorate limitele stricte ale disciplinelor,

căutându-se teme comune diferitelor obiecte de studiu, care pot duce la realizarea obiectivelor de
învăţare de grad mai înalt; între aceste se numără şi capacităţile meta-cognitive, cum ar fi luarea
de decizii, rezolvarea de probleme, însuşirea metodelor şi tehnicilor de învăţare eficientă etc.

Basarab Nicolescu considera că interdisciplinaritatea are ca principal fundament transferul

metodelor dintr-o disciplină într-alta.9

Termenii de interdisciplinaritate şi transdisciplinaritate au apărut în literatura de specialitate

relativ recent, deşi conceptele şi practicile inter şi transdisciplinare în educaţie vin încă din
antichitate. Pentru prima dată, termenul de interdisciplinaritate apare în „Dicţionarul de
neologisme” de FL. Marcu şi C. Maneca, ediţia a III-a din 1978, şi în „Le petit Larousse en
couleurs”, ediţia. 1995, definit ca fiind stabilirea unor relaţii între mai multe ştiinţe sau
discipline10.

7
PEDAGOGIE I, Introducere în pedagogie + Teoria şi metodologia curriculumului - CURS pentru
studenţii anului I -, Universitatea De Medicină Şi Farmacie Din Craiova, Departamentul Pentru Pregătirea
Personalului Didactic, , p.31-32
8
Cozma, T., [1994], Universitatea „Al.I.Cuza” – Iaşi, IŞE – Iaşi, CCD – Iaşi, Psihopedagogie, Ed. „Spiru
Haret”, pg. 6
9
Nicola, I, [2000], Tratat de pedagogie şcolara, Editura Aramis, Bucureşti, pag. 27-28
10
http://www.advancedelearning.com/index.php/articles/c323
 BIBLIOGRAFIE:

1. Cozma, T., [1994], Universitatea „Al.I.Cuza” – Iaşi, IŞE – Iaşi, CCD – Iaşi, Psihopedagogie,
Ed. „Spiru Haret”
2. Nicola, I, [2000], Tratat de pedagogie şcolara, Editura Aramis, Bucureşti
3. Nicolescu B., [1999], Transdisciplinaritatea (manifest), Editura Polirom, Iaşi
4. PEDAGOGIE I, Introducere în pedagogie + Teoria şi metodologia curriculumului - CURS
pentru studenţii anului I -, Universitatea De Medicină Şi Farmacie Din Craiova,
Departamentul Pentru Pregătirea Personalului Didactic
5. Ciolan, L., [2008], Învăţarea integrată. Fundamente pentru un curriculum transdisciplinar,
Editura Polirom, Iaşi
6. http://www.advancedelearning.com/index.php/articles/c323
7. http://ro.wikipedia.org/wiki/Pedagogie