VII.

Conținuturi curriculare: delimitări conceptuale, caracteristici,

surse de selectare a continuturilor, modalități de organizare a
conținuturilor (inter, trans, multi disciplinaritate).

Statut epistemologic, dezvoltari actuale, caracteristici

Curriculum este un concept cheie in teoria si practica instruirii . Termenul
provine din limba latină, curriculum (la plural curricula) şi înseamnă alergare,
fugă, întrecere, locul unde se desfăşurau întreceri, mersul vieţii(curriculum
vitae)
Timp indelungat, conceptul de curriculum a reprezentat unul dintre cele
mai controversate concepte ale pedagogiei. Definitiile, extrem de diverse si
contradictorii, au variat, pe parcursul secolelor XVI si XX, in functie de conceptia
pedagogica a autorilor si de metodologia de cercetare a conceptului, adoptata
in functie de traditiile practicii si literaturilor pedagogice exprimate in
principalele limbi de circulatie internationala in functie de prioritatile si
caracteristicile reformelor invatamantului si ale educatiei.
In sensul cel mai larg, curriculum semnifica intreaga experienta de
invatare dobandita in contexte educationale formale, nonformale si informale.
In sensul cel mai restrans (sensul traditional), curriculum semnifica
continuturile invatarii, obiectivate in planuri de invatamant, programe si
manuale :
In acceptiune traditionala, conceptul de curriculum reprezinta un set de
documente scolare/universitare care planificau continuturile instruirii, un
instrument de eficientizare sociala a activitatii scolare/universitare, un program
de invatare oficial, organizat institutional.
In acceptiune moderna, curriculum vizeaza sistemul de experiente de
invatare, directe si indirecte, ale elevilor/studentilor.
Prima formulare moderna a teoriei curriculumului are in vedere
urmatoarele aspecte obiectivele educationale pe care trebuie sa le urmareasca
scoala experientele educative care ar putea permite atingerea obiectivelor;
modalitatea de realizare a acestor experiente educative; modalitatea de
stabilire a gradului in care au fost atinse aceste obiective
 Curriculumul este considerat astazi o resursa importanta a inovarii, al
carui scop este adaptarea institutiilor, programelor si practicilor invatamantului
la nevoile si la solicitarile unei societati dinamice.
Conţinutul învăţământului sau curriculum-ul reprezintă un sistem sau
ansamblu de valori ideatice, gnoseologice, şi de abilităţi practice, sau
ansamblul –sistemul de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, selectat din
ansamblul cunoaşterii şi practicii umane care se transmite şi se dobândesc , se
învaţă deoarece conduc la dezvoltarea personalităţii în vederea integrării socio-
profesionale a acesteia.
În concluzie, curriculum-ul se referă la oferta educaţională a şcolii şi
reprezintă sistemul experienţelor de învăţare directe şi indirecte oferite
educaţilor şi trăite de aceştia în contexte formale, neformale şi chiar informale.
El rămâne realitate interactivă între educatori şi educabili, cu efecte concrete,
anticipate realist asupra celor din urmă şi asupra procesului însuşi.
Surse de selectare a continuturilor si modalități de organizare a
continuturilor( inter, trans, multi disciplinaritate).
Termenul de continut curricular se refera la anumite fapte, idei, principii,
probleme, incluse intr-un program de studii si acest conceptul acoperă doua
dimensiuni:
-în sens larg desemnează ansamblul proceselor educative şi al
experienţei de învăţare prin care trece elevul pe durata parcursului şcolar;
-în sens restans curriculum-ul cuprinde ansamblul acelor documente
şcolare de tip reglator în cadrul carora se consemnează datele esenţiale privind
procesul educativ şi experienţele de învăţare pe care şcoala le oferă elevului.
Ansamblu de documente poartă de regulă denumirea de curriculum formal sau
oficial.
În general, selecţia şi organizarea conţinuturilor curriculare presupune o
reflectare in mic a organizării cunoaşterii realităţii pe domenii distincte, dar şi
pe grupe de norme integrate, corelate şi întrepătrunse la nivel de graniţă.
În acest fel, conţinuturile sunt organizate sub forma disciplinelor şcolare
pentru domenii de sine stătătoare, pluridisciplinare, interdisciplinare sau pe
probleme integrate şi de sinteză pe teme generale.
1. Intradisciplinaritatea
 Forma tradiţională de organizare a conţinuturilor învăţării, pe discipline
predatedate relativ independent unele de altele.
Integrarea intradisciplinară este operația de conjugare a două sau mai
multe conținuturi interdependente ale învățării, aparținând aceluiași domeniu
de studiu, entru a rezolva o problemă, a studia o temă sau a dezvolta
deprinderi.
Integrarea intradisciplinară se realizează prin:
a.Inserția unui fragment în structura unei discipline pentru a clarifica o
temă.
b.Armonizarea unor fragmente în cadrul unei discipline, pentru
rezolvarea unei probleme sau dezvoltarea unor capacitați și aptitudini.
Intradisciplinaritatea are în vedere:
-Integrarea la nivelul conținuturilor
-Integrarea la nivelul deprinderilor și competențelor.
Intradisciplinaritatea e posibil a se realiza
-Pe orizontală, între conținuturi și competențe ale disciplinei la același
nivel de studiu
- Pe verticală, între conținuturi și competențe de la niveluri diferite de
studiu.
Avantajele intradisciplinaritații:
- crește coerența internă a disciplinei
- cresc semnificațiile și relevanța predării prin realizări de legături între
conținuturi.
- crește eficiența învățării, prin elemente “ externe" - inserție - și prin
armonizări interne.
- se formează o percepție integratoare a disciplinei pentru realizarea
competențelor, valorilor, atitudinilor.
2. Multidisciplinaritatea
Apare ca cea mai mică ofertă de întrepătrundere a domeniilor
cunoaşterii şi a metodelor de cercetare; ea constă în juxtapunerea unor
elemente de conţinut a mai multor discipline, pentru a evidenţia unele aspecte
comune ale acestora.
Juxtapunerea elementelor de conţinut nu este urmată de o analiză-
sinteză interdisciplinară a acestora; această perspectivă arată mai mult
diversitatea posibilităţilor de abordare a realităţii din punct de vedere al
ştiinţelor naturii şi se manifestă ca un surplus de informaţie transmisă faţă de
strictul necesar. De asemenea, multidisciplinaritatea aduce cu sine o abundenţă
inutilă de cuvinte sau expresii.
3. Pluridisciplinaritatea
O altă modalitate de structurare a conţinuturilor este cea
pluridisciplinară sau tematică şi se caracterizează prin faptul că, mai întâi, se
delimitează tema sau domeniul care urmează a fi studiate, iar după aceea se
derivă în jurul acestor cunoştinţe furnizate de diferite discipline de învăţământ,
care oferă perspective particulare, specifice asupra temei care face obiectul
activităţii de instruire.
Punctul de plecare în structurarea în manieră pluridisciplinară a
conţinuturilor îl reprezintă o temă, o situaţie, o problemă abordată de mai
multe discipline, cu metodologii specifice.
Prezintă avantajul abordării unui fenomen din diferite perspective,
reliefând multiplele sale relaţii cu alte fenomene din realitate. Pentru nivelurile
de şcolarizare care presupun un grad de specializare mai înalt, această formă
de organizare a conţinuturilor nu este recomandată .
4. Transdiciplinaritatea
Este descrisă ca o formă de întrepătrundere a mai multor discipline și de
coordonare a cercetătorilor, astfel încât să poată conduce, în timp, prin
specializare, la apariția unui nou areal de cunoaștere.
Intr-o altă interpretare, conceptul de transdiciplinaritate desemnează o
nouă abordare a învățării școlare , centrată nu pe materii, teme sau subiecte, si
“dincolo”(trans) de acestea.
Transcenderea disciplinelor nu înseamnă ignorarea sau eludarea
conținutului informațional.Se propune însă o transfocare inedită a
structuranților conținuturilor educaționale de pe materiile de învățat pe nevoile
și interesele cognitive ale elevilor. Disciplinele nu mai sunt valorificate ca scop
în sine, ci ca furnizoare de situații și de experințe de învățare,formare.
 Transdisciplinaritatea fundamentează învățarea pe realitate, favorizează
viziunea globală, transferul cunoștințelor în contexte diverse, dar, introdusă
excesiv, prezintă pericolul acumulării de lacune, al lipsei de rigoare și de
profunzime în cunoaștere.
5. Interdisciplinaritatea
La noi în țară, istoriceste vorbind, inițierea pluridisciplinară și
interdisciplinară este abordată în literatura de speciatitate de Dimitrie
Cantemir si Bogdan Petriceicu Hașdeu care, în lucrările lor, au privit problemele
din toate perspectivele disciplinare necesare. Disciplinele nu ne dau imaginea
completă a lucrurilor, dacă le privim izolat. Articulându-se între ele, integrandu-
se, ele își îndeplinesc rolul în mod eficace.
Abordarea totalizatoare a complexității nu înseamnă numai o aventură
plină de riscuri a spiritului, ci un program epistemiologic impus de:
-nevoia de unificare a datelor cognitive a cunoștințelor specializate și
parțiale;
- tehnicizarea crescândă a practicii sociale;
-totalizarea realităților umane.
În tehnologiile de vârf nu este vorba însă de o simplă alăturare sau
asamblare de cunoșitnțe provenite din domenii diferite, ci de o combinare a
acestora în cadrul unei structuri ce se aseamănă cu un joc strategic în care
fiecare “mutare” sau “pas” modifică situația și condiționează mutările
următoare iar, creșterea tehnicității practicii sociale nu poate să sporescă
nevoia socială de a stăpâni demersuri intelectuale totalizatoare.
Preocupările pentru promovarea unei viziuni interdisciplinare în
investigarea realității nu sunt noi. Ele au fost impuse permanent de necesitatea
firescă a cuprinderii integrale a fenomenelor, prin corelarea informațiilor
dobândite din domenii diferite și prin metode de cercetare specifice.
Ca modalitate de organizare a conținuturilor în planuri, programe și
manuale de învățământ, interdisciplinaritatea a fost aplicată la începuturile
istoriei școlii și a universității, dar ulterior a fost limitată pe măsură ce
societatea a evoluat către specializările și supraspecializările pe domenii de
cunoaștere și investigație.
 Astfel, în deceniile sase și șapte ale secolului nostru trecut, se trăia în
școlii paradoxul de a conferi interdisciplinarității statutul de descoperire în
pedagogie. Mai mult, s-a manifestat, un timp, tendința de a o considera un
panaceu universal pentru disfuncționalitățile actului didactic. Explicația acestei
reprezentări constă în lipsa cercetării pedagogice a fenomenului și, în
consecință în lipsa operaționalizării lui coerente și sistematice în practica
școlară.
Deși se pot identifica experințe interdisciplinare valoroase în trecut,
teoretizarea organizării interdisciplinare a conținuturilor și revitalizarea acestei
teme în contextul concepției curriculare asupra proiectării didactice reprezintă
contribuții incontestabile ale pedagogiei contemporane.
Interdisciplinaritatea reprezintă o modalitate de organizare a
conținuturilor învățării, cu implicații asupra întregii strategii de proiectare a
curriculum-ului, care oferă o imagine unitară asupra fenomenelor și proceselor
studiate în cadrul diferitelor discipline de învățămînt și care facilitează
contextualizarea și aplicarea cunoștințelor școlare în diferite situații de viață.
Necesitatea interdisciplinarității
Ea apare ca o consecință logică a integrării tuturor tipurilor de cunoștinte
în perspectiva educației permanente, asigurând unitatea cunoașterii.
Argumente:
-în viața de zi cu zi nu folosim cunoștinte disparate acumulate doar la
anumite discipline;
- nici nu valorificăm capacitați specifice doar unei materii de studiu ;
-viața noastră este una complexă, unitară.
Funcțiile interdisciplinaritații derivă din faptul că oferă educabilului «
formarea unei imagini unitare asupra realitații și dezvoltarea unei gândiri
integratoare » (C.Cucos, Pedagogie pp.77-79):
- funcția de selecție – constă în selectarea din mediul natural și social a
unui domeniu de cunoaștere și gruparea cunoștintelor derivate din diferite
discipline științifice în funcție de relevanța lor pentru cunoașterea integrală si
acțiunea umană asupra domeniului respectiv ;
- funcția integratoare / integrare interdisciplinară implică deschiderea
obiectului predat spre domenii vecine, prin conexiunile stabilite între ele,
integrând cunoștinte din sfera formalului, informalului și nonformalului, oferind
copiilor posibilitatea valorificării propriei experiențe .
Corelațiile interdisciplinare sunt legături logice între discipline în sensul
că explicarea unui fenomen solicită informații și metode studiate la diferite
materii.
Acestea pot fi spontane sau planificate și pot fi legate de:
- definirea unor noțiuni
-utilizarea unor metode / instrumente
- transferul unor valori
- formarea unor atitudini
Specificitatea interdisciplinarității derivă din dezvoltarea unei gândiri
integratoare formarea unei imagini unitare asupra realitații:
- însușirea unei metodologii unitare de abordare a realitații
-lucrul în echipă – învățarea prin cooperare
- transferul de cunoștinte și metodologii
-circulația informației
- crearea unui limbaj interdisciplinar
-aplicabilitatea cunoștintelor în noi contexte de viată
- deplasează accentul de la « a învața despre, la a ști cum »
- promovează învățarea prin contactul direct cu lucrurile (scoala activa)
La nivelul proiectării curriculare vorbim de competențe transversale sau
competențe cheie. Astfel, prin interdisciplinaritate se dezvoltă competențe
integrate / transversale / cheie / crosscurriculare. La nivel interdisciplinar apar
transferuri orizontale ale cunoștintelor dintr-o disciplină în alta la nivel
metodologic și conceptual.
Avantajele învățării la nivel interdisciplinar:
- incurajarea colaborării directe și a schimbului între specialiști care
provin din discipline diferite, contribuind la constituirea unui caracter deschis al
cercetării, al practicilor sociale și al curriculumului școlar
 - centrarea procesului de instruire pe învățare, pe elev, dezvoltarea
pedagogiilor active , participative de lucru la clasa, lucrul pe centre de interes,
învățarea tematică sau conceptuală, învățarea pe bază de proiecte sau de
probleme, învățarea prin cooperare.
- crearea unor structuri mentale și acționale - comportamentale flexibile
și integrate, cu potențial de transfer și adaptare.
-invățare durabilă și cu sens, prin interacțiuni permanente între
discipline, prin relevanța explicită a competențelor formate în raport cu nevoile
personale, sociale și profesionale.
- decentrarea teoriei și practicii pedagogice de pe ideea de disciplină și a
decompartimentării achizițiilor învățării în favoarea interacțiunilor și
corelațiilor.
Condiții ale aplicării interdisciplinarității în învățământ:
a.Interdisciplinaritatea trebuie aplicată în combinație cu
monodisciplinaritatea și cu pluridisciplinaritatea, pentru a fi accentuate
avantajele și pentru a limita riscurile pe care fiecare le impune dintre formele
respective.
b.Interdisciplinaritatea trebuie asociată cu strategii inovatoare de
organizare a conținuturilor, cum ar fi modularizarea sau informatizarea.
c.Formarea inițială și continuă a cadrelor didactice, pentru aplicarea
demersurilor interdisciplinare sistematice.
In concluzie: principala modalitate de introducere a interdisciplinaritatii
in invatamant o reprezinta regandirea continuturilor si colaborarea planurilor,
programelor si manualelor scolare in perspectiva conexiunilor posibile si
necesare sub raport epistemologic (cunoasterea stiintelor) si pedagogic.
Alte modalitati de organizare a continuturilor pot:
- integrarea continuturilor ce apartin diferitelor subdiviziuni ale unei
discipline stiintifice majore;
- integrarea a doua sau mai multor domenii in proportii mai mul sau mai
putin egale;
- integrarea a doua sau mai multor discipline cu preponderenta uneia
dintre ele;
 - una sau alta dintre cele trei modalitati amintite, corelata cu integrarea
unei discipline nestiintifice.
Exemplele noastre se raporteaza la:
•Modularitatea:
- este rod al necesitatii de a arunca punti intre filierele scolare, intre
educatia formala, nonformala si informala, oferind adultilor o a doua sansa de
instruire;
- presupune o organizare supla a continuturilor invatamantului care sa
asigure continuitate educativa, care sa rezerve posibilitati de intrare, de ietire,
de reorientare, de schimbare de persectiva, de adecvare la diferite medii. Un
modul pedagogic este un mijloc de invatamant care trebuie sa raspunda la
patru criterii fundamentale:
• sa defineasca un ansamblu de situatii de invatare;
•sa vizeze obiective bine definite;
•sa propuna probe de verificare a celui care invata pentru a realiza
feed-back-ul;
•sa poata sa se integreze an contexte variate ale invatarii.
•Curriculumul diferentiat si personalizat:
- trecerea de la o scoala pentru toti la o scoala pentru fiecare;
- diferentierea experimentului de invatare se face de catre profesori in
continut, metode de predare-invatate, mediu psihologic;
- diferentierea se exprima la nivelul elevului prin: extensiunea
cunostintelor, profunzimea intelegerii, ritmul si stilul de invatare (creativ,
reproductiv, investigat);
- la nivelul liceului;
- organizarea diferentiata a continutului apare chiar in planul de invatare
in functie de profilul liceului.

Bibliografie:
•Cucoş, Constantin, “Educaţia religioasă. Repere teoretice şi metodice”,
Editura Polirom, Iaşi, 1999
•Cucoș, Constantin „Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade
didactice”, Ed. Polirom, Iasi, 1998;
•Creţu Carmen – Curriculum diferenţiat personalizat, Editura Polirom, Iaşi,
1998;
• Cristea Sorin, Dicţionar de termeni pedagogici, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1998;
•Cristea Sorin, Filip Stanciu, Fundamentele educatiei, vol I, ed. Prouniversitaria,
Bucuresti, 2010;
• Crişan Alexandru (coord.) – Curriculum şcolar, Ghid metodologic, Bucureşti,
MEI, ISE, 1996;
• Cucoş Constantin, Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 2000;
• D’Hainaut L. – Programe de învăţământ şi educaţie permanentă, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981;
• Ionescu Miron şi Chiş Vasile, Pedagogie, Presa Universitară Clujană, 2001;
• Manolescu, Marin, Curriculum pentru învăţământul primar şi preşcolar.
Teorie şi practică, Editura CREDIS a Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2004;
•Joita, E.,”Probleme teoretice si practice ale curriculumului”, Editura Arves,
Craiova, 2003;
• Potolea Dan, „Conceptualizarea curriculum-ului”, în Păun Emil, Dan Potolea
(coord), Pedagogie. Fundamentări teoretice şi demersuri aplicative, Editura
Polirom, Iaşi, 2002;
• Ungureanu D. – Teoria curriculum-ului, Editura Mitron, Timişoara, 1999
• Văideanu George, Educaţia la frontiera dintre milenii, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1988;
•Filip Stanciu, Lidia Stanciu, Dr. Constantin Angelescu sau despre „Un om al
scoalei prin excelenta”, ed. Ars Docendi, Bucuresti,2015.