MIHAI EMINESCU

SCRISOAREA I

Seria celor cinci Scrisori, publicate în 1881, din februarie pânǎ în

septembrie, cu exceptia Scrisorii V, apǎrutǎ fragmentar în 1886 si
integral post-mortem, face parte din opera de maturitate artisticǎ a lui
Mihai Eminescu.

Scrisorile au fost publicate în Convorbiri literare si alcǎtuiesc un ciclu de

poeme unitare prin tematicǎ si modalitate artisticǎ.

Motivul central al celor cinci Scrisori îl constituie soarta nefericitǎ a omului de

geniu în raport cu timpul în care trǎieste si cu societatea meschinǎ, superficialǎ,
incapabilǎ sǎ-i înteleagǎ aspiratiile spre ideal.

În Scrisoarea I, geniul este întruchipat de savant (omul de stiintǎ),

în Scrisoarea II, omul de geniu este creatorul de frumos (artistul,
poetul), în Scrisoarea III, el este omul politic. În Scrisoarea
IV si Scrisoarea V, poetul schiteazǎ profanarea sentimentului de iubire
într-o lume incapabilǎ de a depǎsi interese meschine.

Încadrându-se în contextul romantic european, Mihai Eminescu

raporteazǎ, în cele cinci Scrisori, realul la ideal si dǎ idealului dreptul de
existentǎ, chiar dacǎ acesta poate rǎmâne ca o simplǎ iluzie. Idealul de
literaturǎ este propus în Scrisoarea II, cel patriotic în Scrisoarea III, iar
cel erotic se descifreazǎ în Scrisoarea IV. De fiecare datǎ, idealului i se
contrapune realul vǎzut în sens ironic, satiric si chiar sarcastic.

În Scrisoarea I - poem filozofic de facturǎ romanticǎ, apǎrut la 1 ianuarie

1881 - Mihai Eminescu abordeazǎ pe larg conditia geniului fatǎ-n fatǎ cu
idealul cugetǎrii proprii, dar si cu situarea sa într-o lume meschinǎ,
incapabilǎ de a întelege si întrupa un atare ideal. Tocmai de aceea,
structura poemului este neapǎrat antiteticǎ, prefigurându-se, de fapt, doua
existente total diferite: una, datǎ de macrounivers si microtip, apartine
Geniului; cealaltǎ - concretǎ si detestabilǎ - este a lumii "microscopice".
Poemul raporteazǎ prin urmare o meditatie la o satirǎ. si ambele se
realizeazǎ din superioara perspectivǎ a Geniului în peisajul lunar umanizat
de la nivelul contemplatiei poetice.

Putem spune deci cǎ structura poemului este organizatǎ pe douǎ

coordonate fundamentale, asa dupǎ cum geniul apare în douǎ ipostaze.
Prima, aceea de cugetǎtor, dǎ nastere unei profunde meditatii filozofice, pe
când cea de-a doua, care constǎ în relatia omului superior cu societatea
omeneascǎ si cu posteritatea, conduce spre satirǎ.

Poemul se remarcǎ printr-o extraordinarǎ bogǎtie de teme si motive,

aceasta fiind pentru Eminescu o modalitate de a putea coborî la originile
lumii sau de a sugera necuprinsul. El apeleazǎ în special la
motivul contemplatiei, pe care îl pune sub zodia timpului ireversibil
pentru om, timp care cuprinde trei motive: fugit irreparabile tempus,
fortuna labilis si vanitas - vanitatum.

Structurat armonic, cu densitate ideaticǎ, poemul cuprinde cinci tablouri în care

se îngemǎneazǎ cugetarea înaltǎ cu expresia desǎvârsitǎ.

Cele sase versuri ce alcǎtuiesc tabloul întâi ( "Când cu gene ostenite sara suflu-n
lumânare, / Doar ceasornicul urmeazǎ lung-a timpului cǎrare, / Cǎci perdelele-
ntr-o parte când le dai, si în odaie / Luna varsǎ peste toate voluptoasa ei
vãpaie, / Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagǎ scoate / De dureri, pe care însǎ
le simtim ca-n vis pe toate.") fixeazǎ cadrul, vizualizeazǎ spatiul reveriei poetice.
Omul este vǎzut în opozitie cu luna, care este o zeitate omniprezentǎ si
omniscientǎ, aflatǎ si ea sub semnul eternitǎtii, adicǎ al timpului universal fǎrǎ
început si sfârsit. Pentru Eminescu, luna este deodatǎ "stapân-a mǎrii" (esentǎ a
imensitǎtilor), alinǎtoare de suferinte si stimulatoare de gândiri si meditatii; ea
este prin urmare autenticul centru al universului romantic. Dintr-un colt de
univers, scǎldat în lumina palidǎ si rece a lunii, pornesc gândurile poetului,
amplificate pânǎ la hiperbolizare de frumusetea noptii, dar si de izolarea între
peretii austeri ai unei odǎi sǎrace, unde "doar ceasornicul mǎsoarǎ lunga timpului
cǎrare". Cadrul acesta romantic anesteziazǎ simturile, din "noaptea amintirii" ies
dureri pe care poetul le percepe ca-n vis, si din acest joc al alternantelor între
luciditate si visare, meditatia eminescianǎ trece cu usurintǎ de la strǎlucirea
descriptivǎ la sarcasmul satiric, de la dispret la împǎcare, de la indignare la
întelegere, de la tonul vehement la cel elegiac. Prin atmosfera de meditatie în
care strǎbate sentimentul de melancolie tabloul câstigǎ în grandoare: "Luna varsǎ
peste toate voluptatea ei vǎpaie, / Ea, din noaptea amintirii o vecie-ntreagǎ
scoate / De dureri, pe care însǎ le simtim ca-n vis pe toate".

În acest prim tablou sunt introduse douǎ motive romantice foarte dragi
poetului: motivul timpului bivalent: timpul individual "Doar
ceasornicul mǎsoarǎ lunga timpului cǎrare" si timpul universal,
reprezentat prin motivul lunii: "Ea din noaptea amintirii o vecie întreagǎ
scoate". Sintagma lunga timpului cǎrare subliniazǎ scurgerea neîntreruptǎ
a vremii, iremediabila trecere, termenul cǎrare imprimând originalitate
imaginii. Cuvintele populare, cu rezonantǎ arhaicǎ sau regionalǎ ostenite,
sara, odaie, vǎpaie, o vecie - adâncesc accentele maiestuase ale
versurilor, "întruchipǎri ale poeziei însesi".

Tabloul al doilea, mult mai întins (v. 7-40 - "Lunǎ tu, stapân-a mǎrii, pe a lumii
boltǎ luneci / si gândirilor dând viatǎ, suferintele întuneci; / Mii pustiuri
scânteiazǎ sub lumina ta fecioarǎ, / si câti codri-ascund în umbrǎ strǎlucire de
izvoarǎ! / Peste câte mii de valuri stǎpânirea ta strǎbate, / Când plutesti pe
miscǎtoarea mãrilor singurǎtate! / Câte târmuri înflorite, ce palate si cetǎti, /
Strǎbǎtute de-al tǎu farmec tie singurǎ-ti arǎti! / si în câte mii de case lin
pǎtruns-ai prin feresti, / Câte frunti pline de gânduri, gânditoare le privesti! /
Vezi pe-un rege ce-mpânzeste globu-n planuri pe un veac, / Când la ziua cea de
mâne abia cuget-un sãrac... / Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii /
Deopotrivǎ-i stǎpâneste raza ta si geniul mortii; // La acelasi sir de patimi
deopotrivǎ fiind robi, / Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi! / Unul cautǎ-
n oglindǎ de-si bucleazǎ al sǎu pãr, / Altul cautǎ în lume si în vreme adevǎr, / De
pe galbenele file el adunǎ mii de coji, / A lor nume trecǎtoare le însamnǎ pe
rǎboj; / Iarǎ altu-mparte lumea de pe scândura tǎrǎbii, / Socotind cât aur marea
poartǎ-n negrele-i corǎbii. / Iar colo bǎtrânul dascãl cu-a lui hainǎ roasǎ-n
coate, / Într-un calcul fǎrǎ capǎt tot socoate si socoate / si de frig la piept si-
ncheie tremurând halatul vechi, / Îsi înfundǎ gâtu-n guler si bumbacul în
urechi; / Uscǎtiv asa cum este, gârbovit si de nimic, / Universul fãrǎ margini e în
degetul lui mic, / Cǎci sub frunte-i viitorul si trecutul se încheagǎ, / Noaptea-
adânc-a veciniciei el în siruri o dezleagǎ; / Precum Atlas în vechime sprijinea
cerul pe umǎr / Asa el sprijinǎ lumea si vecia într-un numǎr. // Pe când luna
strǎluceste peste-a tomurilor bracuri, / Într-o clipǎ-1 poartǎ gândul îndãrǎt cu mii
de veacuri") realizeazǎ un prim salt dintr-un plan într-altul. Pretextul este luna.
Poetul o contemplǎ, o invocǎ (Lunǎ, tu, stǎpân-a mǎrii, pe a lumii boltǎ luneci, / si
gândirilor dând viatǎ, suferintele întuneci") si, treptat, ochiul sǎu se substituie
metaforic ochiului lunii. Se produce o modificare în sistemul de referintǎ, o
proiectare din micro în macrocosmos. Capacitatea de cuprindere a gândului
poetic devine astfel uriasǎ. Din perspectivǎ cosmicǎ, privind spre planeta Pǎmânt,
se relevǎ un un spectacol grandios si tragic.

Cadrul pe care îl construieste Eminescu este de la general la particular, de

la panorama Universului pânǎ la gândurile omului. Luna guverneazǎ de
la mii pustiuri, la codri, izvoare, mǎri, tǎrmuri înflorite, palate si cetǎti,
apoi în mii de case lin pǎtruns-ai prin feresti, pânǎ la gândurile oamenilor,
pe care gânditoare le privesti.

În cealaltǎ ipostazǎ, de martor al celor ce se petrece pe Pǎmânt, luna

mediteazǎ asupra problemelor omenirii. Ea asistǎ la ceea ce se petrece în
lume, iar imaginile prezentate se gǎsesc în antitezǎ: ea vede mai întâi un
rege ce-mpânzeste globu-n planuri pe un veac / Când la ziua cea de
mâine abia cugetǎ-un sǎrac; unul este preocupat de aspectul sǎu fizic
- cautǎ-n oglindǎ de-si bucleazǎ al sau pǎr - în timp ce altul cautǎ în lume
si în vreme adevǎr etc.

Ideea egalitǎtii oamenilor, a conditiei omului în lume, supus destinului, ca

orice muritor în fata mortii este ilustratǎ de Eminescu foarte sugestiv în
versurile: "Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii / Deopotrivǎ-i
stǎpâneste raza ta si geniul mortii; / La acelasi sir de patimi deopotrivǎ
fiind robi, / Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!"
Dincolo de o atare "judecatǎ" a trecǎtoarei lumi terestre, poetul vizeazǎ pe
larg tabloul dascǎlului care trebuie sǎ fie un anume corespondent al sǎu.
De fapt, de undeva, din înaltul cerului, chiar luna cautǎ un asemenea
simbol, care - la rândul sǎu - resimte nevoia lunii stimulatoare a meditatiei
si cercetǎrii. Portretul lui este alcǎtuit pe motivul aparentelor înselǎtoare:
în haina lui roasǎ în coate, tremurând de frig într-un vechi halat, cu gâtul
în guler si cu bumbac în urechi, uscǎtiv, gârbovit si de nimic, el dezleagǎ
prin magia numerelor "noapte-adânc-a vesniciei", universul fǎrǎ margini
fiind "în degetul lui mic", "cǎci sub frunte-i viitorul si trecutul se încheagǎ",
capǎtǎ coerentǎ si sens. Prin urmare, dascǎlul-geniu este adus în antitezǎ
cu individualitǎtile umane propuse anterior, spre a defini desǎvârsirea
neînteleasǎ, însinguratǎ, dedusǎ la fericirea distantǎ si rece.

Ajuns într-un asemenea moment, Eminescu doreste pǎtrunderea

macrospatiului si macrotimpului (ca o replicǎ adresatǎ micimii terestre),
ceea ce se va realiza sub semnul, contemplatiei corespondentului sǎu -
dascǎlul, cel care "sprijinǎ lumea si vecia într-un numǎr". Pentru a
demonstra uriasa fortǎ de gândire a geniului, Eminescu proiecteazǎ o
superbǎ imagine poeticǎ a cosmosului, a nasterii si stingerii universale,
care devine apoi pretext al unei satire sarcastice împotriva societǎtii
mediocre, incapabilǎ sǎ sesizeze, sǎ promoveze si sǎ sustinǎ valoarea
adevǎratǎ.

Tabloul cosmogonic (v.41-86 - "La-nceput, pe când fiintǎ nu era, nici nefiintǎ, /

Pe când totul era lipsǎ de viatǎ si vointǎ, / Când nu s-ascundea nimica, desi tot
era ascuns... / Când pǎtruns de sine însusi odihnea cel nepǎtruns / Fu prǎpastie?
genune? Fu noian întins de apǎ? / N-a fost lume priceputǎ si nici minte s-o
priceapǎ, / Cǎci era un întuneric ca o mare fãr-o razǎ, / Dar nici de vǎzut nu fuse
si nici ochi care s-o vazǎ. / Umbra celor nefǎcute nu-ncepuse-a se desface, / si în
sine împǎcatǎ stǎpânea eterna pace!... / Dar deodat-un punct se miscǎ... cel întâi
si singur. Iatǎ-1 / Cum din chaos face mumǎ, iarǎ el devine Tatãl... / Punctu-
acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii / E stǎpânul fǎrǎ margini peste
marginile lumii... / De-atunci negura eternǎ se desface în fâsii, / De atunci rǎsare
lumea, lunǎ, soare si stihii... / De atunci si pânǎ astǎzi colonii de lumi pierdute /
Vin din sure vǎi de chaos pe cãrãri necunoscute / si în roiuri luminoase izvorând
din infinit, / Sunt atrase în viatǎ de un dor nemǎrginit / Iar în lumea asta mare,
noi copii ai lumii mici, / Facem pe pǎmântul nostru musunoaie de furnici; /
Microscopice popoare, regi, osteni si învǎtati / Ne succedem generatii si ne
credem minunati; / Musti de-o zi pe-o lume micǎ de se mǎsurǎ cu cotul, / În
acea nemǎrginire ne-nvârtim uitând cu totul / Cum cǎ lumea asta-ntreagǎ e o
clipǎ suspendatǎ, / Cǎ-ndǎrǎtu-i si-nainte-i întuneric se aratǎ. / Precum pulberea
se joacǎ în imperiul unei raze, / Mii de fire viorie ce cu raza înceteazǎ, / Astfel,
într-a veciniciei noapte pururea adâncǎ, / Avem clipa, avem raza, care tot mai
tine încǎ... / Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbrǎ-n întuneric, / Cǎci e vis al
nefiintei universul cel himeric... // În prezent cugetǎtorul nu-si opreste a sa
minte, / Ci-ntr-o clipǎ gându-1 duce mii de veacuri înainte; / Soarele, ce azi e
mândru, el îl vede trist si ros / Cum se-nchide ca o ranǎ printre nori întunecosi, /
Cum planetii toti îngheatǎ si s-azvârl rebeli în spat, / Ei, din frânele luminii si ai
soarelui scǎpati; / Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit, / Ca si frunzele
de toamnǎ toate stelele-au pierit; / Timpul mort si-ntinde trupul si devine
vecinicie, / Cǎci nimic nu se întâmplǎ în întinderea pustie, / si în noaptea nefiintii
totul cade, totul tace, / Cǎci în sine împǎcatǎ reîncep-eterna pace..."), care
asimileazǎ si retopeste, într-o viziune proprie, idei si motive din vechile scrieri
indiene (Imnul creatiei din Rig-Veda), din mituri grecesti si crestine, din Kant,
Laplace si Schopenhauer, are trei secvente distincte, configurând haosul,
geneza si moartea universalǎ (sau Facerea, Evolutia, Viitorul).

Haosul (v.41-50) este sugerat prin împerecherea fantasticǎ a absentelor ("La-

nceput, pe când fiintǎ nu era, nici nefiintǎ, / Pe când totul era lipsǎ de viatǎ si
vointǎ, / Când nu s-ascundea nimic, desi tot era ascuns./ Când pǎtruns de sine
însusi odihnea cel nepǎruns. / Fu prǎpastie? Genune? Fu noian întins de apǎ? / N-
a fost lume priceputǎ si nici minte s-o priceapǎ, / Cǎci era un întuneric ca o mare
fǎr-o razǎ, / Dar nici de vǎzut nu fuse si nici ochiu care s-o vazǎ. / Umbra celor
nefǎcute nu-ncepuse a se desface, / si în sine împǎcatǎ stǎpânea eterna pace!."),
realizatǎ stilistic prin alǎturarea antiteticǎ a materiei verbale: fiintǎ-nefiintǎ; nu
se ascundea nimic - tot era ascuns; pǎtruns - nepǎtruns; lume priceputǎ -
minte s-o priceapǎ etc. Haosul, în viziunea lui Eminescu, este indefinit
(prǎpastie, genune, noian întins de apǎ), invizibil (cǎci era un întuneric ca o mare
fǎr-o razǎ), lipsit de viatǎ si vointǎ, fǎrǎ constiintǎ de sine (n-a fost lume priceputǎ
si nici minte s-o priceapǎ), dominat de nemiscare absolutǎ (si în sine împǎcatǎ
stǎpânea eterna pace).

Geneza (v.51-74 - "Dar deodat-un punct se miscǎ... cel întâi si singur. Iatǎ-1 /

Cum din chaos face mumǎ, iarǎ el devine Tatãl... / Punctu-acela de miscare, mult
mai slab ca boaba spumii / E stǎpânul fǎrǎ margini peste marginile lumii... / De-
atunci negura eternǎ se desface în fâsii, / De atunci rǎsare lumea, lunǎ, soare si
stihii... / De atunci si pânǎ astǎzi colonii de lumi pierdute / Vin din sure vǎi de
chaos pe cãrãri necunoscute / si în roiuri luminoase izvorând din infinit, / Sunt
atrase în viatǎ de un dor nemǎrginit. / Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii
mici, / Facem pe pǎmântul nostru musunoaie de furnici; / Microscopice popoare,
regi, osteni si învǎtati / Ne succedem generatii si ne credem minunati; / Musti
de-o zi pe-o lume micǎ de se mǎsurǎ cu cotul, / În acea nemǎrginire ne-nvârtim
uitând cu totul / Cum cǎ lumea asta-ntreagǎ e o clipǎ suspendatǎ, / Cǎ-ndǎrǎtu-i
si-nainte-i întuneric se aratǎ. / Precum pulberea se joacǎ în imperiul unei raze, /
Mii de fire viorie ce cu raza înceteazǎ, / Astfel, într-a veciniciei noapte pururea
adâncǎ, / Avem clipa, avem raza, care tot mai tine încǎ.../ Cum s-o stinge, totul
piere, ca o umbrǎ-n întuneric, / Cǎci e vis al nefiintei universul cel himeric...")
este tulburǎtoare prin exceptionala capacitate de constructie mito-poeticǎ. Pacea
eternǎ a increatului este tulburatǎ de miscarea initialǎ a unui punct creator, care
face din haos "mumǎ", iarǎ el devine Tatǎl: Punctu-acela de miscare, mult mai
slab ca boaba spumii, / E stǎpânul fǎrǎ margini peste marginile lumii.

Prin forta lui demiurgicǎ, negura eternǎ se desface în fâsii, apar galaxiile
(colonii de lumi pierdute), sistemele solare, soarele, pǎmântul si lumea.

În acest spectacol grandios, Eminescu introduce un mic pasaj antitetic,

care anticipeazǎ sarcasmul satiric din partea urmǎtoare a poemului. Vǎzutǎ
prin ocheanul întors al infinitului, lumea este alcǎtuitǎ din microscopice
popoare, fixate pe o planetǎ cât firul de praf, iar oamenii.musti de-o zi pe-
o lume micǎ de se mǎsurǎ cu cotul - sunt exponenti ai vointei oarbe de a
trǎi, a mecanismelor egoiste, ai spiritului gregar si al megalomaniei, care
se suuced generatii si se cred minunati, uitând cu totul cum cǎ lumea
astǎ-ntreagǎ e o clipǎ suspendatǎ, / cǎ-ndǎrǎtu-i si nainte-i întuneric se
aratǎ. Pentru a face inteligibil spectacolul cosmic al genezei, pentru a-l
aduce la un nivel adecvat posibilitǎtilor umane de a percepe timpul si
spatiul, Eminescu gǎseste o comparatie extrem de plasticǎ. Galaxiile în
rǎtǎcirea lor (pe care anterior le numise roiuri luminoase izvorând din
infinit) sunt ca firisoarele de praf plutind într-o razǎ de luminǎ care
pǎtrunde într-o camerǎ obscurǎ: Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbrǎ-n
întuneric,/ Cǎci e vis al nefiintei universul cel himeric..

Ideea cǎ "viata e vis al mortii eterne" apare adeseori în poezia lui

Eminescu (apare si în Momento mori si în finalul poemului Împǎrat si
proletar). Motivul este preluat prin intermediul lui Schopenhauer de la
dramaturgul spaniol Calderon de la Barca, autorul piesei La vida es
sueño.

Stingerea universului (v.75-86 - "În prezent cugetǎtorul nu-si opreste a sa

minte, / Ci-ntr-o clipǎ gându-1 duce mii de veacuri înainte; / Soarele, ce azi e
mândru, el îl vede trist si ros / Cum se-nchide ca o ranǎ printre nori întunecosi, /
Cum planetii toti îngheatǎ si s-azvârl rebeli în spat, / Ei, din frânele luminii si ai
soarelui scǎpati; / Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit, / Ca si frunzele
de toamnǎ toate stelele-au pierit; / Timpul mort si-ntinde trupul si devine
vecinicie, / Cǎci nimic nu se întâmplǎ în întinderea pustie, / si în noaptea nefiintii
totul cade, totul tace, / Cǎci în sine împǎcatǎ reîncep-eterna pace...") - sfârsitul
lumii, apocalipsa, extinctia, escatologia - motiv mitic fundamental, apare la
Eminescu într-o proiectare succesivǎ fabuloasǎ: mai întâi ca o moarte termicǎ a
sistemului solar (soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist si ros / cum se-nchide
ca o ranǎ printre nori întunecosi) urmatǎ de un colaps gravitational, de o
prǎbusire a planetilor scǎpati din frânele luminii si apoi, treptat, la dimensiuni
inimaginabile, de disparitia stelelor (ca si frunzele de toamnǎ toate stelele-au
pierit), de întunecarea orizonturilor cosmice (iar catapeteasma lumii în adânc s-
au înnegrit) si de recǎderea tuturor ce-au fost pânǎ atunci în miscare în noaptea
nefiintei, pentru a reîncepe împacatǎ în sine eterna pace, haosul primordial.

Viziunea aceasta enormǎ valorificǎ datele mai noi ale astrofizicii moderne,
pe care Eminescu le armonizeazǎ cu alte ecouri din filozofia escatologicǎ a
lumii, pentru a recompune o imagine poeticǎ de o mare putere de
plasticizare, emotionantǎ prin capacitatea de a conferi corporalitate liricǎ
unor notiuni abstracte ca timpul, spatiul, infinitul, atractia stelelor, tǎcerea
universalǎ, increatul.

Întregul tablou cosmologic are în economia poemului o functie polemicǎ.

Prin el se creeazǎ scara valoricǎ între geniu si omul comun, exponent al
mediocritǎtii nivelatoare, specifice societǎtilor umane egoiste si filistine
(multumite de sine, mǎrginite în vederi, meschine, ipocrite si lase).

Tabloul al patrulea (v.87-144 - "Începând la talpa însǎsi a multimii omenesti /

si suind în susul scǎrii pân' la fruntile crǎiesti, / De a vietii lor enigmǎ îi vedem pe
toti munciti, / Fǎr-a sti sǎ spunem care ar fi mai nenorociti... / Unul e în toti. tot
astfel precum una e în toate, / De asupra tuturora se ridicǎ cine poate, / Pe când
altii stând în umbrǎ si cu inima smeritǎ / Nestiuti se pierd în tainǎ ca si spuma
nezǎritǎ - / Ce-o sǎ-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?... / Ca si
vântu-n valuri trece peste traiul omenesc. // Fericeascǎ-1 scriitorii, toatǎ lumea,
recunoascǎ-1... / Ce-o sǎ aibã din acestea pentru el, bǎtrânul dascǎl? / Nemurire,
se va zice. Este drept cǎ viata-ntreagǎ, / Ca si iedera de-un arbor, de-o idee i se
leagǎ. / «De-oi muri - îsi zice-n sine - al meu nume o sǎ-1 poarte / Secolii din
gurǎ-n gurǎ si 1-or duce mai departe, / De a pururi, pretutindeni, în ungherul
unor crieri / si-or gǎsi, cu al meu nume, adǎpost a mele scrieri!» / O, sǎrmane! tii
tu minte câte-n lume-ai auzit, / Ce-ti trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit? /
Prea putin. De ici, de colo de imagine-o fǎsie, / Vre o umbrǎ de gândire, ori un
petec de hârtie; / si când propia ta viatǎ singur n-o stii pe de rost, / O sǎ-si batǎ
altii capul s-o pǎtrunzǎ cum a fost? / Poate vreun pedant cu ochii cei verzui,
peste un veac, / Printre tomuri brǎcuite asezat si el, un brac, / Aticismul limbii
tale o sǎ-1 punǎ la cântari, / Colbul ridicat din carte-ti l-o sufla din ochelari / si
te-o strânge-n douǎ siruri, asezându-te la coadǎ, / În vro notǎ prizǎritǎ sub o
paginǎ neroadǎ. // Poti zidi o lume-ntreagǎ, poti s-o sfarǎmi... orice-ai spune, /
Peste toate o lopatǎ de tãrânǎ se depune. / Mâna care-au dorit sceptrul
universului si gânduri / Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri...
/ Or sǎ vie pe-a ta urmǎ în convoi de-nmormântare, / Splendid ca o ironie cu
priviri nepǎsǎtoare... / Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, / Nu slǎvindu-
te pe tine... lustruindu-se pe el / Sub a numelui tǎu umbrǎ. Iatǎ tot ce te
asteaptǎ. / Ba sǎ vezi... posteritatea este încǎ si mai dreaptǎ. // Neputând sǎ te
ajungǎ, crezi c-or vrea sa te admire?/ Ei vor aplauda desigur biografia subtire /
Care s-o-ncerca s-arate cǎ n-ai fost vrun lucru mare, / C-ai fost om cum sunt si
dânsii... Mǎgulit e fiecare / Cǎ n-ai fost mai mult ca dânsul. si prostatecele nãri /
si le umflǎ orisicine în savante adunãri / Când de tine se vorbeste. S-a-nteles de
mai nainte / C-o ironicǎ grimasǎ sǎ te laude-n cuvinte. / Astfel încǎput pe mâna a
oricãrui, te va drege, / Rele-or zice cǎ sunt toate câte nu vor întelege... / Dar
afarǎ de acestea, vor cãta vietii tale / Sǎ-i gǎseascǎ pete multe, rǎutǎti si mici
scandale - / Astea toate te apropie de dânsii. Nu lumina / Ce în lume-ai revãrsat-
o, ci pǎcatele si vina, / Oboseala, slǎbiciunea, toate relele ce sunt / Într-un mod
fatal legate de o mânǎ de pãmânt; / Toate micile mizerii unui suflet chinuit / Mult
mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.") este o satirǎ. Meditatia
eminescianǎ îsi modificǎ acum accentele, trece de la contemplatia uimitǎ a
spectacolului cosmic, recreat prin forta de gândire a unei minti geniale, la
contemplarea sarcasticǎ a mizeriei umane, pe care o revarsǎ în lume o societate
mǎrginitǎ, incapabilǎ sǎ-si depǎseascǎ conditia egoistǎ. Satira ia forme romantice,
este vehementǎ si absolutǎ si se realizeazǎ poetic printr-o retoricǎ a dispretului.
Ea contine elemente de meditatie filozoficǎ, având un puternic caracter moral, iar
ideile filozofice sunt ca niste sentinte exprimate cu indignare si amǎrǎciune de
cǎtre poet.
Tema de la care porneste Eminescu este cea a destinului social al geniului,
figurat prin "bǎtrânul dascǎl". Dacǎ lumea este cum este (unul e în toti,
tot astfel precum una e în toate - motivul filozofic al identitǎtii omenirii cu
individul si al acestuia cu omenirea) si de asupra tuturora se ridicǎ cine
poate, geniul stǎ în umbrǎ si se pierde nestiut în tainǎ ca si spuma
nevǎzutǎ. Nimǎnui nu-i pasǎ ce vrea el si ce gândeste.

Eminescu se întreabǎ dacǎ omul de geniu, savantul, poate intra în

nemurire prin opera sa, careia ia dedicat întreaga viatǎ: Ce-o sǎ aibǎ din
acestea pentru el, bǎtrânul dascǎl? / Nemurire, se va zice.Savantul sperǎ
ca ideile sale stiintifice, descoperirile care l-au preocupat totdeauna vor
rǎmâne în eternitate, parcurgând secolele. Gloria si nemurirea sunt însǎ
simple iluzii: si când propria ta viatǎ singur n-o stii pe de rost, / O sǎ-si
batǎ altii capul s-o pǎtrunzǎ cum a fost?

Eminescu stigmatizeazǎ si posteritatea, care va fi preocupatǎ mai ales de

biografia neinteresantǎ si banalǎ a omului de geniu si mai putin de
importanta, de însemnǎtatea operei sale, prilej cu care poetul afirmǎ încǎ o
datǎ ideea scurgerii implacabile a timpului si a conditiei de muritor a
omului, indiferent de capacitatea sa intelectualǎ, de preocupǎri sau de
idealuri superioare, indiferent de treapta pe care se aflǎ acesta în ierarhia
societǎtii: "Poti zidi o lume-ntregǎ, poti s-o sfarǎmi .orice-ai spune, / Peste
toate o lopatǎ de tǎrânǎ se depune. / Mâna care-au dorit sceptrul
universuklui si gânduri / Ce-au cuprins tot universul, încap bine-n patru
scânduri."

Eminescu imagineazǎ funeraliile savantului, la care falsa solemnitate este

ilustratǎ de incapacitatea posteritǎtii de a descoperi si de a aprecia
valoarea creatiei pe care o lasǎ în urnma lui savantul, fiind interesatǎ
numai de biografia subtire, deoarece mǎgulit e fiecare / Cǎ n-ai fost mai
mult ca dânsul si vor rememora numai pete multe, rǎutǎti si mici scandale,
adicǎ tot ceea ce tine de omul obisniut, toate micile mizerii ale unui suflet
chinuit. Ironia dispretuitoare a poetului se revarsǎ în continuare asupra
ipocriziei contemporanilor, care nu sunt în stare sa aprecieze valorile
autentice, iar cel ce va rosti necrologul nu va avea în vedere un discurs î
memoria savantului, ci va dori sǎ arate cât de inteligent si de bun orator
este el: "Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel, / Nu slǎvindu-te pe
tine.lustruindu-se pe el / Sub a numelui tǎu umbrǎ. Iatǎ tot ce te
asteaptǎ."

Neputând sǎ-l ajungǎ si sǎ-l înteleagǎ, cei mici îi vor croi un portret pe
mǎsurǎ, vor aplauda "biografia subtire" care va încerca sǎ arate cǎ n-a
fost "vreun lucru mare", îl vor tǎvǎli prin noroi si-l vor fǎrâmita în povesti
derizorii: "Nu lumina / Ce în lume-ai revarsat-o, ci pǎcatele si vina, /
Oboseala, slǎbiciunea, toate relele ce sunt / Într-un mod fatal legate de o
mânǎ de pamânt; / Toate micile mizerii unui suflet chinuit / Mult mai mult
îi vor atrage decât tot ce ai gândit".

Tabloul al cincilea (v. 145-156 - "Între ziduri, printre arbori ce se scuturǎ de

floare, / Cum revarsǎ luna plinǎ linistita ei splendoare! / si din noaptea amintirii
mii de doruri ea ne scoate; / Amortitǎ li-i durerea, le simtim ca-n vis pe toate, /
Cǎci în propia-ne lume ea deschide poarta-ntrãrii / si ridicǎ mii de umbre dupǎ
stinsul lumânãrii... / Mii pustiuri scânteiazǎ sub lumina ta fecioarǎ, / si câti codri-
ascund în umbrǎ strãlucire de izvoarǎ! / Peste câte mii de valuri stǎpânirea ta
strǎbate, / Când plutesti pe miscǎtoarea mǎrilor singurǎtate, / si pe toti ce-n astǎ
lume sunt supusi puterii sortii / Deopotrivǎ-i stǎpâneste raza ta si geniul mortii!")
reprezintǎ o întoarcere la cadrul initial. Vehementa anterioarǎ se stinge, un suflu
elegiac cuprinde totul, ca dupǎ o experientǎ epuizantǎ si fǎrǎ sperante. Iesirea din
reverie se face prin aceeasi fixare a cadrului poetic pe astrul noptii, stâpân
atotputernic peste pustiuri, peste codri, peste "miscǎtoarea mǎrilor singurǎtate".
Poetul îsi redobândeste luciditatea si trage concluzia, îmbrǎcatǎ în haina unei
filozofii sceptice, cǎ omul nu poate iesi din determinǎrile sale cosmice: "si pe toti
ce-n astǎ lume sunt supusi puterii sortii / Deopotrivǎ-i stǎpâneste raza ta si
geniul mortii!"

Finalul, rotund, produce aceeasi pendulare specificǎ lui Eminescu între

planul terestru si cel cosmic. Planul terestru este cel al unei lumi în care
toti "sunt supusi puterii sortii", disponibilitǎtilor aleatorii ale sansei sociale,
norocului, deci întâmplǎrii. Planul cosmic, marcat prin simbolurile
romantice ale eternitǎtii - prin raza lunii si geniul mortii - amplificǎ, printr-
o reluare de oglinzi infinite, imaginea fragilitǎtii omului pe pǎmânt,
adevǎrata temǎ a meditatiei eminesciene.

Modalitatea poeticǎ a relatiei om-univers se prezintǎ în Scrisoarea I sub

trei înfǎtisǎri: una cosmicǎ, alta sarcasticǎ si o a treia elegiacǎ. Cosmogonia
creeazǎ sarcasmul, care ia forma unei satire la adresa umanitǎtii mediocre,
în care oamenii comuni îsi croiesc criterii existentiale si valorice în functie
de mecanismele instinctualitǎtii oarbe, se strâng în societǎti dominate de
inechitate si distrug, prin neîntelegere sau indiferentǎ, orice creatie
autenticǎ si pe orice creator de geniu. Eminescu merge însǎ mai departe în
analiza conditiei umane, raportând-o la univers. Îl vede pe om nu numai
ca individ trecǎtor asezat pe treptele deosebite iesite din "urna
sortii" terestre, dar si ca spetǎ trecǎtoare alunecând inexorabil în neant.
Din aceastǎ întelegere provine si modificarea de tonalitate din finalul
poemului, care învǎluie sarcasmul satirei într-un aer elegiac.

Punct de reper este însǎ cosmogonia, care tulburǎ spiritul prin concretetea
poeticǎ a abstractiilor sau prin orchestrarea subtilǎ atât a sensurilor
mitologice retopite într-un discurs de mare valoare, cât si a limbii române,
pusǎ pentru prima datǎ sǎ armonizeze contrariile propriei materii verbale.
Aceastǎ integrare a fiintei eminesciene în spectacolul cosmic dǎ nota cea
mai înalta a inteligibilitǎtii poetului român, caracterul universal al operei
sale, creeazǎ imaginea specificǎ a modului sǎu de pǎtrundere spre simtirea
si întelegerea tuturor.

Limbajul artistic specific liricii eminesciene, este construit din modalitǎti

uimitoare atât în ceea ce priveste lexicul, cât si prozodia sau figurile de
stil.

Îmbinarea surprinzǎtoare a limbajului popular si a celui intelectual, însǎ

fǎrǎ abuz de neologisme, particularizeazǎ stilul acestui poem prin câteva
trǎsǎturi:

- Naturaletea si prospetimea limbajului poetic este datǎ de elemente

vechi, populare, regionalisme si arhaisme folosite: gene ostenite,
ceasornicul, suflu-n lumânare, feresti, osebite, rǎboj, prizǎrite, colb;

- Expresia intelectualizatǎ este prezentǎ, mai ales, în tabloul cosmogonic,

unde Eminescu sugereazǎ mituri, idei filozofice, etice, care obligǎ la
cugetare; de exemplu, imaginea haosului primordial, "pe când fiintǎ nu
era, nici nefiintǎ", trimite la imnurile creatiunii din Rg-Veda sau aminteste
de ideile lui Schopenhauer: "stǎpânul faǎ margini peste marginile lumii".
Expresii livresti sunt si ele prezente: "precum Atlas din vechime",
"microscopice popoare", "ne succedem generatii" etc.

Viziunea antiteticǎ asupra lumii este realizatǎ prin intermediul antitezei,

procedeu specific poetilor romantici. Antiteza este prezentǎ la nivel
compozitional (tabloului cosmogonic opunându-i-se cel satiric), la nivel
ideatic ("unul cautǎ-n oglindǎ." - "altul cautǎ în lume.") sau la nivelul
vocabularului ("fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi", "viitorul si
trecutul", "fiintǎ nu era, nici nefiintǎ" etc).

Epitetele morale si ornante construiesc un fundal descriptiv corespunzǎtor

sentimentelor poetului: "miscǎtoarea mǎrilor singurǎtate", "galbenele file",
"bǎtrânul dascǎl", timpul mort", "ironicǎ grimasǎ", "universul cel himeric".

Comparatiile dau expresivitate ideilor profund filozofice ale

poeziei: "precum Atlas în vechime", "ca si spuma nezǎritǎ", "ca o mare
fǎr-o razǎ".

Personificǎrile ilustreazǎ desǎvârsita familiaritate a poetului cu natura

terestrǎ si cosmicǎ deopotrivǎ: "luna varsǎ peste toate voluptoasa ei
vǎpaie", "codru-ascund în umbrǎ strǎlucire si izvoarǎ", "timpul mort si-
ntinde trupul si devine vesnicie".

Metaforele sunt numeroase, ca si epitetele, si au capacitatea de a vizualiza

ideile: "urna sortii", "colonii de lumi pierdute", "musti de-o zi", "din
ungherul unor crieri" etc.