Introducere

Şcoala reprezintă un proces de dezvoltare a individului, în perioada în care îşi modelează

temperamentul şi îşi defineşte personalitatea.

Profesorul este o personalitate care formează alte personalităţi. Un profesor împărtăşeşte

mai mult decât conţinutul disciplinei. Atitudinea sa, persoana sa în întregime reprezintă un
model pentru elev, contribuind într-o măsură însemnată la procesul de formare. Ceea ce
contează este modul în care se dispun valenţele sale profesionale şi afective spre a fi
comunicate elevilor şi a contribui la formarea personalităţii lor în direcţie intelectuală,
politehnică, morală, fizică, estetică. (P. Golu, Învâţare şi dezvoltare, 1985, pag. 171).

Profesorul model trebuie să posede următoarele trăsături: „temeinica pregătire de

specialitate axată pe un larg orizont de cultură generală, capacitatea de a expune clar şi
sistematic cunoştinţele predate, obiectivitate în relaţiile cu elevii, în procesul evaluării şi notării
cunoştinţelor etc., exigenţă şi, în acelaşi timp, respect al personalităţii elevilor, încredere în ei,
sinceritate, acceptarea dialogului (purtat de la egal la egal cu elevii), spirit de dreptate etc.” (I.
Popescu – Teiuşan, 1995, p. 75).

Arta profesorului constă în adecvarea şi nuanţarea principiilor pedagogiei, metodelor şi

mijloacelor de educaţie la situaţia particulară a grupului educat şi a fiecărui individ, implicând
aptitudine şi vocaţie pedagogică.

1
 Cuprins

Rogers consideră că actul de învăţare ar deveni o căutare pasionată, elevul un explorator,

învăţarea s-ar unifica cu cercetarea şi s-ar instala motivaţia internă a învăţării, pentru că
subiectul participă spontan la învăţare şi are sentimentul că-şi rezolvă propriile probleme,
atunci când profesorul este un facilitator şi nimic mai mult: nu îşi impune punctul de vedere, ci
doar îl exprimă, nu ţine un curs, ci oferă doar o modalitate de a facilita un curs, intră în clasă
fără catalog şi nu încearcă să impună grupului de elevi o normă a disciplinei. (P. Golu, Învâţare
şi dezvoltare, ediţia 1985, pag. 173).
Viorel Mih consideră că una din atribuțiile de bază ale profesorului este aceea de a
planifica și structura mediul de învățare, astfel încât să faciliteze schimbări progresive,
dezirabile în comportamentul și stilul de învățare a elevului. Scopul principal este crearea unui
mediu educațional care să maximizeze potențialul de învățare al elevilor și să încurajeze
angajarea lor activă în activitatea de învățare.
Atmosfera de entuziasm din clasă depinde în bună măsură de varietatea stilurilor de
predare pe care le utilizează profesorul. Predarea cu entuziasm dublată de disponibilitatea
profesorului de a utiliza lauda și încurajarea crește implicarea elevilor în activitățile clasei și
creează o atmosferă pozitivă, lipsită de tensiune.
Profesorul trebuie să contruiască relații interpersonale pozitive în clasă (profesor-elev și
elev-elev) și totodată să promoveze un climat socioemoțional pozitiv prin:
a) exprimarea congruenței;
b) acceptare (atitudine de încredere și respect față de fiecare elev);
c) înțelegere empatică;
d) comunicare eficientă (evitarea criticii și etichetării, focalizarea conversației asupra
comportamentului și nu asupra persoanei);
e) susținerea elevilor în a-și asuma responsabilități sociale;
f) stabilirea pe cât posibil a unor raporturi democratice la nivelul clasei.
(Viorel Mih, Psihologie educaţională şi elemente de psihologia dezvoltării, pag. 51 - 58).
Un profesor eficient, pasionat de munca sa, poate deschide ușor interesul copiilor și
adolescențiilor către activitatea sa de studiu. O parte din pasiunea sa este transmisă elevilor.
Exemplele și valorile transmise de către profesor elevilor modelează dorința de a
cunoaște, de a știi, de a fi bun, de a fi performant.

2
 Profesorul trebuie să țină cont și de implicarea activă a elevului în atingerea obiectivelor
și poate implica elevii în discuții colective care să ducă la clarificarea conținuturilor noi și la
integrarea lor în sistemul celor vechi pentru a putea fi utilizate în viața de zi cu zi.
Relația pe care profesorul reușește să o construiască cu elevul trebuie să se bazeze pe
încredere, pe acceptarea celuilalt și pe aprecierea lui – a sentimentelor, a opiniilor sale, a sa ca
persoană, ca ființă umană cu o gamă variată de trăiri emoționale și cu resurse multiple.
Cei mai eficienți profesori folosesc ca strategii de lucru atât centrarea pe profesor cât și
centrarea pe elev funcție de caracteristicile momentului de învățare. În procesul de învățare
centrat pe elev, profesorul facilitează implicarea elevilor în procesul de predare-învățare-
dezvoltare.
William Glasser recomandă învățarea prin cooperare, care oferă elevului posibilitatea de
a-i ajuta pe ceilalți și de a-și crea o imagine de sine pozitivă. Împărțirea sarcinilor îi oferă
elevului posibilitatea să aleagă modul în care va folosi timpul pentru învățare, munca în echipă
aduce veselie, divertisment și încurajează membrii să se valorifice reciproc.
Păstrarea clasei ca un întreg ce lucrează împreună și este orientat către sarcini comune
precum și stabilirea unui mediu favorabil învățării sunt componente de bază ale gestionării cu
succes a grupului de elevi.
Este bine ca profesorul să implice elevii în stabilirea regulilor de conviețuire în cadrul
grupei sau al clasei, în personalizarea spațiului comun de învățare din cadrul școlii sau în
crearea unui cadru de interacțiune pozitivă. Responsabilizarea acestora va fi mai puternică în
ceea ce privește respectarea celor propuse în legătură cu desfășurarea activităților cu specific
școlar.
Profesorul eficient este cel care are strategii pentru a-i ajuta pe cei îndrumați de ei să
devină automotivați și să-și asume responsabilitatea în procesul de învățare. El poate utiliza
diferite strategii, metode și tehnici pentru motivarea elevilor pentru activitatea de învățare. O
activitate didactică cu adevărat motivantă trebuie să răspundă nevoilor elevilor și să le capteze
interesul. Profesorul trebuie să fie capabil să stârnească curiozitatea elevilor prin elemente de
noutate, prin crearea unor conflicte cognitive, prin utilizarea studiului de caz, a jocului de rol
sau prin antrenarea elevilor în realizarea unor proiecte de echipă. Legarea tuturor demersurilor
academice de lumea reală (evidențierea utilităţii în viața de zi cu zi a tuturor conținuturilor de
învățare) motivează puternic elevii pentru o învățare eficientă.
Profesorul poate apela în strategia de a motiva elevul și la impulsul acestuia de
autoafirmare, arătându-i că învățarea unei discipline îi deschide perspective profesionale într-o
serie de domenii prestigioase. De asemenea, poate să îl învețe algoritmii orientării într-o sarcină

3
de învățare. Astfel, elevul își va evalua mai bine posibilitățile de a nu reuși într-o sarcină și nu
vor mai exista situații de abandon al acesteia pe motiv de incapacitate.
Evaluarea activității elevilor de către profesor poate motiva elevii pentru activitatea de
învățare. Profesorul care centrează activitatea sa evaluativă pe evidențierea progreselor făcute
de elevi, pe recunoașterea efortului depus de aceștia pentru îmbunătățirea propriilor
performanțe are șanse foarte mari să-i motiveze pentru activitatea de învățare. Modelul de
evaluare oferit va putea fi interiorizat de către elev și va deveni o modalitate de automotivare
pentru învățarea pe tot parcursul vieții acestora.
(Elena Anghel, Psihologie educației pe tot parcursul vieții, ediția 2010. Pag. 289-304).

Încheiere

Profesorul ideal trebuie să aibă încredere în sine şi în competenţele sale profesionale, să

stăpânească modalităţi de rezolvare a situaţiilor critice, tensionale sau conflictuale, să fie
capabil să gestioneze situaţiile tipice şi să poată dezvolta soluţii pentru cele atipice.
Profesorului ideal îi place să lucreze cu tinerii şi se pricepe să împărtăşească cunoştinţele
lui tuturor elevilor, chiar dacă aceştia sunt foarte diferiţi prin trăsăturile şi talentele lor.
Profesorul trebuie să fie atent şi interesat şi despre ce cred elevii despre ei înşişi, de
motivaţiile lor, de efectele învăţării asupra relaţiilor lor cu grupul de prieteni, dar şi de dezvoltarea
caracterului lor, de aspiraţiile şi calităţile lor.
Profesorul competent îşi ajustează activităţile practice de predare pe baza observării şi
cunoaşterii intereselor, deprinderilor şi cunoştinţelor elevilor şi a situaţiei familiale şi a
relaţiilor de prietenie ale acestora. El creează, îmbogăţeşte, menţine şi modifică organizarea
spaţiului pentru a capta şi susţine interesul elevilor şi pentru a favoriza utilizarea cât mai
eficientă a timpului.
Profesorul ideal se adaptează la diversitatea elevilor prin selecţionarea unor strategii de
instruire şi a unor materiale de învăţare care sunt adecvate vârstei, pregătirii anterioare,
valorilor culturale şi nevoilor individuale de educaţie ale elevilor, creează şi menţine în sala de
clasă un climat de lucru care favorizează învăţarea, motivaţia intrinsecă a învăţării şi dorinţa de
a realiza sarcinile de lucru propuse (aranjarea mediului fizic al clasei astfel încât să se
înlesnească interacţiunea dintre profesori şi elevi, stabilirea împreună cu elevii a unor limite
rezonabile în care trebuie să se înscrie comportamentul fiecăruia, crearea unei atmosfere de
lucru destinse, încurajarea preocupării elevilor de a se autocontrola, etc.).