Sunteți pe pagina 1din 32

PEDAGOGIE

PREGĂTIRE GRADUL II
- IUNIE 2019 -
ÎNVĂŢAREA
Prof. univ. dr.
DANIEL MARA
CUPRINS
1. Procesul de învăţare
2. Învăţarea şcolară
3. Fazele învăţării
4. Condiţiile învăţării
5. Stilul de învăţare
6. Teoriile învăţării
1. Procesul de învăţare

Învăţarea este un fenomen complex şi


dinamic cu o largă sferă de cuprindere
care a constituit obiectul de cercetare
pentru specialiştii din diverse domenii:
psihologic, pedagogic, biologic etc.
1. Procesul de învăţare

În sens larg, învăţarea reprezintă


dobândirea de către individ a unui nou
comportament, ca urmare a unui
antrenament special. Învăţarea vizează o
schimbare adaptativă a
comportamentului individual, rezultată
din interacţiunea organismului cu
mediul.
2. Învăţarea şcolară

Învăţarea şcolară se realizează în mod


sistematic în cadrul instituţiilor specializate
cu scopul însuşirii de către individ a noi
informaţii, cunoştinţe, cu scopul formării
unor deprinderi, capacităţi, competenţe.
3. Fazele învăţării

 Prima fază, achiziţia, presupune contactul cu


informaţiile, cunoştinţele noi, urmată de o
prelucrare a acestora pentru a se realiza o
bună înţelegere.
 Următoarea fază, aceea de interiorizare,
vizează integrarea noilor cunoştinţe într-un
sistem personal, coerent, care se construieşte
pe baza experienţelor anterioare.
3. Fazele învăţării

 Faza de modificare presupune acţiune din


perspectiva noilor achiziţii, care dobândite şi
operaţionalizate pot fi aplicate în practică.
 Etapa finală vizează concretizarea acestor
modificări în abilităţi şi comportamente.
Acest nivel de aplicare a celor acumulate
reprezintă o confirmare a realizării unei
învăţări eficiente. Modificările produse să fie
menţinute şi transferate asupra situaţiilor noi.
4. Condiţiile învăţării

 Condiţiile interne ale învăţării şcolare ţin


de particularităţile şi disponibilităţile celui
care învaţă şi constau în: factori biologici
(ereditate, vârstă, sex, dezvoltare fizică,
stare de sănătate etc.) şi factori psihologici
(cunoştinţe, capacităţi, nivel de
perfecţionare intelectuală, motivaţie,
voinţă etc.).
4. Condiţiile învăţării
 Condiţiile externe ţin de specificul
situaţiei de învăţare şi constau în:
organizarea şcolară (sistemul cerinţelor
şcolare, conţinuturi, calitatea instruirii,
caracteristici ale clasei de elevi,
personalitatea şi competenţa profesorului,
relaţiile profesor-elevi, mediul fizic şcolar,
timpul şcolar etc.) şi factorii social-culturali
(familia, mediul cultural, social economic,
influenţele locale ale mediului urban şi
rural etc).
5. Stilul de învăţare

Stilul de învăţare reprezintă modalitatea


preferată de receptare, prelucrare, stocare
şi reactualizare a informaţiei. Acesta are
atât componente determinate genetic, cât
şi componente care se dezvoltă ca urmare
a expunerii frecvente şi preferenţiale la o
anumită categorie de stimuli.
5. Stilul de învăţare

După componenta genetică implicată


există patru stiluri de învăţare principale:
 auditiv;
 vizual;
 tactil;
 kinestezic.
5. Stilul de învăţare

Stilul auditiv
 învaţă vorbind şi ascultând;
 este eficient în discuţiile de grup;
 învaţă din explicaţiile profesorului;
 verbalizează acţiunea întreprinsă pentru a
putea învăţa;
 îşi manifestă verbal entuziasmul;
 suportă greu liniştea în timpul învăţării.
5. Stilul de învăţare

Stilul vizual
 preferă să vadă lucrurile/desfăşurarea
proceselor pe care le învaţă;
 învaţă pe bază de ilustraţii, hărţi, imagini,
diagrame;
 este important să vadă textul scris;
 are nevoie de control asupra ambianţei în
care învaţă;
 îşi decorează singur mediul.
5. Stilul de învăţare

Stilul tactil
 are nevoie să atingă şi să se implice fizic în
activitatea de învăţare;
 conştientizează modalităţile de comunicare
nonverbală;
 descifrează mai degrabă sentimentele
decât cuvintele;
 se exprimă folosind mişcarea mâinilor şi
comunicarea nonverbală.
5. Stilul de învăţare

Stilul kinestezic
 învaţă din situaţiile în care poate să
experimenteze;
 a lua notiţe înseamnă mai mult un act fizic
şi nu un suport vizual pentru învăţare;
 de multe ori nu revizuiesc notiţele;
 lipsa de activitate determină manifestări
kinestezice, fiind de multe ori confundaţi
cu copiii cu tulburări de comportament.
5. Stilul de învăţare

După emisfera cerebrală activată


predominant în învăţare se diferenţiază
două stiluri cognitive:
 stilul global (emisfera dreaptă);
 stilul analitic sau secvenţial (emisfera
stângă).
5. Stilul de învăţare

Stilul global (emisfera dreaptă)


 capacitate de sinteză;
 informațiile sunt gândite în imagini,
comparații, asocieri;
 vedere globală, identifică forme și
structuri;
 recunoaște persoane și obiecte pe baza
reprezentărilor (spațiale, temporale, de
mișcare);
 face analogii, compune modele abstracte.
5. Stilul de învăţare

Stilul analitic sau secvenţial


(emisfera stângă)
 capacitate de analiză, informațiile sunt
gândite în cuvinte, pronunțate, scrise,
citite, calculate, evaluate;
 responsabilă cu logica, rațiunea, judecata,
demersul linear, detaliat, secvențial,
algoritmic;
 elaborează reguli, legități, clasificări.
6. Teoriile învăţării

Teoriile învăţării reprezintă viziuni


coerente asupra modului în care se
produce învăţarea, pe baza unei
fundamentări teoretico-ştiinţifice. Teoriile
învăţării au o valoare explicativ-
informativă, definind şi explicând ce este
învăţarea, care sunt mecanismele
instrumental-operatorii şi procesele
dinamico-energetice implicate prin
declanşarea şi susţinerea actului învăţării.
6. Teoriile învăţării

Teoriile behavioriste sau teoriile


învăţării comportamentale consideră
modificările comportamentale ca efecte ale
stimulărilor externe asupra răspunsurilor
subiectului. Potrivit acestor teorii,
indicatorul cel mai concret al performanţei
în învăţare este comportamentul sau
manifestarea observabilă pe care subiectul
o relevă.
6. Teoriile învăţării

Teoriile behavioriste
• Teoria condiţionării clasice (I.P. Pavlov);
• Teoria conexionistă (E.L. Thorndike);
• Teoria asociaţiei prin contiguitate (E.
Guthrie);
• Teoria condiţionării operante (B.F. Skinner);
• Teoria învăţării sociale (A. Bandura).
6. Teoriile învăţării

• Teoria condiţionării clasice (I.P. Pavlov);


- susţine dobândirea, pe baza repetării, a unor
răspunsuri automatizate, în urma asocierii stimulilor
şi repetării acestor asocieri.
• Teoria conexionistă (E.L. Thorndike);
- o asociaţie, conexiune este întărită când este urmată
de succes.
6. Teoriile învăţării

• Teoria asociaţiei prin contiguitate (E.


Guthrie);
- în învăţare nu este nevoie de întărire, deoarece simpla
asociere prin contiguitate (prin alăturare) este
suficientă.
• Teoria condiţionării operante (B.F. Skinner);
- în învăţare un rol deosebit îl au operaţiile pe care
subiectul le execută şi le însuşeşte.
6. Teoriile învăţării

• Teoria învăţării sociale (A. Bandura).


- observarea modelului oferit de o persoană al cărei
comportament este răsplătit este suficientă pentru ca
învăţarea socială să aibă loc. Un model este o
persoană care execută un comportament pentru
altul, iar modelarea se referă la actul executării şi
îndeplinirii unui comportament în faţa unuia sau a
mai multor observatori.
6. Teoriile învăţării

Teoriile cognitive interpretează


învăţarea ca fiind un proces desfăşurat în
plan intern, ce nu poate fi cunoscut direct,
nemijlocit. Cercetările specialiştilor
cognitivişti s-au centrat pe surprinderea
unor factori interni profund implicaţi în
învăţare: procesele cognitive, motivaţional-
afective, creativitatea.
6. Teoriile învăţării

• Teoria gestaltului (M. Wertheimer, K.


Koffka, W. Köhler);
- gestaltismul pune accentul pe gândire şi înţelegere,
procese care sunt mult implicate în învăţarea umană
şi evidenţiază astfel caracterul adaptativ al învăţării.
• Teoria învăţării latente (E. Tolman);
- susţine că învăţarea se produce şi fără o modificare
vizibilă a comportamentului; învăţăm prin explorarea
lumii înconjurătoare, prin hartă cognitivă, o imagine
mentală a realităţii, care rămâne în stare latentă.
6. Teoriile învăţării

• Teoria psihogenezei cunoştinţelor şi


operaţiilor intelectuale (J. Piaget);
- stadii: senzoriomotor, preoperaţional, operaţiilor
concrete, operaţiilor formale.
• Teoria socio-culturală (L.S. Vîgotsky);
- zona proximă a dezvoltării.
• Teoria formării pe etape a acţiunilor
mintale (P.I. Galperin);
- activitatea mintală reprezintă forma transformată a
activităţii externe, practice.
6. Teoriile învăţării

• Teoria genetic-cognitivă şi structurală (J.


Bruner);
- dezvoltarea intelectuală atinge stadii superioare dacă
subiectul uman este capabil să stăpânească bine
toate cele trei modalităţi: activă, iconică şi simbolică.
• Teoria organizatorilor cognitivi şi
anticipativi de progres (D.P. Ausubel);
- învăţarea este condiţionată de variabile cognitive,
afective şi sociale, de însuşiri ale personalităţii.
6. Teoriile învăţării

• Teoria învăţării cumulativ-ierarhice (R.


Gagné)
- opt tipuri de învăţare: învăţarea de semnale, învăţarea
stimul-răspuns, învăţarea tip înlănţuire, învăţarea tip
asociaţie verbală, învăţare prin discriminare,
învăţarea de noţiuni, învăţarea de reguli, rezolvarea
de probleme.
• Teoria holodinamică a învăţării (R. Titone).
- învăţarea de atitudini, învăţarea de opinii şi convingeri,
învăţarea autocontrolului intelectiv şi volitiv, învăţarea
socială, învăţarea capacităţilor organizatorice.
6. Teoriile învăţării

Teoriile metacognitive ale învăţării au


contribuit la modificarea concepţiei privind
dezvoltarea inteligenţei, redefinind rolul
şcolii şi al cadrelor didactice în realizarea
învăţării la copil. Activităţile metacognitive
includ: planificarea, prevederea, ghidarea,
controlul rezultatelor obţinute, transferul şi
generalizarea unei strategii de rezolvare.
6. Teoriile învăţării

Teoriile metacognitive
• Teoria gândirii laterale (E. De Bono);
- gândirea laterală presupune o rezolvare în mod creativ
a problemelor şi presupune utilizarea unor strategii
folosite deliberat pentru a întrerupe şirul obişnuit al
problemei.
6. Teoriile învăţării

Teoriile metacognitive
• Teoria gândirii critice (C. Temple, J. Steele,
K. Meredith);
- capacitatea de a se autoanaliza în timp ce elaborează
raţionamente pornind de la evaluarea alternativelor,
cu scopul de a emite opinii justificabile şi de a
acţiona.
• Teoria învăţării mediate (R. Feuerstein).
- modificabilitatea cognitivă, potenţialul de învăţare şi
medierea.